ESTETICA IN DANS

Master E.F.S An I Sotir Alexandra Lect.Univ.Dr. Grigore Maria Florica

 ESTETICA IN DANS

Crează stări, emană sentimente de ne tradus în cuvinte, atât pentru cel care-l practică, cât şi
pentru cel care-l priveşte1.

Dansul a fost definit de mulţi oameni celebrii.

Gaston Millier spune că: „Dânsul este un poem ritmat care dezvăluie în faţa noastră, în
tablouri însufleţită frumuseţea plastică a perfecţiunii formelor şi atitudinilor corpului.”

Serge Lifer (1905 – 1986) considera că: „Fiecare mişcare a dansului este o sinteză o
armonie un acord executat de marea orchestră a copului uman, iar arta dansului izvorâte
din această armonie şi nu este numai angrenarea fiecărei părţi a organismului ci, strâns
unite, toate părţile zămislesc frumuseţea.”

Tudor Arghezi: „Poate fi ceva mai frumos ca graiul formelor omeneşti ridicate ca un
talaz de sine stătător şi călătorind pe lumina undelor încovoiat, graţios, pitit, răsculat,
oblic, tangent, spiral, cu toate aceste mişcări şi cu altele indefinite împreunate laolaltă?”.

DESPRE ESTETICA DANSULUI

Adesea ne punem multe întrebări despre existenţa noastră, precum: De ce omul simte
nevoia unei manifestări estetice, pornind de la îmbrăcăminte până la pictură, sculptură,
muzică, dans, literatură, adică a tot ce este arta? De ce nevoia de artă, când omul, într-un fel,
trăieşte în „mizeria” regulilor impuse de societate sau de o cumunitate cu reguli poemice sau
inestetice, de multe ori chiar stupide şi este totuşi de multe ori mulţumit? Prea multe întrebări
într-o lume aşa de dezlănţuită. Totuşi pentru a răspunde la aceste întrebări, aş putea spune că
avem nevoie de lucruri frumoase în viaţa noastră pentru a ne îndulci existenta şi pentru a ne
”premia” din când în când cu artă şi tot felul de astfel de manifestări estetice.

Un alt element minunat pentru auzul nostru este muzica. Ritmul muzical este un
fenomen general, de aceea el foloseşte toate ritmurile, şi ale dansului, ale muncii şi ale
vorbirii. Nu există ritm care să nu poată deveni element constitutiv al unei forme muzicale, de
aici vine puterea ritmului. După C Brailoiu 2 „nici unul dintre toate elementele muzicii nu a
suscitat atâtea controverse şi nu a dat pretex la mai multe speculaţii, că ritmul”. Cercetările
moderne scot în evidenţă conţinutul estetic, emoţional al ritmului artistic, ce poate fi, după

2
specificul fiecărei arte, temporal său spaţial. Se face distincţia între ritmul propriu-zis
(succesiunea tuturor duratelor) şi metru sau măsura (cadrul pe care se brodează ritmul). Dacă
metrul (măsură) este subordonat ritmului, inversul nu este posibil. „În creaţia folclorică,
sincretismul este organic şi ritmul muzical nu poate fi studiat decât în ansamblul relaţiilor sale
fireşti cu ritmul versurilor sau cu cel coregrafic. Ritmul conţine elementul comun, unificator şi
structurile ritmice sunt determinate funcţional. Ele poartă amprenta locului şi timpului în care
se desfăşoară, constituie şi un criteriu de diferenţiere al caterogriilor folclorice.”3

Studiile noi demnonstreaza că ritmul „orchestric” (de dans) este un sistem distinct al ritmicii,
unde dansul (jocul) sincretizeaza, într-un tot, mai multe domenii de arte şi în cadrul acestuia
un rol de prim ordin îl au mişcările coregrafice. În creaţia pipulara nu măsura ci formula
constituie realitatea ritmică. Folclorul nu cunoaşte limitări în ceea ce priveşte alegerea
tematicii sau a mijloacelor de realizare, el nu urmăreşte să placă tuturor, el vorbeşte
întotdeauna în numele unui grup concret de oameni legaţi prin interese şi concepţii de viaţă
comune.

