1

CONSTANTIN C. POPIAN

OPERA DRAMATICĂ
(Piese de teatru, reviste, scenete, monoloage, evocări. 1897-1969.)

VOL.III

Anul 1944-48

ARTISTUL ȘI CĂLUGĂRIȚA
copie după natură

(O mare și curată dragoste, înfășurată în simbol și secret

în umbra zidurilor mânăstirești1)

1
Începe de aici transcrierea unui carnet verde, intitulat de Maestru F.d.a. Bistrița 1944-48. Arhiva Popian.Am
transcris aici numai textele autobiografice, lăsând la o parte textele pe alte teme, precum și repetițiile. Textul este
adresat unei ființe care părea întruchiparea "Artei” înseși și seamănă în intensitate și stil cu textele dedicate artistelor
din anii 1899-1902, (vezi C.C.Popian, Memorii, vol I.).
 2

AUTORI : Artistul și actorul C C Popian. 1945-48.

Maica Cristina –Crizantema
Nepotul Linu Dragu Popian (în aranjarea textelor).
 3

PERSOANELE
Artistul, 60 de ani.
Maica Cristina-Crizantema, 25-28 ani
Maica Directoare, 53 de ani.
Doamna Maria, soția Artistului, 56 ani.
Nicu, fiul artistului, 35 de ani.
Maici, eleve, public, vizitii, servitori,lăutari, orchestră, soliști.

Acțiunea se petrece într-o mânăstire din România între 1944 și 1948

“Ca și florile din mai

Fiice dulci-a unui plai”(Emin.)
 4

TABLOUL I

(O mânăstire voevodală. În spate se vede marele portal de intrare și clădirea cu crenelurile. Spre
stânga, intrarea în sala de conferințe care de fapt este o sală de teatru.
Șiruri de maici ies din sala de teatru și se îndreaptă prin poarta cea mare spre biserica de dincolo
de portal, care nu se vede. Se aude o toacă și clopote. Suntem la sfârșitul lui septembrie, 1945).

ARTISTUL (iese ultimul din sala de teatru și se îndreaptă spre public, la mijlocul scenii. ):
Iată-mă și aici, la mânăstire… eu, actor dramatic, invitat de Maica Superioară și Directoare a
școalelor, care este și artistă și poetă, vorbește și franțuzește și mă vrea să mă rog cu măicuțele, dar
și să le învăț ceva din arta mea, să jucăm teatru împreună, să cântăm lui Dumnezeu și sufletelor. Și
din actor, să mă transform, ca totdeauna, în artist popular, în violonist, comediant, și chiar în Moș
Crăciun pentru cei mici…Sunt de acord, dacă pot da bucurie publicului și celor necăjiți….Da. Dar
eu mă cobor dintr-o adevărată tragedie. Din șapte copii care-mi rămăseseră în viață, patru mi i-a luat
războiul, doi sunt încă liberi, dar urmăriți, gata de a fi închiși, și o singură fată, și ea stă cu noi ca
să-i plângă. Iar Mița mea e o umbră. Dar mai rea este umbra rușilor invadatori și a regimului
îngrozitor pe care vor să-l impună…..(După o pauză): Hai să fiu tragic acasă, dar aici, să încerc
imposibilul, adică să fiu comic, să trăiesc ca-ntr-o fabulă de Esop, sau La Fontaine sau mai degrabă
dintr-o istorie a lui Giovanni Boccaccio, pe care l-am și jucat în tinerețe cu Nottara, în teatrul care
nu mai este !2 (Se plimbă, surâde spre public, se oprește și recită):
« Un lup bătrân s-a dus la mânăstire / și, ca mai bine să se pocăiască
El n-a intrat să se călugărească / între sihaștri lenevoși din fire;
El s-a-ndreptat spre o măreață, voevodală ctitorie
Unde măicuțe ciripiau, o mie.
Și-aveau o stareță fâșneață.
Și cum mergea prea cuviosul lup / Cu coada năpârlită-ntre picioare

2
Teatrul Național din București care fusese bombardat.n.n.
 5

Auzi dulce behăit de mioare / și părul tot i se zbârli pe trup.

Cu ochi șașii, șireți, ureche ciulă / Cu coamă de mistreț,trecu prin poartă,
Când, iată, vai, ce-amar, ce crudă soartă!
El, nici aci nu fu scăpat de hulă.
Dolca, cerber bătrân la stăreție
Ca sfinx i se proptește înainte:
(O maică mai în vârstă, trecând pe la spatele lui, se oprește și-l întreabă):
DOLCA: Hei, ai sosit cucernice părinte? Vrei să ne fii duhovnic?
Cinste ție
Că ai uitat măcar la cap de drum / Cum dai și zi și noapte la târcoale
Cu limba cât o fleică, plin de bale /și nu cu gând cucernic, ca acum!
ARTISTUL: Ah, cum nu mă lași să sorb în pace / întreaga turmă de mioare
și ars de sete, sete-ngrozitoare / De sânge crud, cu mintea mea simplistă
să-mi zic ca o neputincioasă fiară:
“ Cu ce-oi fi greșit eu din neamul cel lupesc / în așa chin viața să-mi sfârșesc?
Oh, cum nu-s cățelandru într-un amurg de seară?”
DOLCA :“Taci, nu vorbi ! Tu uiți că și cu gândul doar /
Păcătuiești? Aici, cu noi de vrei să stai
Să fii și orb și surd și limba să ți-o tai
Ca să ajungi din lup, duhovnic plin de har!” (iese prin portalul din fund).
ARTISTUL: Haiti, că m-o fi dibuit hoașca ! Ba, poate că nu. A fi găsit aici un înger ce a devenit
regina visurilor mele, acesta e secretul meu, pe care-l va ști numai ea, atunci când voi răpi-o de aici,
pentru arta mea, pentru inima mea.....
(Cântă, acompaniat de orchestră, melodie de romanță) :
Te-am întâlnit într-un amurg de seară / M-ai săgetat cu gingașe priviri
Ce mă ardeau ca picături de ceară / și răscoleau cenuși și amintiri.
Simt că-ntre noi mijește-un început
De dragoste străpunsă de dureri
O, ce contrast, ce greu de priceput
Când tu trăiești în "mâine”, eu în "ieri”……
Și zilele se scurg, și mă fărâmițez /Simțindu-ți răsuflarea la ureche
Nu știu dacă trăiesc sub cer, ori te visez !
Pedeapsă ești, un chin fără pereche.
Și-așa cu ochii, țintă, la o floare / La floarea roză de pe buza ta
 6

Aștept să cânți cu susur de izvoare / Să mă alungi, să n-o pot săruta.

(În timp ce orchestra continuă să cânte, el recită dramatic, cu spasme pe față) :
O dragoste mai dureroasă nu poate să fie/ De cât să iubești o ființă frumoasă, și ea să nu știe.
Nu poate fi ceva mai păgân /Decât un amor nebun
Pentru cineva care nu vorbește, nici nu iubește, nici nu urăște.
Ca de o stâncă, greu gemând/ Valul se izbește. Oh !
Astfel, bate blestemând /Pieptul ce iubește. (Iese cu pași apăsați, prin dreapta.)
CORTINA.

TABLOUL II
Mânăstirea în fund. În fața scenii, cu fața la public o bancă de parc.
ARTISTUL intră din stânga cu un caiețel verde în mână.
I-am scris, am lăsat caietul în dosul scenii. L-a luat, l-a citit, mi-a răspuns. Asta înseamnă că Tu,
Doamne, mă iubești și nu ești gelos pe una din miresele tale. Așa începe deci, dragi prieteni,
romanul iubirii mele cu Floarea de Aur. Așa o voi numi, acesta este numele ei secret și adevărat.
(Pauză. Se oprește în picioare, în fața băncii, cât mai aproape de public și recită. O muzică de vis,
Simfonia IX de Beethoven de ex. P. Andante):3Printre stânci înalte, printre care abia se vede o fâșie
din albastrul cerului, se strecoară, ca un crotal, Bistrița vijelioasă, sunându-și ispititor coada. La
adăpostul de calcar, mâncat de intemperii și presărat cu fagi scorburoși, printre cari se cațără
caprele negre, răsare ca din bazme o zidire măiastră. Crenelele înegrite vorbesc de vremuri
medievale și ferestrele cu șaibe ce lucesc în soare povestesc bazme cu zâne și feți frumoși. Deodată,
răsună o toacă și, de pe muche, de pe stâncă, ochiul călătorului poate zări cum din ganguri se
înbulzesc spre monumentala catedrală cârduri de ciori, mai mari și mai mici; și, printre aceste dulci
închinătoare, purtătoare de mătănii, fetițe pieptănate în bucle, îmbrăcate în șorțulețe roșii și albastre
și pitici tunși ca-n palmă și zglobii ca boabele de argint viu.
(Din stânga vin rânduri, rânduri, maici și eleve și copii care intră prin marele portal din fund spre
biserică. ARTISTUL se întoarce, multe îl salută, altele îi surâd, el se înclină. Se întoarce spre
public și continuă):
Am coborât de pe dealul înfierbântat de arșiță și ca purtat pe aripi nevăzute, m-am trezit
acolo unde dorul mă îndemna de multă vreme să ajung. Mi s-a părut că am descins într-un stup cu
albine. Am văzut și cercetat fagure cu fagure și am găsit că aci se făurește o lume nouă. Superioara,
o ființă dulce, cu grai delfic și zâmbet de măiastră m-a purtat din colț în colț, așa cum cerea simțirea
vibrantă ce-mi stăpânea ființa, în aceste momente.

3
Notă a Maestrului: Romanul F.d. A: “tot ce e cu linie roșie”.
 7

(Directoarea trece și-l salută. ARTISTUL se îndreaptă spre ea, îi sărută mâna. Ea îl binecuvintează
cu mătăniile. Apoi iese și ea. ARTISTUL se întoarce spre public):
Plin de înviorare, de a fi primit senzațiile dorite asupra celor ce se zămislesc aci, contrar zvonurilor
răutăcioase, din care urechea mea se adăpase cândva, plutesc de bucurie. Aci se face carte, lucru,
artă, muzică îngerească, și fiecare din locuitoarele acestei sublime instituții este un model de
frumusețe trupească și sufletească. Unde ar putea Arta să-și odihnească avântul, mai bine ca aci?
Unde-și poate ea trimite ostatici? Din clipa aceea eu m-am substituit unuia din fericiții robi ai
idealului….. Am pornit prin înfloritele alei, stingher și mi-am așezat ființa trudită pe o bancă.
(Se așează pe bancă):
Cu privirea în neant, filosofam. În creeru-mi înfierbântat se alergau vedenii străvechi: Craiovești,
Basarabi, Domnițe cu dulămi cu samur și botine aurite, beizadele din epoca fanariotă și haiduci pe
bidivii, cu pistoale la coburi4. Mă trezește un glas cristalin.
Grăbită, trece pe dinainte-mi o fecioară cernită, mică și durdulie, cu zulufi cârlionțați,
strecurați discret de sub scufie. Sprâncenele îmbinate ascundeau o pereche de ochi adânci ca lacul
verzui. Era toată fața ei un nufăr pe o apă vânătă. O opresc și iată ce interogator i-am luat:
ARTISTUL Unde mergi, scumpo ?
MAICA: În jos...pe alee.
ARTISTUL Da?... și ești grăbită? Nu vrei să vorbești cu mine? Nu sunt un om periculos.
MAICA: Mă faceți să rîd! V-am făcut impresia că sunt sălbatică?
ARTISTUL Nu, dar în altă parte am găsit ființe asemenea, care nu aveau voie să ridice ochii din
țărână și să grăiască cu cineva străin de cinul lor.
MAICA: Acolo poate nu se învață carte.
ARTISTUL: E drept.
MAICA: La noi este o școală în care, pe lângă educația monahicească, se face cultură laică și noi
cunoaștem lumea din afară… măcar cu ajutorul cărților. Apoi, în frumusețea asta de colț de rai, vine
atâta lume, că noi suntem deprinse cu glume și spirite, care, drept vorbind, nu totdeauna sunt pe
placul nostru sau la locul lor. (Se înclină și iese prin portal).
ARTISTUL: (spre public): Am ascultat-o atent și am privit-o cu duioșie. Era atâta căldură și
nevinovăție în expunerea tinerei fete și obrajii i se îmbujorau, iar buzele căpătau o însângerare
asemenea unor boabe de zmeură. Tânăra călugăriță rar ridica ochii spre mine și avea în glas ceva
semănător sunetului de alamă. Am bănuit că era o cântăreață fină. De sub arcada sprâcenelor negre
și bogate arunca priviri piezișe cari se-nfigeau în țărâna drumului și se răsfrângeau, ca săgeți
fierbinți, în inima mea.

4
Cobur: toc de pistoale ce se atârnă de șea.(turc:Kubur).
 8

Îmbrăcată în veșmântu-i / Lepădând viața lumii / Ea spășea greșala mumii.

Eu știam bine ce-i priește, dar nu vream să gândesc cu păcat și am urmat firul convorbirii,
întrebând-o: (Se așează pe bancă și-și pune fața în mâini, gânditor.
MAICA (vine din fund și-i pune mâinile pe cap.El se scoală, îi ia mâinile, i le sărută și o poftește
pe bancă. Ea se așează lângă el):
ARTISTUL: Când ai venit aici și de ce ?
MAICA: (și-a pus mâinile la ochi, și oarecum îngândurată) :
ARTISTUL : Hai, începe și-ți deșiră firul vieții sale, ca de pe un ghem încâlcit.
MAICA : La 8 ani....(și iar privește-n jos, și trecându-și mâna ușor pe la tâmplă, vâră cu două
degete diafane o șuviță scârlionțată sub scufia neagră, iară fața i se umple de un ce dureros).
-La 8 ani am fost adusă aici, pentru creștere cu educație și cultură. Părinții, sărmanii, n-au
visat nici o clipă c-am să fiu ce sunt.
ARTISTUL: Cum ? Ai părinți?
MAICA: Se-nțelege! Și tată și mamă și frați și surori și toți suferă pentru gestul ce-am făcut. Ei toți
iubesc viața, muzica, pădurea.... Numai eu am îndrăgit chiliile pustii.
ARTISTUL:Unde plângi, gândind aiurea.....
MAICA : Nu, dragă domnule ! De o mie de ori, nu ! Gândul…, duhul credinței care mă stăpânește
mă face să nu simt ce este acea lume pământească ce mă chinuește și-mi aduce aminte clipă de clipă
de moarte....5
ARTISTUL: Și asta este tot? Ești convinsă de ceea ce spui? Nu mai ai nimic de adăugat?
MAICA: Mi-ar fi imposibil să mai spun ceva. Mi-e frică să nu vă rătăcesc în pădurea gândurilor
mele negre. Nu vreau să m-acuzați mâine-poimâine c-am lovit fără milă în simțămintele
dumneavoastră.
ARTISTUL: Cum asta?
MAICA: Păi, dumneavoastră, stimate domn, aveți, desigur, cu totul altă concepție despre viața
aceasta, și pe bună dreptate. Noi suntem niște ființe lipsite de simțul realității; noi trăim în lumea
noastră, în lumea clopotelor și a toacei sonore, care la vremea chindiei scoate din chinovii pe
pustnice de le trimite la metanii și chinuri de voie.
ARTISTUL: Nu te supăra dacă nu pot să cred aceasta, pe de-a'ntregul!
MAICA: Da, vor fi și nechemate, multe, fiindcă însăși Evanghelia spune: "mulți chemați, puțini
aleși”. Eu sunt una din acelea care am trecut peste însăși firea ei și caut să mă comport în felul cel
mai potrivit cu haina ce îmbrac de trei ani de zile și care, clipă de clipă, îmi dă senzația morții.
ARTISTUL (îi ia mâinile în mâinile lui și pe bancă, se uită unul la altul):

5
Iarăși este intercalat în text și transcris “răspunsul ei
 9

Iată, ochii tăi se umeziră ca și cum din fundul sufletului năvălise în ei o întreagă spovedanie.
Iată, o tăcere ciudată ne cuprinde deodată pe amândoi, fiindcă iubirea, neînțeleasă încă, ne tae
răsuflarea în piept.
O, frumoasă monahie!
MAICA (face un gest ușor de respingere, dar nu reușeșete să-și scoată mâinile din ale lui): Lăsați-
mă să mă rezem cu spatele de acest nuc pletos.
ARTISTUL: Oh, fața ta albă se desprinde ca o floare de crin din pădurea tulpinelor viguroase. Și
cum ții tu ochii înfipți în pulberea drumului, care lucește ca un covor de aur, în razele soarelui
plăpând de octombrie !
(Maica încearcă o mișcare. El continuă): Haaaa, sânul ți se mișcă sub sutană, umflându-se în tic-
tacul pulsului. Iată-mă încremenit, ascultând bătăile inimii și în beția acestei îndrăgiri spontane,
aleea s-a tranformat într-o grădină de dragoste. (Stau nemișcați pe bancă uitându-se fix unul la
altul).
O COPILĂ (intră în scenă prin portalul din spate și-i face semn): Crizantema !
MAICA: Mă cheamă la masă. (Tare ca s-audă maica elevă):Veniți cu mine să ne binecuvântați
pâinea ?
ARTISTUL: Eu? Vai, ce sacrilegiu. Eu sunt un păcătos, măicuță scumpă.
MAICA : Da? Vai ce bine-ar fi să fie toți păcătoșii, așa ca dumneavoastră.
ARTISTUL: Ca mine? Hm!...
MAICA: (sculându-se): Da, ca Dumneavostră ! O repet, fiindcă am motivele mele. De pe această
bancă, nu odată am primit expresii vulgare și ascultat cuvinte cu dublu sens de la oameni sus puși și
cu pretenții de cultură și civilizație. Dar am zis: "grădina lui Dumnezeu e mare”.
ARTISTUL: Desigur, o monahie trebue să aibă urechi și nu gură.
MAICA:Tocmai de aceea, mi-am permis ca să am și gură față de dumneavostră. N-am avut onoarea
să am, până acum, cu un străin de mânăstire, o așa frumoasă convorbire. (Se smulge și fuge, ieșind
prin portal).
ARTISTUL: (privind după ea): Crizantema monahia ! Cum fugi ea cu pași de vrabie și aruncându-
mi o privire de mare desnădejde.
MAICA CRIZANTEMA: (din pragul portalului, acelaș joc): Ne mai vizitați vreodată?
ARTISTUL: Nu știu!... (Maica iese. El o privește admirativ până ce dispare. Acompaniat de
orchestră ARTISTUL cântă pe melodie de romanță):
Fecioare multe între ziduri/ îți seamănă la port și grai
Au toate-un farmec în privire / Dar toate, numai tu le ai.
Frumoșii-ți ochi, arme nu poartă / De ce-mi trimeți săgeți din ei ?
 10

Cum poți, în inima mea moartă / Să mai ațâți din nou scântei ?
De sub sprâncenele-mbinate / Cum poți, junghere să-mi trimeți
Să le împlânți, înveninate / în suflul bietei mele vieți ?
Eu te privesc ca p-o icoană / A blândei, tinerei Marii
Fiindcă-ntr-o tristă zi de toamnă /Mi te iviși : când o să vii ?
Să-mi cânți cu viersul gurei tale / Cu timbrul sfânt de heruvim
Să mă abat din a ta cale / și de ce-a fost, să nu mai știm.
(ARTISTUL iese încet, cântecul se pierde în noapte pe alee. Încet cade )
CORTINA
TABLOUL III
(Cancelaria școalelor din Mânăstire. Prezent o parte din corpul profesoral, maicile educatoare de
grădiniță, învățătoarele, unele maici, altele laice, profesoarele, maici și laice, Directoarea, Artistul
și o parte din eleve și maici.Domni profesori și persoane din localitate, invitate pentr ocazie. Mese
și cataloage, dulapuri cu arhiva, crucea, portretul Regelui Mihai I, scaune)
Scena I.
MAICA DIRECTOARE: (vorbește ușor peltic, în vârful limbii, plăcut):Deci, surorilor dragi, am
stabilit, de comun acord cu marele nostru artist și prieten, pregătirea a două piese pentru prima parte
a acestui an școlar. Alexandru Lăpușneanu 6, și Sfânta Noapte, mai spre Crăciun, ambele
compozițiile Maestrului însuși. Și, tot de comun acord am stabilit și rolurile. Rămăsese în suspans
”Domnița Ruxandra”. Și ne-am gândit la frăția ta, soră Crizantema, cunoscând talentul și pregătirea
pe care o ai. În piesă vei fi deci soția Maestrului, recte, Lăpușneanu, (rîsete). Nădăjduim că vei fi la
înălțime.
MAICA CRIZANTEMA: Primesc cu bucurie această ascultare, Prea Cuvioasă Maică Directoare și
mă voi strădui să fiu măcar la degetul cel mic al augustului meu soț și domn. (rîsete și comentarii
plăcute).
MAICA DIRECTOARE: (cu haz): Toate celelalte dintre dumneavoastră și domnii invitați, care au
roluri bărbătești în aceste piese, ……
O MAICĂ: Da, căci noi nu putem juca în travesti și pe boierii domnești și pe magi și pe Irod….
ARTISTUL: Invers, am făcut-o și pe-asta cu colegii mei ofițeri, unii erau adevărate cucoane, pe
scenă, dar eram prizonieri în Germania…(rîsete).
MAICA DIRECTOARE: (cu acelaș haz): Da, aici cucoanele de pe scenă sunt maici, în viața de
toate zilele, iar preoții de pe scenă sunt profesori sau muncitori, în realitate…Maestre, cum vedeți,

6
Această piesă, după originalul lui D.D. Roșca a fost rescrisă și completată de C.C.Popian în proză, tocmai spre a fi
dată cu artistele și artiștii mânăstirii. Ea a fost terminată și completată în 1948, poate tocmai în cinstea Maicii care a
interpretat pe Domnița Ruxandra.n.n.
 11

ne ajutați să jucăm feste peste feste…(alte rîsete). Așa….deci, vă rog, învățați la perfecție rolurile,
conformați-vă la recomandările de regie ale Maestrului, după care vom face invitațiile de rigoare la
Mărimile acestei lumi și la superiorii noștri ierarhici….
(Adunarea se risipește, fiecare discută ,închizând servietele, schimbându-se, comentând; mișcare
normală de lume multă).
MAICA DIRECTOARE: (cu acelaș haz): După cum este tradiția noastră în asemenea ocazii, vă
așteptăm cu toții la modesta noastră masă de prânz în trapeză…(Murmure de aprobare). E modestă,
ca după război, ad litteram, știți, dar…. cu toată dragostea….
(Persoanele ies rând pe rând din scenă prin marea ușă din fund, salutând, conversând, maicile
făcând cu toatele mătanie în fața Directoarei-Stareță, o clipă scena rămâne goală, imediat re-intră
Artistul, care se îndreaptă direct spre public).
Scena II
Artistul singur.
ARTISTUL: E de necrezut cum a combinat totul Maica Directoare. Gând la gând cu
bucurie….Parcă ar fi un făcut…. Tocmai ea să propună rolul de soție a mea chiar fetei mele iubite,
Floarea de aur….Și eu m-am gândit la asta intuind eu talentul ei… dar așa coincidență, mai rar….E
grozavă, stareța, știam c-o duce mintea, dar nici chiar așa ! De fapt, Mamei Olga i s-a dus vestea ca
de popă tuns ! Dar, stai așa : dacă și-o fi dat seama că eu am o slăbiciune pentru Crizantema ? Să fi
observat ea vreun gest, vreo privire ? Vreo scăpare de-a mea ? Că asta mică în nici un caz nu s-a dat
de gol…. Și dacă-i așa, de ce să ne creeze tocmai dânsa ocazia ? Ar fi trebuit s-o ascundă de mine !
Ori, vrea să-mi facă plăcere și-n acelaș timp se încrede în mine !!! Sau poate nici nu-i pasă, dacă
între noi….de fapt am văzut că ține cu tot dinadinsul să mă aibă aici, pentru cât mai multă activitate
artistică în școale…Și nu putea să inventeze ceva mai eficace, ca să mă ție aici legat…Să fie asta ?
Pe cât e de genială, hoațăăă, ca nimeni alta, … să știi că asta e…Oricum, trebuie să fiu precaut, să
nu-i dau nici o bănuială. Știe ori nu știe, să n-aibă dovezi…Mă duc la masă… (Iese oarecum
repezit).
CORTINA.
TABLOUL IV
O alee lăturalnică din grădinile mânăstirii
MAICA CRIZANTEMA (intrând cu un caiețel verde în mână pe care-l duce cam pe furiș). De
aproape un an de când ne e profesor de literatură, muzică, teatru și pictură, îi sorb cuvintele pline de
farmec care-i ies din gură, alături de celelalte surori din obște, căci suntem cu toatele încântate de
farmecul lui ca artist și… ca om. Poate să ne fie tată, dar e așa de sprinten că pare un logodnic….Și
totuși, pe mine a pus ochii în mod special și exclusiv. Și ceia ce nu-mi poate vorbi, prin cuvinte și
 12

gesturi, îmi scrie… acest caiețel e plin de poezia lui către mine…. Și eu îl iubesc, dar iubirea lui
întrece imaginația mea. Îi răspund, dar parcă nu-l ghicesc… și iată acum ce-mi scrie: (citește din
caiețel): "N-aș mai vrea să fiu tânăr. Sau, dacă s-ar mai putea face cu mine ceea ce povestea spune
că s-a petrecut cu Doctor Faust, atunci m-aș trudi să înăbușesc în mine de timpuriu strigătul cărnii,
….”. Sau: "M-aș gândi la superioritatea operii mele și inspirația de la tine”. Hmm! Deci, taicul meu
nu mai e lut, ci numai spirit încarnat. Trăiesc cu acest gând, crezând că nu e păcat; altfel sau
altădată, eu, corespondență cu cineva nu voi mai avea. E prima și ultima. Uite-l, vine. Am să i-o
spun. Să văd ce zice.
ARTISTUL (intră, uitându-se cu oarecare precauție, în dreapta și-n stânga): Te salut, eleva mea,
fata mea și iubita mea artă ! (O sărută pe obraz)
MAICA CRIZANTEMA: Îmi scrieți cum nimeni nu mi-a mai scris. Și vă răspund, iubite Doctor
Faust, cu gândul că sunteți un spirit incarnat.
ARTISTUL: Orice mi-ai scrie, e bine, important e să-mi scrii și să vii să ne vedem.
MAICA CRIZANTEMA: Trăiesc cu gândul că nu e păcat; altfel sau altădată, eu, corespondență cu
cineva nu voi mai avea. E prima și ultima.
ARTISTUL: (rîde aproape în hohote).
MAICA CRIZANTEMA: Știu că rîdeți și… poate și-mi reproșați…. că ați mai cunoscut în viață
asemenea copii bătrâni la minte, care pe urmă, la o vârstă mai înaintată, rîdeau de gândurile lor
copilărești.
ARTISTUL: Ei, asta-i !....
MAICA CRIZANTEMA: Nu, dar nu cu mine, cu mine nu este acelaș lucru. Eu mai am ceva, am o
voință de fier, să fiu credincioasă până la moarte Mirelui meu. Și mai mă ajută încă ceva: firea...
firea și voința.
ARTISTUL: Da, știu. Pentru că, cel puțin acum, în faza asta, așa cum spui tu, tu nu iubești și nu
urăști.
MAICA CRIZANTEMA: Oh, îmi repetați cuvintele mele pe care vi le-am scris: "eu nu iubesc și nu
urăsc “. Tăticule, vezi, nu înțelege greșit. Eu sunt datoare să iubesc, căci scrie în epistola de la Ioan,
capitolul 3: "cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte.” Fratele nostru este orice om –fericit
sau nenorocit, bogat sau sărac, urât sau frumos, amărât sau vesel. Și iarăși mai spune Epistola de la
Ioan: “Iubiților, să ne iubim unii pe alții, pentru că iubirea din Dumnezeu este și oricine care iubește
este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu,
pentru că Dumnezeu iubire este. Iubiților, dacă Dumnezeu ne-a iubit pre noi și noi datori suntem să
ne iubim unii pe alții “. Deci, știu să iubesc și cunosc iubirea, dar nu alta, ci aceasta: "iubirea
creștină”.
 13

ARTISTUL (care în acest timp a privit-o cu drag și față ironică, mergând cu ea la braț pe alee,
răspunde) : Este zdrobit omenescul din mine în fața unor afirmațiuni atât de categorice; dar Jehova
a zis: "om și femee într-o singură ființă”. Cum va fi încadrată în Scripturi iubirea Florii mele de
Aur? Mirele? E un miraj ! Mie, totuși, îmi trebue "fata morgana”. Mă călăuzește pe drumul spinos
al artei mele. Și toate teoriile nu mi-o pot scoate din inimă. Inima mea este un mac sângerând, de
când a închis-o pe ea: voi sângera fără răgaz contra iubirei creștine. Vai, ce veche este această
doctrină și călcată în picioare!
MAICA CRIZANTEMA : Artistule frumos, mă întreb : ce cuvânt te-a abătut către o călătoare
rătăcită pe o insulă necunoscută?
ARTISTUL : (Se oprește. Amândoi sunt pe alee, cu fața la public, unul lângă altul. El încearcă să
o ție de braț cât mai strâns, dar invizibil altora). Nici un cuvânt. Eu caut să salvez o călătoare
rătăcită pe o insulă cu care n-are nimic de împărțit !
 14

MAICA CRIZANTEMA : E cumva cazul meu ?

ARTISTUL : Te voi ajuta să descoperi aceasta. Eu sunt acel călător cu ochii turburi, cu trupul
istovit de cale și Floarea mea -Arta- este insula necunoscută, în care rătăcesc eu și voi rătăci până în
sfârșit, cu toate că citesc ca-ntr-o carte veche, veche de tot, și acea carte îmi recomandă suferința
până în sfârșit.
MAICA CRIZANTEMA : Vă implor, nu mai pomeniți de moarte !
ARTISTUL : Mă mir ! Cum ? O ființă atât de convinsă că acolo, dupe moarte, e viața cea adevărată,
mă oprește să râvnesc la acest suprem bine? Deși sunt un vis prin vuietul vremii, asemenea unor
vise bizare, persist în pretenția mea de a stăpâni ființa cea atât de plină de voință nestrămutată de a
nu fi ca toate creaturile lui Dumnezeu. Ce vrei? Așa mi-a fost scris. Ultima filă a cărții mele se va
încheia cu un epilog trist. Când te-am cunoscut, Artă dulce, m-am îmbrăcat cu cămașa morții,
fiindcă spre păcate m-a născut maica mea. De ce nu vrei să fii fecioară spre ridicarea păcatului?
MAICA CRIZANTEMA : Ba da. Dar, cum s-ar zice, pururea fecioară !
ARTISTUL : (nu aude) : Spui că artistul se plimbă cântând. Adică eu ! Vai ce filosof e poporul
când cântă : "Eu nu cânt că știu cânta/Cânt să-mi stâmpăr inima”. Asta fac eu. Nu cânt că sunt artist,
nu cânt că-mi place viața, care m-a dus din tragedie-n tragedie ! Recunoaște că zbuciumul vieții
mele se oglindește în luminișul a doi ochi, luceferii vieții plină de genuni. De ce, acei luceferi de
foc, nu coboară la mine, măcar în vis, să-mi lumineze viața ? Da ! Lopătez pe văzduh ...și... plâng.
MAICA CRIZANTEMA : Îmbătați-vă, ca și mine, de mirajul depărtărilor!
ARTISTUL : Vai, ce fericită ești, dacă te îmbată mirajul depărtărilor! Pe mine mă farmecă acest
miraj și în goana mea dupe "fata morgana”, amețesc și rătăcesc, încurcat veșnic în vârtejul
gândurilor negre. Câteodată mă obsedează ideia sinuciderii 7, dar sunt laș! Nu mă-ndur să nu te mai
văd, chiar așa de marmură cum ești, stăpânită numai de "Mirele” "Magdalenelor”. În scrisori, îmi
recomanzi chiar pustnicia; iartă-mă, dar ceasul sihăstriei n-a sosit încă; și-apoi, la mine, de va veni
un viteaz împletoșat, eu nu-l sfătuesc. Eu încalec lângă el și zbor în noapte dupe frumoasa visurilor
mele, așa rece cum e ea.
MAICA CRIZANTEMA : (vrând să schimbe vorba) :La Dv. a fost Moș Crăciun ?
ARTISTUL : Nu! Și ce să-mi aducă? Ce doresc eu, nu poate și nu vrea să aducă, rebegitul milog.
MAICA CRIZANTEMA : Dar… dacă nu pot iubi, nici urî, sigur vă sunt recunoscătoare și fidelă.
ARTISTUL : (zâmbind amar) : Floarea de aur nu iubește, nu urăște, dar e recunoscătoare! N-are
sens ! Pentru ce ? Acestea sunt raporturi reci, nu cadrează cu sufletele calde, pline de focul Artei
sublime, fiica Thaliei focoase și plină de lumină. Înseși iubirea creștină topește, mistifică și
contopește. Altfel nu trăești.
7
Probabil numai atunci, în acele clipe de iubire pătimașe și fără speranță. După ce a depășit această perioadă, a vorbit
de sinucidere ca de o infinită nebunie.
 15

MAICA CRIZANTEMA : Totuși, fiți prevăzător. În jurul nostru, 999 de persoane ne pot vedea. Eu
sunt a mia, în acest Așezământ.
ARTISTUL : Mulțumesc pentru sfaturi, dar nu pricep ce rost ar avea prevederea, în cazul de față,
între ființe care se respectă reciproc, păstrând distanța mai mult decât cea permisă. Chiar cuvântul
"prevăzător” este banal.
MAICA CRIZANTEMA : Fiți atent la acest caiet.
ARTISTUL : Nu poate fi un pericol, un caiet cu pagini de roman, care se plăzmuește în "dualism”.
Nici nu m-am gândit să poftesc la un film al vieților ușoare pe cineva care plutește în neant și
dorește neapărat cununa muceniciei. O, și câte altele din secta F.d. A. frequentează filmele de peste
porți8 și găsesc că e foarte tânăr cabotinul.
MAICA CRIZANTEMA : Și eu găsesc că sunteți foarte tânăr și că nu sunteți cabotin.
ARTISTUL : (continuând fraza veche) : El însă e un caracter și ține la preț. El trăește departe de
cercul strâmt în care norocul "le petrece”. Și trăește nemuritor și rece, căutând cu ochii țintă la
floarea care visează cu ochii la o mică pasăre cântăreață din flaut. Ea e zâna lui, închisă în turnul de
fildeș.
(O pauză, în care ea îl privește mirată și cu admirație. El continuă) :
Deocamdată...... atât. Inima îmi spune că am fost nebun, când în ceasul dintâi nu mi-am
privit capul în oglinda reală, nu în aceea a artei. Vedeam atunci prăpastia dintre noi și nu păcătuiam.
MAICA CRIZANTEMA : Muzica Dv. umple prăpastia și, în fond, nu ați păcătuit.
ARTISTUL : Muzica adoarme chinul sufletelor sbuciumate. (Se plimbă tăcând).
MAICA CRIZANTEMA : Nu mai ziceți nimic ?
ARTISTUL : Când inima e plină de sentimente, gura păstrează tăcere.
MAICA CRIZANTEMA : Îmi voi aminti mereu de ce spuneți și de ce faceți.
ARTISTUL : (resemnat) : Amintirea e cea mai frumoasă floare ce crește pe mormântul iluziilor
pierdute. (Își scoate tabacherea și- și aprinde o țigare)
MAICA CRIZANTEMA : (uimită) : Nu v-am văzut niciodată fumând.
ARTISTUL : Țigarea și femeia te distrează; dar și una și cealaltă fac rău.
MAICA CRIZANTEMA : Sunteți colosal. Vorbiți numai în pilde, ca fiul Pepelei, cel isteț ca un
proverb.
ARTISTUL : Da, și acela tot o maică a iubit și tot prin aceste părți. S-a dus și el, căci….pământul
nu-i decât o scenă pe care omul apare, își joacă rolul și apoi dispare.
MAICA CRIZANTEMA : Ce inimă ai, artistule neînțeles !

8
Vrea să spună că mergeau la cinema în sat, sau mai simplu, aveau prietenii "peste porțile mânăstirii”.
 16

ARTISTUL : Inima este o carte. E bine să o ai, dar e mai bine să n-o dai nimănui s-o citească. Eu
însă, vorbesc de a mea, căci a ta, aș vrea s-o citesc numai eu. Dac-aș putea să ți-o fur.
MAICA CRIZANTEMA : Furată ? Nu cerută ?
ARTISTUL : Inima nu se cerșește, ci se fură.
MAICA CRIZANTEMA : Spuneți-mi-o în poezie. Și când să vă dau caietul înapoi ?
ARTISTUL : Când ? Unde ? Când eram elev la București, acum 50 de ani, se spunea la fete : ”Pe o
floarea de pansea, eu îți las adresa mea:/ Comuna: Dorul, Județul: Amorul; Strada: Iubirea;
Numărul: întâlnirea.”
MAICA CRIZANTEMA : Ați rămas tânăr ca un elev.
ARTISTUL : (acelaș joc) : ”De urât te poți ascunde, /Dar de dragoste n-ai unde./ Că oriunde oi intra
/ Dă buzna-n inima ta”.
MAICA CRIZANTEMA : Și eu știam poezioara asta….
ARTISTUL : (privind-o lung și resemnat) : Du-te că e târziu și te caută suratele. Lasă-mi caietul.
Am ceva să-ți scriu, ce nu pot să-ți spun acum. Ți-l las la locul știut. (Maica i-l lasă. El îi sărută
mâna care-i dă caietul. Ea o sărută pe a lui. Fuge spre mânăstire. El se uită lung după ea).
CORTINA.
TABLOUL V
(Pe scena teatrului mânăstirii. Artistul a aranjat ceva in decorul unei săli din palatul domnesc al
lui Lăpușneanu. Are caiețelul verde în mână.)
SCENA I.
Artistul singur.
ARTISTUL : Zilele trecute am aflat lucruri atât de josnice despre unele "mirese”, încât F. d. A s-a
ridicat în ochii acelui care o cântă, mai presus de orice, pe lumea asta banală. O despărțire ar fi
egală cu trecerea lui în lumea celor duși. Durerea e fără margini, când Arta lui este închisă între
ziduri reci și sufletul lui se zbuciumă între iubire și nimicniciile vieții. (După o pauză) : Mi-a scris,
dar tot ce a scris a dărâmat în mine Popa Arsenie… 9care mi-a spus să nu mă ating de ea, … dar el ?
Ispititor cum e, s-a apropiat s-o ispitească și pe floarea mea. El credea că e ca altele. Nu. A mea nu
va arunca copiii în porumb, nici nu și-i va crește ca… nu spun cine….în saloanele mânăstirii, drept
copil găsit….Dar tot m-a apucat frica și… gelozia. Dacă va fi să aleagă un bărbat, acela să fiu eu,
nu șmecherul de popă….Îi las caietul aici, dacă mai vrea să-mi scrie…. Las file pentru încheerea
tristei povești. (Pune caietul într-o ascunzătoare sub decor și iese nervos prin stânga, în culise).
SCENA II.

