Arta ca frumos şi frumosul ca artă

Nu putem nega înlocuirea frumosului ca artă şi a artei cu frumosul. E un fel de obligaţie, a

noastră, ca oameni, dar totodată şi o recunoaştere că suntem avizi de frumos, tot atât de
mult ca şi de apă, aer, hrană. Fără să ne dăm seamă uneori, suntem avizi şi de artă. Arta ca
frumos, ca parte din noi, ca ecou al personalităţii, ca rezonanţă umană.
Arta s-a umanizat prin noi, cu noi, o dată cu noi. Şi din aceleaşi considerente o avem
începând de la suflete, terminând cu casele noastre. Arta e supremul, e urâtul devenit frumos
fără mari eforturi, e scăparea, e reculegerea, e motivaţia, e manifestul, e aura omului
dintotdeauna, începând cu preistoricul şi ajungând la contemporan.
Ne intersectăm vieţile cu artele frumoase, din obişnuinţă, necesitate, dar cel mai des
din nevoie. Arta nu e doar vizual şi atât. E definiţia cea mai pură, modestă, (ne)codificată,
(ne) modificată, sinceră, (ne)realistă. E de cele mai multe ori definiţia omului ca obiect, şi nu
ca entitate. Pentru că omul e artistul şi arta-l defineşte, dezirabil.
Artă e nu numai plastic, dramatism, muzicalitate sau spirit literar. Nu e numai sculptură, artă
teatrală sau pictură. Arta e plastic valorificat, dramatism elaborat, muzicalitate debordantă şi
spirit literar fantastic elaborat. Arta e sculptură însufleţită, artă teatrală impresionantă sau
pictură măgulitoare. Şi face parte din noi. E ca un înlocuitor al sângelui, în transfuziile umane.
Arta se naşte odată cu noi, odată cu primul deschis de pleoape şi simţit de soare. Odată cu
primul intrat în biserică şi ieşit din şcoala primară. Odată cu atingerea unor ruine şi
resemnarea atingerii unor picturi mult prea celebre (sau nu). Odată cu prima poezie învăţată
de la bunica şi odată cu primul cântec învăţat de la bunicul. Odată cu teatrul de păpuşi şi
odată cu teatrul de zi cu zi.
Simţim nevoia de valorificare a artei prin noi, ca (non)artişti de zi cu zi, nu din dorinţa de
pro-movare a ei, ca frumos, ci din natura(lul) firii noastre.
Cred uneori că arta nici nu ar trebui discutată, ci doar simţită. Cred că de asta avem nevoie,
noi oamenii, dar şi ea ca adevăr, ca simbol al nemuririi. Nici măcar nu ar trebui judecată pe
alocuri. Doar imitată şi eliberată. De conceptii, inhibiţii şi ceva mediocrităţi.
România e artă. Prin definiţie. Iar cei ce au sprânceana ridicată, au avut neşansa să o
desco-pere. Şi siguri nu le curge doar sânge românesc prin vene.

Când spun arta românească spun Constantin Brâncuşi, Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian. Spun
George Enescu, Gheorghe Zamfir şi Ciprian Porumbescu. Spun Lucian Blaga, Nichita Stănescu,
George Bacovia. Spun Emil Cioran, I.L. Caragiale şi Ion Creangă. Nici nu mă încumet şi nici nu
vreau un acatist al artei. N-aş îndrăzni.
Dar m-am simţit “obligată”să amintesc de valoarea ţării ca artă. E prea elaborată, prea defini-
torie de cele mai multe ori, dar atât de reprezentativă pentru românul din noi. Românul e
artist prin definiţie şi nu pot decât să mă regăsesc, odată cu arta, în sensul ei larg.
Dar îmi permit să mă trezesc cu ea vibrând în gând, zi de zi. Şi îmi permit să
împart vibraţiile şi cu alţii. Pictând, scriind, cântând şi trăind odată cu ea, prin ea.
Suntem artă şi nu trebuie să negăm rădăcinile naşterii. Trebuie doar să le udăm, ca mereu
să aibă viaţă. Seva-i suntem noi. Şi soarele-i e frate.

Artă e doar ce trebuie să fie. Nu-i mai trebuie nici luat, nici dat. Există prin definiţie... dar
să nu uităm că... trebuie “udată”.
Ioana Niţică
MA în Psihologie