Fiecare artă ne dă şi ne refuză ceva. Există poate fi în fiecare artă un semn de

neîmplinire, precum şi necesitatea celorlalte arte. În istoria artelor la origine ele apar într-un
fel de „confuzie sintetică”: muzică, dans, poezie, care alcătuiesc artă primitivă, de vreme ce
mimodrama primitivă crează o viziune plastică în arhitectura unui decor. În diferite epoci
ideea unei arte „sintetice”, a unei arte integrale a bântuit spiritele pentru a-şi regăsi unitatea
pierdută, să reconstituie pe baza unor curente diferenţiate „sinteză primitivă” (drama muzicală
demonstrează efortul către o asemenea sinteză). Fuziunea artelor a contribuit la întâlnirea
sentimentului de infinit, a intenţiei confuze care îi oferă justificarea teoretică4.

Dansul se sprijină cel mai adesea pe cântec, iar cântecul pe dans, fiecare îi furnizează
celuilalt o parte din elanul propriu. Sentimentul puternic şi stimulator se cheltuie în mişcări vii
şi dereglate în sărituri şi în strigăte, „se descărca”, datorită legii care dirijează exprimarea
emoţiilor, astfel scapă de o constrângere şi îşi cheltuie prisoul de energie. „Prin dans omul se
înălţă fără ajutorul unui instrument sau acţiuni străine până la opera de artă. El se făureşte şi
3

4
se transformă prin spirit şi voinţa în formă pură, expresivă. Prin plăsmuirea în spaţiu, opera de
dans e poezie, prin varietatea mişcărilor supuse legilor este înrudită cu muzica” (Werner Egk).

Consider ca dansul, ca şi celelalte arte în general, este căutarea omului „rătăcitor” pe

pământ spre o mai mare împlinire a propriei fiinţe şi un creator la rândul său, de a se regăsi pe
sine însuşi, o fugă sau o evadare dintr-o lume încătuşată de prea multe reguli, o exprimare a
entităţii sale, pe care nu o poate exprima altfel, decât prin mişcare, prin propria explozie
gestică.

Şi muzică şi dansul poate să fie o artă cultă. Arta dansului este clasificată de unii autori
în patru categorii:

a) dansul primordial, elementar sau ritmic; aici se încadrează dansul copilului şi primitivului,
bazat pe coregrafii primitive, colective, mimate cu caracter ritula său magic. Acest dans duce
la una din ipotezele ca muzică derivă din dans său, mai general, din mişcările ritmate ale vieţii
sociale „ca formă originară a muzicii” ;

b) dansul mimic sau dramatic, ca o pantomină descriptivă şi dramatică; el reprezintă acte ale
vieţii sociale sau scene din istoria grupului, ori momente din istoria socială, scene de dragoste,
de vânătoare său război, aventuri ale zeiilor, acte solemne în care se manifestă marile forţe
care dirijează viaţa cosmică sau cea socială;

c) dansul extatic, se contopeşte cu dansul mimic, tema mistică pătrunde tema utilitară. Tema
erotica asigură probabil trecerea de la una la alta. Mişcarea atitudinea se eliberează, se
dezvoltă, devin scop în sine. Este dansul în căutare de extaz, se întâlneşte aproape
pretutindeni: la grecii antici, polinezieni, la adoratorii lu Shiva, la unele secte islamice, în
dansurile rituale, magice, etc.

d) dansul propriu-zis sau dansul estetic, dansul că artă sau baletul.

Este o mare diferenţă între a simţi şi a exprima. O reprezentare artistică nu este

niciodată copia unui lucru şi artă este creaţie şi nu copie a unei realităţi. Ea constituie o lume
exclusiv umană, în care înfloreşte întreaga natură a omului. Ea participă la viaţă profundă a
umanităţii şi a colectivităţii umane, ea este interpretul şi semnul valorilor. Arta expresie a
înaltelor valori umane, este astfel simbolică, pentru că este în parte guvernată de idei, dar ea
nu este în întregime aservită simbolismului. Ea este mai întâi eliberare, dezinteres şi ruptura
de interese practice, ea este redeşteptare şi libertate, este însufleţire a universului. Arta ca
 gândire care înfloreşte în senzaţie şi invenţie conform unor legi care poate la fel de bine să-l
deprindă pe om cu universul, ca să-l îndepărteze de univers. Realismul şi idealismul sunt
adevărate amândouă pentru că arta este întotdeauna realistă şi idealistă în acelaşi timp şi se
poate să se încline mai mult spre oricare dintre ele.

Bibliografie:

Popescu Marioara, Studiu privind folosirea mijloacelor de educare a expresiei corporale in

dansul sportiv,Editura Irco Script, Drobeta-Turnu Severin, 2008

Potop Vladimir, Introducere in dansul sportiv, Editura Bren, Bucuresti, 2008