9
Arsenie Boca, în vizită chiar atunci la mânăstire, iunie 1945. Boca a fost arestat imediat, la 15/16 iulie, și apoi eliberat.
 17

MAICA CRIZANTEMA. (Intră cam pe furiș. Se duce la ascunzătoarea de unde trage afară
caiețelul, pe care-l citește) :

”F.D.A.
Prinde-adânc al meu tezaur / A dragostei poezie /
Tu ești floarea mea de aur / Inima-mi ți-am dat-o ție.
Poate e ultima seară / Când ofta-voi sub fereastră /
O, aruncă-mi pe vioară / De pe buze, floarea-albastră.
Mai veni-va vreun maur / și ce rău o să te doară /
și-ai să plângi, Floare de aur / Dup-un zumzet de vioară.”
(Se așează și se cufundă în lectură. Peste câteva clipe, apare Artistul)
MAICA CRIZANTEMA : Oh ! Tocmai citeam….. (El o ia, îi sărută mâna și o sărută pe frunte. Ea
continuă) : Am citit cu cea mai mare atenție rândurile Dumneavoastră și am luat la cunoștință
extraordinarele procese prin care trece sufletul Dumneavoastră. Și mă întreb, de ce oare? Pe mine,
drept să vă spun, chiar nu mă încântă faptul că ziceți: "o colosală deosebire între celelalte mirese ale
lui Hristos și între mine.”
ARTISTUL : Deocamdată, așa este. Mama Olga, cu toate limitele ei, vrea să scoată din voi genii ale
purității și ale frumuseții. Și, reușește, dar nu cu toate. A reușit cu tine.
MAICA CRIZANTEMA: Domnule Profesor, numai Bunul Dumnezeu cunoaște cu adevărat
adâncurile inimilor omenești. De unde știți Dumneavostră cum privește Dumnezeu pe fiecare dintre
noi? Poate că eu sunt rece și nu sunt în legătură cu nimeni din cauza răutății sufletești, sau din alte
cauze. Iar despre care ați auzit anumite lucruri urâte, vă rog eu, din suflet, nu le mai judecați,
domnule profesor. Înaintea lui Dumnezeu, poate acestea sunt mai de preferat. Nu este dreptul nostru
să ne judecăm unii pe alții. Aici nu are loc decât Dumnezeu să judece. El știe mai bine decât oricine,
dacă "cele care umblă în gura lumii drept necinstite nu se conduc și-n iubire dupe legile sfinte”.
ARTISTUL : E frumos din parte-ți să le aperi.
MAICA CRIZANTEMA : Domnule Profesor, vă spun eu, care cunosc mult mai bine sufletele celor
cu care trăesc împreună: chiar dacă vreuna șovăe câteodată, vă spun, sus și tare, că nu cade, sub nici
o formă. Și cea mai puternică scuză a greșelilor lor stă în însăși mărimea ispitelor care le înconjoară.
Domnul le va vedea și ne va vedea pe fiecare, la rândul nostru, tot așa de tremurânzi ca și cum am
fi căzut în ispite deorice fel pe acest pământ.....Dacă vreți, vă citez din Sfântul Apostol Pavel….
ARTISTUL : Lasă, lasă, că pe Sfântul Pavel îl știu pe dinafară….
 18

MAICA CRIZANTEMA : Cu atât mai mult, deci : fiți bun ; deosebiți-Vă de oamenii de rând, în a
nu mai judeca pe aproapele. Fiți înțelegător! Fiți iertător ! Priviți lucrurile în profunzimea lor
naturală. Nu vă mărginiți numai la cele nefaste, pe care vi le aduc cei răi la urechi. Vă dau un
exemplu destul de elocvent: acum câtva timp, știți ce-ați auzit! Ei, bine, mai mare răutate încarnată
în sufletele celor răi ca-n ziua de azi cred că n-a mai existat și nu va mai exista... Adică, nu poți
discuta cu nimeni, că imediat vezi priviri piezișe și se aruncă în spatele persoanelor bănueli! Vai,
aceasta e o urgie, o lașitate, lipsă de demnitate .... într-un cuvânt, acestea le fac numai oamenii mici,
și la propriu și la figurat, căci numai “omul cu adevărat superior își dă seama de lipsurile lui”. Prin
urmare, din moment ce fiecare a trecut prin aceste crize sufletești, de ce altuia să i se ia dreptul? Vă
spun eu, domnule profesor: ori acum, ori mai târziu, o călugăriță are timp să-și răsfrângă vălul
negru peste obraji și să pună stavilă între ea și cei ce o ispitesc, făcând astfel legătură cu Christos
pentru veșnicie…. căci spune proverbul franțuzesc: “ mieux vaut tard que jamais.
ARTISTUL (neascultând și luându-i mâna, în timp ce se așează pe o canapea amândoi) : Cu cât
mă iei mai mult cu ”don profesor”, cu atât te cred mai puțin….
MAICA CRIZANTEMA : (rîzând) : O, nu, vă rog să mă iertați, artist frumos ! Vream numai să vă
explic paradoxul în care trăim noi, aici ; majoritatea ne compătimesc că suntem închise în acest turn
de fildeș. Dar, la un moment dat, când una dintre cele tinere ar face un gest compromițător, vă
asigur eu că tocmai acei care ne-au compătimit, tocmai ei duc acuzația din gură în gură și ne
declarăă… știți cum….
ARTISTUL : Da, aici ai dreptate….
MAICA CRIZANTEMA : Iată că, nouă nu ni se vrea decât răul, de cei răi. Dar în ciuda tuturor,
Maica lui Dumnezeu veghează.
ARTISTUL : Despre tine, m-am temut că vei ceda lui popa Arsenie.
MAICA CRIZANTEMA : Oh, ce spuneți, acela e un sfânt, îl caută dujmanii peste tot ! Cât privește
despre persoana mea, eu nu zic decât atât: "iartă-le, Doamne, că nu știu ce fac !” De unde nu este,
nici Dumnezeu nu cere.
Mie-mi place să duc o viață liniștită și retrasă, tocmai pentru că m-am convins că, dincolo de porțile
acestui lăcaș, se joacă "filmul vieților ușoare”. Unui suflet nobil, curat, retras, îngăduitor și cu
puterea ca să se strecoare demn prin negura ce mijește în jurul fiecăruia dintre noi îi trebue un efort
spiritual extraordinar.
ARTISTUL : Bine ai ghicit, așa și ești, de aceea te iubesc eu și te prefer.
 19

MAICA CRIZANTEMA: Referitor la bănuielile ce se țes în jurul ființei mele, nu mă tem. Prin
aceasta ei nu fac altceva decât să-mi asigure o parte din gloria de dincolo de mormânt. Dacă cei răi
îmi aruncă cu noroi în obraz, aș dori să știe că sunt o ființă care poate fi omorâtă, dar care nu se lasă
să fie insultată. Însă, e bine să se știe că, în legăturile mele cu persoane despre care vorbește lumea,
raporturile fizice au fost excluse cu desăvârșire.
ARTISTUL : Și cam care ar fi persoanele de care vorbește lumea ?
MAICA CRIZANTEMA : Sper că nu dumneavoastră….. Însă Dumnezeu, Care a răbdat chiar El,
însuși, să fie ispitit, batjocorit și scuipat de toți, le îngădue cred, și de data aceasta, să strige hule
împotriva cuiva pe care nici nu o cunosc măcar personal, pentru iertarea păcatelor mele.
ARTISTUL : Și, tu crezi că Dumnezeu te va răzbuna contra celor ce te vorbesc de rău ?
MAICA CRIZANTEMA : Nu, nu mă va răzbuna. Ceea ce mă face să cred că nu există un
Dumnezeu răzbunător este că văd cum oamenii cumsecade sunt totdeauna nenorociți și pungașii
ajung fericiți, prin lingușire și viclenii. Însă, contra tuturor minciunilor, eu nu mi-am pus nădejdea
decât în Maica Domnului. Și chiar dacă aș cunoaște, măcar în parte, ființele care îmi înjosesc
numele meu, nu m-aș răzbuna, ci m-aș ruga pentru ele și le-aș ierta. Căci: cea mai nobilă răzbunare
este iertarea.
(ARTISTUL, impresionat o îmbrățișează și ea nu se opune, ci continuă) :
Da! Voi ierta totul, căci sunt sigură că ceea ce nu poate câștiga omul prin virtuți, poate
dobândi prin suferința ce o suportă cu evlavie. Mi-a rămas un singur lucru: să mulțumesc lui
Dumnezeu că mi-a dat și darul lacrămilor, fără de care, omul nu se poate înălța la Dumnezeu. Însă,
am fermă credință că aceste lacrămi nu vor arde cândva pe acei care sunt capabili să păteze cinstea
unui nume.
ARTISTUL : Bine, m-ai convins. Hai să trecem la ceva mai dulce….
 20

MAICA CRIZANTEMA : (nu aude) : Nu vreau să vă consider spectatorul unor înșiruiri de cuvinte
pompoase, pentru a vă înduioșa inima. Nu! Doamne ferește. Nici nu vreau să mă scuz, căci cine se
scuză se acuză; însă cred că am dreptul să-mi apăr ce am mai scump: cinstea și renumele în
societate; căci deși am fost degajată întotdeauna de situația mea socială, însă am luptat să-mi cultiv
o inimă dreaptă, generoasă și duioasă. Dacă în cea mai mare parte nu am reușit, nu mă descurajez,
ci lupt înainte. Cu lumea, știu că am avut până acum legături destul de modeste, dar lumea crede
altceva : nu mă interesează. Fiecare vede prin prisma sufletului lui. Ei nu știu decât atât, ca să-și
jertfească esențialul nimicului. Le place să se joace cu numele și cu demnitatea altora, ca cu niște
instrumente inutile societății. Însă, vă mărturisesc că sunt entuziasmată și admir fără teamă de nimic
tot ce este nobil, frumos și curat ; căci nu am uitat nici un moment că deasupra capului fiecărui
muritor planează ocrotiri invizibile. Nu-mi pot imagina măcar care ar putea fi acele ființe care țes,
cu atâta măestrie, atâtea și atâtea minciuni despre multe dintre noi.
ARTISTUL : Nu e totul minciună ce se spune, căci unde e fum, știi bine că…..
MAICA CRIZANTEMA : Am observat însă că nici formele exterioare ale respectului și ale bunei
cuviințe nu mai sunt păstrate, dar noi nu ne temen. Eu am fost perfect conștientă când am făcut acel
pas și am depus jurământul. Mie nu mi-a plăcut să-mi bat joc de casa în care am trăit, trăesc și voi
trăi. Mie nu mi-a plăcut să port aceasta din cap ca pe o pălărie la modă, căci m-ar fi apăsat oricând
și aș fi avut mustrări de conștiință. Aceste obstacole nu m-au zdruncinat, însă; ci, din contră: aceste
împotriviri m-au învățat să fiu mai prevăzătoare, adică să cunosc oamenii și să deosebesc pe cei
într-adevăr credincioși de cei răi.
ARTISTUL : (îi ține mâinile între ale lui și încearcă să o îmbrățișeze) :
MAICA CRIZANTEMA : Iar pe Dumneavoastră, vă rog foarte mult, ca un om cu capacitate ce vă
aflați: v-aș ruga, dacă vreți, bineînțeles, să evitați argumentele de orice soi ; totdeauna sunt vulgare,
iar adesea sunt convingătoare. Viața aceasta este așa de scurtă și ce bine ar fi ca toți să o trăim în
bună înțelegere ! Atunci când va exista dragoste în cămine, atunci când fiecare dintre noi va iubi
chiar pe vrășmașii săi, atunci și numai atunci, Dumnezeu va trimite binecuvântările Sale pe acest
pământ, bântuit de toate răutățile și de toți vrășmașii. Atâta timp cât ne vom iscodi unii pe alții, atâta
timp cât vom fi capabili să punem sarcini în spatele altora, zidite numai pe minciuni și calomnii,
Dumnezeu ne va pedepsi, trimițându-ne răsboaie, din care emană numai rele, foamete, boli de tot
felul, sărăcie… și acestea la rândul lor duc la păcate mult mai grave și mult mai dăunătoare
sufletului…
ARTISTUL : Mi-ai ținut predici azi, pentru un an…. Dar despre sentimentele mele și ale tale, nici
un cuvințel.
 21

MAICA CRIZANTEMA : Oh ! Referitor la Dumneavoastră, vă spun că v-am admirat și vă admir

sufletul duios și sensibil de artist. Dacă după moarte vă va fi dat să vedeți de dincolo de mormânt
cele ce se petrec aici la noi, printre numeroșii pelerini ce vă vor vizita, mă veți vedea și pe mine,
adesea, aprinzând un pai de lumânare deasupra mormântului unde va zăcea trupul celui ce o viață
întreagă nu a vrut răul nimănui și nu a căutat altceva decât să veselească inimile amorțite ale
nevoiașilor.
ARTISTUL : Ooooo, hai să ne oprim înainte de acel moment, de exemplu… azi !
MAICA CRIZANTEMA : Da, e adevărat, trebue să pun stavilă gândurilor mele : vă urez să trăiți
ani mulți, fericiți și să nu mai ascultați cele rele ce vi se spun. Iar dacă altele își dau numele meu,
despre asta nu mă sinchisesc nici atât. Fiecare va răspunde de cele săvârșite pe pământ, înaintea
Dreptului Judecător.
ARTISTUL : Tot ce ai spus până acum este corect, dar rece, chiar agresiv, fata mea. Hai să te întreb
atunci din nou : cum încadrezi toate acestea în Sfânta Scriptură ? Unde mai lași loc iubirii, dorului,
sentimentelor pur omenești ?
MAICA CRIZANTEMA : Mă întrebați cum va fi încadrată în Sf. Scriptură iubirea... așa cum o
înțeleg eu ? Iubirea, în Sfânta Scriptură, înseamnă să vii în ajutorul acelora care au nevoe de alinare
în durere și în nenorocire… Aș avea multe să vă spun, însă nu este așa ușor să vorbești despre tine,
mai ales în haina în care sunt îmbrăcată.
ARTISTUL : Primești iubirea mea ?
MAICA CRIZANTEMA : Dar, oare ce fac de un an încoace ?
ARTISTUL : Pentru moment tot facem repetiții la o piesă sau alta.
MAICA CRIZANTEMA : În piesă, sunt soția dumneavoastră. Ce mai vreți mai mult ?
ARTISTUL : Bine. Eu te iubesc ca Lăpușneanu pe Ruxandra, cu patimă și dor și gelozie. Dar tu ?
Tot ca ea ?
MAICA CRIZANTEMA : Chiar credeți c-aș fi în stare să vă otrăvesc ? Eu sper să vă fiu un balsam.
ARTISTUL (o sărută pe frunte și pe obraz, fără să zică un cuvânt).
MAICA CRIZANTEMA : (arătându-i caietul) : Acum, fiindcă filele se termină, vă dau carnetul.
ARTISTUL : Dar n-ai mai scris nimic pe el.
MAICA CRIZANTEMA : Tot ce aveam de scris v-am spus acum ; în decursul săptămânii sau poate
mai târziu, veți primi mai multe...Lăsați-mă acum, să mă concentrez pentru serbare. Nu vreau să mă
tulbur mai mult decât necesar….
ARTISTUL : Bine. Să fii o Floare de Aur și când ești Ruxandra, și când ești Fecioara Maria.
(O sărută iar. Ea se zmulge din brațele lui, îi sărută mâna și fuge. El o privește lung și admirativ).
CORTINA.
 22

TABLOUL VI

SERBAREA
Sala de teatru și festivități a Mânăstirii. Spectacol în spectacol. ”Maici” și public coboară din
culise și se așează în sala cu publicul, la dreapta și la stânga scenii întregind adevăratul public din
sală. ARTISTUL prezintă o serbare a mânăstirii. Suntem la final. Corul Maicilor și elevelor cu
solista execută lucrări corale, apoi Artistul cu vioara acompaniat de orchestră, cântă la vioară și
din gură. În tot timpul acestor mișcări, înainte de deschiderea cortinei, ARTISTUL intră în scenă cu
vioara în mână și se adresează publicului. Este îmbrăcat țărănește, cu o ie foarte frumoasă,
ungurenească).
ARTISTUL: Acum toți își vor da seama că Floarea mea de Aur este o aleasă între alese. Și
începutul dragostei mele, care va fi și ultima înainte de a mă întoarce și eu în pulberea țintirimului,
va fi marcată de un cântec pe care nimeni nu-l va ghici că-mi definește iubirea: ”Avant de mourir”.
(Se plimbă prin fața scenii cu cortina netrasă, cu privirile spre public): Sunt bucuros că sala de
spectacole este arhiplină. Și că piesa mea cu Lăpușneanu a plăcut. Ah, ce freamăt dulce vine din
public către culise, unde noi, înfrigurați, ca la primii pași pe care-i facem în scenă, așteptăm tragerea
cortinei de catifea roșie! Da, a plăcut serbarea noastră. După piesă, o oră de delir. Eu? Hm ! Acum
am stârnit hohote de rîs, acum am stors lacrămi de caldă simțire și duioșie, când, cu căldură în glas,
am evocat vremurile bune, care, odată cu ele, au dus la prăpăd totul, ca pe un cântec scos din uz,…
și în tunete de aplauze, amestecate cu "bravo”. Oh ! Acum, acestui amestec de glasuri de bărbați,
femei și mai ales de copii, care, mai mult ca alții, doreau să vadă în carne și oase pe mult lăudatul
artist, într-o creațiune care i-a dat celebritate, să-i descrețim frunțile cu un cor popular clasic și cu o
melodie de dragoste, al cărui secret îl știu doar eu și ea. Atât. (Iese fără să salute, coborând de pe
scenă în ”publicul” de maici, la dreapta scenii, așteptând-și rândul. Se deschide cortina. Scena este
plină de corul Maicilor și elevelor. Aplauze din ”public”.)
MAICA PREZENTATOARE: Doamnelor și domnilor, programul nostru se termină cu cântecul:
”Dorul meu e numai dor”. Solistă, Sora Crizantema
 23

CORUL și Solista execută acest cântec):

Dorul meu e numai dor/ Nu-l pot spune tuturor, foaie verde.
Că-l mai știe oarecine/ Care-l poartă ca și mine, foaie verde.
De-ar fi dorul vânzător/ M-aș face cumpărător/ foaie verde.
El pătrunde pân-la os/ Ca viermele-n măr frumos, foaie verde.
Dorule, pe un’te duci/ Pe la fete cu ochi dulci, foaie verde.
Dorule, pe unde tragi/ Pe la munți, pe la cei fagi/ Un’s-adăpostesc cei dragi, Foaie verde.
(Aplauze.”Bis”!”Bravo”! Se bate sălbatic din palme și din picioare. Crizantema privește uluită. În
fine, perdeaua se trage în falduri tremurânde și ARTISTUL urcă în scenă, cu vioara veche la
subțioară și înconjurat de taraful respectiv.
Strigăte):
”Artistul, artistul! Maestrul !”
ARTISTUL: La vârsta mea, prin ceia ce vă cânt acum, vă invit să rămâneți tineri, iar voi surorilor,
veșnic tinere și iubitoare: ”Avant de mourir”. (Rîsete și aplauze puternice. Artistul pune vioara la
gât și începe, acompaniat de orchestră: Tangoul Avant de mourir).
(La sfârșit, aplauze,”Bis”!”Bravo”! Se bate din nou sălbatic din palme și din picioare).
ARTISTUL: (cu ochii umezi de lacrimi sincere, se retrage trăgând dulce și din arcuș, pe strunele
plângătoare ale unei lăute hodorogite). Vă mulțumesc !
(Intră prin deschizătura cortinei înăuntrul scenii. După câteva clipe, se trage acea cortină și ne
găsim în culisele scenii, unde artistul s-a așezat pe un scaun la o masă, să se odihnească. Între
timp, ”publicul ” format din maici și invitați din fața publicului adevărat s-a retras în adevăratele
culise ale scenii).
ARTISTUL: (se așează pe scaun, lângă masă,cu fața la public. Cu mâna tremurândă, scoate din
sân o basma roșie, cu care-și suge sudoarea năvalnică de pe frunte și gât și comentează):
Iată-mă în culise, de unde am purces acum un ceas. Sunt obosit, mai mult de succes, și în urechi
îmi răsună aceste îndelungi aclamații. Hei, 40 de ani de zbucium și emoții ! Patruzeci de ani de
succese continui! Eu nu mi-am bătut joc de artă! Arta mea a fost o fecioară șăgalnică și duioasă, pe
care-am închis-o ca-ntr-un turn de fildeș în simțirea mea și n-am speculat-o ca atâția alții,
nechemați. Am fost un artist cinstit și desinteresat. Am făcut oare bine să fiu astfel ?
(Stă cufundat în visare, rezemat de spatele scaunului și privind intern prin ochii minții).
MAICA CRIZANTEMA: (intră tiptil; și cu două mânuțe catifelate, dar reci, îi cuprinde într-o
strânsoare copilărească, ochii asudați de cântăreț.)
 24

ARTISTUL : (Cu mâini viguroase, el apucă mâinile mici, le trage înainte mașinal) : Ah, ce
atingere felină ! Inima mea a zvâcnit în coșul pieptului, ca și cum vrea să sară afară ! Ah, simt cum
ceva neasemuit de dulce mă îmboldește pe omoplații acoperiți numai cu această cămașe țărănească
de pânză subțire.
MAICA CRIZANTEMA : Taicule drag !
ARTISTUL: (ridicând privirea): Ah, ce deslușesc în întuneric? Doi ochi fosforescenți, ca de
pisicuță !
MAICA CRIZANTEMA:Taicule scump, te felicit ! Vai ce frumos ai cântat! Acum îți spun în cea
mai mare taină: când mă înveți și pe mine vioară? Voi mai putea eu prinde vioara? De ce voi,
cântăreții, duceți cu voi acest meșteșug, care, cum spune Goga, ne întărește soborul? De ce luați în
mormântul rece un cântec așa de cald? Eu sunt bătrână acum și degetele astea nu cred că vor fi în
stare să mângâe așa dulce strunele reci și moarte.
ARTISTUL : Te-am deslușit din mulțimea cântărețelor, fetică; și când ai rămas "solo”, m-am chircit
prin deschizătura asta și mi-ai părut un înger cu aureolă, o muceniță în momentul spășeniei.
Vibrațiile sonore ale coardelor tale vocale se răsfrângeau de-a dreptul în inima asta....
MAICA CRIZANTEMA : Care nu vrea să-mbătrânească!
ARTISTUL: Spre marea nenorocire a celui ce o are! Trilurile tale erau săgeți; dar înțepăturile lor nu
mă dureau, ci picau ca un balsam înviorător pe rana sângerândă din inima mea. Floare de aur ai fost,
pentru mine, din prima clipă, când sfioasă ținteai privirile în pământ, în amiaza aceea binecuvântată,
care ne-a adunat. Eu sunt un cabotin, tu ești arta șăgalnică ce se fofilează printre degetele mele
uscate și-mi umple struna de fiori. O, de când te doresc eu!
MAICA CRIZANTEMA : N-am știut nimic din toate acestea! Eu, floare de aur? Eu artă? Mă faceți
să rîd. Ce altceva, decât ziduri reci și ale turnurilor umbre, stau culcate pe ființa mea, din care
dumneavoastră desprindeți talent?
ARTISTUL : Hei, inima ta așa tânără n-a sângerat încă dupe plăceri vinovate. Arta este una din
aceste plăceri. Arta este un fluture care nu zboară pe toate florile, este o pasăre care nu totdeauna
cântă pe locul unde doarme. Aș vrea, dac-aș putea, să torn din inima mea pojar mistuitor în inima
asta a ta, chiar dac-aș ști c-aș preface-o în infern.
MAICA CRIZANTEMA: Atunci ea ar fi, poate, purgatoriu pentru dumneavoastră! De ce, ca
odinioară Pytia, rostiți cuvinte cu două înțelesuri? Aici nu suntem la gura peșterii emanatoare de
gaze otrăvitoare, care amețeau capetele regilor și împăraților, întru aflarea destinului !
ARTISTUL: Destin, de cele mai multe ori, tragic ! Știi că ești adâncă, mititico? Și ești și ceva
răutăcioasă. De ce lovești într-un suflet despre care mai adineaori spuneai că e veșnic tânăr -
bineînțeles, nu și ferice?
 25

MAICA CRIZANTEMA : O, Taicule, ce spui !

ARTISTUL : În piesă îți eram soț și tu mi-ai fost o Ruxandră credincioasă. Așa să-mi fii și în viață,
Artă fidelă inimii mele !
MAICA CRIZANTEMA : O, Maestre, în piesă, soția credincioasă ție te-a otrăvit.
ARTISTUL : Dar în viață nu va fi la fel. Să reparăm tragedia piesei. Să uităm de noi….Și să
înlănțui, ca un pithon, corpul tău fraged ca să simt toți fiorii cărnii tale fragede.
(O înlănțuie, o ține strânsă. Pieptul înfierbântat al artistului, înfiorat de suflarea caldă a guriței
trandafirii se umflă ca un foale): Ah, aș dori ca ora aceasta să fie veac, fiindcă rare ocazii am …
(O ușe s-a deschis. Maica, speriată, se zmulge, dar nu reușește să se scape. Un mic curent a
fluturat buclele moi ale părului mătăsos și a gâdilat fruntea brobonată de sudoare a "lăutarului”.
Un magnet nevăzut a atras până la bucla inelată, până la năsucul de mironosiță, capul lui, care a
căzut ca un tampon cu pecetea buzelor fierbinți pe fraga rumenă a buzelor ei voluptoase, pentru ca
să nu se mai poată deslipi decât cu imprimarea păcatului. Dar... ea este o eseniană convinsă și...
plânge).
MAICA CRIZANTEMA : De ce ați făcut așa? Iubesc talentul, iubesc în Dumneavoastră bărbăția,
dar doresc ca din toate aceste dumnezeești daruri… să nu răsară între noi decât prietenia. Iată ce
scrisesem eu pentru Dumneavoastră, fără să știu că se va întâmpla ce se petrece acum. (Scoate un
bilețel, i-l citește și i-l dă ):
"Pentru ce vreți să aprindeți/Licărirea de iubire
Într-un suflet ce nu știe să conducă nava vieții ?
Eu, de azi, o alta fi-voi/Căci pe zi, pe zi ce trece
C-o vorbire-așa măiastră /Negri voi vedea pereții
Hrubei care mă închide”.
ARTISTUL: Eu îți voi răspunde "al momento”:
"Da, te-am întinat cu sărutul meu
Lung și apăsat; știu că n-ai mișcat”.
"Dar m-am cutremurat /și am lăcrimat”.
MAICA CRIZANTEMA : Dumneavoastră sunteți primul bărbat care, într-un moment de delir, cu
buza arsă de dorinți, ați pus pecetea unui păcat pe gura mea virgină. Eu iubesc sublimul din
Dumneavoastră.
ARTISTUL : Atunci iubești foarte puțin!
 26

MAICA CRIZANTEMA : Eu ador melancolia anilor Dumneavoastră de zbucium pe scândura

aceasta, căreia i-ați dat viață, 40 de ani. Nu m-am supărat, fiindcă menirea mea este suferința;
misiunea mea este răbdarea îndelungă și sacrificiul pentru "Mirele” căruia mi-am închinat viața. Eu
îl sărut pe lemnul rece, în fiecare zi și el niciodată n-a poftit buzele mele. Eu nu sufăr. Orice mi se-
întâmplă, sunt veselă și senină. De-acum suferința mea va fi, poate, cunoștința Dumneavoastră.
Privirea mea de-acum va căuta, în van, chipul scump al Maestrului, în tăcerea mormântală a
zidurilor acestora.
ARTISTUL: (nu sesizează noutatea) : Și alt, nimic nu te frământă?
MAICA CRIZANTEMA : Ba da! Suferința patriei și a neamului meu, lovit de uraganul slav!
ARTISTL: Ha, ha, ha! Suferința neamului! Ce copil bătrân ! Ce idei învechite! Ce simțăminte de
boer habotnic! Patria, legea, Crucea cu Iisus! Ha, ha, ha ! N-am ce zice, e frumos să primim noi,
oameni maturi, lecții de patriotism de la copii gingași ca matale. Însă, e un Ce la mijloc.
MAICA CRIZANTEMA : Un ce ?
ARTISTUL : Da! Noi am mai auzit vorbe de copii bătrâni și am priceput mai târziu, când copiii au
devenit majori, că se plângeau de niște dezamăgiri.
MAICA CRIZANTEMA: Adică, în ce fel ?
ARTISTUL: Adică, școala vieții le dovedise că sfintele firi vizionare au căutat zadarnic să prindă pe
frumoasa "fata morgana”. Oo, pustiul n-are margini. Și pustiul din sufletul meu este mai întins decât
acela al Saharei!
MAICA CRIZANTEMA: Aș putea fi eu, o oază în acel pustiu? Aș aduce în el izvoare cristaline,
palmieri, etc....
ARTISTUL: Dar din palmierii aceia, eu aș stoarce nu numai lapte, ci și vin amețitor și.....
(Și deodată, vorbărețul artist lăsă capul în piept și cu privirile în pământ, ca un Cristos țintuit în
cue, nu mai scoase nici un cuvânt).
MAICA CRIZANTEMA: Ați tăcut?
ARTISTUL: Mă-ngrozesc să am o așa oază în pustiul meu! Iar văd prăpastia săpându-se între noi.
MAICA CRIZANTEMA: De ce suferiți? Trebue să vă resemnați și să vedeți că eu sunt o fată
foarte, foarte rea. De ce nu mă înțelegeți? De-ați ști cu câtă sinceritate îmi joc rolul în această viață
trecătoare! De ce mă priviți așa de îndurerat? Vreți să mă faceți să plâng? Vreau să fiți vesel. Vreau
să cântați. Am impresia că toată ziua vă plimbați cu gândul numai dupe lucruri aducătoare de dureri.
Stați stingher cu sufletul înghesuit de o patimă necunoscută mie. De ce ? Explicați-mi și mie.
ARTISTUL :Da; atunci când vei fi ucenica mea la meșteșugul strunelor.
MAICA CRIZANTEMA : Da? Va fi aceasta vreodată?
 27

ARTISTUL: Va fi ! Cu ajutorul strunelor vibrante, voi reuși să mă strecor poate acolo, în

ghiulistanul de sub sutana aceea, mai neagră ca inima mea.
MAICA CRIZANTEMA : În laborator, acolo e loc să faceți lecții de vioară. Și maica Silfida vrea.
ARTISTUL : A, da ? Acolo o să cântăm? Ciudat. Unde este acolo portretul lui Schubert,
Beethoven, Chopin ? Acolo văd mașina cu vapori, principiul vaselor comunicante și alte năzbâtii.
Cine ne va inspira să compunem sublimul?
MAICA CRIZANTEMA :Eu!...și Silfida…
ARTISTUL: Aia cu nas acvilin și ochi de neghiniță ! Aha ! Și cu viorile rele ce le avem! Nu e
vorbă, pentru începători merge…..Atunci… pe mâine! E bine ?
MAICA CRIZANTEMA : (esitând) : Daa, bine. Pe mâine, în laborator. (Îl sărută și ea pe frunte și
fuge. El o privește visător…)
CORTINA cade.
TABLOUL VII
(Laboratorul școlar al Mânăstirii. Planșe cu figuri de plante, animale, omul, obiecte diferite de
laborator. Cei doi cu viorile în mână. Au terminat prima lecție. Vorbesc în timp ce-și pun viorile în
cutii.)
MAICA CRIZANTEMA : Nu știu, nu-mi explic ce vă determină să insistați atât asupra persoanei
mele.
ARTISTUL : Vai, ce'ntrebare!
MAICA CRIZANTEMA: Ați avut de-a face cu atâta lume !
ARTISTUL: Tocmai pentru asta!
MAICA CRIZANTEMA: Lume însemnată, talentată, manierată și, în acelaș timp, lume mult mai
primitoare și cu suflet deschis. Eu sunt o călătoare rătăcită pe o insulă necunoscută. Mă
impresionează mult ceea ce-mi spuneți și ce-mi scrieți, aproape că nici nu merit eu, tot, tot. Observ
că citiți în sufletul meu într-adevăr ca într-o carte veche, veche de tot.
ARTISTUL. Da, știu să citesc bine, orice carte. Dar tu nu ești o carte veche, deși expresia îmi
aparține.
MAICA CRIZANTEMA: Poete, du-ți zâmbetul și suferința spre sărbătoarea idealurilor supreme:
Opera ta ! Aș dori ca în această operă superioară să nu-mi prea pomenești de moarte. Nu...nici nu
vreau să mă gândesc la așa ceva. Nici trist n-aș vrea să mai fiți.
ARTISTUL: Fără tine nu pot fi decât trist.
MAICA CRIZANTEMA: Cu o operă și cu o artă ca a dumneavoastră, cum de-ați putea să mai fiți
trist?
ARTISTUL: Nu arta, nu opera îți dă bucuria vieții, ci iubirea care primește răspuns !
 28

MAICA CRIZANTEMA: O, artistule nebiruit! Orișicât de mult ai plânge, un vis frumos ți-i făurit!
Credința și nădejdea în Tatăl nostru Cel de Sus. Am spus, o spun și am s-o mai spun: eu am în Cer
un Mire bun.... iar pe pământ un tăicuț bun. Vai, atâtea aș avea de spus ! Ați fost un tată blând,
sincer și bun.
ARTISTUL : Da, ai dreptate, am fost. Acum vreau să fiu un Faust întinerit, pentru tine, arta mea
veșnic tânără, căreia să mă dedic…
MAICA CRIZANTEMA: Observ că lucrezi, cu fiecare piesă pe care o dai sau o scrii numai, la o
operă măiastră, ce oferă atâta farmec ... îmbibată cu armonii curate ce coboară în suflet parfumul
iubirii creștine adevărate. (Uitându-se pe geamul voevodal al camerii) :
Ca mâine mă voi înfățișa înaintea Dreptului Judecător și-i voi spune: "Doamne, în pribegia
mea, am cunoscut, între altă lume, și un poet nebun. Iar acest poet, înaureolat cu șuvițe cărunte de
nostalgia anilor și regrete, nins de vreme și de suferinți, a trecut prin fața mea ca un vis prin vuetul
vremii. Doamne, nu făcea altceva decât se plimba cântând și cânta plimbându-se. Tot sbuciumul
vieții lui se oglindea în luminișul a doi ochi pe care-i considera marii luceferi ai vieții lui. Se uită în
depărtare și plânge”.
ARTISTUL: Da, impresionant. Vorbești de mine la trecut, nu la viitor.
MAICA CRIZANTEMA: Viitorul meu este în fața Dreptului Judecător
ARTISTUL : Ah, tot asta, la 20 de ani pe care-i ai !
MAICA CRIZANTEMA: (continuând) : Așa, taicule, în momente de reculegere, stau stingheră și
vorbesc cu Tatăl din Ceruri despre ființa ta și gândesc la cele ce voi spune Părintelui meu din Cer,
despre această sfântă întâlnire dintre noi, ce va rămâne cred, nepătată și admirată de legendarii
vremilor viitoare. Nu-i nimic că suntem departe unul de altul. Pe mine mă îmbată cu frumuseți
triumfătoare mirajul depărtărilor săptămânale ale tale. Mă gândesc la drumul tău de 3 ore cu trăsura
până acasă la tine, în oraș….
ARTISTUL: Mersi, ești foarte drăguță și generoasă. Numai iubirea nu mi-o vezi….
MAICA CRIZANTEMA: Cu drag te-am privit în ochi și am văzut iubirea, cum vede pescuitorul de
mărgăritare perla, în fundul mării... Fiți retras, iubitor, îngăduitor și iertător. Numai așa ne vom
putea vedea, înainte de a închide ochii pentru totdeauna.
ARTISTUL. Mai viu pentru serbarea sfântului Nicolae. Peste două luni. Ai de gând să închizi ochii
până atunci ?
MAICA CRIZANTEMA: Cum va vrea Dumnezeu.
ARTISTUL: (apropiindu-se de ea) : Hai, până atunci, închide-i acum , pentru o clipă. (O apucă și,
luând-o prin surprindere, o sărută pătimaș și prelung. Cineva bate la ușe, se desfac repede și
continuă să închidă cutiile la viori.)
 29

VIZITIUL: (intrând): Maestre, trăsura e gata, să mergem, ca să n- ajungem pe noapte.

ARTISTUL : Bine, dragă, eu sunt gata. Rămâi cu bine, măicuță. Să faci exercițiile așa cum te-am
învățat. După Crăciun reîncepem serios studiul.
MAICA CRIZANTEMA: (Acelaș joc rece, oficial) :Mulțumesc, Maestre. Cele cuvenite Doamnei.
Drum bun ! (Artistul iese, după vizitiu, aruncând o ultimă privire galeșe Maicii. Maica îl privește
lung).
CORTINA cade.

TABLOUL VIII
Sala Tronului domnesc din mânăstire, pregătită pentru sărbătoarea venirii lui Moș Nicolae pentru
orfanii crescuți în azilul de copii al mânăstirii. Mai multe maici au terminat de aranjat sala,
covoarele, lampioanele, perdelele, masa, scaunele elegante pe margini. Se văd pereții pictați cu
chipuri de domnitori.Maica Crizantema a terminat de dereticat. Celelalte ies, ea se uită după ele
furiș, după care se repede la un scaun, se așează și scoate din sân un răvaș secret, pe care-l citește
spre a fi auzită de publicul din sală.
MAICA CRIZANTEMA: (citind): ”Floarea mea de aur, floarea mea iubită! Poate că în clipa în care
primești acest răvaș al meu să ajung și eu la tine…. Citind într-o carte, am cules pentru tine, Arta
mea, următoarele: "Cu sărutările tale, înfipte în sufletul meu, prin focul buzelor tale, cu privirile tale
pline de ceva mistic, cu brațele ... de marmură, pătrunse de un sânge trandafiriu, cu sânul tău
fermecător, bine camuflat sub sutana mohorâtă, cu inimioara ta care bate ca aceea a unei vrăbii luată
din cuib, mi-ai îngăduit să gust eu, prea încercatul, o sublimă mulțumire.”
(Ascunde scrisoarea sub haină și se plimbă, cugetând):Oare am eu un sân fermecător ? Cum îl vede
el prin rasă ? Și dacă se înșeală? Și sutana mea e așa de mohorâtă ? Să aibă dreptate ? Multe colege
de-ale mele cred asta și se duc cu bărbați…Dar eu, nu, eu mă duc cu Iisus….Și totuși, el, artistul, e
atât de diferit de toți ceilalți ! Ia să mai vedem : (citește): ”Mă voi sili să nu știu, să nu aflu niciodată
tot ce se ascunde sub povara hainei tale. Mă tem de deșertăciunea sufletului meu, fiindcă țin la
fericirea ta. Nu vreau să mă urăști cu scârbă, măcar tu, și să nu blestemi ora sfintei noastre întâlniri.”
Ahaaa ! Aici parcă promite să nu-mi ceară trupul meu, să nu păcătuim, nu-i așa ? Deci, n-am de ce
să-mi fie teamă de el. Oricâtă pasiune pune, oricât de pătimaș mă trage, mă mângâie, mă sărută,…
iată, sufletul lui ales și nobil nu-i permite să treacă peste limite…. El nu e un desfrânat, ci un
pasionat, nu e un om lasciv, obscen, ci o ființă delicată…..Acum chiar că-l iubesc, căci nu e departe
de chipul sfântului Nicolae de mâine pe care îl va reprezenta aici….(Se plimbă satisfăcută, se uită
la ceasul din perete. )Dar, are dreptate, e posibil să fi și ajuns, cred că am auzit vreo trăsură…..Ah,
se aud pași. Mai bine plec….. (Merge spre ușa principală din fund, cu două canaturi largi, dar
 30

când se apropie, ea se deschide și apare Maica Directoare, urmată de Artist. Crizantema dă un

țipăt ușor, abia perceptibil, dar cu o mișcare vioaie).
MAICA DIRECTOARE (vorbește puțin în vârful limbii):Poftiți, Maestre, poftiți.
MAICA CRIZANTEMA: Săru-mâna ! Blagosloviți ! Bine ați venit, Maestre !
(În timp ce își zâmbesc unii la alții, reținuți):
MAICA DIRECTOARE: Uitați, Maestre, pe cântăreața și artista noastră. În piesa ”Lăpușneanu” v-a
otrăvit, dar acum pregătește sala pentru serbarea cu care ne veți onora și de data aceasta.
ARTISTUL: Da, Mamă Olgo, ea este o adevărată floare de aur a comunității. Dar toate sunteți, una
și una: și maici și artiste; și professare și eleve; de toate vârstele, și totuși tinere cu toatele,…. și asta
e minunea priceperii Sfinției Tale, care ai organizat o mânăstire care impresionează până și pe
dușmanul ocupant….
MAICA DIRECTOARE: O, sunteți prea bun și ne flatați… să sperăm ca dujmanul să nu se
impresioneze de noi peste măsură…. Între timp, interpretând dumneavoastră pe sfântul Nicolae,
poate îl rugați să ne ferească de cei pe care i-a păstorit ca patron al Rusiilor…..
ARTISTUL: Rușii au multe păcate, dar iubesc muzica și arta și vor vedea în acest Așezământ
întruparea Floarei de aur care este arta. (Acum bate șeaua ca să priceapă iapa): Și pentru ei ca și
pentru mine, Arta este iubita zilelor mele bune și rele. Este avântul tinereții, este zbuciumul unei
vieți neînțeleasă de cei mai mulți și mai dragi, uneori. Floarea de aur este o sclipire de licurici, în
amurgul ființei mele. Și rusul simte asta ca și mine și o zice ca și mine. (Cu intenție): Floare de aur,
tu care rămâi în ether și-n lut, adu-mi mireazma trupului tău dulce, la picioarele crucii mele.
Adumbrește-mi-o de vifor, încălzește brațele ei rigide cu sărutarea duhului tău și eu voi tresări în
fundul hrubei întunecate. Floare de aur ! Floare de aur, mireasă veșnică și care nu poți să te închini
la alți idoli. Eu vreau ca tu să fii floarea care nu se vestejește niciodată. Nu ești tu de aur? Cum să-ți
pierzi strălucirea ? Nu, rușii nu se vor atinge de acest așezământ cât timp va rămâne templul artei.
Căci vor vedea, precum văd și eu, în fiecare înger de aici ascuns în rasă, un înger de-al lui Rubliov
și un peisaj din Vereșciaghin….
MAICA DIRECTOARE (în admirație): Puneți poezia, fantezia și pasiunea în toate, Maestre, cum
deschideți gura…. (rîsete). Iată, vă las să vă ambientați cu sala împodobită ca să primească pe
sfântul, sub chipul Frăției Voastre, și sora vă va conduce apoi la masă, vă așteptăm așa cam peste
vreo patruzeci de minute….
ARTISTUL (sărută mâna Directoarei, gesturi frumoase de salut și de binecuvântări, o conduce
până afară, se întoarce, închide ușa, se reped unul la altul, se țin îmbrățișați).
MAICA CRIZANTEMA: (care se cam îngălbenise pe când Artistul își desfășura tirada, îi spune
ușurel, la ureche): Vai, chiar în fața Maicii Starețe și Directoare! Dac-o fi priceput ?
 31

ARTISTUL: (acelaș joc): E pricepută la multe, dar nu chiar la toate…(schimbând vorba): Ce mult
mi-ai lipsit ! Cât te-am dorit !
MAICA CRIZANTEMA: (tot la ureche, îmbrățișată cu el): Mi-ai scris că nu-mi dorești trupul….
Sau n-am înțeles eu bine !?
ARTISTUL: Ai înțeles și n-ai înțeles. Cum să nu ți-l doresc ? Există un trup mai frumos?
…….Ochii tăi sunt niște ceruri mici, unde răsar veșnic două steluțe cu raze pline și câteodată așa de
reci pentru mine! Părul tău e făcut din aur și mirosul lui m-a îmbătat de nu mai văd nimic în jurul
meu. O șuviță o port lângă inima mea, dacă tu mi-o vei zmulge și o vei lega într-un fir roșu, ca
sângele tău feciorelnic…..
(Maica face o mișcare ca de teamă, dar el o re-învăluie ca la tango și merg prin salon îmbrățișați,
de parcă ar dansa)… Pe umerii tăi invizibili și care trebuie să fie albi ca neaua, buzele mele fripte
nu s-au topit niciodată. Ce fericit sunt, că este așa de ascuns trupul tău durduliu! Cred că el este
desăvârșirea! Vai, și tu nu vrei să cunoști farmecul iubirii dumnezeești! Tu, chinuitoarea unui suflet!
De aceea mă lupt cu mine însumi, ca să nu fac nimic contra dorinței tale.
MAICA CRIZANTEMA : Cum faci să mă ghicești așa, prin hainele mele mohorâte, cum zici
mereu că sunt ? Dacă fantezia te înșeală și eu sunt doar o ființă hidoasă ?
ARTISTUL : Ai să fii cândva și așa, poate, și vei regreta că n-ai profitat de ocazie să te bucuri
acum, în plenitudinea frumuseții, de adevărata iubire….
MAICA CRIZANTEMA :Adică ?
ARTISTUL : Da, Floare de aur, tu, vedenia visurilor mele de zi și de noapte. De ce gura ta, care
sărută, este tot una cu aceea care nu zâmbește? De ce nu înlocuești tu visul tău, de după moarte, cu
realitatea de azi, care e mai frumoasă poate? Dacă, mâine, buzele tale vor avea o întrebuințare
josnică? Dacă pântecele tău va fi lăcaș de durere? Dacă sânul tău, virgin azi, mâine va fi o carne
spânzurată? Nu, nu din cauza mea, ci de a altuia! O, eu, atunci, voi vedea acestea toate de dincolo
de mormânt și voi fi fericit că nu le voi cunoaște.
MAICA CRIZANTEMA : Niciodată, niciodată nu va fi un altul !
ARTISTUL: (Oftând și lăsându-se cu ea pe o canapea foarte elegantă, roșie): Câteodată zic:
"Doamne, de ce te joci cu sufletul pe care l-ai zămislit în mine? De ce l-ai pedepsit, aproape de
timpul când el va părăsi lutul? Dacă nu vrei ca noi să împlinim mulțumirile noastre, de ce ne-ai mai
încoronat cu ele? De ce ne-ai îmbuibat cu instinct, care alege ceva neiertat? De ce mi-ai dat mie
simțuri care, în loc de a cugeta, visează? (Privind-o în ochi cu pasiune): ”Artă”, fii bună cu mine,
până la marginea gropii! Vreau să te strâng la piept în clipa din urmă și să te sfărâm și să te îngrop
în doagele lăutei mele, desfătată. Să nu te închini la alți idoli.Tu ai iubit sublimul din mine, iar eu
 32

ți-l las întreg ție. Fii vrednică de el, Floare de aur, Artă întrupată….(O sărută pe gură, pe față, pe
mâini, pe sâni, prin rasă, cu mare pasiune. Ea încearcă fără succes să se cam ferească, dar el o
apucă strâns și rămân gură-n gură mai mult timp).
MAICA CRIZANTEMA : O, artistule mare și drag, cine poate oare iubi ca tine ? Eu, eu cred că nu
pot iubi așa.
ARTISTUL : Când eu voi fi în mormânt, tu, în amintirea mea, spre pomenirea mea….fiindcă te-am
iubit ca un halucinat, împrăștie din tine celor pe care-i vei iubi mai mult, împrăștie frumusețe,
iubire, căldură….tu,.. care ai spus că nu poți iubi. Dar într-o clipă era să evadezi pentru un muritor,
”nomina odiosa”.
MAICA CRIZANTEMA :Nu, nu, el a vrut să mă fure, a venit cu o trăsură, dar eu n-am vrut, nu-i
adevărat c-am vrut….
ARTISTUL : Aș ! Cu trăsura veneau de la Episcopie, venea și protopopul, tot cu trăsura, dar nu
pentru tine…. (Îi închide gura cu săruturi).Vai, cât am răbdat eu ! Și vei suferi și vei răbda și tu,
floare scumpă, artă cu grai de heruvim și chip de fecioară neprihănită. În jurul tău dănțuesc ele,
cernite, deșănțate, dar tu nu te asemeni lor, Floare de aur. Să nu faci ca ele !Câte din aceste șoimane
cu ochi de sirenă și buze de vampir vor să mă captiveze, pentru desfătarea lor! Dar tu ești îngerul
meu păzitor, și nu mă vei lăsa de sub căldura aripelor tale de arhanghel, Floare de aur! Mi-a fost dat
să te cunosc pe tine și am lăsat tot ce am avut cunoscut, sub cenușa ruinelor mele. Tu, din cenușa
fermecată de visare, m-ai redat splendoarei, rampei, luminei. Sufletul meu ești tu, floare de aur.
(Se aude clopotul pentru masă. Ei se scoală. Maica aranjează niște pachete. Artistul privește
icoanele, obiectele de pe masă, sacul pregătit pentru el, ca Moș Nicolae, și continuă să vorbească,
stând aproape unul de altul):
Vai, ce greu te voi părăsi! și ce aproape sunt de capătul drumului! Sunt viguros încă, sunt cald, dar
orice drum are un capăt. Tu, Floare de aur, ai încă mult de călătorit. Nu te-ai urcat preț de trei suliți
pe cerul iubirei tale ! Însoțește-te cu sufletul meu, căci trupul meu s-a chinuit îndeajuns pentru tine
și te-a păstrat curată, scăldându-te în focul ce l-a mistuit. (Apropiindu-se amândoi de ușă) : Înainte
de a tăcea pentru vecie, vreau să cânt cu ochii țintă la o floare, la Floarea de aur. Dacă tot ce e
frumos, tot ce e cântec, tot ce e sublim, îți va aminti de mine, voi fi deplin răsplătit în lumea eterului
parfumat. Până acolo, sus, ochiul tău senin de sub umbra sprâncenelor îmbinate va străbate
văzduhul și mă va umple de povești cu flori de aur , Arta mea!
MAICA CRIZANTEMA : Dacă-i așa, promit s-o fac. Și, oricum, știi, că, pentru mine, tot ce e
frumos, artă, poezie, este întruchiparea ta. Din maică ai scos din mine o actriță. Ai umplut scena de
maici transformate în actrițe și cu teatrul tău ai adus la Dumnezeu atâtea suflete. Nu știu dacă ești
artist preot sau preot artist, dar știu că în tot ce faci, omenescul artistic se unește cu frumosul cel
 33

dumnezeiesc. Și toți și toate ieșim mai buni. Ne cuprinde rușinea să fim păcătoase și rele. Eu așa
văd efectele prezenței tale, aici, în mânăstire….
ARTISTUL : (în timp ce ea vorbește astfel, este foarte impresionat și la sfârșit lăcrimează
suspinând) : Nu puteai să-mi spui ceva mai frumos. Și din gura ta nu poate fi decât adevărat !
Floarea mea !
MAICA CRIZANTEMA : (deschide ușa mare din fund ca să iasă amândoi. Dar pe sala din spatele
acestei uși trec mai multe maici spre sala de mese. Maica Crizantema, adecvându-se la situație
schimbă tonul ): Poftiți, domnule profesor, poftiți, Maestre, masa vă așteaptă și Maica Directoare
m-a însărcinat să vă conduc.
ARTISTUL : (acelaș joc) : Mulțumesc, Cuvioasă Maică, mă simt dator și onorat. (Ies împreună,
închid ușa pe dinafară).
CORTINA.
TABLOUL IX
Chilia Maicii Crizantema. Între Crăciun și Anul Nou. Pe fereastră se vede zăpada mare. Pe
măsuță, un brăduț cu câteva globuri și o stea cu 8 colțuri în vârf
Ea citește un răvaș de la Artist.
MAICA CRIZANTEMA, (citind) :Mi-ai mărturisit că îți mângâi momentele de mâhnire,
îngenuncheată la icoana Fecioarei milostive, de Dumnezeu rugătoarea. De ce scufunzi frumoasa ta
gândire în legende? Legendele se țes în jurul nostru, în jurul sufletelor slabe și le încurcă în
păienjenișul misticismului. Noaptea sfântă de la Betleem s-a țesut prin talentul lui Matei și Luca.
Nu uita că, oricât de sublim ar fi un spirit, odată învălit în carne, își pierde pentru un timp amintirea
întregului său trecut, se dă rob legilor lumii, cade sub puterea patimei. Sufletul tău e adânc și duios
și are trebuință de tăcere și de pace, ca să ajungă la dezvoltare. Tu ai crescut în liniștea unei
comunități, între ziduri medievale, înverzite de mucegaiul umezelii, care abia îți lasă câte un petic
din albastrul cerului. În jurul cuibului tău, umed de aburi și lacrămi, adie aerul tare al munților cu
steiuri ascuțite și cu nuci spânzurați ca liliecii de boltele peșterii vecine; iar jos, la temelia zidurilor,
de veacuri, murmură sibilic rîulețul cristalin. Din frageda copilărie, se desfășoară înaintea ochilor tăi
slujbe cu fast, litanii, citiri din cărțile de ritual, rugăciuni anoste. Pentru sufletul tău fraged, eternul
este prezent nu numai în cerul plin de stele, ci și în luminile sfeșnicelor și în pâlpâirea candelelor
roșii cu îmbrăcătură de argint…. și așa inima ta s-a înfășurat în giulgi de ghiață”.(Întrerupându-se):
Oh, Doamne ! (Continuă): Ochii tăi s-au ascuns sub obrocul vălului negru al podoabelor
schimniciei. Părăsind căminul părintesc, lipsită ai fost de graiul unui tată, de molcoma iubire a unei
mame. De aceea azi, când ridici ochii tăi de andaluză visătoare, pe sub genele lungi, te supără
privirile înțepătoare ale celor ce îndrăznesc să te privească fix. Nu vei fi însă niciodată ca sihastrele
 34

din Carmelul profeților asceți.” (Întrerupând, nervoasă, pune capul pe masă): O, Doamne, Doamne,
nu mai pot ! Omul acesta îmi dă crize de credință, mă agită, mă îmbolnăvește….Mă umple de
îndoieli, îmi răpește toate certitudinile….Ah, ah, ah, Doamne, ajută-mă, ajută-mă…..(Revenindu-și
și ridicându-se în picioare ): Dar dacă are dreptate ? Dar dacă el știe ceia ce eu nu știu încă? El este
un fin psiholog. Să fie adevărat că slujbele cu fast, cărțile de ritual, sfeșnicele cu lumini să- mi
reducă inima la un sloi de ghiață ? De fapt, eu iubesc ? Știu eu ce înseamnă a iubi ? Oh, știu ce nu
trebuie să fac, gesturi sexuale. Dar ce trebuie să fac, nu știu, nu, nu știu.
(Își cufundă capul în mâini, pe masă, se agită cu capul, îi cade scufia, i se desface părul în plete.
….După un timp, își revine și reia lectura, cu glas tare , ca să audă publicul):
 35

”Vai și cum te va dezgusta secăciunea doctorilor legii, care chinuesc slovele până ce nu mai
rămâne pic de spirit în ele! Conștiința religioasă vei poseda-o cu totul independentă de lumea
exterioară. Când urci treptele templului, te îmbeți de splendoarea catapetesmei aurite, prin care ies
și intră servitorii bărboși ai altarului, în odăjdii somptuoase, vișinii, violete, aurite și te orbesc
mitrele împodobite cu nestemate - și uiți atunci că aceștia sunt morminte văruite în care sălășluește
stricăciunea. O, Floare de aur! Nu acesta este cerul inimii tale”.
(Se oprește și-și răspunde). Bine, așa o fi, dar ce altă alternativă avem ca să ajungem la
Dumnezeu, să avem Tainele Sfinte, să ne mântuim în Biserica Sa? Cum putem să evităm
mormintele văruite ? Iar catapeteasma n-are nici o vină !
(Continuând) : ”Eu am ghicit aceasta de când am aflat că te complăceai în rolul Domniței gingașe și
mândră, într-o piesă istorică. De atunci, de când în solo strălucești în cântări -nu chiar din
psalmodiile sfinte- Tu, arta! Ai văzut aci și cerșetori zdrențăroși, vineți de frig și cu ochi afundați în
orbite de foame, nebuni ieșind printre portalele înalte și blestemând pe cei înveșmântați în aur și
chiar pe Dumnezeu”.
(Strigând și plimbându-se agitată prin chilie) : Dar eu n-am nici o vină ! N-am nici o vină ! S-ar
putea ca popii noștri să fie niște fiare ! N-au venit rușii peste noi, în chilii, cum au venit ei, să
șantajeze pe măicuțele noastre cu toate cele, în schimbul…. Oh, da, dar nu avem nici o vină…..Oh,
artistă ! Doamna Ruxandra, Doamna Brâncoveanu, Domnița Ralu, Regina Maria, Fecioara Maria,
toate le-am jucat, dar nu e vina mea, el m-a ales, maica directoare mi-a dat ascultare să…..adică el
vrea să spună că dacă nu eram maică, ci artistă pură, aș fi fost mai caldă, mai iubitoare,
mai….pasională… Oh, oh ,oh ! Și iată, mi-a vânat până și focul ce mi-am revărsat într-o zi de
disperare : (citește) : ”Sufletului tău i-au făcut scârbă buburoșii, asemenea leproșilor de la Siloam.
Ai căutat în adâncul ochilor lor, le-ai sorbit durerea și ai zis: "ce folosesc aceste ziduri, acești preoți,
aceste imnuri, jertfe, dacă eu nu le pot tămădui durerea ? Dar sufletelor bolnave? ”. (Nervoasă) :
Da, am zis. Mă gândeam că nu facem destul și ne ocupăm prea mult de noi, tocmai în aceste
timpuri de groază, în care năvălitorii mănâncă tot, de vor reduce întreaga țară la o piramidă de
cadavre. Dar nu e așa… suntem atât de singure, și eu atât de nenorocită….(Schimbând vorba). Mie
mi-ajunge Mirele meu, Iisus, dar mi-e dor de el, de artistul meu, de idolul meu care mă
idolatrizează. Și oricât de pătimaș ar fi, el tot curat a rămas, n-am ce-i reproșa. Oh, iată cum
termină, de-mi frânge mereu sufletul :
 36

”Floarea mea de aur, când scriu aceste rânduri, un șuvoi îngroșat de lacrimi îmi copleșește
inima mea de peregrin, fără țintă. Am înțeles că porți cheia unei fericiri pe care n-o poți împărtăși
altora.” Da, credeam, tătuțule, credeam, logodnic bătrân, credeam artistule ispititor…credeam că
port cheia acestei fericiri, dar nu e adevărat, mi-ai furat-o tu, sau arta ta, mi-ai deschis ochii și inima
la altceva, tot nepământesc, dar altceva, tot divin, dar altfel, m-ai coborât ca să mă înalți, m-ai atins,
ca să mă desfaci…oh, ce va fi de mine de azi nainte, că mi-ai dat din durerea ta si din dorul tău, ho,
ho ho ho…. Că mi-ai deschis ușile îndoielilor, că mi-ai arătat pe regele cel gol din povestea lui
Andersen, că mi-ai insinuat dorul de tine în inima mea, că….nu mai sunt ce am fooooost ! (Ultimele
fraze le-a zis din ce în ce mai plânsă, și termină plângând în hohote, și aruncând capul pe masă).
CORTINA
TABLOUL X
(În casa de la oraș a artistului, după Crăciun. El stă la birou. Se scoală, scoate un răvaș pe care-l
citește)
ARTISTUL : Aha, ea continuă un text scris pentru 25 decembrie. Îmi ține hangul la poezie. Da, nu
m-am înșelat nici o clipă : e maică, dar e floare de aur, e mireasă a lui Christos, dar e mare artistă,
Doamnă de voevod. Și Îngerul artei și inimii mele….. Iată ce-mi scrie :
"De o jumătate de oră, condeiul stă răstignit pe fila albă. De atunci de când gândurile au
pornit haihui, peste vreme și peste depărtare. Desigur, au întâlnit în cale argintiul văl al fulgilor de
zăpadă și de aceea scuturarea lor peste chipul visătorului e atât de albă. Tristețea se adună, parcă,
cenușiu, în ochii cerului, limpezind în nădejdi albastre pe ai mei. Ați plecat. -Urăsc termenii
reverențioși. Mă înghiață.-Ați lăsat în urmă zarea munților argintii, la poalele cărora ați început să
gândiți la o viață nouă, superioară….
Visător, aseară, la pomul de Crăciun, am luat parte la bucuria micuților copii, regretând că nu mai
sunt și eu mică, să mă pot bucura din tot sufletul. Gândul meu rătăcea departe: Dar pe acolo a venit
Moș Crăciun? A adus, el, și urările mele ? Poate nu le-a adus. Pentru cântărețul pribeag aș vrea să-
mi fie cuvântul viers și cântec, să pot spune tot ceia ce nu pot scrie în lut.”
Da, este clar. Peste o lună mă mut definitiv în casa mea de lângă mânăstire. Și voi fi mereu cu ea. Și
nimeni și nimic n-o va smulge din mâinile și din sufletul meu. Nu, niciodată n-o voi necinsti. Un
copil aș vrea să am cu ea, dar dacă s-ar putea, fără să-i stric fecioria…. Oh, ce prostii gândesc ! Ceia
ce e sigur, ea va fi viitorul meu, câte zile voi mai avea. Restul este tăcere, cum spune Hamlet…. ( Se
plimbă). Dar, se va putea aceasta ? Voi putea s-o am, fără să lovesc în biata Mița, în fata mea, în
onoarea numelui lor ? Mă va ajuta Christosul pe care L-am slujit toată viața prin arta mea de El
inspirată ? Aceasta este marea întrebare, cum spune… tot Hamlet. (Pune capul pe masă, trist și
gânditor).
 37

CORTINA.
TABLOUL XI
Chilia Maicii Crizantema.
1 Martie, după masa.
Artistul intră cam pe furiș, cu un mărțișor și un ghiocel în mână. Maica îi sare de gât, după care
se duce și încearcă bine ușa, dacă este bine închisă. El o sărută pătimaș. Ea îi ia mărțișorul, și-l
pune pentru un moment la piept și cu ghiocelul la buze începe, plimbându-se cu spatele la el și cu
fața la public, iar el în spatele ei, mergând și urmărind-o) :
Stam stingheră și priveam pe geam cum soarele își trimitea razele lui binecuvântate peste
plaiuri și câmpii. Nu departe de geamul meu o păsărică își încerca flautul găsit într-o scorbură de
copac, iar mai departe puțin, un băsmar albit de praful fin de pe strunele unei dible, rătăcite printr-
un ungher al casei. Îmi zic: "Doamne, acum un an am avut fericita ocazie să-i dau bunului meu
tătic un simplu mărțișor, dar lucrat cu cea mai mare plăcere, semn de recunoștință, cuiva ce a dăruit
sublimul din sufletul său la mulți. Dar, iată că el, însuși, vine și aduce un mărțișor F. D. A.
ARTISTUL : Fără valoare. Dar reprezintă iubirea mea plină de suferință.
MAICA CRIZANTEMA : Bucuria e mare, dar mai mare este mâhnirea când mi-o iei înainte cu...
declarațiile de iubire plină de suferință. (Scoate caiețelul verde) : Gânduri stinghere mereu defilează
prin fața casei cântărețului, dar se întorc din nou la picioarele căruia i-a închinat tot ce a avut mai
scump…. Vă trimisesem un trifoi să vă aducă numai noroc și bine în casă. L-ați primit ?
ARTISTUL : Desigur, dar nu mi-a adus binele dorit.
MAICA CRIZANTEMA : ”Cineva” trebue să fie foarte prevăzător cu notițele, cu scrisul, cu tot,
absolut cu tot! De ce s-a scris într-un carnet povestea cu darul? Eu am fost întrebată de Maica
Directoare dacă nu cumva am dat ceva și spre rușinea mea am făcut un păcat, fiindcă am susținut cu
toată tăria cuvântului că nu, nu... Imediat după ce citiți aceste file îngălbenite, vă rog din suflet,
ștergeți-le sau rupeți-le, fiți prevăzător. Nu vreau să fiu numită "satana”, că fac zavistie și......nu vă
mai scriu.
ARTISTUL : Ai dreptate. Și Mița mea a văzut carnetul și a intrat la bănuieli. Desigur, și eu am
negat tot, dar ea nu prea mă crede.
MAICA CRIZANTEMA : Eu mereu, dar absolut mereu, mă gândesc la acest lucru. Îmi place să fiu
sinceră și fidelă Mirelui meu, casei în care trăesc, dar mă simt obligată să fiu sinceră și față de
adoratorii mei, până acolo unde se poate. Nu-mi place dincolo de porțile... Mânăstirii. Mă'ngrozesc
și mă scârbesc. Îmi plac fapte mărețe și înalte, mă-îngrozesc de teatrul din lume.
ARTISTUL : Chiar crezi că teatrul din lume e diferit de teatrul din mânăstire ?
 38

MAICA CRIZANTEMA : Dar vai, ce fac eu, țiu legătura și fac corespondență tocmai cu cineva de
dincolo de zidurile mânăstirii…Tac și meditez... îmi dau seama că…..
ARTISTUL : Suferința omenească merge alături de tine și-i zici veșnic: "nu te voi părăsi”! Te-ai
legat prin jurământ cumplit să respecți îndatoririle ordinului căruia aparții și să nu trădezi tainele lui.
Dar e un Ce! E sacru nestematul purtat? El încătușează lutul și acesta la rându-i, spiritul, care e plin
de bucurie când reușește să evadeze pentru o clipă.
Și n-ai evadat? N-ai gustat primele sorbituri ale unui suflet însetat de parfumul humei tale? A urmat
penitența? Va fi de durată? Întrebări și nu imputări. Aș fi un demon, dacă aș impieta.
MAICA CRIZANTEMA : Tu nu știi în care criză, în câte îndoieli, în ce chin sufletesc m-ai
aruncat. Dar pricep și că numai astfel cresc, învăț, înțeleg, nu mor proastă….
ARTISTUL : Dacă ai înțeles asta, nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu, a zis cineva. (Ea rîde.
El continuă, surâzând și ironic) : Ca Esenienii, voi creșteți aici niște copii ai nimănui și-i inițiați în
aceleași taine. Nu vă trădează ei, adeseori, cinul? Ca și esenienii, te silești să înfrângi orice patimă,
orice pornire de mânie, dar când ți se deșteaptă conștiința, vezi ochiul păcatului în frumusețea
vedeniilor și halucinezi, cu certitudinea împărăției cerești. De ce, Floare de aur, nu te silești să
descoperi Taina religiilor, știința misterelor, să cunoști slăbiciunea spirituală a oamenilor?
MAICA CRIZANTEMA : În ce aș putea să descopăr această taină mai mult decât în ce am învățat :
Biblia, Teologia, Filosofia, Literatura universală, Shakespeare, Dante, Molière și tot ce m-ai învățat
tu, cu arta ta de la Nottara, de la Aristița Romanescu, de la Grigore Manolescu ?
ARTISTUL : (admirativ) : Mai este mitologia religiilor, mai este spiritismul, ocultismul, vrăjile pe
care le știu numai țigăncile…. Nu sunt lucruri de disprețuit…. (Rîd amândoi).
Odată mi-ai narat un vis bizar. Vezi că poți visa, arta mea ? Iată cum ți-l tălmăcesc acest vis.
MAICA CRIZANTEMA : O, îl ții minte, magule ?
ARTISTUL : Nu-s lucruri care se uită. Iată explicația : Spiritul tău, oarecum degajat de humă, a
primat și ai visat frumos. Nu de atâtea ori ai visat că zbori dintr-o culme într-alta, că fugeai mai
repede ca trenul, că te jucai cu ființe iubite, că ai conversat cu regi și împărați? Nu ți-ai îmbrățișat
cu foc pe cei scumpi ție, pe dragii dispăruți? Și nu te-ai trezit cu regretul că s-a evaporat un
așișderea vis? Dar când balastul lutului s-a atârnat de micuțele tale picioare, n-ai cercat, tot sub
stăpânirea visului, să fugi și n-ai putut? Să iubești și ai fost respinsă? Să ospătezi și bucatele n-aveau
gust? Nu te-ai deșteptat obosită și plângând? (Încălzindu-se) : Dar în ziua în care carnea a încătușat
spiritul, nu erau buzele tale îmbuibate de sângele patimei? Nu revărsau foc ochii tăi de viperă? Și
magnetul sufletului tău nu l-a biruit pe cel al închinătorului tău și v-ați contopit? Vai, ce răspunzi,
Floare de aur, idolul artei mele nenorocite ?
 39

MAICA CRIZANTEMA : Răspund că mă ispitești și că te-aș dori tânăr ca-n ziua nunții tale. Nu
pentru altceva, dar să văd dacă și atunci erai la fel de învățat…
ARTISTUL : N-aș mai vrea să fiu tânăr. Sau, ți-am mai spus-o, dacă aș fi ca Faust, atunci mi-aș
înfrâna strigătul cărnii, pornirea simțurilor… și aș fi omul superior, geniul. (Maica îl privește cu
extaz).
Totuși, ași fi blând cu păcătoșii și, la fel ca austerul Iisus, aș zice: "Mult au iubit, mult li se
va ierta.” M-aș ruga fierbinte Celui care a creiat femeia să mă apere de marea ispită, să nu ajung o
Magdalenă cu 7 diavoli, ca numai dupe curățire să fiu un adevărat adept al femeii superioare. Dar
atunci mă tem că n-aș mai fi, prin împătimire și credință, un adorator al celei care, de când a făcut-o
Dumnezeu, El, Însuși, nu mai vede nimica altceva ; fermecat El, Însuși, de lucrul său.
MAICA CRIZANTEMA : Chiar așa ? Ar putea fi adevărat ?
ARTISTUL : (nu aude) : De ce am fost clădit așa, ca să nu pot să-mi odihnesc zbuciumul simțurilor
mele, decât lângă o Floare ca tine? De ce sunt încă supus torturilor unei îndrăgiri pătimașe? De ce
nu pot să mă urc în Grădina Măslinilor și din umbră să te privesc cum te rogi pentru însănătoșirea
mea, ca să fiu vrednic de Sfânta Eucaristie? M-aș gândi atunci numai la superioritatea operei mele
și inspirația de la tine mi-ar fi divină, Floarea mea de aur!
MAICA CRIZANTEMA : Dar puteți, Maestre, dar puteți, domnule Profesor !
ARTISTUL : Uite, văd cum se rostogolește peste mine templul chinuirei tale; cum mă înăbușe
omenirea cu fărădelegile ei și cum tu, ca un arhanghel, îmi aduci vestea cea bună: înălțarea din
beznă. De ce câteodată vorbesc nedeslușit? De ce limba mea nu mai poate fi chimval răsunător?
Pentru că ochii mei, bolnavi de visuri, întâlnesc săgețile privirii tale magnetice. De ce câteodată nu
cutezi să mă întrebi nimic, oricare ar fi seninătatea ta neschimbată? Eu înțeleg că sufletul tău e
învăluit de lințoliul unei nebănuite tristeți și de giulgiul unei nebune veselii. Râzi și plângi. Te
încăpățânezi în a te face neînțeleasă; nu iubești și nu urăști, dar nu izbutești a deveni urâtă. De ce te
lupți să alungi complet bucuriile pământești? Au nu zice la carte: "Să se veselească cele cerești și să
se bucure cele pământești?” De ce faci să se înfioare inima mea la zâmbetul tău trist și să se strângă
atunci când ascult cu urechea mea bătăile inimii tale în caldă îmbrățișare? 10 (Se aud clopotele de
vecernie). Oh, trebuie să plec. Vino la mine. (Ea vine, el o strânge la piept) : O ultimă poezie, așa,
hai s-o inventăm acum…. : “ E noapte frumoasă / și luna străluce /Treci cântând voioasă, / Ți-aud
viersul dulce….
Inima în mine/ bate cu putere/ Numai pentru tine/ Singura-mi avere.

10
În caietul numit “Antologie”, scris în paralel cu “Carnetul actorului”, plin de poezii de recitat, ( Greva fierarilor,
poezii de Coșbuc, etc.), care conține și vocabularul cu gramatica italiană, scrise în 1941-42, este și această poezie scrisă
pe două pagini goale ale vocabularului.
 40

Tu în vremea asta / închisă-n chilie/ îți judeci năpasta / Tristă și pustie. Hmmm !....Clopote în
noapte / Mi-anunță din turlă/ Că te rogi în șoaptă; Jos un câine urlă…
MAICA CRIZANTEMA : (rîzând) : Asta-i bună cu câinele… foarte poetic
ARTISTUL : Face și el parte din peisaj. I-auzi-l cum ne zice… (Se aude lătrând).
MAICA CRIZANTEMA : Cel puțin mă lăsați veselă, nu tristă și pustie… măcar până mâine….
(Îmbrățișați)
CORTINA cade.
TABLOUL XII
Peste o lună, aproape de Paști. Pe aleea Mânăstirii care se vede mai departe în fund.
ARTISTUL (intră cu un buchet de flori): O, Floare de aur ! Și colindul de Crăciun, și plugușorul de
anul nou și ghiocelul primăverii, pentru mine ești Tu. Nu te vreau pentru altceva, decât ca să fii arta
mea, simbolul artei mele, simbolul poeziei mele….. să nu fii simbolul durerii mele…..
(Cântă, acompaniat de orchestră, pe melodie de romanță):
Eu cânt cu ochii țintă la o floare /și floarea asta e pe buza ta
Nu-i singură, în larguri de răzoare / și eu, de cântec, nu m-aș sătura.
Vai, ce păcat, ce inimă de fiară / Păstrez în piept ; ce cuget necurat !
Tu, floare ești, sub nimb de primăvară / Eu, iadul tot, în mine-am strecurat.
Când cânt pe strune vesel, eu sunt trist / și inima-mi zvâcnește de suspin
Fecioară, tu, mireasă a lui Christ / Pe frunte de m-atingi cu-n păr, el e un spin.
MAICA CRIZANTEMA : (intră din stânga, de la Stăreția de pe alee. Artistul îi ia mâinile, i le
sărut, îi dă buchetul și se apropie de fruntea ei, încercând s-o sărute) :
MAICA CRIZANTEMA : Nu vreau să scriu un roman trist / Cu un artist.
Eu, schimnicie vreu / și mă închin mereu.
Ca mâine deci: adio, scumpule, pe veci !
ARTISTUL (surâde și n-o slăbește. Ea rămâne nemișcată):
Tu ești floarea parfumată /Cu miresme neștiute
Eu sunt fluturele care nu-ndrăznește s-o sărute.
De-acuma-n fiecare seară / Când sus, pe boltă iese luna
Nebun, cu fața ca de ceară / O să-ți cerșesc o vorbă, una !
Voi face-ntocmai ca poetul /Nebun în visul lui leal
Pân'mă voi stinge cu încetul/ Sub cruce, sus, acolo-n deal…..11
(Se plimbă amândoi pe alee, el ținând-o de mână) :
Iubește-n mine talentul/Admiră bărbăția

11
Cimitirul satului de pe muntele Arnota, deasupra mânăstirii Bistrița.n.n.
 41

și 'nchină-te adevărului.
MAICA CRIZANTEMA : Da, iubesc, să știți, talentul, și iubesc și bărbăția.
Da, acestea-s două talente ce pot închega frăția.
Pentru ce vreți să aprindeți/ Licărire de iubire
Într'un suflet ce nu știe/ să cârmească nava vieții?
Eu acum sunt transformată/Că pe zi, pe zi ce trece
Cu-ale tale dulci cuvinte /Mi-ai răpit gândirea-mi toată.
M-ai făcut să fac și versuri/Ce n-am încercat vreodată
Deși știu c'acestea toate /Vor fi luate'n râs, o, tată!
ARTISTUL : (se oprește și o sărută prelung pe obraz și apoi pe buze. Ea nu se mai împotrivește) :
Floare de aur !
Obrazul ți-am pătat cu sărutul meu lung și apăsat
Dar tu n-ai mișcat, / Doar ai tremurat, / Un ochi ți-a lăcrămat.
Sunt primul bărbat/ Care-așa deodată/ Cu buză'nfocată/ Pe gura-ți curată/
A lăsat o pată?
(Ea se desface rușinată, dar continue să se plimbe împreună, atingându-se cu umerele):
Știu, te-am supărat....Ești ispita, în viața-mi trudită.
O, ce fericire ! / Mi-ai fost izbăvire
Tu, floare de aur, /Arta mea, tezaur.
Eu, șarpe de dudău, sunt; și ți-am lăsat /Veninu-mi turbat.
Și te-oi stăpâni/ Cât voi mai trăi…. (Se opresc, o sărută din nou pe gură).
Tu ești hărăzită, /Nu poți fi iubită /De altul, oricine.
O, de-atunci, mereu/Traiul mi-e mai greu/
Și, fără de tine/ Duc nopți în suspine/ Și-acum mi-e rușine/Parcă și de mine.
Nu mai pot porni / Pentru-a te-ntâlni….(pauză în care iar se plimbă în sus și-n jos)
Vreau un clar de lună, /Vreau o vreme bună /
Un covor de flori / Într-un codru-aproape....(Maica dă un oftat)
Cine m-aude cântând / Zice că n-am nici un gând /
Dar eu cânt și mă frământ / și d’abia calc pe pământ….
(Se aude un clopot. Maica tresare. Îl sărută pe obraz , se dezlipește de lângă el și fuge, aruncându-i
o privire dulce și nevinovată. Iese prin fund, prin portal. Ea o urmărește disperat cu privirea și
recită, în timp ce o muzică de mandoline sau chitară îl acompaniază) :
ARTISTUL : Eu nu cânt că știu cânta / Cânt să-mi stâmpăr inima /
Eu nu cânt de veselie / Numai inima mea știe !....
 42

Inima mea-i putregai / și de aș putea să-o tai /

Aș vărsa un troc de jar / și o vadră de amar!
Doamne, ce pot să mai fac / De-așa dor să nu mai zac ?
Aș vrea să fiu sloi de gheață / Să n-am inimă fâșneață /
Să se bată făr’răgaz / Să trăesc tot cu necaz.
Eu sunt plop de deal înalt ,/ Ca și frunza lui tresalt /
La a vântului suflare / La cântat de fată mare…. (pauză).
Sunt o creangă de răchită / Mă-ndoae- o mândră cernită /
Inima mi-o stăpânește / Zi de zi durerea-mi crește.
(Se așează pe banca din stânga aleii, cu capul în mâini) :Eu nu mai am rost pe lume !/
Nici de plâns, nici pentru glume,/
Floarea dulce de răsură / Flori de aur poartă-n gură /
Și în glas murmur de apă / Și mormântul simt că-mi sapă.
Vântule, turbatule, / De flori alintatule /
De ce nu mă iei cu tine / Dar nu și arta cu mine ?
Ia-mă gol, cu suflet rece / Cum ești tu, când toamna trece. /
Ia-mă, du-mă-ntr-un pustiu / De nimic să nu mai știu.
(Ultimele fraze le zice suspinând, tot cu capul în mâini).
CORTINA cade.
TABLOUL XIII
(Suntem în Săptămâna patimilor. Pe scena teatrului mânăstirii, unde se repetă piesa scrisă de
Maestru : Iisus Hristos. Din dreapta scenii, care acum e goală, dar cu niște scaune la stânga și o
cruce mare pe peretele din fund, intră Maica).
MAICA CRIZANTEMA (cântă cu voce răsunătoare, pe glas psaltic, imnul , acompaniată de un
cor mut, ascuns, ca de departe, care ține isonul):
Iată, Mirele vine în miezul nopții
Și fericită este sluga pe care o va afla priveghind,
Iar nevrednică-i aceea pe care o va afla lenevindu-se.
Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi
Ca să nu te dai morții, și afară de Împărație să te încui;
Ci te deșteaptă, strigând……
(Vorbind sieși cu accent mâhnit) : Oh, cum pot să mă deștept, cum pot ? Cum pot să cred că te pot
iubi, Mire, când abia-l aștept pe bătrânul Artist ? Oh,pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluiește-ne
pe noi! Pe noi amândoi ! Pe mine-ntr-un fel, pe el în altfel ! (Izbucnește-n plâns).
 43

(Întorcându- se cu spatele la public, spre mânăstire, spre biserică) : Mire ceresc, dacă nu l-ar
prinde nevastă-sa, coana Maria, biata de ea ! Asta ar mai lipsi la amândoi ! Dar eu ? Dar eu ? Dejà
multe din surate mă bănuiesc și fac glume ! Ce să fac ? Ce să fac ?
(ARTISTUL intră între timp din stânga, pe la spatele ei și îi pune mâinile pe umere, întorcând-o
spre el. Ea se întoarce, speriată) :
ARTISTUL : Ce să faci ? Să mă iubești, cum te iubesc și eu. Tu ești arta mea, iar eu sunt lumina
minții tale, cu care poți iubi și pe Mirele ceresc și pe mine. Oh, Mirele nu e gelos. Eu, însă, da….
MAICA CRIZANTEMA : Oh, maestre, oh, iubitule, oh, tinere bătrân, oh….
ARTISTUL : Arta mea e fată dulce, e o zână din poveștile cu zmei, o șoimană frumoasă, o
vântoasă, care noaptea cutreeră nourași albi, argintii, care camuflează luna și al căror cânt uluește pe
muritori. Eu sunt un uluit al artei și în mine se luptă, zi și noapte, ura cu iubirea.
(Ea se așează pe un scaun, în stânga. El, în picioare, îi ține mâinile într-ale lui) : Câteodată mă
urăsc pe mine, chiar, fiindcă nu pot să mă dau cu totul ”Artei” mele. Ah, și arta mea îmi urmărește
visurile și mă chinuește…. Când ea apare în haina neagră a morții, eu întind prin întuneric mâini
neputincioase să o cuprind… și ea stă rece și mă dogoare numai cu focul buzelor ei rumene ca o
cireașe coaptă. (O sărută). Mă reped să culeg fraga buzelor ei, dar ea mă privește cu ochi galeși și
triști, ori zâmbește dureros de dulce și zâmbetul ei se înfige ca o săgeată otrăvită în inima mea rece
și o oprește din bătae și atunci mă deștept tremurând. (O trage cu oarecare violență, o scoală și o
sărută pătimaș. Ținând-o îmbrățișată, îi spune la ureche) :
Vai, până când mă vei chinui, tu, artă sublimă, te întreb? De ce nu mă lași să fiu muritor de rând?
De ce vrei să mă chinuești până în sfârșit? Prin tine intră în simțirile mele tinerețea de la toate
fecioarele pământului…dar și iese,… și în adâncul inimii rămâi tu, în chip de fecioară cernită. Ești
tu, o Floare de aur? Da; și nu mult te voi mai putea purta, fiindcă mă simt un vas dogit, în care nu
mai sună frumos nici o voce de fee.
MAICA CRIZANTEMA : Hai, artistule să-ți mai cânt odată troparul mirelui….
ARTISTUL : Da, o să mi-l cânți….Că doar eu te-am deslușit din mulțimea cântărețelor, fiindcă
vibrațiile argintii din coardele tale se înfigeau în inima bătrânului lăutar ca niște săgeți și
înțepăturile lor nu erau dureroase, ci neasemuit de dulci. Vai, Floare de aur, tu ești artă șăgalnică și
nepătrunsă încă. Eu mă lupt să dărâm zidurile care străjuesc inima ta, care n-a sângerat încă; și să
torn în ea tot jarul dragostei mele și raiul din ea să-l prefac în iad, mistuitor de păcate.
MAICA CRIZANTEMA : (se desface din brațele lui, se duce în fundul scenii de unde se întoarce
cu o geantă din care scoate un mic pachet, pe care i-l dă) : Ecoul cuvintelor blânde ale persoanei
Dvs. îmi vibrează mereu în minte. Îmi îngăduiți să vă ofer un foarte mic și neînsemnat cadou, prin
 44

care îmi manifest marea și veșnica recunoștință față de înțeleptul meu profesor, care a primit cu
resemnare și blândețe foarte multe gesturi nesocotite ale elevei sale.
(ARTISTUL deschide pachetul și scoate o frumoasă cravată neagră. Cu o față fericită, o sărută din
nou, pe obraz. Țocul săruturilor lui se aude de fiecare dată).
MAICA CRIZANTEMA : Nu vă oblig să purtați cravata, ci să o dați cui veți vrea. Am vrut să fie
verde, dar mi-am dat seama că purtați haine negre.
ARTISTUL: O voi purta. Voi găsi ocazia.
MAICA CRIZANTEMA : (schimbând vorba) : Gândiți-vă că dincolo de raza amintirilor Dv., un
suflet neînțeles de nimeni, absolut de nimeni, în această lume, își dă seama că mormântul așteaptă și
pe rege și pe împărat și pe sărac și pe vesel și pe întristat cu aceleași onoruri. Deci, la ce folosesc
toate cele pământești? Gândul și duhul credinței care mă stăpânesc mă fac să nu simt ce este aceea,
bucurie pământească, ci mă chinuește și-mi aduce aminte clipă de clipă de moarte. Aceasta sunt eu.
(Îi mai dă și un semn de carte splendid lucrat. El iar o sărută, ca mulțumire).
ARTISTUL: Gura ta înfierbântată rostește cuvinte neînțelese, ca odinioară Pytia la gura peșterii din
Delfi. Tu mi-ai amintit de Pytia și iată, eu ți-o servesc acum, tot ție. De ce gura ta este rea câteodată
și zdrobește un suflet răsfățat? N-ai priceput că sufletul meu s-a robit cu totul ție, alegându-te dintre
toate? O oră ai stat lângă mine în seara aceea de delir și te-am înlănțuit peste pieptul tău feciorelnic
și am simțit toți fiorii cărnii tale. Și în pieptul artistului înfierbântat de suflul gurei tale, biata inimă
se zbătea. Aș fi dorit să stăm așa o veșnicie, fiindcă rare sunt clipele de apropiere între Artist și Arta
sa. Când ne vom mai contopi, Floarea mea de aur? În singurătatea unui colț de culisă, sufletul
artistului îmbrățișează toată simțirea artei sale încarnată. Un curent mic a mișcat buclele moi ale
părului mătăsos și a gâdilat fruntea asudată a cântărețului de lăută. Fiori de tinerețe au electrizat
degetele anchilozate de greutatea anilor. Nu m-am ținut de cuvânt. Mi-e peste putință. Un magnet
nevăzut mă atrage până la bucla inelată, până la vârful năsucului de mironosiță și apoi capul îmi
cade greu, cu pecetea buzelor mele pe fraga cărnoasă a gurii tale focoase. Ce stric eu ? Ce strici tu?
E legea lui Dumnezeu, care încheagă prin foc până și două bucăți de fier, dar pe artist cu arta ? Arta
se întruchipează, uneori, în carnea unei artiste și atunci, nenorocire actorului. El se dă cu totul în
mrejele ei și brațele cu mii de guri ale unei caracatițe nu sug cât ventuza buzelor de strigoaică ale
”Artei”. Artistul se stinge zi de zi, vlaga lui se scurge și cu plete firave în vânt, cu ochii împăenjeniți
spre aștri, el târăște o viață lâncedă de pribeag, bătut de toate vânturile. Eu trebuie să te văd mereu,
da, mereu.
MAICA CRIZANTEMA : Ne vedem la spectacole, ne vedem la repetiții…
ARTISTUL : Ah, cu ce răutate mi-o spui ! Să te văd de față cu tot soborul ! Ei, bravos ! Dar și așa !
Totuși, ce mult e de la un spectacol până la altul ! Ce dureroase sunt pauzele ! Floare de aur !
 45

Câteodată, "Arta mea” se supără pe ea însăși. Poate a făcut alegere greșită, în persoana mea, și
atunci tace și nimic nu-mi vibrează în inimă. Sunt un mort între vii; sunt un lut fără simțire.
MAICA CRIZANTEMA : Oh, nu spuneți așa !
ARTISTUL : Eu vorbesc cu ”Arta” mea, în aiurările mele! … Uite, îndrăznesc să te întreb : nu
cumva regreți că m-ai ales ca iubit? Hai, răspunde-mi cu ochii tăi lăcrimoși !
MAICA CRIZANTEMA : (lăcrimând într-adevăr) : Crezi că săruturile tale, strângerile tale, focul
tău, sunt nimicuri aruncate în vânt? Și ”Arta” se cutremură la vibrațiile bietului artist.Tu ești o vargă
sensibilă de oțel, iar inima ta, o strună de argint. Arta e de natură dumnezeiască, dar nu știi cum
odată Luceafărul a fost atras de un lut în strâmtețea unei odăi?
ARTISTUL: Vai, așa este! Eu voi atrage arta mea sub frumusețile naturii, și-i voi împodobi fruntea
cu albăstrele și în mâna ei voi pune unul din crinii câmpului -mai mândru decât Solomon în
strălucirea lui. Un roi de fluturi albi ne vor încercui, dând rotogoale și furate de acest nouraș de
gângănii, voi rupe păienjenișul și voi coborî dumnezeescu' pe pământ. Oh, mă cutremur la acest
gând ! Poate, atunci, voi muri ! Și totuși, ai fost atât de aspră când mi-ai scris ce mi-ai scris !
MAICA CRIZANTEMA : Îmi este imposibil să mai pot scrie ceva. Observ că nu m-ați iertat de
ceea ce am scris în acea nechibzuită scrisoare: “bătrânul sufere dar iartă”. De ce-mi spuneți asta? De
ce suferiți? Trebuia să vă resemnați și să vedeți că eu sunt foarte, foarte rea; dar acea scrisoare n-a
pornit din răutatea ființei mele, ci din cauză că am interpretat greșit pe a Dv. Îmi cereți să vedeți
regretul în ochii de dindosul paravanului, unde să încep să cânt din lăuta binecuvântată și atunci
iertarea va fi o floare pe o buză zâmbitoare. Ca să fiu sinceră, eu vă spun că n-am mai cântat demult
la vioară…. Cum puteam eu să cânt, în vreme ce bătrânul meu tată este încătușat în ghearele
suferinței? Nu vă închipuiți îngrozitoarele chinuri prin care a trecut inima mea de la data în care ați
primit acea dureroasă veste !
ARTISTUL : Ai suferit și tu, atunci, pentru mine ?
MAICA CRIZANTEMA : Și încă cum ! Bietul băiat ! Să fie dat dispărut ! Ce frumos era ! L-am
văzut și eu, o singură dată. Vă semăna….. Dragoș ! Dar poate că trăiește ! Să ne rugăm să se
întoarcă ! (Artistul face un semn de neîncredere). Și când mă gândesc că suferiți și pentru mine….
ARTISTUL : Sufăr că mă iei cu ”dumneavoastră”, după ce mi-ai spus ”tu”, după ce ai devenit arta
mea….
MAICA CRIZANTEMA : De ce nu m-ați înțeles? De ce nu mă înțelegeți ? De ce oare? Vai, cu câtă
sinceritate îmi joc rolul în această viață trecătoare! (După o pauză).
Dumneavoastră cum mă clasați? Vă rog mult să nu-mi mai scriți așa de dureros, fiindcă în fiecare zi
mă faceți să.... Vreau o scrisoare mai veselă. Vreau să-mi arătați că mai aveți și ceva bucurii în
sufletul Dvs. Am impresia că stați toată ziua stingher și suferiți. De ce ? Explicați-mi și mie!.
 46

ARTISTUL: La durerea pentru fiii pierduți se adaugă disperarea iubirii neînțelese și neacceptate.
MAICA CRIZANTEMA : Ba eu înțeleg și accept iubirea dumneavoastră.
ARTISTUL : Dacă mă iei cu ”Dumneavoastră”, pricep prea bine cum o-nțelegi și cum o
accepți……(Se aude toaca. Maica îi dă un sărut fugace și se smulge din brațele lui, fugind spre
dreapta…..El o privește resemnat….Din stânga spre dreapta trec maici care-l salută . El zâmbește
silit și le privește ieșind, spunând) :
Scena II
Artistul singur.
ARTISTUL : În Săptămâna Patimilor, am înțeles că cineva mă disprețuește. Nici un gest, nici o
privire!.. Obsedat ca Pilat, care, unde vedea un lighean, se ducea să se spele, eu, în orice vas, văd
doi ochi care mă sfidează, mă dojenesc ; și dojana lor mă sfredelește în inimă. Maria vedea în orice
mac o rană sângerândă, eu, în orice crăiță, văd o gură voluptoasă și simt de la distanță dogoarea ei.
(Cu totul spre public, dar cu ochii ficși când spre o persoană, când spre alta dintre femeile din sală,
dând impresia că se adresează fiecăreia). De ce m-ai lăsat, serafinule, să mă apropii? De ce mă
amețești cu glasul tău heruvimic? De ce, fecioară scumpă, Floare de aur, mă năpăstuești? Fiindcă
din toată negura și noroiul, mi-ai răsărit suavă ca un crin. Hei, da! Eu am suflet de artist și tina nu
mă poate împotmoli. Mai bine, mor ! (Iese cu pași mari spre stânga și revine cu o cruce mare în
mână): Uite, așa se va scrie mâine pe crucea mea din cimitirul de pe munte:
”Drumețule, oprește-te puțin /
Aci odihnește artistul Constantin.
Cât a trăit, a suferit/N-a urât, ci a iubit,
A plâns, a suduit/ A jurat, a mințit.
Cu fete și femei s-a desfătat/ Acum stă rece și nemișcat.
El, care pe toți a'nveselit/ E acum pe vecie amuțit.
Plâns câtva de urmașii lui/ De mulți cunoscuți admirat/
Și acum de toți uitat.
Asta e soarta Artistului./Că a fost cântăreț popular
Dascăl și actor/ De popor mare iubitor,
 47

Azi, ce rămâne pe urma lui?

Când soție și copii mă vor urma /Cine va mai lumina odihna mea ?
Cine, tămâe va aprinde /La Sâmbăta morților/ în taina nopților?
Ce Floare de aur va înfige /O crizantemă aci și va plânge?
De nu, atunci tu, care treci/ Pomenește-mi oasele reci
Și rostește fără jale/ Pace, haiduce, cenușei tale ! (Se îngenunche cu fața la public, și îmbrățișând
crucea, plânge ușor).
CORTINA cade.
TABLOUL XIV
Septembrie, 1948.
Scena Teatrului mânăstirii. Scena goală, fără decor. Doar o masă și o canapea de paie.
MAICA CRIZANTEMA : (citește pe caietul verde, găsit în ascunzișul secret al scenei.) : Să văd
ce-mi mai scrie scumpul meu adorator : ”Nefericitul artist iar improvizează versuri, pentru tine,
Floarea de Aur, pe care te roagă să le iei în serios, ca să-nțelegi iubirea lui sinceră și curată, dar
absolută :
"În versuri te-am cântat/Câțiva au cam aflat/
și nu puțini îmi spun / Că sunt un biet nebun.
Eu știu, dar scriu mereu/ Căci scriu doar ce simt eu...” (Se oprește din citit, pune caietul la piept și
suspină) :
Oh, nu ești nebun, doar că sunt eu persoana nepotrivită….. (Reia cititul) :
”De ce sfidezi? De ce ești rece? Privind aiurea câteodată
De ce-al tău ochi nu vrea să-și plece/Spre mine geana, niciodată?”
Acum îți scriu acest gând pe care l-am avut iarna trecută, când durerea se unea cu frigul și-mi dădea
senzația morții apropiate. Dar, după cum vezi, am depășit momentul și acum iar vin să-ți cad la
picioare . Iată versurile :
”Eu merg pe cărare și cânt/și-i mare omătul în iarnă/
Nu-s frunze bătute de vânt/ și nici tu, zglobie codană.
Eu merg cu gândul la bucla gălbue,/ iar pașii-i târșesc pe pământ.
Ceva nevăzut îmi șoptește: "Târziu e; tu mergi spre mormânt,/
Acolo orice chin se sfârșește.”….Nu, artistule drag, nu vei muri. Orice voi face, ca tu să nu mori,
orice, afară de păcat. Că aș putea și păcătui de dragul tău, dar ce va spune despre noi Christos ?
Dacă ne va pedepsi pe amândoi, așa cum merităm, ce va fi de noi ? Nu, nu, trebuie să te salvez, fără
de păcat, dar te voi salva, oricât m-ar costa”.
 48

(Ascunde caietul și iese repede. O clipă, scena goală. Intră Artistul fără să fi văzut pe Maica. Are
vioara în mână).
ARTISTUL : Mi-a dat rendez-vous aici. Dacă n-a venit, va veni. Și-i voi spune ce am de spus. Iar
dacă nu va accepta, voi insista. Iar dacă nu va voi cu nici un chip, îi voi cânta romanța mea, care
este romanța de pe urmă12…. După care, nu mai e loc pentru romanțe….(Se plimbă trist și începe să
cânte spre public ciupind coardele. De departe, o orchestră îl acompaniază, pe melodia lui ”Era un
preot în Fundeni”) : 13
Era un vesel cabotin / și-a îndrăgit o fată
El fetii îi era divin / Dar fata « închinată »
Din zi în zi el se-ntrista /Uitându-se la ea.
N-a spus la nimeni un cuvânt / De chinul ce-l doboară
Privea la ea ca la un sfânt / Cu galben chip de ceară
Dar zi de zi el se pălea / și lumea-l bănuia.
Și într-o zi, el a venit / Așa ca o furtună
Pe chipul cel atotsmerit / Sărutul să și-l pună ;
Dar fata a privit în sus / Spre chipul lui Iisus.
El o îmbrățișează trist / și cald de tot, o roagă
Să fie blândă-așa ca Christ / Puțin să-l înțeleagă
Dar fata în suspin și plâns / Nimic nu i-a răspuns.
El vede-atunci că-i blestemat / își face doar o cruce
Privește mândru peste sat / și se tot duce, duce
Să-și poarte veșnicul lui chin / Sărmanul cabotin……
(În timpul ultimelor versuri, intră Maica Crizantema, care-l ascultă cu evlavie, apoi îi pune mâinile
la ochi pe la spate. El se întoarce, are ochii plânși și privirea foarte tristă).
MAICA CRIZANTEMA : Frumosul meu, tânărul meu, geniul meu, nu fii atât de trist !
ARTISTUL : (cu vioara la subțioară,la stânga, iar cu dreapta o îmbrățișează și o sărută. Apoi,
recită oarecum cântând, ciupind din coarde) :
Că ești așa de rece / Nimic nu înțeleg /
Eu ți-am dat viața toată / și sufletul întreg.
Eu te-am crezut doar mică / șireată, însă, nu.
Azi, nici nu-mi vine a crede / C-aceea ai fost tu.

12
Parafrazând versul unei cunoscute romanțe.

13
Variantă a poeziei- cântec “Era un preot în Fundeni ce-a îndrăgit o fată”, prelucrată după un alt autor, pe care o
cânta la serbări, introdusă în diferite piese comice, înainte de 1948.
 49

Ce ți-am făcut, frumoaso, / Așa, de mă lovești ?

Iubirea mea fierbinte / Așa o răsplătești ?
Că te-ai trezit din visuri / Te cred și-ți dau dreptate
Dar merită-al meu suflet / Tu să-l condamni la moarte ?
Iubirea, și ea are / Un Dumnezeu în cer
și El te pedepsi-va / Așa cum eu nu-i cer. (Maica îl mângâie pe păr și pe ochii plânși. El îi sărută
mâinile).
ARTISTUL : Să-ți cânt încă un dulce reproș :
“Să nu mai pleci de lângă mine / Frumoaso cu ochii căprii
Eu nu sunt așa ca oricine / și sufăr cu ochi fumurii
Departe de ești, nu-mi aflu loc / O jale-adâncă m-apasă ;
Din vale se-abate vânt cu busuioc / și- aș șterge-o, dar nu ești acasă.
De visuri urâte, eu sunt chinuit / Cu altul te văd la altar
Simt sufletu-n pieptu-mi, ghemuit / Real îți stă moartea pândar.
Să nu mai pleci de lângă mine / Cu buzele tale fierbinți
Durerea-mi se ține de tine / și blestem, că scos sunt din minți.”
MAICA CRIZANTEMA : (mângâindu-l) : Nu va fi nici un altul, la altar, decât Christos, fii liniștit.
Iar tu vei fi o prezență specială în viața mea, după cum știi, degeaba te îndoiești……… Vino mâine.
Să ne punem de acord. Să hotărâm. Nici eu nu pot trăi fără prezența ta. Pe mâine, artistule frumos .
ARTISTUL : Nu, nu așa. Ci doar dacă-mi promiți că mâine va fi ziua decisivă, aceea a împreunării
noastre.
MAICA CRIZANTEMA : Oh !
ARTISTUL : Nu de dragul de a păcătui. Nu de dragul de a te necinsti, nici de dragul de a ne distra
cu plăceri murdare. Ci de dragul unei mari nevoi care vine din porunca lui Dumnezeu : să ne
înmulțim. Să avem copii. Eu vreau să am un copil de la tine !
MAICA CRIZANTEMA : Oh !
 50

ARTISTUL : Da, un copil, sau chiar doi, de sunt gemeni. Din Artă și din Artist va ieși un copil
minune. Acel copil care va înlocui pe toți copiii mei pierduți. Nu numai pe cei mici, pe care i-am
pierdut demult, ci pe cei pe care mi i-a răpit războiul. (îi numește plângând) : Titi, Dan, Dragoș și
Nicu, Niculae al meu, cel mai mare….Primii doi sunt déjà în mormânt. Ceilalți doi sunt dispăruți în
neantul Siberiei poate…. Și Mița mea nu mai poate face alții, după 17 nașteri și la vârsta ei. … Și
iată că Mirele tău, Hristos, mă iubește și pe mine, nu numai pe tine, Floarea mea de aur. Și mi te-a
trimis fără gelozie. ”Ia-o, îndrăgostește-te de ea. Umple-o de arta ta, de lumina ta și chiar de
pasiunea ta”. Iar din acest amestec divin de frumuseți și patimi de iubire, să iasă un copil lumină…
da, un copil minune….
MAICA CRIZANTEMA : Ah, să nu fie un bastard, în loc de copil minune….
ARTISTUL : Nu, din tine nu se poate naște un bastard. Arta generează genii, eroi, sfinți, feți
frumoși, oameni superiori. Bastarzi s-au născut din colegele tale de rugă și post. Unele au născut,
altele și-au aruncat rodul păcatului lor prin porumbi, de au atras blestemul lui Dumnezeu peste
această țară, cum spunea Petrache14 !
MAICA CRIZANTEMA : Ah, nu mai vorbi așa, nu mai vorbi așa…. (plângând) Nu mai vorbi
așa…. cu păcat…..
ARTISTUL : (șoptind) : Eu spun adevărul, nu păcătuiesc. Și copilul nostru se va naște, și eu îl voi
crește și te voi aduce în casa mea și nu-mi pasă de nimeni,.. căci las acestui neam un copil
dumnezeiesc. După care pot muri împăcat. Și voi recunoaște copilul, și Mița mea care e geloasă, dar
bună la suflet, mă va înțelege și mă va ajuta…..În această mânăstire cresc fără nici un regret atâția
copii, pe care maicile nu le-au făcut cu un artist, ci cu primul venit…
MAICA CRIZANTEMA : Oh, nu, nu mai pot suporta….. de ce crezi că și ele n-au iubit tot ca
mine ?
ARTISTUL : Dac-au iubit ca tine…. Dacă tu iubești ca ele, atunci fă ca ele. Vei face cu mine, da,
cu mine….Și nu te voi lăsa de izbeliște aici, când vei deveni mama unui copil lumină….
(O sărută prelung. Îl sărută și ea. Se vede toată patima ajunsă la paroxism.Mișcări, dar cu
eleganță fără gesturi obscene).
MAICA CRIZANTEMA : (pare hotărâtă): Bine. Mâine. Mâine, îți voi sacrifica fecioria mea. De
dragul acelui copil pe care atât îl dorești.
ARTISTUL : Eu te doresc pe tine, nu o fac pentru copil. Copilul, dacă va fi, va fi răsplata fericită a
iubirii mele. Eu, oricum, nu te las, îți dau tot ce am, vei fi alături de fata mea, dar tu ești îngerul
meu, ești Arta mea. Am o casă, va fi a ta. Ar fi fost a copiilor mei, care nu mai sunt, dar acum va fi
a ta….Fata mea, un alt înger, mă va înțelege…(Începe să plângă. Plâng amândoi, îmbrățișați și se

14
Petrache Lupu în prima lui profeție din iulie, 1935. N.n.
 51

mângâie reciproc pe cap, pe păr, pe umeri. Se aud clopotele. Ei nu aud nimic. Continuă săruturile
și îmbrățișarea. Așa, încet, cade)
CORTINA
TABLOUL XV, TABLOU FINAL
Scena I
Artistul singur. Apoi un aprod.
(Pe scena goală, se găsește doar o masă cu un scaun, în mijlocul scenii. Artistul stă la masă,
îngândurat, cu capul în palme, aplecat spre masă).
ARTISTUL : Ea va veni. O voi duce acasă la mine. Mița și cu fata sunt plecate până mâine. Această
noapte va fi numai a noastră. A mea și a Artei mele. În acelaș dormitor în care a fost zămislit Nicu.
Ah, Iisuse, Mire ceresc, dă-mi-o ! Și, dacă Tu vrei, îți voi dărui pe cel mai frumos fiu care va ieși
din îmbrățișarea noastră…..
(Câteva clipe de pauză. Cântă, cu capul pe masă ):
Tu trebuia să te cuprinzi/De acel farmec sfânt
Și noaptea candelă s-aprinzi/Iubirii pe pământ.”….. (Se scoală, se plimbă prin scenă, se uită prin
sală, care pentru el e goală și după o pauză, recită) :
…. Era pe când nu s-a zărit / Azi o vedem și nu e !
Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noaptea-adâncă
Lumina stinsului amor/ Ne urmărește încă !”
O, nu, Doamne păzește, să nu fie…
(De afară se aud voci. Un aprod vine cu un mic plic și-l înmânează Artistului. Care deschide
scrisoarea și o citește) :
ARTISTUL (citind) :
”Stimate Maestre, vin acum de la Horez, unde m-am întâlnit cu inspectorul școlilor. El mi-a
înmânat decretul guvernului RPR din 2 august, 1948, prin care se desființează toate școlile private,
particulare și mai ales confesionale. De la 10 septembrie, nici o elevă a școlilor noastre de orice
grad și nici o profesoară nu se vor mai prezenta la cursuri. Sunt doborâtă, dar, ca totdeauna las totul
în mâinile lui Dumnezeu. Deci serbarea cu piesa de teatru pregătită pentru începutul cursurilor nu
își mai are rostul, nici nu mai avem cu cine și pentru cine a o da. Vă salut cu durere, considerând la
fel de adâncă prietenia Dv. Mai ales în aceste triste împrejurări. Semnat, Maica Directoare.
ARTISTUL : (îngrozit) : Mă duc după ea. Cristina ! Ea nu poate pleca. Ea nu trebuie să plece. Ea
este a mea. Ea este a meaaa… (fuge spre dreapta. Scena rămâne goală. Între timp Orchestra începe
să cânte o melodie plină de pasiune, una din romanțele cunoscute).
Scena II
Maica Directoare și alte două maici (intră) .
 52

O MAICĂ : Vai, mamă directoare, vai de noi, vai !

MAICA DIRECTOARE : Da, suratelor, mi-a spus să trimit acasă sau la alte mânăstiri un număr de
fete, pe care să nu le apuce decretul aici. De-aia le-am și trimis în locuri secrete… Eu vă spun : să
fim atente să nu-și dea seama rușii de aceste mișcări. Sergenta aia e o scorpie… să facem scăpate
cât mai multe fete….ca să nu le arunce afară din mânăstire guvernul acesta de satane, Doamne,
iartă-mă !
ALTĂ MAICĂ : Nici n-avem haine țărănești suficiente, să le îmbrăcăm…. Am luat din requizita
dela teatrul artistului….știți….
ALTA : Da, să mergem să controlăm. Haideți repede, că ne apucă seara… (Ies cu toatele).

Scena III
Artistul.Maicile care pleacă.
ARTISTUL (se întoarce frânt) : A plecat. A plecat de azi noapte. N-a spus unde. Nimeni nu știe
unde. Și nu pot s-o întreb pe stareță. Și degeaba aș întreba-o. Eu nu pot pleca după ea. Am pierdut-
o. Pentru totdeauna. Nu-mi mai rămâne decât să mor. Să mă las să moooor….
(Plânge în hohote…Se scoală. Se mișcă prin scenă. Prin fund trec de la stânga spre dreapta și ies
din scenă rânduri și grupuri de maici tinere și bătrâne, unele în civil, altele cu haine diferite și
scufia, cu câte un geamantan, sau săculeț, sau ghiozdan în mână)…
ARTISTUL (uitându-se disperat și abținut) : Nu e printre ele. A plecat înainte. Știa oare că va
pleca, de mi-a spus, ”vino mâine ? A fugit de mine ? Sau a fost și pentru ea o surpriză ca și pentru
mine ? A trimis-o Maica stareță, tocmai pe ea, ca s-o despartă de mine ? Știe Maica stareță ceva de
noi doi ? Aaaah ! Aaaaah !...... M-a iubit ea, un pic ? Ooh, eu sunt sigur că m-a iubit. (Plângând)
Dar acum, ce folos ! Ce fac eu ?(Maicile, trecând, îl salută, el, răspunde absent. Rămas singur, în
mijlocul scenii, spre public, cu ochii ficși, rostește, acompaniat foarte discret de orchestră) :
ARTISTUL : Da, da….da, toate trec ! Veșnic ne amărâm fără rost / mâine nu-i nimic din ce a fost
Orice vis urât pe care-l trăim / Cât timp va ține, nu știm
Toate trec când vine vremea lor / Așa cum trece-un nor
Ce-ntunecă o clipă zarea…..
De dimineața până seara târziu / Ba uneori,de seara până-n zori
Noi ne trudim, muncim, ne amărâm, furăm, mințim, bârfim, invidiem,
Gelozim, suduim, înșelăm, lovim, pentru ca să vedem că totu-i fără rost.
Că mâine, de privim peste ieri, din tot ce a fost nimica n-a rămas.
De ce ?Pentru că: Toate trec, mândrie și noroc, nimic nu ține viața-n loc.
Și orice vis urât pe care-l visăm / în nopți trudite de coșmar, în noapte de beție sau de frământări /
 53

Și chiar în nopți de copilărească liniște

A doua zi cu groază așteptăm / Pe curierul-aducător de vești.
O, inima ne bate de-auzim /Portița scârțâind sau câinele lătrând.
“O, Doamne, de n-ar fi o veste rea”!
Ne mai neliniștesc chiar visele pe care le trăim / Căci inima ni-i roasă de-ndoială
Că nu ni se vor îndeplini-ntru tot…..Zadarnic, cald iubim, de nu suntem iubiți /
Și zilnic înșelați, chiar de prieteni buni.
(Plângând): Să fim deci, fataliști, să credem în destin /
Să nu ne mâniem; că turcii-așa susțin
Că tot ce ne e scris, pe frunte ne stă pus. Și bine ca și rău, pe negândite vin.
Să fii un supraom, ca să prevezi orice / Dar nu un biet pigmeu, un omuleț de rând.
Vrăjit se scurg clipite, zile, ani / și de te uiți napoi, îți pare c-a fost ieri
Cum lunică un nor ce-ntunecă o clipă zarea. /
Și-atunci de ce nu alungăm durerea, disperarea?
Când toate trec, și griji ca și noroc, / Nimic nu ține viața-n loc.
Un suflet saltă-n orice fir de iarbă / Noi ne luptăm cu bezna-ntunecată
Din înghesuiala unui pântec matern / O clipă doar vedem lumina sfintei zi
Și rațiuni ne-opresc, ne-astupă răsuflarea / Deși țelul dorit e unul pentru toți.
Odihna, sfânt popas, la capul unui drum, / Ce-i pardosit cu flori sau spini, cum ai noroc.
Și la sfârșit, o groapă, cu bocete-mprejur / Cu clevetiri, da, da, iertare doar pe buze
Și-n sânul cel mai sfânt al Tatălui Adam / Ne fâșie-n văzduh blând șușuit de frunze
Deci, să uităm ! Ce ? Că suntem muritori ?/ Nu, asta nu ! De-o mie de ori, nu !
Dar nici funestul gând să tot ne obsedeze. / O să murim. Ei, și ? Suntem noi, cei dintâi ?
Sau cei ce ne urăsc, nu ne-or urma și ei ? Sau cei ce ne iubesc, ne-or plânge-n infinit ?
Nu. Toți, o coadă fac la buza de mormânt. Și cei ce-au înviat în chipul de minune
Au răposat din nou, azi nu mai este unul./ Deși ar trebui să fie martori vii în ființă vie
Și să ne mântuiască de-a noastră necredință. (Plânge din nou. După o pauză, reia) :
Moare focul sub cenușe / Moare ziua în amurg / Pentru ca să renască-n zori.
Moare ura și moare iubirea, /Ele care sunt deodată cu Creațiunea.
 54

Deci, să cântăm mereu acelaș mare adevăr : Toate trec, și zile și noroc, nimic nu ține viața-n loc.” 15
(Se plimbă, apoi se reașează la masă cu fața spre public. Scoate din buzunarul de la piept
caiețelul verde, pe care-l sărută și spune plângând din ce în ce) : Atât mi-a mai rămas de la tine,
acest caiet secret în care îmi scriai gândurile tale, căci ai fost bună, iubitoare și mi-ai răspuns la
dureroasele mele scrisori. Cum ai putut să mă părăsești ? Dacă tot te-au dat afară din mânăstire,
dacă acest regim de ticăloși face această faptă bună să vă desființeze, de ce nu ai rămas cu mine ?
Fugeam în lume împreună, te ascundeam și-n gaură de șarpe, dar nu te lăsam din brațele mele….
(Plânge în hohote, apoi se calmează și rămâne cu capul pe masă, și cu caiețelul în mână la vedere.
O pauză cu muzică lină de orchestră.)

Scena IV
Artistul, Doamna Maria cu Nicu
Deodată intră din stânga, tiptil, Doamna Maria, soția artistului. Se apropie de el, îl privește cu
tandrețe, vede caiețelul și i-l scoate încetișor dintre degete. Îl ia și-l ascunde la sân. Apoi, îl
mângâie pe păr și zice):
DOAMNA MARIA: Dragul meu, nu mai fii trist, scoală dragul meu, fii tare, totul se termină cu
bine, dragul meu….
ARTISTUL : (fără să înalțe capul): Cine e ?
DOAMNA MARIA: Eu sunt, Mița, soțioara ta. Vino dragul meu, avem o mare bucurie, o mare
surpriză.
ARTISTUL (se scoală,încet, ca amețit, o îmbrățișează pe Mița, care-l vede plâns).
DOAMNA MARIA: Acum plângi de durere, dar peste o clipă ai să plângi de fericire. Așa cum am
plâns eu.
ARTISTUL (o privește obosit cu oarecare curiozitate. Zgomot de pași dinspre stânga. ARTISTUL
privește în acea direcție. Publicul îl vede din profil).
Din stânga apare Nicu.
NICU: (face câțiva pași și se oprește la oarecare distanță de Maestru, care-l privește cu ochii ieșiți
din orbite de fericire). Tată !
DOAMNA MARIA: (în lacrimi) Este Nicu al nostru, vezi? S-a întors din Rusia și din închisoare.
Și e și sănătos. Ce vrei bucurie mai mare ?
ARTISTUL (stă drept, nemișcat, uitându-se la el, mut și deodată se prăbușește leșinat. Nicu îl ține
pe brațe, Maria strigă ușor, amândoi îl țin apoi îl așează pe scaun și-l sprijină. Maria se repede de
ia paharul cu apă, îl șterge pe față).

15
În caietul nr. 5, pag. 255ss. Cum vedem, Maestrul se mângâie des cu acest cântec.
 55

NICU: Tată, nu te speria, totul este bine, tată, m-am întors. Fii cuminte, tată, nu plânge tată !
DOAMNA MARIA: Dragul meu, revină-ți scumpul meu, iubitul meu. (Către Nicu): Niciodată nu
l-am văzut leșinând, în viața mea….
ARTISTUL: ( își revine. Este așezat pe scaun în fața mesei, cu fața la public, fața extaziată, plină
de lacrimi, sprijinit de Doamna Maria de-o parte și de fiul Nicu de alta care-l privesc înduioșați. El
se uită cu dragoste la ea și la el și surâde cu un surâs imens, fără să spună un cuvânt. Orchestra
atacă ”Grenadirii” de Schumann, poem pe care el l-a cântat în toată cariera de actor și artist. Așa
se închide

CORTINA FINALĂ16

16
N.n. Se pare însă că Maica Crizantema, gonită din mânăstire, ca și multe altele, de către regimul comunist, fără
altă vină decât aceea că era prea tânără, s-a măritat totuși, împlinind ”profeția”artistului. Informația nu este sigură.
Ei nu s-au mai văzut, iar după șocul inițial, Artistul s-a refăcut, fericit de reîntoarcerea unui fiu din prizonierat, de
eliberarea celorlalți doi fii, de nunțile lor și de apariția nepoților.
La acest punct se termină și textul și caietul secret. Doamna, Maria Popian a urmărit soarta caietului, l-a confiscat și
l-a ținut ascuns între albiturile casei, în șifonier, până în 1974, când i l-a încredințat subsemnatului, povestindu-i toată
tărășenia. Păstrat în casa Nicolae Popian/Nicu, l-am reluat, spre a completa Arhiva Popian. Această paranteză
afectivă, ultima dintr-un șir de pasiuni, sublimate în poezie, însă puternică, precum un ultim zvâcnet al iubirii umane,
nu a afectat nici relația, nici iubirea dintre soții Popian, nu a avut urmări de nici un fel, ambii fiind ființe întru totul
superioare.n.n.
 56

ALT BARBU LĂUTARUL

Monolog cu cântece de Vasile Alecsandri, prelucrat.

VARIANTA democrată, 1947.

Barbu Lăutarul fiind interpretat de Dl.C. Popian. 17

Teatrul reprezintă un salon dintr-o veche casă boierească (expropriată de glorioasele

armate sovietice eliberatoare.Ușa solemnă din dreapta este blocată de două lemne puse cruciș cu
steaua roșie pusă deasupra.)18 La ridicarea cortinei un taraf de lăutari începe a executa Hora
boierească din dosul ușii din fund19. Barbu Lăutarul, bătrân, cu mustață albă, adus pe
spate,îmbrăcat în haine țărănești, cu ițari, cu cămașe scurtă, scrobită în albastru, cu cojocel cu
flori peste piept, (sau vestă cu găitane), cu mintean negru pe umeri, cu căciula albă de oaie, intră.
Lăutarii dau năvală înăuntru.

BARBU20: (Către taraf,de afară): Haideți, mă, intrați înăuntru, că aicea nu sunt boieri ! Aaaa, aici e
adunare mare de popor! Și, adunare fără Barbu, starostele lăutarilor nu are haz.
(către public):Așa e fraților că nu vă îndurați să mă alungați pe mine, Barbu cel bătrân, care am
cântat la nunțile și la mesele părinților și ale bunicilor Dv.? (Chemându-și lăutarii). Păi, azi
dimineață, cu noaptea-n cap m-am dus cu taraful meu la boierul Surdulea,ca să-i cânt de ziua lui.
Numai ce a ieșit o nespălată de slujnică și m-a luat la goană. Mi-a spus să mă duc să cânt la mojici,

17
Variantă interpretată poate o singură dată, căci fusese scrisă ca pentru anii 1944-47. După proclamarea RPR a
devenit mai periculoasă decât variantele clasice. Maestrul a ascuns-o printre manuscrise și nu a mai arătat-o vreodată.
18
Frazele în paranteză fac si ele parte dintr-o variantă intermediară care să dea parfumul epocii eliberării Țării de
către Armata sovietică (sic!)n.n.
19
Melodia nr. 2.Sau altă Horă tradițională.
20
Barbu Lăutarul ar trebui interpretat de un bun actor care este și un viorist virtuoz.n.n.
 57

că boierului nu-i plac țârlâituri țigănești. Auzi ? Hora lui Cuza zice că e țârlâitură țigănească. Păi,
eu asta am cântat-o la Focșani, când s-a unit Muntenia cu Moldova. (Acu vreo 90 de ani !)
Și-apoi Surdulea nici nu mai e boier. Nu i-a luat guvernul moșia și a dat-o la țărani ? 21 Bine i-a
făcut. Pământul să-l stăpânească cine-l muncește și nu trântorii care toacă banii prin ale străinătăți,
cu femei desfrânate. (Și palatul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-l vedem cămin cultural
pentru țărani și muncitori). Ia, ziceți, măi, că aicea e de noi ! Să spunem adunării povestea mea.
(Cântă, cântecul nr.1).
Eu sunt Barbu lăutarul
Starostele și cobzarul
Ce-am cântat pe la Domnii
Și la mândre cununii.
Dibla mea a fost vestită
Veac întreg a fost cinstită
De boierii de pe-aici
Ba și chiar de venetici22
Of, of, of, mi-aduc aminte
Of, of, of, că mai nainte
Nici un chef nu se făcea
Fără astă diblă- a mea
Dar acum, vai, ce păcat
De când lumea s-a schimbat
Nu mai am în lume glas
Și pe uliți am rămas !
(Oftează).
Hei, oameni buni,în viața mea am cunoscut și eu un boier iubitor de țărănime și care se purta în
frumosul lui port gorjenesc. Acela era Dincă Schilerul, cel care a fost deputatul țăranilor peste 20 de
ani. El se alegea, orice partid era la putere, fiindcă-l alegeau țăranii lui. Dar și el, pentru ei, se lupta
cu unghiile și le apăra interesele.
Când s-a ales întâi și-ntâi deputat la colegiul al III-lea, al țăranilor, eu, se întâmplase să fiu la o
nuntă. Nu ziceți c-am fugit cu tot taraful într-o căruță, să-i cânt lu Nea Dincă? Și-n revărsatul
zorilor, când se îngâna ziua cu noaptea, eu urcam hoțește scările la hodaia Schilerului.Cântecul i-l
ticluisem pe drum. Ia-n ascultați-l:
21
Maestrul CC Popian joacă pe cele două faze ale exproprierii pământurilor, cea din 1864 a lui Cuza și cea din 1945 a
lui Groza si a comuniștilor, care se potrivea pentru anul acela de groază și de trecere, (1947), în care încă nu se știa
bine ce era de făcut. Printre rânduri se observă că în 1947 avea peste 120 de ani si deci devenise personaj simbolic.
22
E vorba de Fr. Liszt. n. Aut.
 58

Nr.2.
Chiu și vivat minunat
Boier Dincă deputat
Chiu, chiu, chiu și iha ha
Trăiască România !
Parcă-l văd la Adunare
Cu cămașa albă floare
Chiu, chiu, chiu și iha ha
Trăiască România !
Foaie verde matostat,
Boier Dincă deputat
Chiu, chiu, chiu și iha ha
Trăiască România !.....
Păi, gândiți că azi au mai rămas ,măcar de sămânță, boieri ca Boier Dincă ? Ferit-a Sfântul ! Au
mai rămas boieri cu frica lui Dumnezeu, plin de evlavie și de înțelepciune? Au mai rămas boieri cu
iubire pentru țăranul care, prășind, schimbă la soare sângele-n sudoare ? Și leprele astea de azi nici
nu sunt măcar de rang boieresc. Hăștia sunt ciocoi ridicați prin furtișag pe ruinile boierilor și care n-
au învățat de la stăpânii lor decât cum să schingiuiască pe bieții iobagi. Ăștia n-au inimă, ci poartă-n
coșul pieptului un bulgăre de ghiață. De lăcomie orbiți, ei nici femeia n-o iubesc, ci doar aurul
cântărit.....
Să vă dau eu o probă de cum iubea un boier, care avea nu mai puțin de 5000 de pogoane
moștenire de la babacă-său. Ar fi vrut să ia tot o boieroaică, vecină de moșie, da nu știa cum să
înceapă dragostea. După alte păcate, mai era și guguman. Odată, la o petrecere, l-am povățuit eu
cum să facă și m-a ascultat. Într-o noapte cu lună, mi-am luat taraful și ne-am strecurat până sub
ceardacul boieroaicei. Boierul a rămas în caleașcă, în dosul curții, așteptând rezultatul.
Eu m-am așezat pe slujbă, cum îmi știam datoria. Ieșea boieroaica la balcon, era procesul câștigat, și
bacșișul meu gras; nu, rămâneam buzați, și eu și boierul. Și ce credeți că-i cântam ? Ian auziți:
Nr.3. Oooooof ! Arde-r-ar rochia pe tine
Cum arde inima-n mine
Uite-așa, tot așa (vioară)
Hop așa (vioară), vin la neica-n coa...
Să te ardă, să te frigă
Dor de mine să te-ajungă
Pentru sprâncene-nbinate
 59

Mâncai 500 la spate

Pentru buze subțirele
Mă bătură cu smicele....
Și, dacă am văzut că nu iese boieroaica, am început altul, mai cu of, și mai cu ah ! Și să fi auzit
dumneavoastră urlete de câini în mahala. Ian’auziți :
Nr.4. Oooooof!O, Oooof! Ooooooof, of, of, foae verde foaie lată
Foaie lată de pe baltă
Toată noaptea-ți bat în poartă
Și tu dormi, dormire-ai moartă, oooof, of, of....
Aseară pe la o vreme
Trecând pe la poarta ta
Auzeam pe maică-ta
Ispitindu-te de mine
Că tratez hamor cu tine
Leana meaaaa !
Vorbă să fie !
Am urlat degeaba, și eu și câinii. Boieroaica dormea chiar moartă și habar n-avea să
răspundă la cântecele mele țărănești. Cât pentru boier, el era așa de amorezat că mâna porcii la jir în
fundul caleștii. Iacă așa este dragostea boierească....
Eah, boierii sunt slabi la fire. La ei, trupul, mintea, haina, inima, totu’i subțire. Noi, săracii,
da, noi iubim cu adevărat. La noi, când își lipesc obrajii doi tineri arși de pară,iubirea lacrimi scurge
din inimile lor; în calda îmbrățișare e atâta drag și dor, că-și simt ființa una cu patima de fiară.
Mie-mi sunt dragi nunțile țărănești. N-aș cânta o nuntă ciocoiască, să-mi dea cineva toate
bunurile pământului. Nunta nu e un prilej de desfășurare a luxului. Nunta e o revărsare de bucurie,
amestecată cu datinile sfinte, pe care le are un neam din moși strămoși.
La noi, țăranii, nunta începe de sâmbătă seara și se sfârșește marți pe la o vreme. Sâmbătă de
dimineață mă duc cu ginerele și tai un brădui, ca să-l ducem la mireasă să-l gătească. Și așa îi cânt
eu bradului:
Nr.5. Foaie verde, salbă moale,
Ce duci, mândruliță-n poale ?
Porumbele duc și fragi, măi dorule măi,
Pentru cei care-mi sunt dragi, măi dorule măi,....
Sâmbătă seara facem fedeleșul. Suratele ajută miresii la facerea betelilor, și eu, așa –i cânt
miresii:
 60

Nr.6. Foaie verde mărgărit

Mărgărit bine-nflorit
Ileano, de ce-ai slăbit
C-am beteală de urzit
Lămâiță de-mpletit
Și pe Gheorghe de iubit.
Ileană, Lenuța mea
Nici o boală nu e grea
Ca dorul și dragostea.
De boală, zaci și te scoli
Din dragoste, te omori
Dar de-ți iei voinic pe plac
Îi vii dragostei de hac.
Duminică, de dimineață, mă duc cu mireasa de luam apă cu vadra de la fântână, ca să stropim
bătătura și să udăm picioarele cailor colăcerilor.
Întâi intră brădarul, apoi starostea colăcerilor,cel care spune orațiile. Ce frumos și cu tâlc zice el
când socrul mic îl întreabă:
- Ce umblați, ce căutați ?
Și el răspunde:
Nu venirăm cu târnăcopu-n mână
Să scoatem floarea din grădină,
Ci venirăm cu astă ploscă plină
Să luăm pe Ileana dumneavoastră
S-o ducem la casa noastră
Să crească, să rodească
Sporul să vi se cunoască.
Înainte de a părăsi mireasa,casa părintească, un bătrân din familie citește iertăciunile, în fața
icoanei. Când să treacă pragul casei, soacra mică le taie calea și ginerele trebuie să rupă chiotoarea
soacrei, iar soacra îi dă un ban de aur ori de argint, după putere.Pe mireasă, mai totdeauna o
podidește plânsul și eu îi cânt așa:
Nr.7. Copilă din doi părinți, of, of
La ce focu’ te măriți
Că mila de la părinți, of, of,
Niciodată n-o mai uiți
 61

Iar mila de la bărbat

Ca umbra de păr uscat.
Și să vezi, drăcie, că se chitesc cu toții pe plâns, de gândești că e înmormântare și nu nuntă.
Și eu, ca s-o dreg, cânt așa:
Nr.8. Taci mireasă nu mai plânge, of, of.
Că la mă-ta te-i mai duce
Când o face plopul pere
Și răchita micșunele
Săracă bătătura
Cine te-o mai mătura
Rândunica cu coada
Și rața cu târtița....
Dacă mireasa e mai credincioasă, crede prostiile mele, dar dacă e mai coaptă, zice
bodeaproste că se vede măritată. Oricum ar fi, ca să arate că e vitează și sătulă de muncă în casă,
trage un picior vedrei, de o dă peste cap, și trage făcălețul de pe urechile vedrei și dă cu el peste
casă. Asta înseamnă că nici apă nu mai aduce, nici mămăligă nu-i mai face maică-sii.
Pornim apoi la biserică în chiote;... și în pocnete de pistoale vestim satul că doi creștini se
leagă în fața lui Dumnezeu să întemeieze un cămin nou.
Dupe cununie, venim acasă, tot în pocnete de pistoale, și primul joc pe care-l cânt cu taraful chiar
în curtea ginerelui este: ”Hora miresii”. Cam așa:
(Taraful atacă hora; Barbu între timp, strigă ca-n horă):
Nr.9
Bine-ți șade, nună mare
Că ți-e fina ca o floare
Linguriță de argint
Amândoi v-ați potrivit
Și la ochi și la sprâncene
Ca doi porumbei la pene.
Și, ca orice lucru pe care-l începe rumânul, și nunta se termină tot cu masă.Îmi pare rău că și țăranii
au luat obiceiul boieresc de a împărți pe nuntași pe clase. Sus, cioclovinele satului și jos, marea
masă a țăranilor, îmbrăcați toți în frumosul costum național. Și, e vai de viața mea, că sus cânt
modern, adică, tangouri, valțuri, șoimănite d-alea cu malegambă... Numai ce vezi pe lelea cu pantofi
licheuți și cu jirseu de ancoră cum se fâțâie în tang ! Și unele,mai încurcă Rîurenii ! Of, Doamne, de
ce nu-și ține fiecare teapa ? Ia gândiți, Dumneavoastră că asta (arată spre vioară) ar fi ”Leana roșie
 62

la obraz”, pomădată cu cremă Nineta și cu unghiile ca ghiarele de pisică și... că ar dansa cu mine.
(Către lăutari) Ia ziceți, mă, o șoimănită d-alea să arăt eu, românilor, o probă de lucru de-a-
ndoaselea
Nr.10. (Taraful cântă o malagambă sau altceva la ultima modă, dar cântat rău, caricatural. Barbu
dansează caraghios cu vioara. După câteva mișcări, se oprește brusc):
Stați, măi, că e rușine de oameni ! Uite, nenișorule, îți dai fata dumitale, crudă, nevinovată,
pe mâna nebunilor să ți-o scrântească. Fi-le-ar de cap boieria ! Și mă duc jos la țărani, și o iau de la
un cap de masă, trec pe lângă pârnăile cu varză, mari cât niște măgăoi și ocolesc toate mesele numai
cu cântece de-ale poporului:
Nr.11. Hai, hai, haaai !
Ciobănaș la oi am fost, tra la la la la
Oile nu mă cunosc, tra la la la la
Mai bin cunosc fetele
De când le luam betele
Și le țucam gurile
Pe toate mejdinele, tra la la la la, hei, hei.....
Sau ăsta:
Nr.12. Ce mai ochi are mândruța
Când iubești, dai jos căruța
Măi mândruță, ochii tăi
Am dorit să fie-ai miei
Degeaba te-mpotrivești
Ce-ai de tras, tot pătimești, măi dorule, măăăăi.....
Și când e masa în toi, când se apropie darul și se urcă vinul acolo unde îi stă lui bine, parcă
mi se dezleagă și mie limba și-mi aduc aminte că noi, românii, mult am avut de suferit de pe urma
ciocoilor și mă înfig până-n prăsele într-un cântec haiducesc, cum ar fi ăsta:
Nr.13. Foaie verde lemn dubit
Dragu mi-e drumul cotit
Și de umbr-acoperit...
Când văd pe ciocoi venind
Mă fac broască pe pământ (Vioară).
Și-mi întind săgeata –n vânt
Și mi-l iau la căutare
De la cap pân-la picioare
 63

Și chitesc și mă gândesc
Unde să mi-l nemeresc ?
În retezul părului
În dosul ișlicului
Unde-i greu ciocoiului!
Surioară, căprioară
Scoală-te-n două picioare
Și roade codrul pe poale
Să văd matca Oltului
Drumul Topologului
Cărarea ciocoiului, etc....
Ori:
Foaie verde lemn de prun
Spune, spune, moș bătrân
Spune, moș cu barba sură,
Spune, caii când se fură ?
Seara pe fulgerătură.....

D-apoi când se încind țăranii la joc, vai de mămulica mea: horă după horă, care de care mai
iute, și cu chiuitură, brâu după brâu, de-mi vine să mă iau și eu cu ei de brâu:
Nr.14.
La fântâna rămurată, tra la la
S-a-ntâlnit fată cu fată
Și s-au luat la judecată tra la la, ....
Ce ne facem, noi, surată
C-au luat feciorii-n armată
Și-am rămas nemăritate.
La crucea din mărăcini
Fac fetele-nchinăciuni
De cu sară până-n zori
Să le vină pețitori.
Tra la la la la......
Ziceți, mă, un brâu pe șase, să-mi întinz genuchii puțintel.
Nr.15. (Se execută un brâu pe șase. Barbu joacă cu vioara după cap. Se oprește brusc):
Hei, nu mai merge ! (răsuflă greu):
 64

Acum 50 de ani, jucam Căzăceasca cu rușii pe malul Dunării, și mă gândeam la Glira cea cu
părul în inele și cu dinți de mărgăritare. Un rus, anume Jicov, prieten bun al meu îmi făcea necaz, și
numai așa îmi cânta:
Iubesc o fetiță cu păr inelat, etc....și multe altele pe care eu acum le cânt pe românește: Ochii
negri, Ochii tăi, Sonia, Troika, sau asta a Cazacioaichii:
Nr.16.
Dar mare-i Dumnezeu
Cazacă doar sunt eu
Pistol la brâu purta-voi de acum
Și vai de voi va fi
Cumva de voi zări
Călări trecând pe-ntunecatul drum...
Tot ce-am avut ți-am dat
Dar jur pe Dumnezeu, m-oi răzbuna !!!
Hei, țara lui Ivan e mare și puternică, plină de pește și de cântece. Când zici rus, zici
balalaică și frăție. Noi, mici, și ne mâncăm ca potăile. Dar, bun e Dumnezeu și va veni și mintea
românului la locul ei. Vor înceta urile și vrăjbile, și se va cânta iară Hora Unirii tuturor fraților de
acelaș sânge.
Nr.17. Hai să dăm mână cu mână.....(Se continuă numai cu taraful. Barbu se oprește).
Ho,mă, că eu nu sunt cal de poștă, și nici tânăr ca voi.
(Vorbind cu vioara): Draga mea tovarășe, ce zile bune am dus noi amândoi și ce dulce ne-am
câștigat pâinea ! Tu cu struna, eu cu gura. Câți galbeni ai înghițit în pântecele tău de la cneazul
Potemkin la Iași când i-am cântat Troika ? Să mulțumin lui Dumnezeu care ne-a întovărășit și să
mulțumim și bunilor oameni care ne-au ascultat astă seară. (Ne retragem, nu pentru că n-ar mai fi
nevoie de noi, ori că lumea nu ne-ar mai iubi,... ci că am îmbătrânit de tot). Și dacă tu, vioară dragă,
cu cât îmbătrânești, cânți mai frumos, la mine povestea asta nu merge. Deci, n-am ce face, prea
înălțată adumare ! Tot cântecul acesta vechi mi se potrivește și pentru domniile voastre:
(Cântă pe melodia primă,Nr.1, dar rar):
Dragi români de lume nouă.....
Voie bună vă zic vouă
Eu mă duc, mă prăpădesc
Ca un cântec bătrânesc.
Nu uitați c-am fost odată
Glasul lumii desfătată
 65

Și-nchinați câte-un pahar

Lui biet Barbu Lăutar...
(Iese încet,cu taraful, cântând ).
Tot încet cade
CORTINA

ss. C.C.Popian, Oteșani, 1947.

CC Popian

ALECSANDRU LĂPUȘNEANU

Dramă istorică în trei acte

Prelucrare după Juliu I. Roșca și nuvela lui C. Negruzzi
1948 Ianuarie
Bistrița

PERSOANELE23
Alecsandru Lăpușneanu, Domnul Moldovei
Ruxandra- Doamna
Ana (vara Doamnei)
Mitropolitul Theofan
Tudora, (văduva lui Moțoc)
Spanciog
Stroici= boieri pribegi
Trohin (căpetenia arcașilor)
Arcași, popor.
Acțiunea se petrece în palatul domnesc din Cetatea Hotinului, 1566.

ACTUL I

23
Personajele ca și acțiunea diferă de acelea ale piesei sau ale nuvelei care l-au ispirat pe CCPopian, care a consultat
și alte scrieri de istorie.n.n.
 66

(O sală de primire din palatul domnesc cu uși în stânga și în dreapta, jețuri, o masă rotundă și un
mare divan turcesc. Toate grele. Lumânări în sfeșnice mari (făclii ) și în sfeșnice mici).

SCENA I
Ruxandra-Ana
RUXANDRA: Voești să afli de ce chipul meu este astăzi înecat în durere? De ce viața-mi este
astăzi întunecată ca o zi noroasă ?
ANA: Da, pașii tăi, Domniță, tremură și pari veșnic obosită
RUXANDRA: Scumpă verișoară, ai privit vreodată luna în nopțile senine ?
ANA: Da, (oftând)... și încă de câte ori !
RUXANDRA: Nu ți s-a părut că tremură ?
ANA: O, daa!
RUXANDRA: Hei, bine, draga mea, ea tremură privind la crimele care se săvârșesc în taina nopții
și sub ochii ei. Eu tremur așișderea, văzând crimele săvârșite de boierii nemiloși asupra nevoiașilor
și la rândul lui, de domnescul meu soț asupra boierilor, zi de zi și noapte de noapte !
ANA: Fiindcă e crud ?
RUXANDRA: Bine ai întrebat. Îți voi răspunde: fiindcă este drept; fiindcă nu mai poate îndura
mârșăviile marilor proprietari fără suflet și fără Dumnezeu. Și apoi, deși sunt Doamna Țării și os din
osul unui voievod viteaz, inima mea tot sângeră în fața durerii, atât de o parte cât și de cealaltă.
ANA: Cum ?
RUXANDRA: Bine. Pe deoparte, copiii și femeile celor năpăstuiți. Pe de alta, jupânesele văduve și
orfanii celor ce sângerează țintuiți de-a lungul zidurilor Curții cu țidula osândei pironită în frunte
(Se scutură; pauză). Oh, draga mea! Și un vis ce l-am visat în astă noapte, mă chinuiește la tot
pasul.
ANA: Un vis ? O glumă a nopții. Un vis !? Un joc al gândurilor închise în cutia glavei acesteia și
care își ia zborul odată cu aurora dimineții.
RUXANDRA: O fi, la alții; dar mie îmi oprește pe buze orișice cuvânt. Și apoi, o nălucă mă
urmărește, rece și nemișcată. Am întrebat-o: Cine ești și ce vrei ? ”Ce vreau? Oprește cu blândețea
inimii tale vărsările de sânge de la scara Curții precum și obida sărmanului popor. Adu-ți aminte,
Doamnă, că este în primejdie viața copiilor tăi! Orice fărădelege aduce după sine o alta și mai
mare”. Și, cu glas profetic: ”Spanciog și Stroici s-au întors din pribegie și pândesc din umbra chiar a
acestor ziduri clipa în care să sugrume pe călăul boierilor. Adu-ți aminte, Doamnă !”
 67

Dacă năluca dispare câtva, eu, cu mintea mea înfierbântată, rătăcesc încă pe câmpii fără sfârșit,
unde mă urmăresc copii cu ochii holbați de foame, goi și cu coastele înșirate... și femei cu șofile de
trențe, care-și lasă părul încâlcit prin mărăcini... și jupânese cernite care țin în mâini hârci hidoase
din care picură sânge negru. Toate într-un glas îmi strigă: ”ai să dai seama , Doamnă!”
ANA: O, da, e groaznic, scumpă verișoară !
RUXANDRA: Când mă închid în iatacul meu, n-apuc să ațipesc și prin zidurile groase îmi pare că
aud glasuri stranii care șoptesc: ”trebuie să ne punem umăr la umăr, boieri de toate rangurile, să
zdrobim pe călăul care ne împuținează văzând cu ochii, pentru ca să rămână el, singur, mare, peste
prostime.”
ANA: Prostime ? Nătânge glasuri de ticăloase fiare, care uită că această prostime este câtă frunză,
câtă iarbă și că această prostime prășind, schimbă la soare sângele-n sudoare.
RUXANDRA: Și mai zic acele tainice glasuri că de mâna Doamnei trebuie să piară ucigașul
boierilor.
ANA: Ciudat vis, scumpă verișoară și nenorocită Doamnă.
RUXANDRA: O, scumpă, dulce Ană, deși în somn s-ar cădea să-mi odihnesc simțirea, dimineața
mă scol mai trudită de cât mă culc seara.
ANA: Nu găsești că ar fi bine să mergem în grădină să facem o mică preumblare ? Poate răcoarea
din umbra arborilor va aduce înviorarea sbuciumatului Măriei Tale suflet...
RUXANDRA: Crezi? (Se scoală cu gând de plecare. Afară se aude un glas de femeie care stăruie
să intre) Lasă-mă bătrâne ! La Doamnă, vreau.

SCENA II
Aceleași, Jupâneasa Tudora
TUDORA: (Intrând cam cu spatele):La Doamna vreau să intru. Doamna e bună și milostivă !
RUXANDRA: La Doamna ești, bătrâno, dar Doamna este o biată turturea fără nici o putere în
colivia ei.
TUDORA: Mă mai cunoști, doară, deși e mult de atunci!
RUXANDRA: Ești îndurerata văduvă a celui mai tiran vornic din câți a avut Moldova !
TUDORA: A celei mai credincioase slugi a Măriei Sale.
RUXANDRA: Și căzu pradă urgiei, nu din voința Domnului, ci din mila Cerului. Dumnezeu l-a
pedepsit după fărădelegile lui iar Vodă a știut că lupul își schimbă părul, dar năravul ba.
TUDORA: Totuși, Domnul ar fi putut să-l scape cu un cuvânt, cu o vorbă numai; sau la urma urmei
putea să pună tunurile în prostime.
 68

RUXANDRA: Ca să scape pe Moțoc ? Care se ciocoise la toți domnii ? Pe Moțoc care vânduse pe
Despot, pe Tomșa, și chiar pe Alexandru, în prima lui domnie ? Și-apoi nu-i făgăduise lângă Tecuci
că nu-și va mânji spada lui domnească în sângele unui trădător care patru Domni a răsturnat ?
ANA: Și, apoi, erau prea mulți proștii care cereau capul lui, al iubitului dumitale soț.
TUDORA: Și nu mai erau și alții mai răi chiar decât nenorocitul meu bărbat ? De ce furia norodului
s-a năpustit numai asupra lui ?
ANA: Fiindcă asupra celorlalți 47 la număr se abătuse cu câteva ceasuri înainte, furia Domnului.
RUXANDRA: Și Domnul este rânduit de Dumnezeu să apere drepturile turmei peste care
păstorește. Să țină cumpăna dreptății pentru cei mici și mulți, răbdători și cuminți...
TUDORA: Pentru aceia care au sfârtecat trupul lui Moțoc în bucăți ca o haită de lupi flămânzi...
ANA: Când dau peste un berbec gras....
TUDORA: Cine ești tu care batjocorești țărâna unui mort chiar în fața bătrânei lui văduve ?
ANA: Sunt ruda Domnului, dar nu părtinesc. Sunt logodnica unuia dintre cei mai mândri boieri,
gonit de soartă pe meleaguri străine, dar care nu e din tagma lui Moțoc.
RUXANDRA: (schimbând foaia): Ne doare durerea dumitale scumpă jupâneasă și cinstim cosița
albă, dar lăcomia răposatului a stârnit urgia Lăpușneanului asupra chiar a unor nevinovați, ca
Stroici. Vodă iubește și este iubit de poporul de jos...
TUDORA: Dar a îngropat de viu pe un Vlădică !
RUXANDRA: Nu-mi aduc aminte de așa ceva !
TUDORA: (dând la o parte draperia de la fereastră): Îți place, Doamnă această stranie vedere?
RUXANDRA: (cinică): Da, m-am obișnuit cu dânsa, fiindcă pe fiecare frunte stă scrisă vina celui
care a purtat hârca.
TUDORA: Tu ești Doamna Țării, dar în coșul pieptului tău trebuie să bată tot o inimă de mamă și
nu una de fiară.
RUXANDRA: Da; în sânul ăsta este o inimă de mamă care sângerează veșnic pentru cei mulți și
neputincioși, mai întâi; și abia, ostenită, mai ticăe și pentru lacrămile jupâneselor răsfățate în lux și
bogăție. Și-apoi, ce vrei de la mine ? Sunt eu unsul lui Dumnezeu, sau Vodă Lăpușneanu ?
TUDORA: Tu ești tovarășa vieții lui.
RUXANDRA: Și, după cuvântul Bisericii, trebuie să mă tem de bărbat. Voi, dacă sunteți femei cu
inimă simțitoare, de ce nu împiedicați pe tovarășii voștri de jug să nu mai facă jafuri și adipchiseală
pe spinarea norodului ? De ce-i lăsați să jupoaie nouă piei dupe spinarea unui singur om ? De ce
trimiteți pe pârcălabi să despoaie sărmanele bordeie de ultimul lăicer ca să-l faceți așternut
picioarelor voastre în rădvanele aurite ? Mă topesc de mila voastră, cinstită jupâneasă, dar ce poate
 69

face o sărmană frunză, rămasă aninată pe o creangă, ca să oprească furia viforului năpraznic ? Ce
pot face, este să plângem împreună.
TUDORA: Noi n-avem nevoie de lacrămi domnești. Și dacă porți pe cap o coroană îmbibată în
sânge boieresc, nu cred că te simți prea bine dacă cercăm noi, văduvele, să o spălăm cu lacrimile
noastre. Prin mine, toate boieroaicele îți trimet blestemul lor, ție și întreg neamului tău!
RUXANDRA: Destul !
TUDORA: Nu încă.
RUXANDRA: Asta este tot ce puteți face ? Să aruncați blesteme ? Josnică meserie ! Du-te mai
degrabă și sfătuiește pe celelalte jupânese, ai căror boieri trăiesc încă, să ușureze pe clăcașii lipsiți
de un codru de mălai muced, de sodomul dăjdiilor, pe înfometații cari ar fi fericiți dacă le-ați da
numai atât cât aruncați javrelor voastre cu zgărzi de argint. Și acestea zise, ieși !
TUDORA: Nu încă.
RUXANDRA: (bate în palme, arcașul apare).

SCENA III
Aceiași, Trohin
TROHIN: Poruncește, Mărită Doamnă!
RUXANDRA: Jupâneasa a întrecut măsura. Pe scări o dai îndată. Coroana Moldovei nu suferă
întinare.
TROHIN: (deschide larg ușa și face un gest energic): O dau pe mâna armașului, Măria Ta ?
RUXANDRA: Locu-i ar fi. Dar va fi slobodă
TUDORA: Ai să dai seama, Doamnă! (Iese mândră).
SCENA IV
Ruxandra, Ana
RUXANDRA: (obosită): Să ieșim verișoară.
ANA: Lupta asta ți-a sfărâmat puterea
RUXANDRA: Da, simt că sunt zdrobită cu totul.
(Deodată se aude un cântec de voce frumoasă, bărbătească, cântat cu patimă. Ambele se opresc și
ascultă cu uimire):
STROICI (de afară):
Dorul, mândro, de la tine/ Nu mi-l poate lua chiar nime
Nici țigan cu cetera/Nici cioban cu fluiera
Numai tu, cu inima.
ANA (uimită): Ah! Este el, oare ? Să mergem să vedem. (Ies în grabă amândouă).
 70

SCENA V
Spanciog, Stroici
(Ambii travestiți în țărani bucovineni)
STROICI : (Căzând într-un jeț): Sunt sfârșit de oboseală. Pricep că dintr-un zbor urcarăm fără
preget acest urcuș. Și-apoi, de când trecurăm hotarul, călări, și zi și noapte, fără de somn și odihnă,
ne-am năucit, fârtate.
SPANCIOG: Păi, tu ești toată vina. Tu, cu graba ta, cu zorul de a vedea pe Ana.
STROICI: De ce-ași tăgădui, că, pe lângă dorul de răzbunare, dorul ei m-a gonit din urmă, ca un
ogar harnic ce urmărește iepurele, până ce m-a vârât în această hrubă neagră unde acum 4 ani
curgea în valuri sânge boieresc amestecat cu Cotnar și Odobești. Dar acum suntem chiar doi ulii,
într-un stol de corbi flămânzi.
SPANCIOG: Când sfântul jurământ mă călăuzește, n-am nici un fel de teamă. Or nu sunt eu boier ?
Și Țara Moldovei, nu este ea un cuib de zimbri aduși de Vodă Dragoș ? Ce ? El aduse cu el iloți,
iobagi di Maramureș ori nobili și curteni ?
STROICI: Vezi tu țeasta asta boierească ? Cuprinde în ea un gând fără de hotare. Piciorul nu e-n
stare să calce pe o undă. Dar mintea trece peste ape, peste prăpăstii și munți, trăind într-o clipă anii
trecuți și viitori. Oh, vere, acum mi-e dor mai mult ca oricând de Ana. Cum am intrat aici, mi-au
răsărit în creier vorbele duioase ale unui cântec pe care ea mi l-a cântat în ziua plecării noastre:
Se închid ochii de somn
Mândrului fecior de Domn
Dragului meu Crăișor
Ce-l iubesc cu foc și dor.
SPANCIOG: Ciudată-mperechere!
STROICI: Ai dreptate: ea, verișoara călăului și eu robul ce o cânt și o dezmieerd cu gândul de patru
ani, fugit între străini.
SPANCIOG: Iscoadele trădării iau câteodată chip de logodnice și nu țin seamă de doruri. Noi
suntem rânduiți de soarta crudă să logodim pe Lăpușneanu cu duhul cel de moarte.
STROICI: Dorurile mele n-au întruchipare! Sărmane frunze galbene, purtate de vântul toamnei pe
cărări bătătorite de pașii Anei mele.
SPANCIOG: (sever): Copil nebun, uitat-ai că ne aduce aice o pricină mult mai însemnată ? Noi
suntem solii morții; purtăm junghere arăbești și cămăși de zale și în clipa când le-am pus ne-am
îmbrăcat cu neagra cămașe a morții, în dor de răzbunare. Și tu ai vreme să visezi la cai verzi pe
 71

pereți ? Gândește-te că aici, acum 4 ani era căsăpie de vornici și pârcălabi; și în vârful muntelui de
căpățâni trona un țest de mare logofăt. (Se cam aprinde).
STROICI: Nu-ți pare că prea tare grăiești ? Aici zidurile nu poartă numai hârci pironite, mai au și
urechi foarte bine ascuțite.
SPANCIOG: Nu mai sunt cu mâinile goale ca-n ziua de Paști. De atunci paloșul meu îmi este
tovarăș nelipsit. Și-apoi, așa cum suntem, în straiele astea și cu bărbi, cu greu ne-ar cunoaște chiar și
sluga lui credincioasă, marele armaș. Nu văzuși că și Trohin ne luă drept răzeși ? O fi el,
Lăpușneanu șiret ca vulpea, dar ochii lui de șoim vor fi orbiți de raza sângerândă a inimii mele,
aprinsă de focul răzbunării.
(Se aude o voce de femeie țipând): La Doamna vreau să intru ! La Doamna !
SPANCIOG: (ascultând): Se-nțelege, trebuie să fie vreo jupâneasă cu jalba-n proțap,... vrea s-o
pună chiar în mâna Ruxandrei.
STROICI: Vrea poate să capete iertare pentru vreunul de-ai noștri, căzut în capcană. Slabă nădejde.
SCENA VI
Aceiași, Tudora.
TUDORA: (dând cu ochii de ei): Iar ați venit, răzeși chiaburi ? Iar plângere lui Vodă împotriva
vreunui boier ? Hei, sunteți tari acum. Aveți un voievod ca un tată pentru voi și lup pentru boieri.
SPANCIOG: Atunci, și pentru noi e lup, maică cernită, Tu, a lui Moțoc tovarășe, cată bine la noi și
pricepe că suntem și noi din vița vornicului sfâșiat de furia fiarelor asmuțite de Lăpușneanu. Azi
venim din Țara Leșească, Dumnezeu știe cum...
TUDORA: Oleu ! Voi sunteți ? Cum ați făcut ? Dar aici sunteți în pericol de moarte.
SPANCIOG: Nu te griji de noi. Numai să-ți ții clonțu...
STROICI: Să taci. Eu o caut pe Ana mea dragă.
TUDORA: Vai de mine ! De! Bine-ați venit voinici. Și Dumnezeul care v-a scăpat din temnițele
leșești să vă ajute întru izbândirea visului vostru. Și acum, căutați pe Doamna ?
STROICI: Nu numai decât pe Doamna, ci pe oricine ar fi în stare să ne spuie cum se află strălucitul
Domn al țăranilor și muncitorilor. Am auzit că ar fi pignit de lingoare și vrem să-l vindecăm.
SPANCIOG: Este adevărat că acum umblă în piele de oaie ?
TUDORA: (se duce la fereastră, dă perdeaua la o parte și chemându-i, le arată cele trei capete
țintuite pe porticul dinspre drum). Priviți !
SPANCIOG: (după ce a văzut): Hei, nu e glumă. Trebuiește cât mai în grabă să-i tundem lâna.
STROICI: Ba cred că n-ar fi rău să-i luăm chiar pielea.
TUDORA: Nu șăguiți ?
STROICI: De glumă ne arde nouă, băbătie ?
 72

TUDORA: Se vede că încă rătăciți în visare pe câmpiile leșești. Tu, Pane Stroici ești copil încă și
mănânci tot ce zboară; dar mare mi-e mirarea de Spanciog, care a fost cel mai apropiat de această
curte și încă n-a cunoscut de aproape pe vulpea vicleană care este Ana. Nu înțeleg cu ce îndrăzneală
ați călcat în acest palat blestemat chemați de dorul unei făpturi în care numai botul e femeiesc.
STROICI: Eu pun chezășie pentru dânsa.
SPANCIOG: Fii fără teamă. Măicuță. Sub aceste sumane țărănești bate o inimă boierească.
TUDORA: Vă mulțumesc pentru lămurire... și vă cer iertare dacă v-am pătat highemoniconul
boieresc cu vorba mea proastă. Nu-s prea umblată pe tărâmuri străine. Rogu-vă, o mică
întrebare:cum scăparăți din temnița din Liov ?
STROICI: E o poveste-ntreagă și nouă timpul ne este măsurat. Și apoi când ai de îndeplinit o faptă
mare, nu-ți poate sta gândul la povești.
TUDORA: Deh ! Să vă ajute cerul, pe el să-l zdrobiți și pe biata Moldovă s-o mântuiți de o așa
mare rușine. Coroana lui Ștefan Cel Mare nu poate odihni pe o frunte întinată de sânge boieresc.
SPANCIOG: Să lăsăm vorba asta și să ne spui și nouă dacă mai te duci din când în când pe la cele
mari și nenumărate moșii. Ce mai grăiesc clăcașii ? Mai cred cu orbire în bunul lor părinte ?
TUDORA: Sătui și ei sunt astăzi de multele minciuni ce zilnic olăcarii aduc de la domnie.
SPANCIOG: Dar Doamna ?
TUDORA: În ea, nădejde mare nicicând să nu vă puneți. Ce soață ar primi ca să-și jertfească soțul,
de-ar fi chiar un tiran ? O așa femeie nu poate fi româncă.
STROICI: O inimă de mamă care bate în sânul unei fiice de Domn viteaz ar trebui să sufere mai
mult pentru țară și pentru fiii ei decât pentru un soț ticălos.
TUDORA: Să nu uitați că Ruxandra a învățat de la el să fie numai și numai a lui și a țăranilor; și
nimeni nu va fi în stare să facă din ea o coadă bună pentru toporul boieresc. Eu am să cerc pe
Ruxandra s-o câștig de parte-vă, mai ales că puhavul Domn va fi curând doborât de boleșniță.
STROICI: Pe Ana voi câștiga-o eu și cred că ne va fi de mare ajutor. Doamna o iubește foarte mult
și iubește și mai mult pe Bogdan, țâncul domnesc.
TUDORA: Planul trebuie făcut așa: Lăpușneanu jos, chiar prin moarte, Ruxandra tutoarea lui
Bogdan pe tronul Moldovei. Vă las, căci văd că Doamna nu vine. Voi căta să pătrund chiar în
domnescul ei iatac.
SPANCIOG: Și noi vom trece-n curte și apoi în Cetate, unde vom sta de veghe toată noaptea.
(Tudora apucă spre ușa din dreapta. Spanciog și Stroici spre stânga, dar în loc de a ieși, se
tupilează dupe perdelele grele. Se aude vocea Doamnei Ruxandra):
RUXANDRA : De va veni la mine a lui Moțoc soție, o lași; vreau să-i vorbesc !
TROHIN (de afară): Porunca se-mplinește !
 73

SCENA VII.
Ruxandra, Tudora
RUXANDRA: (Dând aproape peste Tudora): Aaa, îmi pare foarte bine. Dădusem chiar poruncă să
nu mai fii oprită.
TUDORA: (cu plecăciune adâncă): Știam că bunătatea întruchipată ești.
RUXANDRA: Rău m-am căit, măicuță, de aspra mea purtare.
TUDORA: Datoare-i bătrânețea să ierte tinereții. Pace și dulce fericire, frumoasa noastră Doamnă.
RUXANDRA: Oh, mulțumesc. Ce știri îmi mai aduci din țara obidită, tu care ai jumătate Moldova
pe moșiile tale ? Ce zic moldovenii de a doua a noastră venire ?
TUDORA: E tristă țara, Doamnă ! E tristă fiindcă o veste s-a împrăștiat cu repezeala fulgerului, că
”Domnul săracilor” ar fi atins de groaznica molimă care bântuie Hotinul.
RUXANDRA: Durerea mea ar fi și mai mare dacă Sfânta, Prea Curată, n-ar avea grija casei mele și
nu l-ar fi păzit până-n ceasul de față. Mai departe nu pot prevedea ce va mai fi, fiindcă Domnul nici
se gândește să țină seama de slabele mele sfătuiri.
TUDORA: Numai într-o mână de fier sceptrul stă strâns ca într-un clește. Pe un stăpânitor puhav
coroana apasă ca crucea noduroasă pe spatele nevoiaș al Mântuitorului, iar dacă sufletul este
bolnav, fiecare noapte este o golgotă.
RUXANDRA: Da, Vodă are vedenii care-i turbură odihna și nu rar visează cu ochii deschiși și
alungă cu mâini tremurânde fantazmele chinuitoare. Câteodată aiurează, vorbește singur, plânge.
TUDORA: Dacă este obosit de povara unei domnii atât de pizmuită, de ce nu se scutură de mărirea
cea deșartă și să îmbrace o rasă de călugăr ? Gândesc că prin post și rugăciuni, ar putea goni
umbrele satanice care i-au prefăcut viața într-un amarnic chin. Iar Tu, frumoasă Doamnă, ai cârmui,
ocrotind pe fiul vostru Bogdan. O, atunci rănile s-ar vindeca, durerile s-ar șterge iar pribegii s-ar
întoarce pe la casele lor.
RUXANDRA: Alexandru să părăsească tronul ? Nu ești încă destul de vrâstnică, dragă jupâneasă?
Nu cunoști îndeajuns firea Lăpușneanului ?
TUDORA: Țara ar fi mulțumită cu cârmuirea Ruxandrei Rareș și a Măriei Sale, Bogdan.
RUXANDRA: Cu cârmuirea mea ? Eu, să râvnesc la un tron pe care abia poate sta un bărbat ? Eu?
Eu, soția lui, să mă fac unealta de răzbunare a boierilor ? Pot eu să ajut cât Vodă Alexandru la
24
ridicarea din tină a celor năpăstuiți ? Pot eu să lupt cu pieptul ăsta de femeie contra lupilor cu
caftan ?
TUDORA: Oare nu ești fiică de viteaz între viteji ?

24
Adăugat: al muncitorilor și țăranilor.
 74

RUXANDRA: Tocmai pentru asta n-aș putea.

TUDORA: Atunci află că țăranii sunt și ei răzvrătiți de atâta vărsare de sânge boieresc.
RUXANDRA: Asta ar fi tocmai cum oile ar jeli la moartea lupilor. Poporul care a sfâșiat pe Moțoc,
în chiar curtea acestui palat, cere azi capul lui Lăpușneanu? Atunci poporul acesta nu mai are nici
un dumnezeu...
TUDORA: Află atunci, mărită Doamnă, că doi boieri iubiți de popor au scăpat din Liov și strejuiesc
azi în preajma tronului vostru.
RUXANDRA: Spanciog ?
TUDORA: Și Stroici.
RUXANDRA: Cum, nu sunt morți ?
TUDORA: Chiar și morții își părăsesc criptele lor când țara trebuie cruțată de lacrămi și de sânge.
Dacă ții să-ți mântui copiii și pe tine, povățuiește pe Vodă să-și lase domnia și să-și vadă de
sănătate. (Se înclină și iese).

SCENA VIII
Ruxandra, mai apoi Ana
RUXANDRA: (gânditoare): A încerca să înduplec pe Alexandru să lase cârma Țării este a încerca
marea cu degetul. Îl voi ruga în genunchi, voi face tot ce este cu putință să fiu ascultată, dar... fi-va
oare aceasta, dorința Țării ? Ori, vorniceasa este o unealtă a boierimii, dornică să se scape de el ?
(După o clipă de gândire ): Să cer să vină Ana. Ea, dragă-i este lui Stroici și mie vară bună... O,
Doamne, dă-mi putere și sfânta ta povață !
(Bate în palme, Trofin intră închinându-se): Să vină îndată Ana. Vreau să-i vorbesc. (Trofin se
închină și iese).
SCENA IX
Ruxandra-Ana
ANA: Mă chemi? Și încă cu grabă? Ești turburată ? Ce ai, scumpă verișoară ? Ai mai avut vreun vis
urât?
RUXANDRA: De rândul acesta visul a fost adevărat. Poporul vrea ca Domnul să plece. S-a săturat
de sânge.
ANA: Da, vis adevărat! La poarta cea mare trei capete proaspete se schimonosesc la trecători.
RUXANDRA: Altă nelegiuire ? Doamne, potirul este de-acuma plin și trebuie să dea peste margini.
ANA: Ți-aduci aminte de visul acela grozav cu vedenii, cu boieri care conspirau ! Hei, acela n-a
fost vis și boierii aceia sunt aici în carne și oase.
 75

RUXANDRA: Asta nu poate fi decât mâna cerului. A soarelui arșiță e mai puțin fierbinte de cum e
ființa mea în ceasul acesta. Nădejdea mea, cea din urmă, spre bine, o văd așa cum zăpada se topește
la razele soarelui. Două cumplite lovituri îmi zdrobesc pieptul plăpând: una e visul crunt prin care
cerul a vrut să știu cât de male e jalea țării, din pricina dujmanilor fără suflet care sunt boierii; a
doua, teama ce-mi zguduie ființa văzând cum domnescul meu soț se topește zi după zi, ca o făclie
fumegândă, când ceara nu e curată. Sunt fiica lui Rareș, totuși hârcile țintuite pe zidurile Curții mă
urmăresc în toate visurile mele. Ele rânjesc hidoase, mă amenință, mă blesteamă, cu limba scoasă și
cu ochii holbați. Îl iubesc pe Domn, îl respect, dar teama că și tu, Ană, vei fi osândită la fel, mă
îndeamnă câteodată să schimb iubirea în ură.
ANA: Sângele apă nu se face, dar Măria Ta nu știe încă totul.
(Se aude glasul răpcigos al lui Lăpușneanu, care vine vorbind cu Trofin. Ruxandra și Ana se retrag
pe o canapea în fund și pentru o vreme nu sunt observate de cei ce intră.)

SCENA X
Lăpușneanu, Trofin
LĂPUȘNEANU: (bolnav și agitat, vorbește cavernos, parcă satisfăcut): Sfârșirăm și cu asta.
Spune, tu, credinciosul meu arcaș între arcași, a mea este vina ? Nu și-au făcut-o singuri ? Le-a fi
mai bine acuma, stând pironiți ca sfinții în poarta de la drum !
TROFIN: Le-a fi; că tac acuma, Stăpâne luminat, ca grinda care-i ține.
LĂPUȘNEANU: Voi face-așa mereu până voi stârpi cu totul buruiana boierească ce-și târâie
creștetul pe norii cerului. Voi înconjura gardul palatului cu capete de sfetnici și în urmă voi căftăni
boieri dintre țăranii mei credincioși.
TROFIN: Mai mândru nu se poate să fie altcineva în draga-ne Moldovă.
ANA: (încet, Ruxandrei): Curaj !
RUXANDRA: Oh, mă cutremur ! Dar mă și bucur.
LĂPUȘNEANU: Arcașe !
TROFIN: Aud, Stăpâne.
LĂPUȘNEANU: De câte ori aminte-mi aduc...
TROFIN: De cine Prea Mărite ?
LĂPUȘNEANU: De Stroici și Spanciog, care au izbutit....
ANA: (șoptit): Ce-a zis ?
LĂPUȘNEANU: ... Să scape cu noroc din mâna mea și-a voastră !
TROFIN: A noastră, nu; cei trei, ce stau în poartă cu ochii holbați spre ceruri, ei, cu cetele lor de
slugi, ajutatu-i-au să treacă Prutul.
 76

LĂPUȘNEANU: Da, da; chiar la hotare, ei, nevăzuți, pieriră. Făcând eu numărătoarea hârcilor în
miez de noapte, în dangăte de clopot (se cutremură) mi-eșiră 47. *(Strângând pumnii și scrâșnind
din măsele): Nu fură 49 ! Oo, am simțit atunci sudoarea de pe frunte cum se prelinge rece ca picurii
de toamnă. Da, Stroici și Spanciog strigară de pe malul leșesc că, înainte de a închide ochii de veci,
ne vom mai vedea. Cuvintele acestea îmi răsună în urechi seara, le aud dimineața, precum în
momentul sardanapalîcului măcel. *(Se freacă nervos în urechi). Ooo, îmi vine să le tai !
TROFIN: Au, străluciții gineri ai Înălțimii Tale, n-au scris carte, cum că acești fugari au fost tăiați
în Liov din crăiască poruncă ?
LĂPUȘNEANU: Ba, cartea așa grăiește, dar este aicea, (arată la inimă) o carte scrisă cu slove de
foc, ce altcum glăsuiește.
TROFIN: Aruncă orice teamă, Mărite Doamne. Te bizuie pe noi, și pe întreg poporul acesta
moldovean, cu brațe vânjoase și inimi curate care urăște de moarte pe hâda boierime.
LĂPUȘNEANU: Hei, bătrânule arcaș, eu vă cunosc cinstea și bărbăția; dar tu știi ce este acela
sacrificiul vieții ? Știi tu cât pot doi dujmani hotărâți ?
TROFIN: Arcașii fac zid în jurul Măriei Tale.
LĂPUȘNEANU: Dacă doi oameni au jurat cu jertfa trupului lor să dărâme leșul acesta, nici
legiunile de îngeri nu mă vor putea apăra. (Oțerindu-se): Ah, de mi-ar cădea în mână, de vii i-aș
jupui !
ANA (aparte): Maică Preacurată, Stroici !
LĂPUȘNEANU: (O aude, și prinzând mișcarea se apropie de cele două femei): Aaa, ce-ai zis tu,
domnească mlădiță ? (Către arcaș): Trofine, strejuiește-o ! Din gură i-a scăpat o vorbă care ascunde
multe taine.
RUXANDRA: (căzând pe jeț):Vai, Ano, ce-ai făcut ?
ANA (ca și visând): S-au închis ochii de somn
Mândrului fecior de Domn
Mândrului meu crăișor
Ce-l iubesc cu foc, cu dor.
LĂPUȘNEANU: Cântarea ți-e isteață
TROFIN: Domnița, bănuită ?
LĂPUȘNEANU: (sarcastic): Dar Doamna ? Aci, față ? Aude și leșină ? Îi este rău, Doamnei ?
Trofine, a leșinat Doamna ? (Rîde diavolește; se duce, apucă pe Ruxandra de-o mână și o duce
înspre stânga. Dă perdeaua la o parte și zice): Ian privește! Alți trei îți fac cu ochiul. Sunt de-ai lui
Stroici tovarăși. Li s-au închis și lor ochii de somn. (Se duce la Ana și o scutură puternic de braț):
Mândrul tău crăișor, hîhî...(rânjește): De ce l-ai pomenit? Ce știi despre el ?
 77

ANA: Nimic! Măria Ta, inima mea era a lui. Capul acela frumos, încomat ca un zimbru s-a
rostogolit sub săcurea călăului în Liov.
LĂPUȘNEANU: (răcnind):Povești frumoase; bune pentru adormit copiii. (Către Trofin):Bătrânule,
o pui de îndată în butuci și mâine-n zorii zilei (arată spre poartă), între cei trei. Acolo vor fi mâine
(rânjind) trei jupâni și-o jupâneasă ! (Rîde diabolic).
RUXANDRA: (căzând în genunchi): Cum, vara mea bună, copila alintată de Măria Ta, pradă
călăului ? Măria Ta, gândește-te.
LĂPUȘNEANU: Porunca mea e lege !
TROFIN: Porunca domnească e lege ! (O pune pe Ana în cătușe și o duce spre fund).
RUXANDRA: (căzând pe dușumea): E peste putință !
LĂPUȘNEANU: (rânjind, cu mâna pe sabie): Încă o năpârcă !

CORTINA

ACTUL II
(Dormitorul Domnului în palatul domnesc.Cameră elegantă, cu un pat domnesc sub baldachin).

SCENA I
Trofin, Ana
TROFIN: Măria Sa va trebui să vină îndată.
ANA (îmbrăcată elegant în negru): De ce m-ai dus din negura-nchisorii ? De ce, liniștea de moarte
a hrubei, veniși să mi-o turburi ?Acolo, cel puțin privirea mi-e scutită de cumplita voastră înfățișare.
TROFIN: Țăranii au cumplită-nfățișare, Măria Ta, nu-i așa ?
ANA (uimită de ce a înțeles el ): Ce ?
TROFIN: (N-o lasă să termine și-și continuă gândul lui, care schimbă rostul discuției):Asta mă
doare, domniță ! Au, toamna, când păsările călătoresc și își iau zborul spre lumi mai calde, nu culeg
ei obsigă de pe ogoare ? În loc de mămăligă, nu mănâncă ei cir, ca să fii Măria Ta scăldată-n fir ?
Nu torc țărancele mătasea cu care cocoanele se gătesc ca niște păpuși ? Vai ce ură poate închide un
piep atât de plăpând!
ANA: Dar ce-ai înțeles tu, nenorocitule ? De când urăsc eu pe țărani ? Eu îl urăsc pe Vodă, care
numai jale seamănă pe cărările pe unde-și târăște umbra. Vă urăsc și pe voi care vărsați sânge zi și
noapte și-i sprijiniți brațul, dătător de moarte și doliu. Vă urăsc pentru strâmtețea minții voastre !
TROFIN: (nu înțelege și continuă pe acelaș ton, oftând): Va să zică, Măria Ta, de urâtul lui
Niculae, urăști pe Sfântu Niculae. Ce strică mintea noastră strâmtă, dacă isteața minte a boierilor nu
 78

se întoarce niciodată spre noi cu gând să ne lumineze bezna în care bâjbâim? Când coconii voștri
târăsc prin casă călțunii de aur, de ce nu vedeți că ai noștri n-au nici opinci ?
ANA: (enervată și deziluzionată): N-am timp să ascult asemenea bazme. Plânge-te lui Vodă,
(ironic), lui Vodă al vostru.
TROFIN: Nu vrei să ai vreme, scumpă jupâniță. Eu știu că acolo, în sânul acela frumos bate o inimă
caldă, în care arde un dor cumplit; dar acel dor îl porți tot pentru un pui de șarpe cu creastă roșie-n
cap. Dupe cum vulturul nu-și poate lăsa privirea decât pe stâncile pleșuve, așa ochiul vostru nu
poate arunca scântei de dor pe creștetul unui țăran, de-ar fi el chiar un făt frumos !
ANA: Ce îndrăzneală ! Ce-are- a face una cu alta? N-ăi fi vrând până la viermi să mă cobor ? Hei,
bine, află că orice s-ar întâmpla, voi rămâne vulturul care plutește-n albastrul cerului și niciodată n-
am să mă bălăcesc cu gâscanii în băltoacele drumului.
TROFIN: Domniță, când Dumnezeu a sădit iubirea, erau toți oamenii deopotrivă, fiindcă nu se
scorniseră rangurile și măririle.
ANA: Niciodată dragostea mea pentru Stroici n-aș putea-o schimba pe un altul, chiar dacă
interesele Domnului o cer.
TROFIN: Mă iartă, domniță, dacă, fără voia mea, răscolesc în spuza amintirilor Măriei Tale.
Întâmplarea ți-a scos în cale pe flușturaticul boier, Stroici, a cărui inimă haină nu te merită. Are
moșii nenumărate. Nu le va mai avea, fiindcă moșiile fugarilor, Măria Sa le va împărți ohavnic
țăranilor care le muncesc. El, boierul te-a întâlnit în calea vieții, frumoasă, rîzătoare, cu o față ca
fulgul de nea, și cu cosițe negre ca noaptea fără lună. De ce, Domniță, vrei să-ți turburi încă liniștea
trupului și a sufletului pentru cineva care a fost odată ca niciodată ?
ANA: Fiindcă dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti.
TROFIN. Atunci, Măria Sa are dreptate: ”dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”. Rău îmi pare, Domniță, de
capul acela frumos.
ANA: Nelegiuitul vostru stăpân a aruncat zăbranic de tristețe peste un suflet de aur.
TROFIN: Totul e zadarnic.
ANA: Nu, cu prețul vieții mele, vreau să scap viața lui.
TROFIN: (profetic): Cu jertfa trupului tău, viața lui ! Mare vorbă, Domniță. (Se aude tușind,
Lăpușneanu). Nici o vorbă, Domniță.
(Iau ambii poza cuvenită, solemnă și rece).

SCENA II
Aceiași, Lăpușneanu
LĂPUȘNEANU: Vorbiați ? (ironic): Despre ce vorbiați ?
 79

TROFIN: Am limbă să spun că înalta poruncă este îndeplinită.

LĂPUȘNEANU: (șiret, către Ana): Verișoara noastră scumpă, aici ? (Adunându-și mințile): Aaa,
da, da, da, din poruncă domnească.
ANA: Mi s-a spus că dorința Măriei Tale este ca să mă vezi înainte de a mă trece în rândul
mucenițelor.
LĂPUȘNEANU: (aparte): Mânie ascunde-te. (Către Trofin): Bătrânule, ne lași singuri; cu dânsa
am de vorbit lucruri grele ! La chemarea-mi, vei veni grabnic.
TROFIN (închinându-se ):Totul, la porunca Măriei Tale.
SCENA III
Lăpușneanul, Ana.
LĂPUȘNEANU: (blând, prefăcut):Nu porunci vreau să-ți dau, ci rugăminți vreau să-ți fac. Chiar și
Domnul Țării are câteodată prilejul să se roage.
ANA: Desigur, lui Dumnezeu.
LĂPUȘNEANU: Și ființelor suave, făpturile mâinilor sale, despre care Dumnezeu a spus că este tot
ce a putut face mai bun.
ANA: Din cauza acestei sublime făpturi, omul, prima creatură a lui Dumnezeu, și-a pierdut
nemurirea.
LĂPUȘNEANU: Altceva am de spus, scumpă verișoară .
ANA: Sunt gata a mă supune !
LĂPUȘNEANU: Nu, nu a te supune, ci a-mi împlini o dorință. Nu se cade niciunui bărbat să
poruncească frumuseții.
ANA (batjocoritor): Nici chiar atunci când dânsa este osândită a se ofili în mucegaiul unui beci,
alături de toți dezmoșteniții soartei ?
LĂPUȘNEANU: Îmi recunosc asprimea purtării, dar vina, deloc nu mi-o iau asupră-mi. Gurița
aceea, rumenă ca o cireașă, a pronunțat un cuvânt, un nume, îl ții minte ?
ANA: (tace, cu privirea în pământ).
LĂPUȘNEANU: Hei, pe acel nume am dreptul ca să-l aud cu ură; cu acea ură cu care duhul cel rău
urăște pe Dumnezeu.
ANA: De ce ? Fiindcă, nevinovat fiind, a reușit să scape din groaznicul măcel, săvârșit satanic, în
noaptea când Fiul lui Dumnezeu călca cu moartea pe moarte ?
LĂPUȘNEANU: Noroc că te socotesc o copilă. Noroc că sunt hotărât să arunc vălul uitării peste un
trecut pe care tu îl numești ”groaznic măcel”.
ANA: Nimic nu poate fi mai groaznic.
LĂPUȘNEANU: Ce puteam face unor oameni cari mereu își schimbă părul, dar năravul, ba ?
 80

ANA: Greșala mărturisită, se iartă ?

LĂPUȘNEANU: Pe jumătate, și cu condiția ca vinovatul însuși s-o depună la picioarele tronului.
Dar tu, frumoasă verișoară, de ce nu-ți recunoști greșala ?
ANA: Sunt mai curată ca roua dimineții sorbită de pe coroana unui trandafir.
LĂPUȘNEANU: Totuși, suava ta inimă ascunde ceva.
ANA: Da, iubesc, și iubirea dulce și caldă nu poate fi o vină.
LĂPUȘNEANU: Chiar atunci când este îndreptată spre o ființă care uneltește pieirea Domnului tău,
care, din păcate este și soțul verei tale ?
ANA: Nu, de o mie de ori, nu; nu poate acela care mă iubește pe mine să uneltească pieirea ta,
Doamne. Pieirea ta însemnează mai întâi pieirea mea și a lui; destrămarea iubirii noastre.
LĂPUȘNEANU: Vai, ce mică și ce șireată ești ! Ce putea ieși din copilul Răreșoaiei ? Nepoate ca
tine, care cresc încălzite la sânul ăsta nenorocit. Nu faci numai o greșală, scumpă verișoară, ci și un
groaznic păcat. Iubești un om despre care știu hotărât că lucrează din umbră alături de altul mai
vrâstnic, pentru prăbușirea mea și a familiei mele. Am deci dreptul să-l urăsc. (După o pauză): Dar,
tu îl iubești și atunci, iubirea ta ar fi o chezășie pentru el.Urmează, deci, că și eu trebuie să-l iubesc
fiindcă te iubesc pe tine și iubesc pe frumoasa și tânăra mea Ruxandra... și voi, amândouă iubiți pe
Bogdan, urmașul nostru la Domnie. Toți, toți ne iubim ! (Izbucnește-n rîs): Ce de iubire ! Ce
dumnezeiască iubire ! Adam și Eva nu s-au iubit atât. Nu, nu; că nu l-ar fi născut pe Cain. (Rîde
groaznic; apoi serios): Va să zică, el trebuie să facă parte din neamul meu. Atunci, totul se schimbă.
Îl voi face Hatman peste oștire. Vornic. (rîde) În locul lui Moțoc !
ANA: (naivă): Ce bun ești, Măria ta !
LĂPUȘNEANU: (blând): Da, copilă, dorința-mi este mare, să ai și mai departe din mâna-mi, numai
bine. (O strânge la piept și o sărută-n creștet).Te iert. Îți dau iertare domnească. Jos acest veștmânt
negru, bun pentru văduvele vornicilor și spătarilor țintuiți pe ziduri.
ANA (naiv): Recunosc că am fost greșită !
LĂPUȘNEANU: (plimbându-se puțin): Să vedem acum ce trebuie să facem mai întâi. *(După o
gândire): Da, da; avem nevoie să aflăm unde este scumpul tău Stroici și a noastră hotărâre să i-o
aducem la cunoștință. Tu trebuie să ai știre în care loc se află !
ANA: Eu ? (pauză). De unde să știu eu ?
LĂPUȘNEANU: Cum ? Nu aud eu bine ? Nu l-ai văzut tu, astăzi ?
ANA: (extrem de naiv): Ba da !
LĂPUȘNEANU: Și, unde ?
ANA: Aici chiar.
LĂPUȘNEANU: Chiar în palat? Cum, asta ?
 81

ANA: Venise să mă vază.

LĂPUȘNEANU: Și nu ți-a spus el, ție, unde să-l întâlnești ?
ANA: Nu, nu mi-a spus.
LĂPUȘNEANU: (insinuant): Știu, tu te temi de mine. Nu vrei ca să-l descoperi.
ANA: (încurcată): Ba nu... dar, vezi, Mărite,....eu... oarbă de iubire am fost; și-n loc de gură, ochii
au vorbit și ei nu spun nimic.
LĂPUȘNEANU: Pricep. Și, totdeauna el vine să-ți vorbească aici ?
ANA: Nu, numai astăzi.
LĂPUȘNEANU: Dar ieri ?
ANA: Ieri, nu.
LĂPUȘNEANU: Alaltăieri, tot nu ?
ANA: Nici.
LĂPUȘNEANU: Ce fel ?
ANA: Fiindcă abia azi s-a reîntors în țară.
LĂPUȘNEANU: Și... cum sosi, de-a dreptul, el a zburat la tine. Hei, dragoste șegalnică.
ANA: (rușinoasă): Așa, pe cât bag seama.
LĂPUȘNEANU: Și, când știa el cât de mâniat e Vodă, ce anume treabă l-a împins sub chiar
acoperământul domnesc ?
ANA: (n-o mai poate drege): Ce ? Dorul să mă vadă.
LĂPUȘNEANU: (șiret): Așadar, te iubește mult, nu ?
ANA: Ca și mine.
LĂPUȘNEANU: Atunci, trebuie să-l aflăm îndată, ca să-l punem sub protecția noastră. Dar.. asta e,
tu te temi pentru viața lui și, așa fiind mă împiedici să lucrez la fericirea voastră a amândoura.
ANA: Ți-o jur că nu știu unde este, Măria Ta !
LĂPUȘNEANU: (puțin enervat): Ar fi peste putință. (Pauză). Hm! Știu. Nu vrei să spui.
(Apropiindu-se și luându-i mâinile în ale sale): Ascultă-mă ! Îți dau domnescul meu cuvânt că nu-i
fac nici un rău. Nici asta nu-ți ajunge ? Taci ?
ANA (Cu ochii în pământ, tace ).
LĂPUȘNEANU: (lăsându-i mâinile): Te-am și rugat și numai binele ți-am vrut; dar tu n-ai ținut
seamă și nu te-ai încrezut nici chiar în cuvântul nostru. (Aspru): Acum, îți poruncesc și caută a te
supune. (Răspicat): Unde este Stroici ?
ANA: (cu dezamăgire): Va să zică, mielul blând era lup în piele de oaie ! Ce aud ? Am în față tot pe
crudul Lăpușneanu ? (Căzând în genunchi). Mulțumescu-ți Doamne că n-am știut nimica, altminteri
încrezătorul meu suflet, totul ar fi mărturisit....
 82

LĂPUȘNEANU: (calm): Aștept încă.

ANA: (sculându-se furioasă): N-ai ce aștepta.
LĂPUȘNEANU: (furios): Răspunde, cât timp mai am răbdare și ura nu-mi cuprinde întreaga-mi
ființă. (Pauză, Ana tace). Taci, încă ? Ei, bine, atuncea mori ! (Trage jungherul din cingătoare).
Aceea care dosește pe-ai Țării trădători, pe dujmanii-mi de moarte, e vrednică să moară. (Vârând
jungherul în teacă): Dar, nu; pentru o așa vină, pedeapsa e prea mică. Nu vei dobândi cinstea de a
spăși sub cuțitul domnesc. Frumosul cap va zbura mai vesel sub securea călăului. Cât pentru mișelul
tău fugar, îți dau chezășia că nu-mi va mai scăpa de rândul ăsta.
ANA : (rugătoare):Cu mine fă ce vrei; dar pe el, iartă-l. N-are altă vină decât că mă iubește !
LĂPUȘNEANU: Totu-i sfârșit ! *(Bate-n palme): Arcași !

SCENA IV
Aceiași, Trofin.
TROFIN: A mă supune, sunt gata la poruncă !
LĂPUȘNEANU: O iei pe dumneaiei și știi care-i urmarea.
TROFIN: La beci; și-n zori de ziuă (arată la gât).
LĂPUȘNEANU: Și capul !...
TROFIN: Al patrulea el fi-va în partea dreaptă a porții de la drum; pân-ce din el s-o scurge iubirea
cea cu tâlc.
LĂPUȘNEANU: Întâi o pui în fiare și vii la mine iară.
TROFIN: Porunca Ta e lege. (Iese cu Ana )
ANA: (ieșind, privind cu dispreț): Chiar și pe pragul morții, boierul e boier.25

SCENA V
LĂPUȘNEANU: (singur): Nimic eu de la Ana nu am putut să prind. Cu bine ori cu rău, acelaș rece:
nu știu. Și... numai Lăpușneanu e rău, tiran, crud vărsător de sânge, ca un dihor. (Plimbându-se).
Da, da; încolo toți sunt buni. Stroici și Spanciog sunt îngeri. Ce bun și blând aș fi de i-aș lăsa pe
viezuri să dee jaf în holda sărmanei Moldove. Țăranii mei și bieții meșteșugari și târgoveți mărunți,
ce mai oi de jupuit sunt ei! Și nimeni de ei milă nu are, decât ticălosul de Domn, el, vărsătorul de
sânge boieresc! (După o gândire): Să fie o dragoste nevinovată aceea care-l aduce pe Stroici, ori o
cursă drăcească, o capcană,în care să cadă tigrul bolnav care azi este numai umbra Lăpușneanului?
(Plimbându-se). Rămâne să încerc și pe Ruxandra, pe fricoasa și plăpânda mea tovarășe de viață și
domnie. O, și dacă și ea mi-o ascunde adevărul, îmi voi pângări jungherul în sânge domnesc. Dar,
25
”O Doamnă e tot stăpână”, în textul lui Roșca. Aici fraza este o scăpare necorectă politic al onestului și
anticomunistului CC. Popian.n.n.
 83

nu; Ruxandra nu mă poate trăda; ea este mlădița unui domn viteaz și fiică duhovnicească a
Mitropolitului Theofan. Ea e orbită de credința ei și mai presus de toate de iubirea pentru cei mulți
și năpăstuiți. E o vrednică tovarășe a domniei mele. (Bate în palme cu putere).

SCENA VI
Lăpușneanu, Trofin.
LĂPUȘNEANU: Ai cumva cunoștință unde se găsește Doamna în clipele acestea ?
TROFIN: În paraclis, cu Înalt Prea Sfinția Sa Theofan.
LĂPUȘNEANU: Iar se spovăduiește.
TROFIN: Când, o femeie, n-are ce spune unui duhovnic ?
LĂPUȘNEANU: Da, da, vreun păcat ! Hei, Trofine, sărace opincă de la țară, și eu păcătuiesc pentru
voi, dar cel mai mare păcat pe care l-am făcut în zilele mele este că n-am spânzurat nici un popă.
Am să spânzur unul de limba clopotului cel mare de la ctitoria mea de la Slatina, și pe vreo 10 de la
Neamț am să-i îngrop de vii, să se ducă pomina. Eu n-am auzit pe vreun popă cum că e păcat că cei
din neamul tău să umble goi și desculți. Se mulțumesc să adune acatiste grase de la jupânesele
văduve și de la jupânițele care leagă la ochi pe cornorații lor bărbați. Cred că cerul mi-ar mulțumi
de-aș săvârși o asemenea ispravă. Cercetând pe Ruxandra, ne mai rămâne un singur lucru de făcut.
Îl știi ?
TROFIN: Nu, Stăpâne.
LĂPUȘNEANU: Nu știi ? Tu care ești țăran și știi tot ce mișcă-n curtea asta, acum nu mai știi
nimic?
TROFIN: Să aflăm despre Stroici și Spanciog !
LĂPUȘNEANU: Nu să aflăm; să-i prindem.
TROFIN: Măria Ta, de credința-mi, dovezi am dat destule. Pe fruntea-mi, răbojite, sunt semnele
iubirei mele și ale hărniciei brațului meu, atunci când viața Măriei Tale a fost în primejdie. Eu sunt
cinstit, Măria Ta și nu făgăduiesc să prind vrăbii de pe gard. Ce aș putea face este ca să mă pun
pavăză în fața jungherului dujmanilor tăi, cu pieptul ăsta.
LĂPUȘNEANU: Dar dacă dujmanii din afară vor fi mijlocit să-i libereze din Liov pe cei doi,
tocmai în scopul prăbușirii mele ?
TROFIN: Nu vă fie cu supărare, Mărite Doamne, dacă prostul meu cap nu înțelege tâlcul cuvintelor
domnești. Of, of, of, ce orbi suntem noi, țăranii !
LĂPUȘNEANU: Hei, Trofime, țăran cinstit: banii ! Banul este cel care ține omenirea, la el se
închină toată lumea, mai cu ardoare ca lui Dumnezeu. Cu el poți cumpăra inimi, credințe;... mai pe
 84

scurt, eu îți pun la-ndemână pungi de bani și tu plătește iscoade multe și pricepute. Chiar tu,
strecoară-te ca șerpii printre flori și iarbă...și dovedește-i!
TROFIN: Măria Ta, în târgoveți încredere nu am și arcașii mei nu primesc bani pentru o atare
ispravă. Arcașilor mei, le spun verde pe șleau: viața părintelui nostru este în primejdie; este în
mâinile boierilor, dujmanii noștri de moarte, prin trădarea lui Spanciog și Stroici. Ei vor să ne
îndepărteze ciobanul, pentru ca apoi să sfâșie ei, fără teamă, turma neștiutoare.
LĂPUȘNEANU: (temător și îngrijorat):Vorba este că până în ceasul ăsta nu s-a aflat nimic.
Pământul, care nu se mai satură, se vede că i-a-nghițit și pe ei, cu taină cu tot.
TROFIN: Doamna a fost vestită de către văduva lui Moțoc vornicul, că cele două iscoade leșești
risipesc bani fără zgârcenie ca să ațâțe la răscoală prostimea târgului, deocamdată.
LĂPUȘNEANU: Și asta pentru ce ?
TROFIN: Pentru cei trei boieri scurtați c-o palmă aseară și pentru punerea la-nchisoare a jupâniței
Ana, logodnica lui Stroici.
LĂPUȘNEANU: Armașul ce păzește ?
TROFIN: Armașul e neputincios fiindcă nu-l mai ascultă lefegiii. Și-apoi.....
LĂPUȘNEANU: Și-apoi ?
TROFIN: Să fiu iertat de vorbă proastă, dar ?
LĂPUȘNEANU: (nervos, dând cu pumnul în brațul jețului): Dar ?
TROFIN: (cu capul în pământ): Armașul se linge cu boierii pe bot..
LĂPUȘNEANU: Mai sunt boieri ?
TROFIN: Hei, Doamne; mai sunt, mai sunt câțiva.
LĂPUȘNEANU: A dracului prăsilă. Știi ce ?
TROFIN: Poruncă și mă-nchin!
LĂPUȘNEANU: Ajută-mi să plivesc ogorul Moldovei noastre de toată pălămida. Întâi și-ntâi pe
Mogu și-n urmă pe Moghilă.
TROFIN: Erau proptele bune-n sfat pentru Moldova.
LĂPUȘNEANU: Cam putrede, Trofine; cu așa proptele se prăbușește țara la prima adiere de vânt.
Te-nșeli amarnic, bătrânule arcaș. Te-au adormit cu-a lor meșteșugită limbuție. Șireții! Ei, niciodată
n-au apărat al Țării Scaun. Unealtă credincioasă ce sprijină Domnia e singur el : poporul. Ți-aduci
cumva aminte, când Despot îmi luă Tronul? Ce-au făcut boierii ? Nu m-au părăsit cu toții, trecând
la Heraclidul? Eu, în ei, nu mi-am pus și nu-mi voi pune nădejdea. Nu zice-n cartea popilor:”nu vă-
ncredeți în boieri, în fiii oamenilor?” Nădejdea mea toată este în voi, în poporul neștiutor, dar cu
inima curată. El singur își iubește străbunul lui ogor, fiindcă este frământat cu sângele lui și-n el își
varsă sudoarea sub arșița de cuptor. Și, când dujmanul se arată la hotare, tot el e gata să-și dea viața.
 85

Boierii ? Boierii și unii Domni, chiar, își încarcă doar carele cu bani și strânsură și pribegesc la
vecini, până ce li se-așterne iarăși masa pe de-a gata.
TROFIN: (înclinându-se cu mâna pe inimă): Stăpâne, ai dreptate
LĂPUȘNEANU: Boierii din vechime, de viță vitejască, ridicați în ranguri de voievozii lor, pentru
faptele lor de curaj pe câmpul de bătaie, în vreme de pace își bătătoreau palmele tocite de buzdugan,
apăsând pe coarnele plugului. Boierii de azi, jupuitori de oameni, lepădăturile celor vrednici, au
suflete de cremene, pline de dorința îmbogățirii și de veninul răutății și mândriei. Lor le-ar plăcea
un Domn de paie, care să-i lase-n bună pace: să vâneze, să petreacă, și să jupoaie nouă piei de pe
spinarea bietului țăran. Trofine, nu vreau să mor până nu curăț Țara bine de asemenea fii nemernici.
Destul au supt mișeii laptele Țării. A sosit vremea să-i mulg eu pe ei. Și cum ei au lipsit pe clăcași
de toate bunurile, la rându-mi, voi scoate eu nouă piei de pe spinarea lor, să fac opinci arcașilor mei.
Voi boierì pe vătașii mei, pe căușei și hotnogi; și le voi da soții pe mândrele vădane rămase de pe
urma tâlharilor cu caftan.
TROFIN: Măria Ta, mi-e frică.
LĂPUȘNEANU: De ce ?
TROFIN: De pilda cea cu banii.
LĂPUȘNEANU: (rîzând sarcastic): Când s-au unit vreodată corbii cu porumbeii, florile cu scaeții,
șerpii cu vrăbiile, ori norii cu sfântu soare ? Când oare, valurile, luat-au parte la ospățul focului ?
Banii ? Nimic n-are să fie. Nu știi, arcașe, că poporul privește ca stânca rece și fără simțire cum
Vodă trece cu iureș prin chica boierilor ? Înlăturându-mă pre mine, oare, poporul nădăjduiește ca-n
locu-mi să se urce un boier mai cu milă de el ?
TROFIN: : Așa-i, Stăpâne.
LĂPUȘNEANU: Au nu sunt fiii acestui popor acei arcași care, în dangătul clopotelor învierii,
clădeau movila de țeste boierești ? Ca urmare a sângeroasei petreceri, n-a venit poporul să ceară, cu
mii de guri, capul lui Moțoc ?Nu li l-am dat ? Nu l-au sfârticat în bucăți ? Ai uitat toate aistea,
căpetenie de arcași ?
TROFIN: Iertare, Prea Mărite, singur nu mă mai cunosc.
LĂPUȘNEANU: Te du: să vie Doamna !
TROFIN: (se închină): Așa va fi, Stăpâne. (Iese).

SCENA VII
LĂPUȘNEANU: (singur): Trofin dă de-andărătul? În pieptul lui de vultur, sărmana lui inimă e azi
îmbătrânită ? Crede el în biruința acelor doi pribegi ? Știe el vreo taină și teamă-i e s-o spună ? ( Rar
și gânditor): Spanciog, Stroici, Ana, Ruxandra... Ruxandra ? Lucru curat nu-mi pare. Poporu-i pus
 86

la cale, prin uneltiri dibace, ca lui Moțoc să-mi facă ? Voește să mă ucidă? Avea-vor timp și zile ?
Trofin și cu arcașii, în noaptea care vine, din așternut vor strânge, ca din bârlog, pe urși, pe toți cei
ce visează a Tronului Mărire... De s-o-ngrozi orașul de mândra sărbătoare, găsi-voi iar un vornic ca
să-l arunc momeală. Moldova are încă Moțoci spre sfâșiere. (Pauză, se plimbă). Oricum, chiar
glumă nu e !...

SCENA VIII
Vodă, Ruxandra.
LĂPUȘNEANU: Ce pricină gândești că poate să fie de te-am făcut să-ți lași fus și furcă în zi
lucrătoare și să te-aduc la mine ?
RUXANDRA: Eram în paraclis.
LĂPUȘNEANU: (malițios): Da, da, așa e. Cu Theofan.
RUXANDRA: Cu Dumnezeu.
LĂPUȘNEANU: (la fel): Da, da; cu Dumnezeu.
RUXANDRA: Știu doar c-am fost chemată. (Pune un genuchi în pământ și sărută mâna Domnului,
care o sărută pe creștet). Al doilea vis ciudat îmi spune că boala Măriei Tale e de luat în seamă.
Trecut-au zece zile de când simțiși fiori și-apoi căldură; căldură care crește. Lingoare e-n tot târgul
și Măria Ta primești să te atingă oricine fără teamă de reaua molipsire. Mi-a zis și Theofan.
LĂPUȘNEANU: Ai mai plătit vreo slujbă ?
RUXANDRA: De ce-ași pune tăgadă ? Da, da, eu cred în slujbe. Avem fecior și fete și gineri.
LĂPUȘNEANU: Și Theofan te-ndeamnă să-mi zmulgi fără de vreme coroana ! (Rânjind): S-o pui
lu Bogdănel.
RUXANDRA: Nici m-am gândit. Coroana pe capul lui Bogdan e largă deocamdată. Dar soarta
hotărâ-va și fără vrerea noastră.
LĂPUȘNEANU: Și ce sunt eu de vină, dacă o boală crudă, Moldova ar lipsi-o de hâda mea făptură?
Nu mă urâți cu toții?
RUXANDRA:Părerea ți-e greșită, domnescul meu Stăpân. Eu, una, din seară până-n zori, pe căpătâi
vărs lacrămi...
LĂPUȘNEANU: (tendențios): De dorul lui Spanciog; iar scumpa verișoară, de acela al lui Stroici.
RUXANDRA: Ce crudă înjosire ! Sunt os din osul lui Petru Rareș și nici prin cap nu-mi trece la
viermi să mă cobor.
LĂPUȘNEANU: Palatele- aurite, colibele cu paie, de-acelaș foc se mistui.
RUXANDRA: O singură văpaie cuprinde-a mea simțire: viața Măriei Tale și al Moldovei bine.
 87

LĂPUȘNEANU: Vorbești ca cel mai strașnic din sfinții arhierei. Ai fi o stariță minune și chiar mă
bate gândul, vreo sfântă mânăstire să-ți dau s-o stărițești. Acolo n-ai mai vedea ochi zvârcoliți în
țeastă și limbi ce sângerează în scrâșnet de măsele.
RUXANDRA: Tot aș citi-n cazanii de chinu- ce-ndurat-a martirii sfintei noastre credințe. Dar,
bucuroas-aș fi, având mai multă vreme la ceruri să mă rog, ca să te ocrotească, spre binele
Moldovei.
LĂPUȘNEANU: Dar, fără de strigoi.
RUXANDRA: Prea bunul și viteazul meu Domn, ești bolnav și se cade să fii mai milostiv. Ajungă
atâta risipire de sânge de creștin. Gândește-te că toate se vor sfârși odată... că după viață e și moarte.
LĂPUȘNEANU: (filosofând aiurea): Moarte, poprire din calea pe veci. Moarte, potecă spre viața
de veci. Moarte sunt aicea ființele reci. Moartea nu îngheață inimile seci. Moartea, nechemată vine,
și... te pleci... Moartea de nu vine, tu nu poți să pleci.
(Ferm): Moartea, Doamnă, este pentru dujmani. Cu Dumnezeu mă împac eu. Nu fac, eu, oare, risipă
de sânge, pentru poporul lui ? Se roagă în biserici o lume de iobagi să-mi dee Dumnezeu sănătate,
iertare de păcate și întru toate bună sporire, ca să-i scap de boieri ? Ori nu ?
RUXANDRA: Da; dar mâna pe care o pui la frunte pentru semnul crucii e mânjită de sânge !
LĂPUȘNEANU: (face o mișcare stranie; se vede că ceva în el s-a schimbat. Privindu-și mâinile, se
freacă la ochi): Ce ? Cum ai zis ? Eu sunt Cain ? Pe mâinile astea este sânge ? Și... nu se șterge ?
(Se șterge pe veșminte). Nu, nu se șterge. Vezi, Ruxandro ? Tu ai zis-o. (O apucă viguros de mâini
și o privește în ochi). Ruxandro, și tu ai sânge în ochi ! (Rîde aiurea).
RUXANDRA: (speriată): Eu n-am sânge, eu am lacrămi.
LĂPUȘNEANU: (convins): Ba, sânge, da, da; văd eu, sânge ! Ochii tăi sunt turburi, Ruxandro !
RUXANDRA: Măria Ta, lingoarea mi te-a cuprins cu toată furia ei! Ascultă pe scumpa ta
Ruxandra, culcă-te ! Ca focul de fierbinți sunt mâinile Măriei Tale viteze, ochii izvorăsc scântei !
(Plângând): Doamne, Doamne, s-a dus Țara Moldovei !
LĂPUȘNEANU: Pe mâini, pe față, pe frunte, tu ai sânge. (Halucinează). Dar, ce aud ? Cine rîde pe
tainicile cărări ce duc spre spădărie ? Ruxandro, tu știi, spune ! Sunt rânjetele lor. Spanciog și
Stroici vin, s-apropie de tron. Pe mâini, pe fețe, pe hainele cu fir au sânge; tu nu vezi, Ruxandro ?
RUXANDRA: Ți-e mintea-nfierbântată, Măria Ta. Lingoarea ți-a cuprins toată ființa și-ți dă
vedenii.
LĂPUȘNEANU: (șezând pe jeț): M-am liniștit. Lipsit nu sunt de minte, nici sunt în rătăcire; dar nu
văd Țara și pe țărani. Să vină târgoveții, așa-nșirați pe bresle; să-mi vină ciobotarii și papugiii, și
meșterii de cojoace și făurarii de potcoave și suliți; și cavafii și lipscanii; brutarii, covrigarii, cu
toții, ca-n noaptea anului nou, să-mi pupe ici mâna asta, s-o curețe de sângele ce pentru ei vărsat-a.
 88

Buza mea fierbinte să le sărute fruntea, fruntea lor plină de sudoarea muncii, s-o răcorească
sărutarea mea domnească.
RUXANDRA: (disperată, bate-n palme).
LĂPUȘNEANU: (trage pumnalul): Te spintec, tigoare! Chemi fugarii, să-mi lecuie lingoarea ?
(Cade-n jeț, istovit, pumnalul îi cade pe dușumea).
RUXANDRA: (arătând pe Trofin care venise repede): Eu, Țara ți-am chemat-o. În el e tot norodul
Moldovei, robi și răzeși, arcași și pedestrime. Privește-l în ochi! El n-are ca mine sânge; el, alb e ca
zăpada, și-n suflet și în port.

SCENA IX
Aceiași, cu Trofin care vine urmat de trei arcași.
TROFIN: (cu tremurare în glas): Măria Ta, slăvite, ce s-a-ntâmplat în așa scurtă vreme? Băut-ai
ceva, Luminate ? (Sărutându-i mâna): Ți-e mâna rece !
LĂPUȘNEANU: S-a-nchegat sângele pe dânsa.(Agățându-se de gâtul lui Trohin): Să stai aici cu
mine, să-mi suni în corn, ca odinioară Dragoș Maramureșanul, să răscolești bourii codrilor. Să vină
ei să mă apere de strigoi! Să aduni țăranii și orășenii.... (Aiurând, privind în ochi pe Trofin): Ce zici
tu ? Nu mă-nșel ? Și tu ai sânge-n ochi ? Sânge e-n tot locul în palatul acesta. E negru și-nchegat; nu
e frumos și roșu ca atunci când curge din beregățile dujmanilor.
TROFIN: Măria Ta, nu e nici un sânge! O, Doamne, milostivule !
RUXANDRA: (în genunchi): Fecioară Prea Curată, îndură-te de noi! Ia-i chinul ăsta groaznic!
LĂPUȘNEANU: (sforțându-se): Ce-ați zis ? Lipsit nu sunt de minte, nici sunt în rătăcire ! Al
cerului ajutor l-ați chemat ? Pentru mine ? Hei, nu-i destul ! Pe Theofan să mi-l chemați, să vină, să
se roage el la ceruri, să oprească sângele ce curge-n valuri și pentru care eu nu sunt vinovat.
RUXANDRA: S-aducem vraciul curții ?
LĂPUȘNEANU: Nu, nu; când boala e în suflet, toți vracii din lumea asta n-o pot vindeca. (Face un
pas și dă perdeaua grea la o parte): Cerul e roșu ca sângele și munții, în zarea depărtată, încoronați
cu steme de foc. Pieptul îmi arde, simțirile mă părăsesc. Simt numai că mă apropii de mormânt.
TROFIN: (ștergându-și ochii cu mâneca): Alungă aieste gânduri negre, Măria Ta !
RUXANDRA: E cu neputință să mai îndur a te vedea în chinuri. S-aducă pe Bogdan ?
LĂPUȘNEANU: (cu ultime puteri): Ce ? Nu cumva ! Să vadă un Domn nebun? Să crească în
credința că Tronul e un balamuc ? Și sala divanului domnesc o casă cu stafii ? Nu, nu. Bogdan e un
țânc încă. Lasă-l să se joace cu țăranii în ogoi de-a oina și ciobanii domnești să-l desfăteze cu doine
din caval, ca la coborârea turmelor.... (Aiurând):Se duc oile, se duc și se duc și nu mai vin pân-la
Sfântu Costandin. Rămân stâni fără stăpâni și târlele fără câini. (Rîde cu hohot). Așa, ca Tronul
 89

Moldovei ! Ha, ha, ha ha! (Trofin și Ruxandra se închină fără a fi văzuți). Frumoasă Doamnă și tu,
bătrânule arcaș: spuneți Țării să mă ierte, dacă n-am făcut destul pentru ea. Ați trimis după
Theofan? Vreau să mă spovăduiesc și... mai vreau încă ceva.
TROFIN ȘI RUXANDRA: Grăiește, Mărite Doamne.
LĂPUȘNEANU: Ceva ce nu vă dă prin gânduri: da, da, e de necrezut. Hlamida purpurie s-o schimb
pe o rasă călugărească. Atunci nu voi mai vedea sânge și voi fi mântuit de negrele blestemuri ce
veșnic îmi sună în urechi.
RUXANDRA: Dumnezeu să te binecuvinteze, Măria Ta.
TROFIN: Dar Țara ? Ce va zice Moldova, Măria Ta ?
LĂPUȘNEANU: Maică-mea răposata m-a-nvățat un cântec. Eram mic de tot, dar nu l-am uitat.
Zice cam așa:” Țara e cam nebună, face multe pozne-ntr-o lună și poporul e cam năzdrăvan,face
multe pozne într-un an”. Să vină Theofan !
TROFIN: De îndată, Măria Ta! I.P.Sfinția Sa este în sala Tronului, în așteptare să fie chemat. ( Face
un semn la arcași, care rămân spre ușa din fund, și iese).
RUXANDRA: Măria Ta, te rog din tot sufletul meu să nu ai colți pentru Prea Sfântu Părinte. El te
iubește ca un frate bun și-ți roagă de sănătate cu toată ardoarea sufletului său.
LĂPUȘNEANU: Îl cinstesc așa cum se cuvine. Theofan nu e un popă ca oricare și eu dau omului ce
este al omului.

SCENA X
Aceiași, Theofan, care intră condus de Trofin.
LĂPUȘNEANU: (punând un genuchi în pământ): Mântuitorul meu !
THEOFAN: (făcând semnul binecuvântării):Domnul cu tine, cucernicul meu fiu !
LĂPUȘNEANU: Ruxandra-i bunătatea-ntruchipată și prin ea stau naintea mea toate țărancele
Moldovei. Prin Trofin am la picioarele Tronului toată răzeșimea; iar prin Sfinția Ta, se coboară
asupra ticălosului meu trup toată înțelepciunea Bisericii. Cu toții sunteți rugați de un domn
nenorocit să-i dați întâi iertare.
TOȚI: (închinându-se): Îți dăm iertarea noastră.
LĂPUȘNEANU: Vă mulțumesc. Iertarea este cea mai dulce mângâiere pentru cel care-și așteaptă
sfârșitul.
THEOFAN: Sfârșitul? O, ce vorbă adâncă !Sfârșitul ! Dar care este muritorul care poate pricepe că-
i vine sfârșitul ? Deocamdată nu poate fi vorba de așa ceva, luminate Voievod.
LĂPUȘNEANU: (hotărât): Cu învoiala Țării, îi puneți lui Bogdan în mână sceptrul nostru, pe Tron
îl ridicați și pașii către bine mereu să-i tot îndrepte iubita mea Ruxandra. Primiți ?
 90

TOȚI: Cu voia Măriei Tale, primim.

LĂPUȘNEANU: Lăcaș de înmormântare îmi aleg ctitoria Domniei Noastre: Slatina. E ridicată prin
osârdia Noastră și cu agoniseala Noastră, nu din sudoarea săracilor. Dacă Pronia cerească va vroi să
scap cu zile, încă mi-aleg călugăria.Aieste toate spuse, vă dau asigurarea că sunt cu mintea încă
destul de sănătoasă. Jurați-mi dară !
TOȚI: (cu mâna dreaptă sus): Jurăm.
LĂPUȘNEANU: (Se duce încet, mașinal, se întinde în pat cu fața-n sus și începe a aiura). De ce s-
a-ntunecat? Sunt nori pe cer? Văd negru. Au, vremea s-a stricat? Răspundeți !
THEOFAN: Măria Ta,e soare și cerul e senin.
RUXANDRA: Și păsărelele-n grădină te desfătează, bunule.
LĂPUȘNEANU: Se jelesc!
TROFIN: Moldova așteaptă să te vadă iarăși pe calu-ți pag și largă milostenie cu drag să-mparți la
toți pe cale.
LĂPUȘNEANU: (ridicându-se speriat): Un trăznet a căzut pe această șandrama voievodală și arde
tocmai paraclisul! Unde mă mai închin eu ? Deschideți ! Vreau să fug, că mă îneacă fumul de
pucioasă și catran. Fum de iad, este. Uite, mi se duc puterile.
RUXANDRA: Părinte, ce ne facem?
THEOFAN: Cu toții am jurat să-i împlinim dorința. Măria Sa a vrut cu stăruință să fie tuns călugăr.
RUXANDRA: Să fie, oare, bine ?
THEOFAN: Se-nțelege, Doamnă, noi am jurat.
TROFIN: (mângâind fruntea lui Lăpușneanu) Sudorile sunt reci; gândesc că ar fi bine să ne grăbim,
Inalt Prea Sfințite !
THEOFAN: Să începem, în parte, și dacă Domnul se va milostivi să-i păstreze zilele, vom desăvârși
totul în urmă.
RUXANDRA: Trofine, ad-o și pe Ana din temniță, să fie și ea aici de față, ca iertarea pentru
păcatele Domnului să fie desăvârșită.
TROFIN (se uită la ea cu anumită îndoială, dar se supune si iese)
THEOFAN: (își pune epitrahilul de gât, se închină, sărută Molitfelnicul și îngenunche lângă patul
lui Lăpușneanu. Toți ceilalți fac la fel. Mitropolitul se roagă în taină. Atmosferă ireală, mistică și
suprarealistă deopotrivă).
UN COR (nevăzut cântă recitativ cuvintele):
”Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am duhul cel ceresc, aflat-am credința cea adevărată,
nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne; că aceasta ne-a mântuit pe noi”.
 91

(Se aud clopotele, trase puternic, ca-n noaptea învierii. Trofin apare cu Ana în fund, amândoi
îngenunchează).
CORTINA cade încet.

ACTUL III
Acelaș decor, a doua zi dimineața, târziu.
Theofan, Lăpușneanu.

SCENA I
LĂPUȘNEANU: (întins în pat, pe perne mari,în ținută de noapte, istovit și palid, este așezat între
două sfeșnice mari cu făclii groase. Pe piept are o carte și o cruce).
Ce somn adânc avui ! Somn lung, căci soarele îmi pare că alunică spre hotarul cerului. Sunt singur?
Nu. Ce-i asta? La cap o camilafcă și-n cap, în loc de stemă, un potcap? Mătănii ? Heei ! Să vină
Trohin, să vină Țara ! Vreau s-o-ntreb dacă mă vrea călugăr !
THEOFAN: Te-ai deșteptat, frate Paisie ? Blagoslovește !
LĂPUȘNEANU: (ridicându-se pe jumătate): Ceee? Frateee?
THEOFAN: Spălat e sufletu-ți de orice prihană.
LĂPUȘNEANU: Ce-ai zis ? Sângele meu fierbe și mă apucă furiile. Ce pocitanii sunt acestea ?Te
joci cu mine,părinte ? Unde mi-e buzduganul ?(Caută-n juru-i și dă de potcap, pe care- l azvârle
furios în capul lui Theofan. La ușa din fund se arată cei doi: Spanciog și Stroici).
THEOFAN: (blând): Mânia nu-ți este de folos. Ești frate-ntru Iisus, ești călugăr.
LĂPUȘNEANU: Eu, călugăr ? Din Vodă ?
THEOFAN: Călugăr din a ta voință.
LĂPUȘNEANU: Și cine avu-ndrăzneala să ție seama de dorința unui om cu fierbințeli de lingoare ?
Ce, ați înebunit?
THEOFAN: Te-ai declarat în plină cunoștință și ai stăruit.
LĂPUȘNEANU: Eu !?
THEOFAN: Da.
LĂPUȘNEANU: Eu am făcut această nebunie ? (pauză). Și Tronul cui rămâne ?
THEOFAN: Măriei Sale, Bogdan.
LĂPUȘNEANU: Bogdan bate țurca. Aiasta nu se poate !
THEOFAN: Pune streaje gurii tele și ușe de îngrădire împrejurul buzelor tele.
LĂPUȘNEANU: (stins): Tu îmi poruncești ? S-a pomenit vreodată să poruncească corbii vulturilor?
(Strigă stins): Hei, Trohine, arcași, Ruxandro !
 92

THEOFAN: Zadarnic te obosești. Toți se grăbesc să ungă pe noul Domn. Țara nu poate sta fără
stăpân, atâta timp cât ai moștean.
LĂPUȘNEANU: Cine a spus Moldovei că Tronul ei e văduv ?
THEOFAN: Ne-ai pus să jurăm că te tundem călugăr. Ești fratele Paisie, și ți-ai ales metanie sfânta
mânăstire Slatina. Un călugăr nu poate fi Domn al Moldovei.
LĂPUȘNEANU: (aruncând cu mătăniile): Dihanie neagră, îți tai limba! Ieși afară ! Ca pe berbeci
am să vă jupoi ! Știe Moldova de jocul vostru ? (Răcnește): Dumnezeu sau dracul mă va însănătoși.
Să vină Trofin și cu Doamna ! Tâlharule !
THEOFAN: Nu huli, nenorocite ! Uiți că ești în ceasul morții. Gândește-te, păcătosule că ești
monah, nu mai ești Domn ! Chemi pe Doamna, hai ? Ai chinuit-o destul !
LĂPUȘNEANU: (strigă din toate puterile, sec): Trofineee!Arcaaași !

SCENA II
Aceiași, Trofin, Doamna, Ana, iar în fund Spanciog și Stroici.
LĂPUȘNEANU: Trofine! Scumpa mea ! Scăpați-mă ! Boaita asta ma-nfășurat în rasă. Cum l-ați
lăsat să-mi fure hlamida mea cu fir de aur ? Oooh ! De mă voi mai scula, pe mulți am să mai
popesc și eu !
TROFIN: Măria Ta, hlamida stă pe spatele fiului Măriei Tale, Bogdan.
LĂPUȘNEANU: Aaaaah!
THEOFAN: Păcatele din ceasul morții sunt cele mai grele !
LĂPUȘNEANU: Eu ți-am pus mitra, eu ți-o voi lua !
THEOFAN: Voi face cerului rugăciuni să nu țină seama de ocările aruncate mie fără chibzuire.
RUXANDRA: (mângâindu-i fruntea): Păcătuiești, iubitule, batjocorind pe Înalt Prea Sfințitul, care
numai datoria și-a făcut, împlinindu-ți dorința.
LĂPUȘNEANU: (Doamnei): Și tu? Cățea spurcată ! Te voi tăia în patru bucăți împreună cu țâncu
tău, ca să nu mai asculți de sfatul boaitelor și dujmanilor mei. Minte acel ce zice că sunt călugăr. Eu
nu sunt călugăr. Sunt Domn ! Sunt Alexandru Vodă! Săriți, flăcăi ! Unde-s voinicii mei ? Dați !
Dați de tot ! Eu vă poruncesc ! Ucideți-i pe toți ! Nici unul să nu scape ! Aaa! Mă înăbuș ! Apă !
Apă!
(Cade pe spate, horhăind de turbare. Trofin îl privește descumpănit. Ruxandra și Theofan se retrag
spre fund, unde sunt întâmpinați de Spanciog și de Stroici).
SPANCIOG (apucând de mână pe Ruxandra): Doamnă, omul acesta trebuie să moară numai decât.
Iată un praf, pune-l în băutura lui.
RUXANDRA: (înfiorându-se): Otravă?
 93

SPANCIOG: Otravă. De nu va muri îndată, viața Măriei Tale și a lui Bogdan este în primejdie.
Destul a trăit și destul rău a făcut. Moară tatăl, ca să scape fiul.
LĂPUȘNEANU: (trezindu-se): Apăă! Apă! Vreau să-mi aduceți pe Bogdan !
RUXANDRA: (îngrozită): Vrea să-l omoare !
STROICI: Și atunci, mai stai pe gânduri, Doamnă ?
SPANCIOG: Adu-ți aminte de Doamna Tana a nebunului Ștefăniță și alege între bărbat și fiu !.
RUXANDRA: (îngrozită, adresându-se Mitropolitului ): Ce zici, Înalt Prea Sfinte Părinte?
THEOFAN: Crud și cumplit este omul acesta, milostivă Doamnă! Domnul Dumnezeu să te
povățuiască. Eu mă duc să gătesc tot pentru ungerea noului Domn; iar pe cel vechi, Dumnezeu să-l
ierte și să te ierte și pe tine. (Theofan iese).
RUXANDRA: (luând o cupă de argint plină cu apă, mașinalicește și împinsă de Spanciog și de
Stroici, lasă să cază praful otrăvii în cupă. Boierii o împing la patul bolnavului. Tremurând, dă
paharul lui Alexandru, care nu vrea să-l ia). Ia-l iubitule! Bea apa răcoritoare !
(Cu mâna tremurândă, duce cupa la gura bolnavului care bea o parte din ce-i acolo. Se întoarce
spre cei doi, zicând): Voi să dați seama înaintea lui Dumnezeu. Voi m-ați făcut să săvârșesc acest
păcat.
THEOFAN: (apare în fund): Să mergem milostivă Doamnă! Boierii și poporul te așteaptă.
RUXANDRA: Dar cine va căuta de nenorocitul acesta ?
SPANCIOG și STROICI: Noi, mărită Doamnă.
(Doamna se îndreaptă către mitropolit; cei doi boieri trec, unul de-a dreapta și celălalt de-a stânga
lui Lăpușneanu. Acesta, văzându-i, face o sforțare și se ridică în coate, întrebând aspru): Cine
sunteți și ce vreți?
STROICI: Eu sunt Stroici.
SPANCIOG: Și eu sunt Spanciog. Și voim să te vedem înainte de a muri, cum ți-am făgăduit.
LĂPUȘNEANU: Oh ! Dujmanii mei !
SPANCIOG: Eu sunt Spanciog pe care-ai vrut să-l tai acum 4 ani, în noaptea Învierii, împreună cu
cei 47 și care a scăpat din ghearele tale. Spanciog, a cărui avere ai jefuit-o, lăsându-i femeia și copiii
să cerșească pe la ușile creștinilor.
LĂPUȘNEANU: (ținându-se cu mâinile de pântece): Ah, ce foc simt că mă arde !
STROICI: Zi ”acum slobozește”, că ai să mori. Otrava lucrează. După atât amar de fapte bune, se
zăresc luminile iadului, care te așteaptă cu gura căscată.
LĂPUȘNEANU: Ooo, m-ați otrăvit, nelegiuiților ! Doamne, fie-ți milă de sufletul meu! O, ce foc !
Unde-i Doamna? Unde-i copilul meu ?
SPANCIOG: S-au dus și te-au lăsat cu noi !
 94

LĂPUȘNEANU: S-au dus și m-au lăsat!... M-au lăsat cu voi !? Oh, omorâți-mă, să scap de dureri !
Oh, înjunghie-mă tu, tu ești mai tânăr, fie-ți milă !
STROICI: Nu-mi voi spurca vitejescu-mi junghier în sângele cel pângărit al unui tiran ca tine! Și-
apoi, vrem să vedem cum îți cresc durerile unuia ca tine care n-ai știut decât să te desfătezi la
durerile altora.
LĂPUȘNEANU: Oh, îmi arde sufletul ! Dați-mi apă, dați-mi ceva să beau !
SPANCIOG: Iată ! (Luând paharul de argint de pe masă): Au rămas drojdiile otrăvii; bea și te
răcorește !
LĂPUȘNEANU: Ba! Ba! Nu mai vreau ! (Strânge dinții).
STROICI: (Apucându-l puternic de mâini): Ursul nu joacă de voie !
SPANCIOG: (scoate jungherul și-i descleștează gura cu o mână, iar cu cealaltă îi deșartă cupa pe
gât.) Satură-te de sânge, strigoiule !
LĂPUȘNEANU: (mugind ca un taur vrea să se întoarcă cu fața la perete).
SPANCIOG: Vrei să nu ne mai vezi ? Ba ! Caută să ne privești așa cum se cade, spre osânda ta !
Învață a muri, tu care ai știut numai a omorî. (Amândoi îl înșfacă ți-l țin nemișcat)
LĂPUȘNEANU: Lăsați-mă, fugiți ucigașilor, otrăvitorilor ! (Halucinând): Ce noapte întunecată !
STROICI: Ca sufletul tău de tigru.
SPANCIOG: I s-a-ntunecat mintea ! Moartea e aproape !
LĂPUȘNEANU: Zăresc un fulger !
STROICI: E ochiul lui Dumnezeu care se arăta și ucigătorului Cain.
LĂPUȘNEANU: Uitați-vă colo un șir de trupuri vin fără de capete către mine, înfășurate-n
giulgiuri.
SPANCIOG: Sunt sutele de boieri și cei 47 din noaptea Învierii. Sunt popii și episcopul îngropați de
vii. Vin să-ți ceară socoteală !
LĂPUȘNEANU: Ooo, goniți din față-mi aceste iezme !
SPANCIOG: Iezmele sunt umbrele celor jefuiți de tine și vin să-ți ceară înapoi averile !
LĂPUȘNEANU: (scuturându-se) Ah, m-au prins! Îmi sfărâmă trupul! Mă înăbușe! Îmi opresc
răsuflarea ! Mor ! (Cade cu capul pe pernă ca un bolovan).
STROICI: Asta-i lovitura din urmă !
SPANCIOG: Mort !
STROICI: Nu. Doarme somnul cel de pe urmă. (Îndreptându-se spre geam unde se aude tumult de
popor și sunete de bucium. De la pervarsul ferestrei strigă către popor): Voi, boieri și oameni,
bătrâni și copii ! Domnia e văduvă de Domn !
 95

VOCI: Văduvă ? Să trăiască Vodă Bogdan ! Să trăiască Doamna Ruxandra ! Trăiască Țara
Moldovei ! (Bat tobele, sună buciumele, se trag clopotele)
SPANCIOG: Se iartă totul acelui ce a murit.
(Toți intră în scenă și îngenunche în jurul patului domnesc. Ana vine lângă Stroici.
THEOFAN (binecuvântând):A murit Vodă, Trăiască Vodă !
(Ruxandra cu Bogdan de mână (copil de 12 ani) îngenunche în fața Mitropolitului.
Muzică, clopote).

CORTINA

O SĂRBĂTOARE ÎN MUNTE
Revistă forestieră
Un tablou.
Între Rîuri, Bistrița Vâlcea, 1957, Iunie.
Completare, texte scrise în 1960-65.
 96

PERSOANELE26
Crainicul: Dl. Prof. C. Popian
Munca: Nicolița Sbârnea
Țăranca: Veta Rachina
Sufleorul: C. Pavel
Cosașul: Șt. Peștereanu
Flautul: N. Constantinescu
Vioara: C. Sobolu/ Ilie Stoica
Țambalul: Șt. Barabancea
Basul: Victor Stoica
Sapinarii:
I: C. Petrescu
II : Vasilică Barabancea, Gavrilă.
III: Nicu Schiteanu
Baba cu ghiocul
Muncitorii soliști.
Culegătoarea de zmeură
Muncitori, coriști, organizatori, popor.
4 Milițieni și 2 securiști în civil
Nicolae Popian, fiul Maestrului.

Acțiunea se petrece la Bistrița- Vâlcea, în munte, între muncitorii lemnului și ai fructelor, între
sapinari, culegători, vânători, lăutari. Anii 1950- 1957, anii ”construirii socialismului în RPR”.
Decorul este natural, la locul numit ”Între rîuri”. Se vede o pădure de fagi, câte un brad, un
mesteacăn solitar și o poiană în mijloc. La stânga și la dreapta, rîul care se desface în două. O cale
ferată de-alungul rîului, cu locomotiva si vagoane- platforme deschise pentru lemne.
Intră Maestrul care va avea rolul Crainicului, cu întreaga echipă de actori.

CRAINICUL: Dragilor, nu sunteți voi colectivul teatral de sub conducerea mea care m-a rugat să
reflectez asupra unei piese cu caracter forestier? Ziua de 1 Mai mi-a dat prilejul să aştern pe hârtie
această revistă care s-a întâmplat să fie deja pe placul tutulor. 27 Mi-a fost cerută în toate părţile la

26
Potrivit distribuției primului spectacol.
27
Așa în text, respectând vorbirea populară a epocii, cum va mai fi și în alte cazuri.n.n.
 97

gurile de exploatare căci e presărată cu o sumedenie de cuplete şi cântece muncitoreşti, plăcute și la

zi.
MUNCITOR ACTOR I: Cum o întitulăm, Don Profesor ?
CRAINICUL: Ei, dragă, în primul rând e o ”Revistă”; Și-o întitulăm” O sărbătoare în munte” că
doar asta și este. Și o prezentăm pentru prima oară chiar aici „Între râuri”.
MUNCITOR ACTOR II : Nene Costică, dar unde construim scena ?
CRAINICUL: (arată cu mâna și se mișcă de fiecare dată spre locul pe care –l descrie): Nici o
scenă dragă, cât o dăm aici, între rîuri. Dacă tot e sărbătoare în munte, în munte să fie. Iată: colea, în
poiana asta, înconjurată de copaci din trei părți. Nu se poate imagina una mai pitorească și mai
nimerită. Asta va fi scena.
Eu voi fi ”Crainicul” şi cânt cu orchestra aici în boschet.Voi, personajele, apăreți dintre brazi.
Lumea? Păi dacă vin, cum s-a anunțat, ca la 1500 de persoane din Băbeni şi Vaideeni – o să se
aşeze în amfiteatru pe costişă: acustica e impecabilă. Locomotiva, camuflată colo-șa, mai departe,
va fi legată cu telefon cu sufleorul şi va da anumite semnale conform textului. Așaaa! Deci unde
sunteți ? Sapinarii? Cosaşii? Tractoriştii? Cabanistele? (În timp ce chiamă diferitele grupe, ele vin și
se așează fiecare separat cam în careu în fața Maestrului).
Ei, poftiți și domnii ingineri, frânari, lăutari, golani, nemulţumiţi, cheflii ! Păi cum ?
(Fiecare se înghesuie cu mult haz).
Așaaa !
Acum, fiți foarte atenți: pe fiecare tren, un taraf de lăutari. (Taraful cel mai apropiat atinge corzile,
de parcă se acordează). Dumneata, Victor, cu cornul dumitale metalic, suni ”înaintarea”; şi ecoul
va răspundea ca în umbra lui Mircea la Cozia, după ce se va spărgea de stâncile uriaşe ale
defileului. Ai înțeles ?
VICTOR: Înțeles. (Și sună din corn pentru câteva clipe).
CRAINICUL: Sigur, fiecare cântec, fiecare joc se va termina cu chiote, urale, veselie. La asta ne va
ajuta zarva publicului, care, la urmă, va dansa cu noi. …..
VOCI DE APROBARE: Aa, da, da, sigur….
CRAINICUL: Eh ! Și încasarea se va făcea la capul podului, la confluenţa pâraielor Cuca şi Gurgui.
Dai trei lei şi intri pe pod şi… treci în poiana fermecată. Ah, și timpul,… e superb.
NICOLIȚA: Ceva ca-n basme, Maestre !
DIRECTOR GH. POPA: Eh, sigur, ca-n basme, mai ales că se aduc și cel puțin 2000 de mititei, 50
de deca de vin, 3-400 de prăjituri, 20 kg de păstrăv la grătar…
CONTABIL NICA VLAD: Și vreo 700 de sticle de bere, să rămână doar cioburile…
 98

GAVRILĂ PREDOIU, PREŞEDINTELE SINDICATULUI: Să ne grăbim, că au venit deja trei

trenuri de câte 10 platforme cu băbenari şi vaideeni.
CRAINICUL: (privind cu admirație spre public): Pfuu, ce splendid sunt amenajate ! Îmbrăcate în
cetină de brad ! Și băbenarii cu vaideenii să întrec în frumusețe, îmbrăcaţi cum sunt în pitoreştile lor
costume naţionale…
MUNCITOR ACTOR III: Eh, ca la Vâlcea şi ca la Săliştea Sibiului !
VETA RACHINA (Vâlva): (vorbește puțin peltic): Psss, ce tămbălău ! Să fie machia,1500 de guri ?
NICOLIȚA: Păi să aibă cine striga: „Maestrul! Nea Costică!”
CRAINICUL: Ba, mai bine să nu mă strige pe mine, că Nea Costică n-o avea putere să
mulţumească colectivului de conducere, şi membrilor echipei, ordonaţi, disciplinaţi, talentaţi. Să
strige:”Trăiască pacea între popoare ! Trăiască Republica ! Trăiască poporul muncitor”. Să începem
noi, cu toții, și ei vor striga după noi !
Hai, gata, începem. (Fiecare se retrage în grupuri ordonate în spatele arborilor care servesc drept
culise).
(Deci scena este o poiană în mijlocul unui grup de arbori care vor servi la intrarea și ieșirea
personajelor.
Tarafurile încep o horă, apoi trec la perinița veche, după care ia cuvântul tovarășul Director Gh
Popa):

Director Gh Popa: Colectivul de artiști, salariaţi ai IFET-ului, reprezentați de subsemnatul, de

Tov. inginer Diaconu, de tov. contabil Nica Vlad, și format din artiștii amatori Ştefan Peştereanu,
mecanic de locomotivă, Gavrilă Predoiu, preşedintele sindicatului, Nicu Schiteanu, Veta Rachina,
Vasilică Barabancea, Costică Sobolu, Nicoliţa Sbârnea, Gh. Jidoveanu, Nae Constantinescu, Sile
Barabancea, Constantin Petrescu, vă prezintă Revista forestieră O SĂRBĂTOARE ÎN MUNTE.
Este sărbătoarea noastră a tuturor celor ce muncesc.
(Aplauze. El se retrage, intră Crainicul cu artiștii, fiecare reuniți în grupuri, potrivit specialităților.
Se aude sunetul locomotivei și apoi cornul lui Victor de la depărtare).

CRAINICUL: E plină vară. Suntem în codru de fag amestecat cu brad. Să ne închipuim că suntem
cu toții tineri și plini de viață. Băieți și fete, femei și bărbați, adunați într-o simțire sărbătorească,
îngânăm cuvinte înțesute de bucurie. Ne-am înbujorat cu toții fiindcă în vine clocotește un sânge
frățesc de unire. Și, câtă poezie în acest măreț peisaj de munte ! În vară sufletul ne tresaltă mai
generos decât în viforul iernii. Parcă vrem cu toții ca lumea să fie fericită ! Dezmierdăm idealul
mântuirii unui popor care a suferit atâta.... și suntem gata să murim pe un vârf de baricadă pentru
 99

făurirea socialismului cinstit. În marș înfiorător, tovarăși, înainte ! Trăiască libertatea ! Trăiască
omenirea ! (Aplauze obligate).
Oamenii muncii sărbătoresc eterna viață. De mii de ani poeții au cântat-o, cântăreții i-au închinat
imnuri de slavă. Să punem o cocardă roșie în piept, acel roșu ca sângele ce clocotește fierbinte în
mușchii noștri de muncitori de pădure. Trăiască viața! Mâinile ce se strâng sunt mâini frățești. Iar
zâmbetul de pe buzele noastre nu este acela al Iudei. E plină vară și azi toți suntem buni. Ne-au
adunat munții năpraznici laolaltă, pe toți cei de 15 ani, de 20 de ani, de 25, de 35 și de 75, ca să ne
aducem aminte că trebuie să construim socialismul.
Un vuiet vine din frământarea codrului, frate cu românul, și datori suntem să ne descoperim la
glasul frunzelor și să-i cântăm și noi un imn de slavă:

CORUL TUTUROR ACTORILOR ȘI ORCHESTRA:

Alei, codrule, fârtate
Totdeauna mi-ai fost frate
Și de bine m-ai vrăjit
Și de dor m-ai lecuit.
Dacă vrei să-mi faci un bine
Lasă-mă să intru-n tine
Ca s-ascult topoarele
Pe toate ponoarele.
Dragu mi-i la corhănit
Și meșter sunt de plutit
S-aud trenul șuierând
Și roțile huruind.
Pentru-a noastră fericire
Strânși în dulce înfrățire
Zi de zi să ne luptăm
Neamul să ni-l înălțăm.
CRAINICUL: (iese și reintră, certându-se, cu Sufleorul): Eu nu zic că nu s-au învățat rolurile, dar
proverbul vechi așa spune că gardul cu proptele nu cade de vânturi grele. Un trac, adică o înghețare
a spiritului din pricina fricii, o uitare de o clipă, o emoție din cauza privirilor publicului îi pune pe
plăpânjii noștri actori amatori în pericol de moarte: eu tac, tu taci, ea tace; in auditor un freamăt ;
apoi, o zvoană; apoi un zâmbet de indignare… și piesa noastră e compromisă.
 100

SUFLEORUL : Ce spui, domnule crainic ? Dar eu, unde sunt ? De ce mi-a dat statul cutie să nu mă
vadă nimeni?
UNUL DIN PUBLIC: Destul că te auzim.
SUFLEORUL: (obraznic): Treaba dumitale. Bagă-ți vată-n urechi ! Datoria mea e să suflu, să
salvez. Când băieții mei știu rolul, eu mănânc semințe de dovleac sau floarea soarelui în fundul
cutiei, dar ochii-mi stau pe text. În tot timpul eu sunt ochi și urechi.
(Cântă pe melodia ”dumbai”).
Aoleo, ce chin , ce jale
Pe spinare și pe șale
O iei razna pe maidan
De superi pe Popian.
Te ia dracu, măi sufleor/ Suflă bine, nu fii chior
Că, deși ești în cutie/ Îți arz una-n scăfârlie.
CRAINICUL: Vorbă lungă, sărăcie
Intră vere la cutie.
(Sufleorul intră în cușcă, chiar în fața publicului. Cușca a fost aranjată într-o groapă săpată la
marginea poenei, în dreptul publicului)
CRAINICUL (prezintă orchestra):
Când vioara, sau vreun flaut/ Sau țambalul și cu basul
Pe la câte o serbare/ Sunt poftiți să-și vâre nasul
Mai întâi și-ntâi vioara/ Subțirică și uscată
Căutând prin casa toată /Se jelește cam așa:
”Aș mânca, aș mânca”.
(Violonistul ciupește imitativ coardele).
Iară flautul, uscatul/ Plin de clape cu pernițe
Cu glas de locomotivă/Și cu ochii la fetițe
U! U! U! U!
”Ce uscătură !Nimeni nu-i cu udătură”…
(Flautul se autoimită.)
După el, sare țambalul/ Înhămat ca la cotigă
”Unt cu mămăligă, Unt cu mămăligă ”.
(Țambalagiul face acorduri imitative la țambal).
Iară basul, uriașul/ Gros, cu voce de buhai
Zice-ntr-una până iese:/ ”Hai, hai, hai, hai ”!
 101

(Basul imită și el).

VIORISTUL: (cântă din gură pe melodia ”Barbu Lăutarul”, acompaniat însă de orchestra
nevăzută pe scenă):
Dragi tovarăși, vă cântăm/ Traiul noi v-i-l desfătăm
De la leagăn la mormânt/ Cât vom fi pe-acest pământ.
Făr-de noi voi nu puteți/ Viața să v-o petreceți
De e bine, de e rău/Noi tot vă cântăm mereu
Azi vă spunem bun venit/ S-ascultați ce-am pregătit
Nu ca mari artiști actori/ Ci ca simpli muncitori
CRAINICUL:
El ține vioara cu mâinile-n tremur
Și scoate comoara de dor și de jale
El ține sub cheie durerile noastre
În vaerul strunelor sale.
Se-ndoaie, se-ntinde și tremură arcul
Și lemnul prelung se-nfioară
Când două mărgele ca mirul de limpezi
Din gene se scurg pe vioară.
Iar când o făptură ne intră în suflet
Și inima-n coș se frământă
Arcușul lui dulce și strunele blânde
Ne-adorm, în cântare de nuntă.
Dezgroapă, moșnege, cu mâinile calde
Comoara ta veche de jale
Tu porți ferecate simțirile noastre
În vaerul strunelor tale.
Și cântecul dulce e muncă și trudă
Pe frunte sudoare se lasă
Și sufletul geme ca frunza în freamăt
Și dorul pe inimi apasă.
Muncește, Române/ Căci munca e viață
Prin muncă, tot omul/ Ca-n rai se răsfață.
Și Munca e fata ce iat-acum vine
Ca să ne îmbie, pe mine, pe tine….
 102

MUNCA: Eu vreau să fiu oricăruia mireasă

Orice voinic să fie al meu iubit
Nu vreau palat, nici ranguri de crăiasă
Eu doar muncesc, așa cum am muncit.
CINEVA DIN SALĂ : Curvo ! Curvă patentă
MUNCA (oțărându-se): Du-te-n moașta pe gheață și nu mă face să mă dezbrac de caracter!
(Rîsete cu aplauze. Locomotiva iar sună).
(Continuând): Eu ar pe-ogor ; pun grâne în hambare
Pun p-orice frunte al bărbăției nimb
În suflet am doar vii mărgăritare
Și pâinea bună a inimii, în schimb.
N-am diamante ce rece scânteiază
In lacrămile celor mulți și sfinți
Am însă aici doi ochi ce luminează
Chiar cel mai negru iad de suferinți.
Trag brazde pe șesuri luminoase
În care robii-au pus blestemul lor
Am bucle moi, molatec mângâioase
Și intru-n inimi ca visul de ușor.
Cu grădinari lucrez a lor grădină
Pe flori, eu, mândră, genele-mi desfac
Pe sâni eu port doi nuferi de lumină
Și-n gură sug un ram de liliac.
Dintre comori, o am pe-a frumuseții
Și-n suflet port pe-acel ce m-a ales.
Un cântăreț îmi știe chinul vieții
Eu borangicul viselor îi țes.
Eu n-am nimic din lumea-nfumurată
Și zestre pentru nuntă, nici un ban
Dar sunt frumoasă, bună și curată
Ca brazii verzi din vârf de țurțudan.
De sărăcie nu mă tem, nu-mi pasă
Cu-aceste brațe, brazda o frământ
O, muncitor, vin ! Ia-mă de mireasă
 103

Și vom aduce cerul pe pământ.

CRAINICUL: Bine. Și acum vă prezint pe aceea care reprezintă și întrupează munca rodnică,
aducătoare de belșug, pe țăranca cu chip bronzat de arșița soarelui. Ea nu-i cocoană cu obrazul sus
și nu se gudură când te-a ajuns, iar când nu-i placi, nu rîde pe ascuns. Uite-o, acum coboară spre
fântână și ține strâns un lung țăpoi în mână, dar în ochii ei, ce dragoste blajină !
ȚĂRANCA: (cu țăpoiul în mână):
Clădesc cu el o claie cât de-n naltă
Eu nu mă sperii de zăduful verii
Sub sărutarea soarelui fierbinte
Vreau să muncesc într-una.
Așa, cu mânicile suflecate
Cu gâtul gol, zăvelca strânsă-n bete
A câmpului, tăcută, dar grea trudă
O-ntâmpin fără grijă.
Aici să vină palidele doamne
Cu zâmbet ostenit, cu mâini de ceară
Cu vineți ochi din nopțile pierdute
Din fumul de țigare.
Aici să vină domnișorii puhavi
Toți trântorii netrebnici, gură cască
Care-au purtat din tată-n fiu doar biciul
Și n-au știut ce-i sapa.
Jos luxul ! Pe foc, orice podoabă
Parfum și rouge și orice sulimană
La noi aici e soare, sănătate !
La furcă și la coasă !
Ce forță de viață e în glia
Pe care plugul o răstoarnă, neagră
Seminți, gângănii, cuiburi de jivine
Într-o eternă goană.
Un suflet bate-n orice fir de iarbă.
Un suflu sfânt din câmp până în plaiuri
Azi, înfrățiți sub bolta înverzită
Ne-mbrățișem în umbră.
 104

Nu vrem cununi de lauri, noi vrem pâine

Și vrem mălai și orice fel de hrană
Vrem bogăția-n valuri să se verse
Peste întreaga țară.
Nu mai vrem jale, nici urât, nici grije
Nu mai vrem lipsă, și nu mai vrem războaie
Vrem voioșie, pace și speranță/ S-așternem peste țară.
CRAINICUL. Din vârful Carpaților/ Din desimea brazilor
Coborâți, voinicii mei/ Ce luptați ca niște lei.
Brazii-înalți îi doborâți/Fagii mi-i rostogoliți
Și din munte pân-la mare/Faceți lemnelor cărare.
SAPINAR I: Măi, fraților, acum câțiva ani lucram la plantație și m-am pomenit cu un tovarăș
inspector tocmai din Minister. Un om aproape bătrân, blajin și sfătos, nevoie mare. ”Noroc,
tovarăși”, ne zise. Ce faceți voi aici ? Plantăm, tovarășe. Bine faceți, copii. Și numai ce a început să
ne povestească cum din moși strămoși plantarea pădurilor era ceva sfânt și că țările fără păduri se
considerau blestemate. Arborii totdeauna au fost considerați ca o podoabă a firii, cea mai mândră
din toate darurile pământului, menită să îndestuleze pe omul nesătul.
SAPINAR II: Pădure mândră ca a noastră nu se găsește în altă țară și cântecele noastre sunt pline
numai cu fag, cu stejar, cu brad, cu anine și chiar cu mărăcine. Sub bolta codrului întunecat se
adunau în vreme de restriște haiducii neamului și, de aci, ca dintr-o cetate întărită, se năpusteau
peste curțile și conacele boierești de unde luau și împărțeau apoi pe la săraci.
SAPINARUL III: Să-și cumpere boi și vaci !
SAPINARUL I: Trăiască Măria Sa, Codrul !
TOȚI TREI (cântă): Măi stejar pletos și verde
Ce-ți înalți vârfii-n păduri
De sub tine nu se vede/ Haiducelul cu poturi.
Vin la mine băețele/Ca să-ți dau armele mele
Arme mândre de pandur/Cu argint jur împrejur.
Surioară, căprioară/Nalță-te-n două picioare
Să văd matca Oltului/ Drumul Topologului.
Când văd ciocoiul venind/ Mă fac broască pe pământ
Și-mi pun sumanul în vânt.
Și-așa bine mi-l truțesc/ Că drept în cap mi-l pocnesc
Și-l trimit pe calea mare/ Fără muc de lumânare.
 105

SAPINAR I: Ce frumos ne-a povestit tovarășul inspector despre Codrii Cosminului, despre codrii
Vlăsiei, despre codrii Vâlcii, de care sunt legate atâtea fapte de vitejie. Dacă nu erau codrii, nu era
un Jianu care să ajute pe Tudor Vladimirescu să scuture jugul fanariot.
SAPINAR III: Eram copilandru și mi-aduc aminte cum povestea odată taica, cum a tăiat un brad
mare din fundul unei păduri. Așa povestea moșneagul și vorbele păreau că i se-năbușe-n gâtlej.
”Când intru în liniștea pădurii, mi se pare că intru într-o biserică. O tăcere de vis cuprinde ținutul și
un duh înăbușitor mă îneacă în piept. Pun ochii pe un brad năpraznic. Îl privesc de jos până sus și
ochii mi se pironesc pe albastrul cerului și o teamă groaznică mă cuprinde, gândind că peticul acela
de cer este o fereastră prin care cineva mă pândește să-mi afle nelegiuirea mea. Mi se pare că sunt
tâlharul care se pregătește să dărâme un om. Așchiile sar umede ca de sânge, iar, când biruit de
fierul ucigător, se răstoarnă în vale, troznește din toate încheieturile ca și cum o lume se prăbușește
într-un cutremur. Îmi iau căciula înaintea lui ca-n fața unui mort și două mărgele fierbinți îmi
alunecă până-n colțul gurii”.
SAPINARUL II: Frumoasă e mă vere povestea ta, dar e prea tristă și noi n-avem timp de povești.
Noi suntem sapinari! Înainte cu cântecul, marș !
TOȚI TREI cântă:
CORUL SAPINARILOR : Noi muncitori suntem
În munte sus lucrăm voioși
Iar mirosul de brad
Ne ține tot frumoși
Tra la la la...
Ce dulce este și frumos, un trai de muncitor /un trai de muncitor.
La Cuca ne oprim
Iar trenul șuierând cu foc
Prin tainicul brădet/ Cătăm după noroc.
Tra la la la...
Ce dulce este și frumos, un trai de muncitor /un trai de muncitor.
Pe strâmtele poteci/ Urcăm voinici către Gurgui
Sapinele se-nfig/ În trunchiul bradului.
Tra la la la...
Ce dulce este și frumos, un trai de muncitor /un trai de muncitor.
În noapte obosiți/ Plutim pe scoc ca într-un vis
Cu ochii aiuriți/ Cătăm către abis.
Tra la la la...
 106

Ce dulce este și frumos, un trai de muncitor /un trai de muncitor.

De muncă istoviți/ Când seara coborâm hupiți
Mihai istețul bucătar/ Ne face fericiți
Tra la la la...
Ce dulce este și frumos, un trai de muncitor /un trai de muncitor.
Cabane acum avem/ Saltele-n paturi și cearșafuri
Și cabaniste-avem/Să nu existe praf.
Tra la la la...
Ce dulce este și frumos, un trai de muncitor /un trai de muncitor.
SAPINARUL I: Eu sunt un sapinar
De lipsă eu nu duc habar
Răstorn tot brazi și fagi
În plaiurile dragi
TOȚI: Tra la la la ...
Ce dulce este și frumos, un trai de muncitor /un trai de muncitor.
SAPINARUL II : La Cuca eu lucrez
Și țin de raionul Horez
Prin tainicul brădet/ Cobor cu grije-ncet.
TOȚI:
Tra la la la ...
Ce dulce este și frumos, un trai de muncitor /un trai de muncitor.
SAPINARUL III:
Pe strâmtele poteci
Eu urc tot sprinten și voios
Iar mirosul de brad/ Mă ține sănătos.
TOȚI: Tra la la la...
Ce dulce este și frumos, un trai de muncitor /un trai de muncitor.
(Grupul se retrage într-o parte a scenei.)
CRAINICUL: Avem și coloana hipo
Cai și boi de tracțiune
Și ne trebuie furaje/ Ca să ținem vite bune
Pentr-aceea, cosași harnici/Se pornesc pe plai în vale
Ca să taie fin lucerna/ Pentru a noastre animale.
Trage bade coasa-n iarbă/ Trage, focului s-o aibă
 107

Cosașii pun gând de ducă/ Coasa-n deal și coasa-n luncă

Și rămân nevestele/ Ca să-și bea zăvelcile.
COSAȘUL: (Cântând):
Foaie verde salbă moale, badeo
Apucai pe drum la vale/ Cu o coasă la spinare.
Ziua lungă, fânul mare/ Trăsei două trei poloage
Lenea la pământ mă trage.
Dacă văzui și văzui/Deodată mă huțupii
Trântii coasa-n păducel/ Și-o frânsei de la cățel.
Foileană, foișoară/Luai coasa la subțioară
Și cu sacu la spinare/ Apucai pe drumu mare
Ca să găsesc un fierar/ Să mă văd cu coasă iar.
MINERUL: La Arnota acum
Eu stânca-n pâine o prefac
Și cu acest pistol
Eu pietrei-i dau de hac
TOȚI:
Partidul ne-a creat/ Un trai frumos, trai fericit
Și-avem mașinării/Cum nu s-a pomenit.
Funicular și tren/Calcaru-l duce-n combinat
Și peste mări și țări/ El e împrăștiat
La la la la, etc...
CULEGĂTOAREA DE ZMEURĂ:
Ce nu s-a pomenit
Eu văd acuma ca prin vis
Când zmeură culeg/ Privind către abis.
Și afine și jir/Vagoane-ntregi noi toți umplem
Și în străinătăți/ Cu drag le oferim.
Al-dată, urșii doar/ Mistreții-aci erau stăpâni
Mizeria era/ A bieților români.
TOȚI:
Partidul ne-a-nvățat/ În piatră seacă să tăiem
De-aceia, pentru el/ Cu drag noi azi muncim.
SAPINAR III :
 108

Bradule cu ace verzi/Ce nici iarna nu le pierzi

Frunză verde de cicoare/ Bradule, ce plângi cu jale ? /
Hai, măi bade, hai !
UN MUNCITOR CU O CREANGĂ DE BRAD ÎN MÂNĂ:
De ce nu m-aș legăna
Dacă-mi vine veste rea
Trei meșteri cu trei topoare
La pământ să mă doboare
Să mă facă scânduri lungi
Scânduri lungi în patru dungi ! (Cântând, lasă să-i scape jos creanga de brad).
CRAINICUL: (uitându-se la el întrebător, continuă recitând):
Împărat slăvit e codrul
Neamuri mii îi cresc sub poale
Toate izvorând din mila
Codrului, Măriei Sale.
Peste flori ce cresc în umbră
Lângă ape pe potici
Vezi bejenii de albine
Armii grele de furnici.
Mi se pare că natura
Toată mintea ei și-a pus
Ca pe codru să și-l facă
Dintre toate, mai presus.
Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri
Ca s-adune aici în codru
A cerbilor mândre neamuri.
Codrul drag parcă ne-ntreabă
Cine suntem ? Brazi în sfaturi
Ne poftesc la a lor umbră
Dându-și ramurile-n lături.
Fericită este țara
Care-n sânu-i codri are
Să trăiască codrul verde
 109

Spre a patriei nălțare.

ȚĂRANCA: (cântă romanța cunoscută):
În fânul de curând cosit
Gândind la tine-am adormit
Și de miros îmbălsămat
Ce fericit vis am visat
Mi se părea că-n flori de fân
Fiind aplecat pe caldu-ți sân
În lumea asta nu era
Decât iubirea mea și-a ta.
Ce fericit aș fi murit
În fânul de curând cosit
Din visul nostru fermecat
Să nu ne mai fi deșteptat.
CRAINICUL: Hai, deșteaptă-te, să nu te prăpădești de-atâta iubire. Uite, cine te iubește cu adevărat
vrea să-ți cânte blestemul ce ți-l trimite dacă-l păcălești și nu l-aștepți până se-ntoarce.
UN MUNCITOR (înaintează).
ȚĂRANCA: Aa, tu ești ? Ha ! Da unde moaș-ta te duci ? Păi drept cine mă iei să te aștept eu pe
tine?
MUNCITORUL: Haoleu ! Păi de-astea-mi ești ? Numai ascultă: (cântă):
”Și-am zis verde roz marin
S-a dus cucul cel hain, Leana mea.
Și s-a dus la Rusalin
Și-a lăsat puii de chin, Leana mea.
I-a lăsat pe-o turturea
Ca să-i mai crească și ea, Leana mea.
S-a-ntors cucul dup-o vreme
Și-a găsit puii cu pene, Leana mea.
Numai eu când am venit
Mândro nu te-am mai găsit, Leana mea.
Te-ai dus și te-ai măritat
De la noi al noulea sat, Leana mea.
De-i fi luat voinic ca mine
Să-ți dea Dumnezeu tot bine, Leana mea.
 110

De-i fi luat altul mai rău

Să te bată Dumnezeu, Leana mea.
De trei ori să te măriți
Urgisită de părinți, Leana mea.
Să te mai măriți odată
Și să faci numai o fată, Leana mea.
Ea să treacă fluierând
Când te-o auzi plângând, Leana mea.
Și cu pumnii să-ți tot care
Apă tulbure și-amară, Leana mea.
Tu să bei, să bei mereu
Gândind la blestemul meu, Leana mea.
Căci atât cât te-am iubit
N-a mai fost om pe pământ, Leana mea.
UN ALT MUNCITOR: Ba, eu nu fac ca tine, tovarășe. Eu mă duc și le scotocesc altfel. Cam așa:
(cântă):
Mă dusei la popa-n clacă
Nu găsii mândră să-mi placă
Mă dusei la șezătoare
Găsii mândră ca o floare.
Mândra care-mi place mie
N-o lasă mă-sa să vie
Și mi-o ține-nchisă-n casă
Ca la mine să nu iasă,
Și mi-o ține-n colivie
Ca la mine să nu vie.
Dragă mi-e mândruța naltă
Că-mi dă gura peste poartă
Dar mai dragă mititica
Că se suie pe opincă
Și-mi dă guriță de frică…
CRAINICUL : Ia nu mai cântați de unul singur ! Care dintre noi nu e mușcat de șarpele iubirii și al
dorului!? Care nu vrea să fugă cu iubita-n lume, unde să se desfăteze cu ea după pofta inimii ? Hai,
băieți, n-ați auzit ? Hai să ne cântăm împreună focul !
 111

DIN PUBLIC: Așa e Maestre ! Dragostea e mare foc !!!

ÎNTREAGA ECHIPĂ (cântă pe voci acompaniați de tarafuri):
Hei hei, Auzit-ați auzit/Neică neiculiță (bis).
N-ați auzit de-o minciună /Neică neiculiță
Că Mureșu-i apă bună /Neică neiculiță
Câți beau din el, se cunună /Neică neiculiță
Hai mândră să bem și noi/Neică neiculiță
Să ne luăm amândoi/Neică neiculiță
Hai, mândruță, să fugim/Neică neiculiță
Să fugim, să pribegim/Neică neiculiță
Că dușmanii s-au mulțit/Neică neiculiță
Și nu mai e de trăit. /Neică neiculiță.
Unde sunt cu trei cu doi/Neică neiculiță
Vorba lor e tot de noi/Neică neiculiță
Și țin sfaturi pe ascuns/Neică neiculiță
Să ne facă neajuns. /Neică neiculiță
Hai, mândruță, să fugim/Neică neiculiță
Să fugim, să pribegim /Neică neiculiță
Peste munte și muscel/Neică neiculiță
Unde nu-s dușmani de fel/Neică neiculiță.
Un popă ne-o dezlega/Neică neiculiță
Și-amândoi ne-om cununa/Neică neiculiță
Însă popa nu-i nebun/Neică neiculiță
Să cunune lumea-n drum/Neică neiculiță
Nici primarul nu-i nebun/Neică neiculiță
Să dea formele pe drum/Neică neiculiță.
Și-om trăi cu buze moi/Neică neiculiță
Ca alții cu patru boi/Neică neiculiță
Și-om trăi cu buze dulci/Neică neiculiță
Ca alții cu șase junci. /Neică neiculiță.
CRAINICUL: Hai, fetițo drăguță și vioaie
Cântă-ne ce-ți cânta soldatul sovietic căruia i-ai căzut dragă.
TĂNĂRA MUNCITOARE: Of, nu-mi mai aduceți aminte ! Ce drăguț a fost, câte vise mi-am făcut
și cum s-a terminat de trist, c-a trebuit să se întoarcă acasă în orașul lui de pe Volga !
 112

(cântă cu dor romantic):

Din Vapniarka-ndepărtată
Unde viața este grea
Zboară gându-n libertate
Gândul trist la viața mea.
Casa mea este departe
Și de-aici nu pot zbura
Sârme aspre și-nghimpate
Îmi înțeapă inima.
Gânduri triste, gânduri negre
Mi se-nșiră-n lung convoi
La Vapniarka sunt atâtea
Griji și doruri și nevoi
Păsări blânde, călătoare
Ce tăiați cerul senin
Luați-mă pe aripioare
Și scăpați-mă de chin. (bis).
CRAINICUL: Hai, că doar nu ești la Vapniarka. Mai bine ne-ai cânta ”Valsul Niprului” de unde au
venit eliberatorii noștri. Așa cum te-am învățat eu. Doar nu degeaba am pus să-l traducă și eu l-am
aranjat în versuri cum m-am priceput. Hai, că nu e rău deloc!
TĂNĂRA MUNCITOARE (cântă Valsul Niprului):
Din depărtări vuiește Niprul
De vremuri grele povestind
Se pleacă sălciile pe ape
O vijelie s-a ivit.
Cum valurile spumegate
Izbesc vrășmașe țărmul lor
Așa durerea bate-n pieptu-mi
Dă-l sfarme de atâta dor.
Privesc o barcă printre lacrămi
Pe Nipru lunecând ușor
Și mă gândesc cu-amar în suflet
Că totu-n lume-i trecător.
O, cât aș vrea pe drum de valuri
 113

Tu, Niprule să mi-o aduci

Cu părul ei spumos ca unda-ți
A mele lacrămi să usuci.
Dar e-n zadar; înfuriate
Valuri izbești de țărmul tău
Îngheți orice nădejdi în pieptu-mi
Cu veșnice păreri de rău.
CRAINICUL: Da, e frumos. Ce nu-i frumos în muzica rusească ? Dar e cam trist. Ori, noi azi,
suntem în culmea bucuriei. Și cântecele noastre zugrăvesc starea noastră sufletească. Haide
tovarășe, cântă tovarășe ! ( Se aude sunetul locomotivei).
(Corul se readună, cântând împreună):
Haide, tovarășe, cântă tovarășe
Glasul înalță-se în zbor
Și pentru scumpa-ne, dragă republică
Să cânte-ntregul popor.
Haide, tovarășe, cântă tovarășe
Cântecul plin de optimism
Cântă victoria, cântă și gloria
Ce duce spre socialism.
Haide, tovarășe, cântă tovarășe
Glasul înalță-se în zbor
De pe al nostru prag se-n-nalță-al păcii steag
De-a pururi sus, biruitor.
Azi cântă omul nou, omul de azi, erou
Ce-n lume e nebiruit
Cântă victoria, cântă și gloria
Marelui nostru Partid. (bis).
(Aplauze prelungite cu ovații).
CRAINICUL: Eh, bine. Cu aceasta terminăm programul nostru, ca să lăsăm pe prietenul nostru,
publicul, să se înfrupte cu bucurie din bunătățile pregătite de mâinile harnice ale soțiilor și mamelor
fiecăruia dintre noi.
(Aplauze și urale)
BABA CU GHIOCUL: Na, nă na, cum să terminați fără mine ? Păi cum știți să biruiți ziua de
mâine, fără ghiocul meu ? (rîsete generale)
 114

Hai, maică, dă-i acolo din scripcă și din țambal și să cântăm împreună de noroc:
(cântă în ritm susținut, cu accent țigănesc):
Să-ți dea baba cu ghiocul / Na la baba na
Ca să-ți ghicească norocul / Na la baba na
Patruzeci și-unul de bobi / Na la baba na
Bine știți, bine ghiciți/ Na la baba na
De-or cădea bobii pe cinci/ Na la baba na
Să știi, dragă, pleci de-aici/ Na la baba na
De-or cădea bobii pe șase/ Na la baba na
Să știi că te ia Năstrase/ Na la baba na
De-or cădea bobii pe șapte/ Na la baba na
Vei lua vacă cu lapte/ Na la baba na
De-or cădea bobii pe opt/ Na la baba na
Deseară îl vezi în cort/ Na la baba na
De-or cădea bobii pe nouă/ Na la baba na
Mi te muți la casă nouă/ Na la baba na
Și pe zece de-or cădea/ Na la baba na
Eu cu bobii n-oi mai da (bis). / Na la baba na…
CRAINICUL: Ei, așa da ! Hai cu noi și mătăluță, că se răcesc mititeii și se-ncălzește țuica și vinul
de la gheață !
(Aplauze nesfârșite, cu strigătul: Maestrul ! Să trăiască Nea Costică !
(Public și actori se unesc cu toții într-un salut voios, cu strângeri de mâini și îmbrățișeri
prietenești; și în zarva generală, acoperită de cântece de lăutari și de chiote de veselie în fața
tăvilor cu mititei și fripturi, se termină serbarea pe poiana care a servit drept scenă. Ies cu toții,
îndreptându-se spre poienile din fața rîului unde se așează fiecare după cum se simte, pentru a lua
masa).
(După o pauză scurtă, lumina scenii devine din ce în ce mai palidă până se stinge și toți cei prezenți
ies încet prin fund, pierzându-se în pădure.
Scena rămâne o clipă în semi întuneric. Deodată din stânga năvălesc 4 milițieni și doi civili,
(securiști) care se apucă să scormonească, începând cu cușca sufleorului și prin decorul de
copaci, pe mese, pe scaune, prin colțuri. Nu găsesc nimic. Se uită unii la alții și ies tiptil.
Încet se re-aprinde lumina până la a deveni strălucitoare. Printre copaci se văd turlele unei
biserici).
 115

CRAINICUL, (intrând, citește după o foaie în care și-a scris textul unei scrisori pe care vrea să o
trimită. Se comportă normal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.)
”An nou cu pace și cu sănătate, cu spor întru toate
Și să fie această casă dintre toate cea mai aleasă.
Tot cu mană și cu hrană și așa să fie de acum și până-n vecie”.
Așa se adreasează revoluționarul Crișan -deghizat cerșetor- venerabilului preot Costan, ambii
personaje în piesa ”Se face ziuă” de ardeleanul Zaharia Bârsan.
Așa mă adresez și eu scumpului meu Justinian, Patriarhul Românimei de pretutindenea, ales între
aleși, care a înțeles că viața aceasta este o încăpere cu două uși . Dacă în drumul de la intrare până la
ieșire ai putut realiza ceva e mare lucru. Și Santitatea Sa, Justinian, fiu din poporul de jos, s-a ridicat
în vârful înalt al piramidei lui Cristos și n-a vegetat, nici s-a amețit, privind peste Ierusalimul său.
Din toată inima, umilul său fiu sufletesc cu toți ai casei sale, urează S. S. Justinian și Casei sale an
nou cu pace și cu sănătate, cu spor întru toate. Și mulțumesc din suflet pentru arhiereștile
binecuvântări și celelalte…..”
NICOLAE POPIAN: (intră și se oprește în spatele lui până când termină de citit scrisoarea): Hai
tată, că s-a făcut seară. Am venit să te iau la București, să mai stai cu noi…. Să te mai uite ăștia…
M-a chemat Maiorul Filip să-mi spună că securitatea e foc pe tine…. C-au luat textul revistei și l-au
dat mai sus spre studiu. Și și-au dat seama că nu este pe linie cum crezi dumneata. Că deraiezi rău…
Că i-ai luat în bașchiol, că e un fals ideologic, că ascunde aluzii răutăcioase la adresa lor… că arată
o critică voalată la tot ce fac, de la defrișarea pădurilor până la soldatul sovietic… și de la țăranca
îndrăgostită până la amintirea numelui lui Dumnezeu pe ici pe colo…că demaști faptul că ei trimit
produsele în străinătate… că se iubesc în stil burghez …. nu știu cum nu ți-ai dat seama…
CRAINICUL MAESTRU: Dar am dat-o pe la toți de au citit-o și mi-o cer în toate părțile s’o
joace….
NICOLAE POPIAN: Roagă-te la Dumnezeu să nu-și dea seama ăia… dar tot e bine că nu ești tale
prezent cu ei… n-au decât să sufere, dacă nu taie ce e de tăiat. Hai să mergem, acum pleacă ultimul
tren. Te rog, dimineață plecăm la București…. Lipsești vreo 10 zile… Filip e o bestie. Dar pentru
dumneata are respect și poate chiar milă… dă….!
MAESTRUL (iese cu el, uitându-se lung și parcă nereușind să înțeleagă ce se petrece):
Băiete, … ce să mai zic ? Nu mai înțeleg nimic….

Cortina cade încet28

28
Maestrul a fost arestat în 1960, din fericire, doar pentru o zi, dar atunci i s-a impus să nu mai organizeze nici o
manifestație artistică, teatru sau altceva. I s-a permis să reia timid jocul teatrului prin 1964, având răgaz să mai
organizeze și să mai joace în câteva piese. Am adăugat această scenă, reală ca și serbarea, după care aceasta nu s-a
mai reprezentat niciodată, schimbându-se linia ideologică a Regimului.n.n.
 116

Anul 1967.
CCPOPIAN

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Scenetă în 2 tablouri.

Dramatizare dupe balada lui V. Alecsandri

De Prof. Const. C. Popian,1967.

Text unificat de nepotul Dragu Popian, după cele trei variante păstrate.Scena ultimului fiu
brâncovean adăugat aici nu s-a reprezentat, datorită vremilor politice neprielnice.Textul versificat
s-a pierdut.

PERSOANELE
(Distribuția potrivit reprezentației din 15 aug.1967, în foișorul lui Dionisie, Mânăstirea Horez).
Brâncoveanul- C.C.Popian, 60 de ani
Sultanul- Aurel Stoican 45-50 de ani
Enache Văcărescu- Vasile Coca, 45 de ani
Constantin fiul cel mai mare-
Șerban/Ștefan- Istocescu
Radu – Florin
Matei –Ciortănescu, (fiii lui Brâncoveanu)
Aga Mustafa –Bebe Mituțoiu 50 de ani
Călăul și doi gealați-Huidu și 2 elevi
Crainicul- Dorel Martinescu
Figuranți:
 117

Alți trei gineri şi una din nurori, Anica a lui Constantin cu fiul ei, un plod de 7 luni
Ieniceri, ambasadorii Veneţiei, Franţei, Angliei, Imperiului Habsburgic şi Rusiei, slujbași europeni
și turci, popor.
Acțiunea se petrece la Mogoșoaia și Stambul 1714.

TABLOUL I
Palatul Mogoșoaia.

CRAINICUL:
Brâncoveanul Constantin/ Boer vechi și Domn creștin
De avut ce mult era29/ Sultanul se îngrijea
Și de moarte-l hotăra/Un nepot îl tot pâra
Ca să-i ia el Domnia.
Și nepotul ce spunea ?/Ce vini grele-i aducea ?
De trădare îl pâra:
Că la Stănilești, pe Prut/-Lucru nemaiauzit-
Cu Dimitrie Cantemir/ A tras turcilor la mir.
Dar Turcul a biruit/ Cantemir, mai iscusit
În Rusia a fugit/ Ani de zile-a hoinărit
Până ce s-a prăpădit.
Când sultanul a aflat/ Că românii au trădat
Foarte rău s-a mâniat/ C-asta nu e de iertat.
.........................
Pe la Paști, în Joia Mare/ Un pâlc de oșteni, călare
De cu zori, de dimineață/ -Zi, scurtării lui de viață-
La București ajungea/ Mogoșoaia-nconjura.
Rău, Domnul se-nspăimânta/ Nici fața nu și-o spăla
Nici barba nu-și pieptăna/La icoane se-nchina
Pe fereastră-apoi căta, / și ca un leu la toți răcnea:30

(Camera domnească în Palatul Mogoșoaia) 25 martie 1714.

29
Alecsandri: ”De averi ce tot strângea”
30
Varianta din care lipsește scena Brâncoveanului lasă pe Crainic să o povestească:”Către fiii lui iubiți/Cei patru
nefericiți/ Din dormit să se trezească/ Armele să-și pregătească/ Căci în curte a intrat/ Pașa cel neîmpăcat/ Cu turci și cu
tunuri mari/ Ce sparg ziduri cât de tari.”
 118

BRÂNCOVEANUL: (în cămașa de noapte, cu părul în dezordine)

Slugi, aprozi, copii de casă/Jupânițe, jupâneasă
Dragii mei, coconi iubiți/ Lăsați somnul, vă treziți
Armele vi le gătiți
Că pe noi ne-a-nconjurat/Pașa cel neîmpăcat
Ieniceri cu tunuri mari/ Ce sparg ziduri cât de tari!31
MUSTAFA AGA (Intră cu doi ieniceri, scoate din sân un postav negru, îl pune pe umărul lui
Brâncoveanu și strigă): Mazil !
Ordin am de la Sultan/ Să te iau cu-ntregul neam
Cu întreg al tău avut/ Cu tot ce-ai agonisit
Și în lanțuri ferecați/ În chirvane încărcați
Cu femei și cu copii/ Lăsând curțile pustii
Să vă judece divanul/ Și Măria Sa Sultanul
(Pașa iese cu Brâncoveanul)
CRAINICUL:
Bine vorba nu sfârșea/ Pe toți bine îi lega
În lanțuri îi fereca/ Și-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare/ Ce se-nalță lângă mare
Unde zac fețe domnești/ Și soli mari împărătești.
Și-acolo, îi cercetau/ Bătăi, chinuri îndurau
Zi și noapte-i ispiteau/ Să-și spună averile
Să-și dea socotelile.
Și, ca să le fie bine/ Țara, turcilor să-nchine.
Când veni Sfânta Maria/ Se-mplini nemernicia:
Pe robi din turn îi scotea/ La sultan îi aducea
Lângă foișorul lui/ Pe malul Bosforului. (Iese).

SCENA II
În faţa Seraiului, Jalikiacs, în piaţa de pe malul Cornului de Aur, peste drum de Galata. Foișorul
Sultanului. Sultanul, pe tron, în costum luxos, turcesc, iar Brâncoveanu în cămașe de noapte și

31
Varianta din care lipsește scena Brâncoveanului lasă pe Crainic să continue povestirea, urmând mai îndeaproape
balada lui Alecsandri: ” Bine vorba nu sfârșea/ Turcii-n casă năvălea/ Pe toți patru îi prindea
Îi lega, îi fereca/ În chervane-i încărca/ Pe femei și cu copii/ Lăsând curțile pustii/ Cu întregul lor avut/ Cu tot ce-au
agonisit/ Ca să-i judece divanul/ Și Măria Sa, Sultanul./ Multă vreme nu trecea/ Și-i ducea de-i închidea/ La Stambul în
turnul mare, ”etc… precum urmează în text.
 119

pantaloni de noapte cu lanțuri la mâini. Ieniceri la stânga și la dreapta sultanului. Sunt aduși
ginerele Enache Văcărescu și cei patru feciori, în cămăși și ferecați în lanțuri):

SULTANUL
Brâncovene Constantin
Boier vechi, ghiaur hain
Adevăr e c-ai chitit/Pân-a nu fi mazilit
Să desparți a ta moșie/ De a noastră-mpărăție ?
BRÂNCOVEANUL: Asta nu poate să fie
Fără numai mișelie
Iscodită de dușmani/ Ori de niscai gugmani.
Nici prin gând nu mi-ar fi dat/ De voi ca să mă despart.
Deși birurile grele/ Trec puterea țării mele
Haraciul ți l-am plătit/ Înzecit și însutit.
SULTANUL: Dar pe Prut, la Stănilești/ N-ai luptat cu-a tale oști
Lângă oastea muscălească/ Să învingi Țara turcească ?
BRÂNCOVEANUL:
Însumi eu am fost trădat/ Nimeni nu m-a întrebat
Fără știrea-mi, a plecat/ Spătarul Domniei mele
Cu călări și zaherele
Și isprava săvârșită/ Ți-e prea bine cunoscută.
SULTANUL: Păi, ce fel de domn erai
Dacă asta n-o știai ?
BRÂNCOVEANUL: De-am fost bun, rău la domnie
Numai țara mea o știe.
Bătălii eu n-am iubit/ Cu nimeni nu m-am vrăjbit.
Eu am făcut mânăstiri/ Și alte mândre zidiri
Teascuri de tipărit cărți/ Cum nu afli-n alte părți.
Și, în mânăstiri, odoare/ Peste veacuri grăitoare.
(Pauză)
De-am fost bun, rău la domnie/ Numai țara mea o știe.
De-am fost ceva pe pământ/ Cat-acum, de vezi ce sunt !
SULTANUL: Constantine Brâncovene
Nu-mi grăi vorbe viclene
 120

Ești atât de încrezut/ Bani de aur ai bătut

Fără a da cuiva seamă/Făr-a avea de mine teamă.
BRÂNCOVEANUL: Am domnit în Țara mea
Cu crucea și sabia
Am știut să războiesc/ Și cu-mpăratul nemțesc.
Iar muntenii-n vremea lor/ Au fost spaima turcilor
Spue codrii munților/ Și fiarele codrilor
Care-a fost nutrețul lor.
Spue Rovine, vestit/Ce a pățit Baiazid.
Acest blând popor al meu/ Își plătește dreptul său.
Am cârmuit în dreptate/ Lumea știe-a mele fapte.
SULTANUL: Brâncovene, ești isteț
Și chiar foarte îndrăzneț
Dar, te-am dibuit la vreme/ De-acum n-am de ce mă teme
Ești căzut în mâna mea/ Nimenea nu te-o scăpa,
Numa-nțelepciunea ta.
De ți-e milă de copii/Și de vrei ca să mai fii
Vino cu Muntenia ta/ Lângă-mpărăția mea
Și cu întreg neamul tău/ Lângă Mahomed al meu.
BRÂNCOVEANUL: Țara nu-i moșia mea
Ca să fac ce vreau cu ea
E a-ntregului popor/ Eu i-am fost doar domnitor
Și-am călcat pe orice patimi/ Pentru ”Negrii” și ”Mușatini”
Care n-or să mă dezlege/ Ca să trec în altă Lege
Ori să dau moșia lor/ Pradă derbedeilor.
SULTANUL: Vorbim fără de folos/ Voi tăia pe cel bărbos
Ginere și cărturar/Să-ți fac chinul mai amar
Să știe neamul turcesc/C-am tăiat un Văcăresc
Care-a scris pe românie/Țării sale, poezie.
Pe trunchi gâdea l-o punea/Și capul îi va cădea
Chiar în fața ta și-a mea.
Din cuconi, eu voi alege/ Brâncovean cum va-nțelege
BRÂNCOVEANUL: Fie după voia ta/ Nu după inima mea
Eu, copiii i-am crescut/ Așa cum am pomenit
 121

Să-și iubească mai întâi/ Ale patriei câmpii

Și credință și iubire/ Pentru-a Țării cârmuire.
De moarte ei nu se tem/ Decât de-al Țării blestem.
SULTANUL: (bate din palme,călăul aduce pe Enache Văcărescu)
Ce spui tu de domnul tău ?

VĂCĂRESCU: Zic că e stăpânul meu

Și capul de mi-ți tăia/ Eu pe Domn nu-l voi trăda
Sunt de neam și am mândrie/ Pentru strămoși și moșie.
Sunt român și sunt roman/ Strănepot al lui Traian
Și nici să vă gândiți voi/ Că ne-nfrângem la nevoi.
SULTANUL: Boierule îndrăzneț/Ești cam mare vorbăreț
Judecata mea-i așa:/La moarte !
CĂLĂUL: Măria Ta !
(Îmbrâncind pe Văcărescu, îl lovește cu iataganul și-l scoate afară, unde se aude zăngănitul sabiei
pe trunchi).
SULTANUL: (răcnind către fund):
Călău, ia acum la rând/Și alegeți mai curând
Pe cel mare și frumos/În războaie mai vârtos
Pe scaun îl așezați/Și capul îi retezați
(Călăul îl scoate pe cel mai mare, pe Constantin. Se aude zăngănitul sabiei)
SULTANUL: Hai, pe-al doilea, ia-l la rând !
ȘTEFAN: Sunt român, român voi fi/Neamul meu nu va pieri
Voi vă-ți șterge pe pământ/Cum se șterg norii la vânt.
(Călăul îmbrâncește pe Ștefan afară, de unde se aude execuția).
SULTANUL: Tu ești fătul mijlociu/ Cu păr neted și gălbiu
Să-l vedem pe Brâncovean/Cât poate fi de tiran.
RADU: O singură vină am/ Că m-am născut Brâncovean
Și tată-meu m-a-nvățat/ Să nu-mi țin capul plecat
Plâng doar jalea ce-o să fie/ Pe scumpa noastră moșie.
SULTANUL: Ce frumos îmi cântați mie/Despre a voastră moșie
Și de legea creștinească/ Mândră, nu ca cea turcească
(Face semn călăului, acelaș joc. Apoi, în sine, cu înduioșare)Bre!
(Între timp, Brâncoveanu cade în genunchi și pune capul în palme, zdrobit de durere)
 122

SULTANUL: (vădit înduioșat, pentru sine, către public):

E groaznic. Îmi vine-așa/Cu mila a mă-ngâna
Acești ghiauri mă uimesc/Nici nu știu ce să gândesc
Mi-ngheață vorbele-n gât/Trebuie cu mine să lupt.
(Punând mâna pe umărul lui Brâncoveanu, blând):
Brâncovene Constantin/ Boier vechi și domn creștin,
De ce ești așa hain ?/Patru fii tu ai avut
Și-un ginere iscusit.
Dintre toți, trei ți-ai pierdut.
Numai unul ți-a rămas;/Cu zile de vrei să-l las
Vino cu moșia ta/Lângă-mpărăția mea
Vino cu Cristos al tău/Lângă Mahomed al meu
BRÂNCOVEANUL: (face o sforțare și se ridică teribil):
Nu suntem cei dintâi noi/ Descăpățânați de voi
Și nu vom fi cei din urmă/ Căror viața li se curmă.
A fost și Petru Cercel/Pradă turcului mișel
Și Vasile Lupu-a fost/Aruncat fără de rost
Din turnul înfricoșat/În Bosforul blestemat
Și mii și mii de creștini/Au fost hrană la rechini
Dar nu veți mai fi prea mult/Călăi pe acest pământ
Lumea se va deștepta/Robia va scutura
N-oți mai tăia mări de grâu/Nici ciorchinul rubiniu
Nu veți mai face cadâne/Din copilele române.
SULTANUL: (furios,dând brânci lui Brâncoveanu)
Hei, destul ! Proferi blesteme ?
De-asta am eu acum vreme ?
Nu cumva vrei a mă teme ?
(Face semn spre fund, dar micul Matei cade în genunchi strigând Sultanului):
Iartă-mă, nu mă omorî. Lasă-mă să-mi trăiesc tinerețile. Și mă voi face turc, precum voiești Tu.
BRÂNCOVEANU: (teribil, fioros): Nu, niciodată, fiule, să nu faci asta ! Mai bine să mori în legea
creștinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Cristos pentru a trăi câțiva ani mai mult
pe pământ!

(Schimbând vocea cu infinită dulceață):

Taci, drăguţă, nu mai plânge/Că-n piept inima-mi se frânge,

 123

Taci şi mori în legea ta/Că tu ceru-i căpăta!”

MATEI: Ai dreptate Luminate Doamne și Părinte ! Nu mă lepăd, nici de Iisus și nici de tine !
(gâdelui): Vreau să mor creștin. Lovește!
(Un fior străbate mulțimea. Gâdele privește la sultan, care rămâne uimit, dar nu face nici o
mișcare. Gâdele îl duce și pe ultimul copil și-l ucide. Se aude troznetul sabiei.)
BRÂNCOVEANUL (bocind și strigând): Doamne! fie-n voia ta!”
SULTANUL (tot teribil către Brâncoveanu):32
Mai întâi, prin biciuire/ Vei cădea în nesimțire
Apoi pielea-ți vor cresta/Cu sare-o vor presăra
Dup-aceia, jupuit/Bine cu pae umplut
Brâncoveanu va vedea/De-și cunoaște pielea sa.
Și, suflet de-i mai avea/Te-or și descăpățâna.
Hoiturile adunate/Și în Bosfor aruncate
Ca hrană delfinilor/Și ospăț jivinelor
Capetele țintuite/Pe porți, spre luare aminte
La toți câți vor îndrăzni/Nouă a se-mpotrivi.
(rar și blând):
Am răbdare să ascult/Dacă mai ai vreun cuvânt ?

BRÂNCOVEANUL: (teribil):
Alelei, tâlhari păgâni/Buni numai de dat la câini
Patru fii Domnul mi-a dat/Pe toți patru i-ai tăiat
Și-un ginere luminat.
Să știi: făr-de legea grea/Aduce alta mai rea
Vă veți șterge pe pământ/Cum se șterg norii la vânt
Alungați fără de milă/Cu întreagă-vă prăsilă
În Asia cea pustie/Să trăiți în grea urgie
Să n-aveți loc de-ngropat/Nici copii de sărutat.
Mare-i Domnul-Dumnezeu!/Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
(Cu toate puterile, în timp ce e târât de ieniceri):
Câini turbaţi, turci, liftă rea!/De-ţi mânca şi carnea mea,

32
Într-o variantă ulterioară, autorul îl pune pe Sultan să-i adreseze lui Matei, ultimul copil, cuvintele care urmează: ”
(Către Matei, ultimul copil brâncovenesc)”. Dar prima variantă este mai corectă.
 124

Să ştiţi c-a murit creştin

Brâncoveanu Constantin !

SULTANUL (înfuriat, îl lovește cu hangerul în cap, Brâncoveanul se rostogolește, călăul vine și-l
ridică. Sultanul rostește rar și răspicat):

Dacă beiul ăsta numit Brâncoveanul

Ar fi avut țară cât Aliotmanul
Și în ea o sută de mii de panduri
Lumea-ar fi cuprins-o cu ai lui ghiauri.

FINE.
10 aug. 1967, Bistrița. Ss. C. Popian.

ANEXĂ
Cum a murit Constantin Brâncoveanu și copiii sai
Ambasadorul plenipotențiar venețian la Țarigrad, Andrea Memmo, a fost de față in 15 august 1714,
la scena execuției lui Constantin Brâncoveanu Vodă și a membrilor familiei sale uciși din porunca
sultanului Ahmed. In scrisoarea sa către dogele Venetiei, plenipotențiarul raportează astfel:
Duminică 15 august de dimineața, s-a tăiat capul bătrânului Principe al Vlahiei, al tuturor
fiilor lui și unui boier care-i era vistier.
Iată cum s-a făcut:
Incă de dimineață, Sultanul Ahmed se puse intr-un caiac împărătesc și veni la seraiul zis foișorul
Jalikiacs pe canalul Marii Negre, in fața căreia era o mica piață, unde au adus pe Brâncoveanu
Voievod, pe cei patru baieți ai lui și pe vistierul Văcărescu; i-au pus in genunchi unul langa altul la
oarecare departare, un gâde le-a scos căciulile din cap și Sultanul i-a mustrat făcându-i haini. Apoi
le detera voie a face o scurtă rugăciune.
Inainte de a se ridica securea asupra capului lor fură intrebați dacă voiesc să se faca turci și atunci
vor fi iertați. Glasul cel înăbușit de credință al bătrânului Brâncoveanu răsună și zise, inspăimântat
de această insultă:
"Fiii mei! Iată, toate avuțiile și tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă și sufletele! Stați
tare și bărbătește, dragii mei, și nu băgați seama de moarte. Priviți la Hristos Mantuitorul nostru câte
a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit; credeți tare întru aceasta și nu vă mișcati nici
vă clătiți din credința cea adevărată, pentru viața și lumea aceasta."
 125

La aceste cuvinte Ahmed se făcu ca un leu turbat și porunci să li se taie capetele. Gâdele infiorător,
ridică securea și capul marelui vistier Enache Vacarescu se rostogoli pe pământ. Apoi se incepu cu
uciderea copiilor. Cand gâdele ridică securea la capul feciorului celui mai tânăr al domnului,
Beizadea Mateias, numai de 16 ani,/14, acesta se îngrozi de spaimă; sărmanul copilaș, văzând atâta
sânge de la fratii lui și de la Văcărescu, se ruga de Sultan sa-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc.
Insă părintele sau, Domnul, al cărui cap căzu in urmă, înfruntă pe fiul său și zise: "Mai bine să mori
în legea creștinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câțiva ani
mai mult pe pământ!
Copilașul ascultă și ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: "Vreau să mor creștin. Lovește!"
In urmă ucise și pe Brâncoveanu.
O Doamne! O Doamne! Pana-mi tremură când vă scriu Excelență. Ceea ce am văzut ... Mă întreb:
putut-a fi de față cineva să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaș, tânăr tinerel,
rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său care se apropiase de-al copilului ... părea a-l
îmbrățișa...Gâdele stropit de sângele creștinesc, face un salut Sultanului Ahmed și se retrage.
Sultanul însoțit de plenipotențiarii Germaniei, Rusiei, Angliei se ridică să plece. Văzându-mă cu
ochii înlăcrimați spuse Sultanul că regretă acum ceea ce a săvârșit...

Anul 1968
C.C. POPIAN

BĂLCESCU
Improvizație istorică după clasici și după istorie.

1968, sept. 16.

Bistrița.

(Nota autorului: ”Duminică, 15 septembrie, profesorul D.tru Martinescu îmi propune să scriu un
text pentru o scenetă: BĂLCESCU.
Scopul? Duminică, 22 septembrie 1968 se inaugurează în comuna lui natală, Bălcești/ Argeș,
muzeul N. Bălcescu. Și noi să participăm în program cu această improvizație, scrisă la comandă.
Mă conformez.”)
 126

PERSOANELE.
Crainicul
Bălcescu
Corul
România
Danilo
Alecsandri
Kogălniceanu
Radu Anghel haiducul.
Popor care participă și cântă.

TABLOU UNIC LA BĂLCEȘTI-ARGEȘ.

CRAINICUL
Aseară am scris această carte
Nu-i nici prea prea, nici foarte foarte
Și dac-ar fi un critic oarecare
Să-mi pună opera-n valoare
M-ar lăuda în scurta lui prefață ?
Atunci, și ei și mie mi-ar da viață....
Când văd trecând pe drum un car cu boi
De merg, privesc aievea înapoi
Din pieptu-mi iese strigăt radios
Ce car ! Ce boi ! Și ce țăran frumos !
De-aceia, poate-atâtea mii de ani
Poeții-au scris frumos despre țărani
De-aceia poate, atâția patrioți
Și-au dat viața pentru- acești iloți.
BĂLCESCU (stă pe un jeț și citește într-o carte mare):

CORUL: Păsărică trecătoare ce eterul străbătând

Legănată pe-aripioare vii din patrie cântând
Te salut cu bucurie pe acest pământ strein
 127

Unde nimenea nu știe de-s voios sau de suspin.

BĂLCESCU: De pe plaiu-nstrăinării/ Unde zac și simt că mor
De amarul disperării/ Și de-al țării mele dor
Văd o pasăre voioasă/ Alergând spre răsărit
Văd o rază luminoasă/ Și un nour aurit.
Inima-mi plânge duioasă/Plânsul m-a înăbușit.
Păsărică trecătoare/ Du-te, spune la ai mei
Că mă sting de disperare/ Pradă hoților mișei.
ROMÂNIA: Dormiți în morminte strămoși
Sub dâmburi sădite cu flori
Sub pânza curatei ninsori
Sub umbrele liniștei mute
Păzită de paznici pioși/ Sunteți a moșiei comoară
Vă fie țărâna ușoară,/ Ne-aducem aminte, strămoși.
DANILO: Ne-aducem, ne-aducem aminte
Căci piatra cu cruce și corb/ E cartea din care se sorb
Credința-n menirile sfinte.
Și dacă pe lespedea frântă/Pomelnicul vostru s-a șters
De vremi și de-al gloanțelor mers/ Culesu l-a doina și –l cântă.
BĂLCESCU: Din frageda mea vârstă restriștea m-a gonit...33
Sunt fiu mijlociu al serdăresei Zinca Petreasca Bălcescu. Văduvă de tânără, maica mea și-a dus
viața în mijlocul strămoșilor dumneavoastră pe care-i iubea și-i doftoricea de toate boalele lor.
Foarte de timpuriu am intrat ca Juncăr în armata nou înființată. Nu mi-am dat seama că un militar n-
are voie să fie român. Am fost arestat și dat în judecata unui consiliu de război, ca vinovat de înaltă
trădare.
Da, am trădat; am mers în casa patriotului Dumitru Filipescu, am luat lecții de franceză cu dascălul
Vaillant, am fost prieten cu căpitanul Deivos, am strâns în jurul meu în orele libere pe soldați și
gradați și le-am povestit vitejiile românilor care:
Pe unguri și pe turci/I-au pus în furci
Pe leși și pe tătari/I-au pus în pari
Pe muscali și cazaci/I-au dat la draci.
Le spuneam că românul în orice ocazie trebuie să dea dovezi de vitejie, să se afirme ca națiune, să
asculte fără murmur și șovăire de ordinele mai marilor săi... Am scris ”Puterea armată la români”.

33
”Fatalitatea” de C. Bălăcescu. N.a.
 128

Am publicat alături de Alecsandri, Negruzzi și Kogălniceanu articole patriotice în foaia

”Propășirea”.
TOȚI: Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română....
BĂLCESCU (continuă):
Ca urmare, am fost exilați; și cu toții știți că cu plămânii roșii de oftica neîndurătoare m-am sfârșit
departe de patria mea scumpă și țărâna mea a rămas la Palermo, în Sicilia.
ALECSANDRI. Sub cer senin în aer cald
Ce se oglindă-n splendid soare
Se scaldă-n mare de smarald....
...și cu lacrămi în ochi i-am compus următoarele versuri:
”De pe plaiu-nstrăinărei,/Unde zac și simt că mor
De amarul desperărei/Și de-al țării mele dor,
Văd o pasere voioasă/Apucând spre răsărit,
Și o rază luminoasă,/Și un nour aurit.
„Păsărică zburătoare,/Unde mergi cu dorul meu?“
„Am solie-ncântătoare/De la sfântul Dumnezeu
Să duc glas de armonie/Țărmurilor românești
Și să scald în veselie/Inimile ce jălești!“
„Rază vie, călătoare,/ Unde mergi cu dorul meu?“
„Am solie-nvietoare/De la sfântul Dumnezeu
Să depun o sărutare/ Pe al țării tale sân
Și s-aduc o alinare/ Jalnicului tău suspin.“
„Nouraș pătruns de soare,/ Unde mergi cu dorul meu?“
„Am solie roditoare/De la sfântul Dumnezeu
Să mă las în Românie,/Ca să crească mii de flori
Pe frumoasa ei câmpie/Ce o plângi adeseori!“
„Du-te, rază strălucită,/Du-te mică păsărea,
Și pe țara mea iubită/Mângăieți-o-n lipsa mea!
Iar tu, nour de rodire,/Fă să crească-n sânul tău,
Cu verzi lauri de mărire,/Floarea sufletului meu34
KOGĂLNICEANU:

34
Vasile Alecsandri - Balcescu murind
 129

Eu te-am văzut aievea/ Frumos ca și un sfânt

În jur stăteau soldații/ Cu frunțile-n pământ
Cântai ca-n vis, de-o lume/Trăită-n alte vremi
De oameni dragi, din groapă/Pe nume vrând să-i chemi
Și-ncet, din vreme-n vreme/Soldații-n jur clipeau
Și mânica tunicii/La ochi ei își puneau.
BĂLCESCU:
În satu-n care m-am născut/Și-așa puțin am petrecut
Era atunci numai amar/Durerea nu-și găsea hotar
Nu mai cântau privighetori/ La han nu răsunau viori
Și-n bezna codrilor cei verzi/Cântau și ziua huhurezi
Ici colea doar câte-un haiduc/Cu cinci pistoale la oblânc
Se strecura în murg de seară/Până la vechia noastră scară
Și mamei da din cei desagi/Galbeni cu zimți pentru săraci
(Din fund apare mândru Radu Anghel și se oprește lângă grupul vechi):
CRAINICUL: Foaie verde trei ciuperci
Radu Anghel de la Greci/ Și cu alți vreo douăzeci
Fură, pradă, nu omoară/Pe ciocoi îi bagă-n fiare
Și dă banii la săraci/Să-și cumpere boi și vaci
Și dă pungi cu galbeni mari/ La revoluționari
Bălcescului cel isteț/Că-i de la el din județ.
RADU: Trage Radu din cimpoi, / Doina noastră de nevoi
Și zii, Radu, după mine/ Că-s bătrân și știu mai bine
Aveam casă, aveam masă/ Aveam nevastă frumoasă
Aveam plug cu șase boi/Și-am rămas numai cu doi
Căci tâlharii de ciocoi/Mi-au luat și plug și boi
Mi-au luat casă, mi-au luat masă/Mi-au luat nevasta frumoasă
Arză-vă focul ciocoi/C-a venit vremea de-apoi
Să punem primar din noi/Să vă judece pe voi.....
etc...
CRAINICUL: Iar când gazda îl trăda
Și poterei îl vindea
Radu-n codru că intra/ Flinta în genunchi frângea
Pistoalele arunca
 130

..............................
Pe-un buștean se așeza/Și codrului se jelea:
RADU: Jelui-m-aș și n-am cui
Jelui-m-aș codrului
Jelui-m-aș armelor/ Armelor surorilor
Dar și ele-s lemne seci/Lemne seci, oțele reci.
(cântă): Eu mă duc, codrul rămâne...
(La fine se aude o detunătură și Radu cade trăznit).
.........................
APOTEOZĂ
Sub adumbrirea tricolorului și steagului roșu, România încadrată de Bălcescu, Alecsandri,
Kogălniceanu, haiduci, și de Crainic, privesc mândru spre public. Radu Anghel e mort pe planul I.
COR PUTERNIC:
Deșteapă-te române, din somnul cel de moarte, etc....
CORTINA
 131

Anul 1968.

CCPOPIAN

MATEI BASARAB - VOEVOD

-evocare istorică-

1968 Bistrița.

PERSONAJELE35

Leon Vodă, Tomșa, Domnul Țării, vârsta 40-50 de ani-Munteanu N.

Aga Matei Basarab-50 de ani- Dorel Martinescu
Ghica, șeful arnăuților- Nelu Istocescu
Bacriș, șeful seimenilor
Iova, căpitan de seimeni- Șt. Mituțoiu
Sfetco, ajutorul lui.
Sfetca Arnăuta, arnăutul credincios- Aurel Stoican
Broz, arnăutul ajutător al lui Arnăuta, -I Munteanu.
Gruia, haiduc- Vasile Coca
Costea- Ilie Stoican
Un călugăr di Bistrița-haiduc- C. Sandu
Crainicul- C. Popian.
Arnăuți, seimeni, oșteni, slujbași, popor mult.

35
Cu distribuția primului spectacol, Arnota, 1968.
 132

INTRODUCEREA AUTORULUI

Legenda spune că Aga Matei, mare român și patriot, nu putea suferi purtarea lui Leon Vodă, român
înstrăinat36, care fiind domn, se înconjurase de străini și jefuia țara. El a provocat mai multe răscoale
contra Domnului. În a doua răscoală, Matei Basarab a fost învins și nevoit să se refugieze în Oltenia
lui dragă.37
Urmărit până la Arnota, el scapă de prigonitori, aruncându-se în prăpurișul lacului pe care acum
este ridicată mânăstirea, cu două morminte, scumpe nouă, urmașilor: Danciu și Matei.

TABLOUL I

Acțiunea se petrece la Curtea domnească. Întreg tabloul se referă la frământarea domnitorului

Leon Vodă Tomșa-38, înspăimântat de răscoalele provocate de Matei Basarab împotriva sa.

Scena I
(Leon Vodă se plimbă agitat. Afară se aude un cântec murmurat de oșteni pe o melodie orientală).
Matei/Aga blestemat
Bre aman aman aman, aman, aman.
Pe Vodă l-a-nspăimântat
Bre aman....
Că este a doua oară/ Bre aman....
Când face-n țară răscoală/Bre aman....
Noi, seimenii credincioși, /Bre aman....
Toți, sârbi și bulgari voioși/Bre aman....
Ne jurăm pe ce-avem sfânt/Bre aman....
Să-l prindem numai decât/Bre aman....
Haide babaiana, zum, zum, zum.....Bre aman.....
LEON VODĂ (gândind singur și agitat):
Să fie în stare ei?/Ori sunt toți niște mișei ?
36
Un cenzor local a înlocuit expresia cu aceasta: grec împământenit; neconvenind Regimului comunist și fals
naționalist nici măcar idea că un român are dreptul să se înstrăineze.Este drept însă că adevărata origine a lui Leon nu
e clară.n.n.
37
În realitate este vorba de bătălia de pe 23 august/3 septembrie 1631, între oastea Domnului și oastea boierilor
pribegi venită din Transilvania, condusă de Matei aga din Brâncoveni, lângă Bucureşti, pe care Leon reuşeşte să o
înfrângă. Boierii pribegi din Transilvania obţin, însă, cu ajutorul principelui, mazilirea domnului, care va pleca la
Istanbul.
38
În text adăugat: domnitor de origină greacă.
 133

Tot așa, au tot jurat/Și Matei mi-a tot scăpat.

Matei, ce mare tâlhar/Ce-mi face atât amar !
Eu l-am avut ca pe-un frate/Și, judecând cu dreptate
L-am făcut Aga cel mare/ După mine, cel mai tare.
Chiar că nu pricep, de fel/ De ce e așa rebel ?
(Bate din palme, vine Ghica, Șeful arnăuților, care face o adâncă plecăciune ):
GHICA: Să trăiești, Măria Ta !
LEON : Mă, tu ești de partea mea
Ori doar îmi mănânci simbria ?
GHICA: Eu nu mă știu vinovat
Nici cu cel mai mic păcat !
LEON: Dar Matei, cum ți-a scăpat ?
GHICA: Arnăuta a trădat/ Și pe Aga l-a urmat.
LEON: Arnăuta, ce mișel !!!
GHICA: A trecut Oltul cu el
Călări pe cai și-Oltul mare
LEON: Măăă ! Crăp; dau așa-n turbare!
Și gonaciul meu ?
GHICA: Nărod !/Trece Oltul doar pe pod.
LEON: (plimbându-se, după o clipă de gândire, dă lui Ghica un iatagan):
Jură tu, pe-acest oțel/Că nu vei mai fi mișel
Iar eu te voi pricopsi/Cât pe lume vei trăi.
Jură, cu toți arnăuții/Că veți scotoci toți munții
De la Jiu până la Olt/Și cu Romanați cu tot.
GHICA: Să trăiești, Măria Ta
Dar să jure și gloata
LEON: Bine, fie voia ta.
(Ghica iese și se întoarce repede cu Bacriși, Iova, Sfetcu, Broz și alți vreo 2-3 arnăuți și seimeni.
Toți ridică iataganele sus)
TOȚI: Jurăm, jurăm, jurăm/ Pe Domn să-l ajutăm
(cântă pe melodia ”Moartea vitează” parodiind și versurile):
Moartea ne vine, dar nu ne pasă
Noi, pentru Leon, azi, ne jertfim
Moartea prin codri e chiar frumoasă
 134

Jurăm, jurăm, cu toți ca să murim ! (Repetă): Jurăm, jurăm, jurăm ! Cu toți ca să murim !
(Ies toți, repetând):
Jurăm, jurăm, jurăm! Cu toți ca să fugim !
LEON (buimăcit și crunt):
Mișei, mișei, mișei/Lupi fără dinți în gură
Mișei, mișei, mișei/ Ticăloși... jură, jură..
Și-n dos punga mi-o fură.
De’acum, Aga Matei/Își bate joc de ei
Degeaba l-am învins/ De nu poate fi prins.
(Pauză. Se plimbă agitat)
Da’ unde poa’ să fie/ Ooo!-mi vine nebunie !
Vezi, eu nu-s ca el oltean/Puișor de craiovean
Să nu-mi pese de sultan/Când e Țara la aman.
(Pauză.Leon se plimbă, deschide, închide dulapurile, caută prin seif, fără noimă, doar pentru că e
agitat).
Mă-nvârtesc între străini/ Ca mistrețul între câini
Și nu-s iubit de români....
Am un vis înfricoșat/Ce-mi tot spune ne-ncetat
Îmi spune, aievea-mi spune/ Că Matei mă va răpune
Și că de-ai mei derbedei/Va fi chin și-amar de iei.
Eu, Vodă ? Oh, ce rușine !/Uite, aș muri mai bine !
(Iese strigând): Matei, Matei, Matei !39

CORTINA

Tabloul II
(Poiana din fața Arnotei, către amurg de seară).
Scena I
CRAINICUL
Sus, sus, sus, la munte sus/ Spre miazănoapte și-apus
Cu flintele pe spinare/ Trec prin papura cea mare
Doi arnăuței domnești/Cu cai mari, împărătești.

39
Maestrul umplea piesele de reminiscențe ironice din viața proprie și din ce vedea în jur. Și aici, îl înebunește de
groază pe Leon ca Shakespeare pe regii lui, și-l pune să strige ca-ntr-o veche canțonetă de bâlci : ”Matei, Matei, eu,
bolnavă și tu cei.....”
 135

Ei nu merg la vânătoare /După urși și căprioare.

Rostul lor e mult mai mare,/Cată-un loc de închinare
Și un tainic adăpost/Pentru rugi și pentru post,
Pentru Domnul lor viteaz/Care-acum e la necaz
Izgonit și urmărit/De un grec pământenit
Sau român dezmoștenit40/Care țara jefuiește/Și cu turcul se-nfrățește.
(În depărtare se aud focuri de armă. Sfetca-Arnăuta, călare pe un cal, pune mâna la frunte,
scrutează zarea și strigă):
SFETCA ARNĂUTA: Vin aici, Vodă viteaz
Cât e țara la necaz,
La lacul cu păpuriși/ Tot pitiși și ascunziși
Că e soarele-n apus;/ Mai e un cot și s-a dus
Și răsare blânda lună/ Mândra nopților stăpână
Și-n pădurea deasă, neagră/ Dușmanii nu mai aleargă.
BROZ:
Vin aici, mărite Agă,/ Mâine, Domn pe țara-ntreagă
Doar s-o-ndura Cel de sus/ Să scăpăm de-un domn de rîs.(Iese, dând ocol cu calul, spre control).
SCENA II
(Aga Matei apare pe un cal negru. Când ajunge la arnăuți, descalecă și dă frâul în mâna lui
Arnăuta. Se întoarce cu fața la răsărit și ridică mâna spre cer):
AGA MATEI :
Fie Domnul lăudat !/Să-i aleg loc de-nchinat
Chiar în acest loc de munte/Să ție urmașii minte
Că-n vremuri de vitregie/Au fost și domni de-omenie
Care și-au ținut cuvântul./Aici voi să am mormântul.
Și să puneți lângă mine/Așa cum i se cuvine
Și pe Danciu, tatăl meu/ Ce luptat-a ca un zmeu
Pentru neamul românesc/ El, din os basarabesc.
SCENA III
(Vine Broz, călare, în goana calului).
BROZ: Să trăiești, Măria Ta,
Lasă vorovenia
Că pe Bistrița la vale/ E prăpăd și mare jale !

40
Rând scos din textul jucat.
 136

Vin turcii în goana mare/ Tot pe arăbești, călare

Și descos lumea așa:/”Unde e Măria Sa ”?
SFETCA ARNĂUTA: Măă, da guguman mai ești
Și nici măcar nu gândești
Cum să urce turcii-aice?/ Au ei cai pentru colnice ?
AGA MATEI: (după ce ascultă cu mâna la urechea stângă, făcută pâlnie):
Fâșie ceva spre vale./ Voi, nu le ieșiți în cale,
Ascundeți-vă-n tufiș/Eu m-arunc în păpuriși.
(Arnăuții iau și calul lui Matei și intră în tufiș).

SCENA IV
Bacriși, Iova, Sfetco cu doi- trei seimeni.
BACRIȘI (după câteva ocoluri călare):
Breee, afurisit ghiaur/ D-aia Vodă e mahmur
Și se-ntreabă ne-ncetat/ Cum din mână i-a scăpat.
IOVA: Bre, la ce te gândești tu ?
Vodă da și Matei nu
Matei e sadea, oltean/ Și nu-i pasă de sultan
Eu gândesc că nu-i nebun/ Să stea-n crângul de alun.
În baltă prin păpuriși/ Numai șerpii merg târâși...
(Din crâng, iese, abia ducând o legătură cu lemne, un călugăr bătrân).
SFETCO: Ia-n te uită ce arătare
Și cu vreascuri în spinare
(Strigă tare).
Stai, moșule, stai, oprește
Și pe noi ne deslușește:
N-ai văzut vreun fugar?
CĂLUGĂRUL: (surd): Eu nu am demult măgar !
SFETCA: Un pribeag, nu ai văzut ?
CĂLUGĂRUL: Da, de friguri am zăcut !
IOVA: Lasă-l dracului, că-l tai !
CĂLUGĂRUL: N-am nici sare, nici mălai
IOVA: (trage iataganul).
 137

CĂLUGĂRUL: (aruncă sarcina de lemne și cu un foc de pistol doboară pe Iova, dispărând în

codru.Bacriși dă pinteni calului și fuge. Seimenii îl urmează, strigând.)
CRAINICUL: De la vale până-n plai
E numai jale și vai
Dar geaba turcii zoresc/ Că pe Matei nu-l găsesc
Fiindcă el e rânduit/ Nu morții a fi sortit
Ci ca Fătul din Povești,/ Domn al Țării Românești.
Poate să vină sultanul/ Cu întreg Aliotmanul
Pe Matei nu-l va afla/ Cât românii vor veghea !
(Apare Matei)
SCENA V
AGA MATEI : Nici nu-mi vine să mai plec
Noaptea, aici vreau s-o trec
Dar, de stau, și-n zori de zi/ Cu alți gonaci m-oi trezi
Arnăute, pune semn/ Și să știi că te blestem
Dacă tu, pe astă baltă/ Nu faci mânăstire-naltă.
SFETCA ARNĂUTA: Să trăiești, Măria Ta
Umil mă voi închina
Dar, de-aici, dacă ieșim/ Pe turci, tot să-i urmărim
Tot pe a Bistriței vale/ Și-n Romanați, prin tarlale
Să se-ndure Dumnezeu/Ca să-ți cinstim neamul tău.

SCENA VI
(Dinspre codru apar haiducii Gruia și Costea, cântând):
Aveam casă, aveam masă/ Aveam nevastă frumoasă
Dar tâlharii de ciocoi/ Mi-au luat plug și mi-au luat boi
GRUIA: (Observându-l pe Matei Basarab):
Să trăiești, Măria Ta/ Să ne chemi spre a lupta
Pe Leon să îl gonim/ Și cu drag să te slujim.
SFETCA ARNĂUTA: (făcând mâna pâlnie la ureche, ascultă, după care se adresează lui Matei):
Nu mai este timp de-a sta/ Cineva poate trăda
Să mergem, Măria Ta !
În inima codrului/Stă bine pribeagului
Unde urșii, frățiori/ Îți vor fi tăinuitori.
 138

(Sfetca Arnăuta schimbă hainele cu cele ale Agăi Matei, care, îmbrăcat ca arnăut, dă pinteni
calului și se afundă în pădure)
TOȚI CEI RĂMAȘI: Să trăiești, Măria Ta
Să ne ocrotești Țara
Noi cu toți ne-om strădui/ Domnul Țării, Tu să fii.
Peste văi și peste munți/ Peste codrii cei cărunți !
(Cântă ușor):
Sus la munte, sus/ Măria Ta, sus
C-acolo-i norocul dus
Când ăi coborî la vale/ Vei scăpa țara de jale
Măria Ta, sus.....
(Se aude un bucium prelung. Toți pornesc încet călări spre codru).
(Arnăuta a rămas ultimul din șir. Apare Bacriș, însoțit de doi trei seimeni de-ai lui, care-l doboară
pe Arnăuta cu o lovitură de pistol. Se încinge un schimb de focuri între credincioșii lui Matei și
oamenii lui Bacriș, care fug. Pe plai rămâne mort întins Sfetca Arnăuta. Cu șoapte îndurerate,
camarazii îl iau de jos, doi îl duc înspre pădure, în direcția lui Matei. Se vede durerea lor după
murmure și gesturi.
Pauză și înserare. Se aude un bucium. Reapar, Matei cu arnăuții lui credincioși. )41
AGA MATEI: Voi, slugi bune, credincioase/ Vă dau bani, averi și case
Și ca havnic să le-aveți/ Dacă la noi rămâneți.
Schitul ce veți înălța/ Arnota se va chema !
Să știe o lume-ntreagă/ Că în fuga mea pribeagă
Doi străini m-au ajutat/Cu drag m-au înconjurat
Ca să mai știe și alții/ Că toți oamenii-s ca frații
Și, numai în grea urgie/ Cunoști ce-i prietenie
Voi m-ați scăpat de pieire/ Pentru-a țării fericire.
(În timp ce ei coboară spre ponor și se depărtează, pentru a se re-apropia și a saluta
publicul):
CRAINICUL (în final).
Sună cornul lung prin văi/ Din codri, Vodă Matei
Coboară mândri oșteni/ Ai Domnului, pământeni
Descalecă-n capitală/ Domnie bună în țară
41
Nu știm din ce motiv, Autorul C. Popian a exclus această scenă din piesă, care ar fi fost esențială legendei însăși a
mânăstirii care și-a căpătat numele numai datorită sacificiului arnăutului credincios lui Matei. E posibil să fi fost rugat
de autoritățile culturale ale timpului, să renunțe, în acord cu linia vremii, sau mai simplu, ca să nu dea un aer tragic
suplimentar unei serbări la câmp liber, cum a fost cea din toamna aceea a lui 1968.n.n.
 139

Stă-n scaun , Matei înțelept/ Viteaz și blând, harnic și drept

Cinstește Țara Românească/ Din spiță basarabă-aleasă
Iar mânăstirea înălțată/ Unde-a scăpat cu viață-odată
Tezaur țării îl păstrează/ Și sufletul ne-nflăcărează.
La cripta Domnului tău, mare/ Lăcaș de nobilă-nchinare
Aprindem gândul nostru ferm/ Rostind un jurământ solemn
Cinsti-vom facla strămoșească/Și Țara nouă, românească.

(semnat): Const. Popian, 1968, oct.13. Bistrița.

CRAINICUL (în final). (Altă versiune):

Sună cornul lung prin văi/ Chiamă bărbați și flăcăi
Chiamă vitejii oșteni/ Ai Domnilor pământeni
Descălicători de țară/ Stâlpi de vatră seculară
Basarabii înțelepți/ Ne-nfricați, harnici și drepți.
Ca și altădat-poporul/Își croiește viitorul
Așezând la mare treabă/ Om din spița basarabă.
Și Matei, în piept de munte/Unde-a-nfruntat zile crunte
Ctitorește mânăstire/ C-a scăpat de urmărire.
Sub aprinsele stindarde/ Lângă criptă gândul arde
Matei Voevod veghează/Sufletele-nflăcărează
Pentru brazda strămoșească/Pentru Țara Românească.

SFÂRȘIT.
(Nu există cortină, piesa trebuie dată într-un plai de munte, precum cel de la Arnota).
 140

Anul 1969
C. C. Popian.
JANCU JIANU
Scenetă în 8 tablouri.
1969, Mai. Bistrița.

PERSOANELE (în ordinea apariției pe scenă).

Tudor Vladimirescu
Iancu Jianu
Moangă
Mereanu
Alexe
Trancă
Berbece
Fiera
Călin
Oprea (= haiduci)
Bunicul
Tata
Mama
Nașul
Nașa
Moașa
Rude
Taraful de lăutari (viori, cobze, flaut, frunză)
Un țăran
O slugă boierească
Un Arnăut
Un boier
Hangița
Un țăran ardelean
Un vătaf
 141

Un pristav
Marele Logofăt
Preotul
Sultana
Țărani, femei, fetele de măritat, popor mult, copii.
Un cor în culise.
Haiduci pe cai
Dat fiind că sceneta aceasta a fost pregătită spre a fi reprezentată în aer liber pe platoul muntelui
din fața Mânăstirii Arnota- Vâlcea, ea cere un bogat echipament de popor, haiduci cu cai, iar tot
decorul a fost realizat în natură la scară naturală.

TABLOUL I

(Decorul înfățișează în stânga marginea unui sat, iar în dreapta, codrul; între ele este sugerat un
câmp auriu. Pentru început se prezintă scenele apăsării fanariote în sat, apoi se luminează pădurea
în care se află în preajma unei colibe-bordei, mai mulți bărbați, între care slugerul Tudor,
boiernașul Moangă și boierul haiducit Iancu Jianu).

TUDOR: Domnia fanarioților a ajuns să fie nesuferită de toată suflarea românească.

MOANGĂ: Da, și ca să se răstoarne această stare trebuie să scoatem mâinile din sân.
TUDOR: Prin răzmeriță.
MOANGĂ: Răzmerița se face cu oșteni și cu bani.
IANCU: Banii îi dau eu. Uite, până una alta, mă fac frate cu dracul și intru zapciu de plasă. Am să
dibui comorile boierilor, să le dau pe mâna haiducilor. Și atunci, pandurilor tăi, frate Tudorine:
Dau toate peșterile/ Cu toate comorile
Și nevoie de va fi/Cu haiduci te voi sluji
MOANGĂ: Îți trebuie multe arme, Tudore, și oșteni să le mânuiască.
TUDOR: Mă voi duce la muscali să învăț meșteșugul războaielor și să aduc poate și ceva arme
grele, tunuri de pildă. Voi folosi pe Lazăr de la București, să-mi pregătească tunari pricepuți.
MOANGĂ ȘI IANCU: Bravo, Slugere. Noroc și izbândire. Te așteptăm! (Se îmbrățișează).
IANCU (cântă cu patimă pe melodia Jianului, cei doi stau cu mâinile pe piept):
Lele, muică, mierla cântă/Vara-i verde, luna sfântă
Codrului cosița-i crește/Pe voinic de mi-l umbrește.
Umbra-i deasă-n cărpiniș/Să m-așez la ăl cotiș
Și să vânez la ciocoi/Că prea mulți sunt pe la noi.
(În vreme ce Moangă și Tudor s-au retras încet în dreapta, apar din codru în preajma lui Iancu,
Mereanu cu haiducii săi, cântând):
HAIDUCII (MEREANU,ALEXE, TRANCĂ,BERBECE, FIERA,CĂLIN, OPREA)cântă:
 142

MEREANU:
Bată-i Doamne pe ciocoi /Mugur Mugurel
Cum ne bat și ei pe noi / Mugur Mugurel
Vino, mândră primăvară
Să ieșim la codru iară
Și din umbra codrului
Mântuirea neamului.
TOȚI HAIDUCII: (tempo de doină):
Să dea bunul Dumnezeu/Să umble și plugul meu
Să trag brazda dracului/ La ușa spurcatului.
O brăzduță de-ale sfinte/Să țină ciocoiul minte
Să-i arunc un semănat/Cu sânge negru udat
Sămânță de românași/ Să răsară pandurași.

TABLOUL II
(În marginea unui sat. O jumătate de decor conține câteva case și o cârciumă. În fața unei case
petrecere la un botez. În partea opusă pădurea haiducilor).

SCENA I
(Bunicul, tata, mama, nașul, nașa, moașa, rude,nuntași, lăutari (viori, cobze, flaut) ). La ridicarea
cortinei petrecerea e în toi. Chiote, veselie, joc. Lăutarii cântă o horă săltăreață.
SCENA II
Intră Trancă, hora încetează.
TOATĂ LUMEA (cântă ”La fântână”):
La fântână, la izvor/ Duc haiducii murgii lor
Că sunt murgii însetați/ Și de arme încărcați, la la la la la.
La puțul fârtatului/ Merg haiducii Iancului
Să dezgroape niște bani/Să-i împartă la sărmani.
Pe sub tei, peste dăroi/Vine potera puhoi
Zice Trancă un cuvânt/ Cad deliii la pământ.
(Se face liniște).
TRANCĂ: Frații mei de jug topiți/Vă urez ani fericiți
Finișorul să-mi trăiască/Țara să și-o fericească.
Vin din partea Iancului/Iancului zapciului
Care ziua zapcierește/Noaptea cu noi haiducește
V-am adus cinci galbeni mari/Și-o salbă de icușari
 143

Un botoi pește cosac/ Și de cânepă, un sac.

Și voie bună la toți/ Să scăpăm țara de hoți
BUNICUL: Să trăiască haiducia/ Codrul și cu voinicia
Cât or fi-n codri haiduci/ N-om mai avea venetici
Să adune vitele/ Să ne fure fetele.
TARAFUL( începe un joc, o horă de mână sau o sârbă cu Trancă).
TRANCĂ: (se prinde în horă și zice ca o strigătură în horă):
Fraților, de-amar zdrobiți
Voi, de poteri, ce mai știți ?
BUNICUL: (răspunde tot ca strigătură, deși el nu joacă):
Știm că zapciul ne spune/ Totdeauna vorbe bune
Dar îl paște Cârc-serdarul
TRANCĂ: E mai ager ca tâlharul
Iancu e neaoș altea/ Și nu-i pasă de dușman.
TATĂL: Ia, să mai lăsăm necazul
Că mi s-a-nroșit obrazul
Azi se cade să-nchinăm/Copilului să-i urăm
TRANCĂ: Să iasă șoiman de munte
S-ajungă pandur de frunte
NAȘUL: Să trăiască codrul, vere
Că e cea mai mare-avere
TOȚI (izbucnesc):
Alei, codrule, fârtate
Totdeauna mi-ai fost frate
Și de bine m-ai vrăjit/ Și de dor m-ai lecuit.
Dacă vrei să-mi faci un bine/ Lasă-mă să intru-n tine
În brâu cu pistoalele/ În spate cu flintele
Și din umbra ta cea deasă/ Să-mi fac cea mai bună casă
Și să ies din tine-afară/ Numa-n dulcea primăvară
În calea ciocoilor/ Să-i dau hrană corbilor….
TABLOUL III
(În pădure, un foc mare, unde se frige un berbece. Haiducii în jurul focului.
SCENA I
UN HAIDUC ( rezemat de un copac, cântă):
 144

Sub poale de codru verde/ Mititel focșor se vede

Mititel și potolit/ Și de haiduci ocolit
Nu știu-s zece, doisprezece/ Căci îți frig toți un berbece
Un berbece ocheșel/ Și-l frig cu pielea pe el
Îl stropesc cu vin de-ăl dulce/ Beau voinicii să se culce.
(Urmează brâul bătrânesc, acompaniat de fluierași).
MEREANU:
Măi copii, către Curtea de Argeș miroase a poteră. Tu, Mierlete, rămâi la tainița cu
scumpeturile; tu, Gruio,te urci în ghindarul de la Valea Ursului și faci ca ghionoaia.
(În timp ce ei se depărtează,
MEREANU începe să cânte):
Surioară căprioară/ Nalță-te-n două picioare
Și roade codrul pe poale
Să văd matca Oltului/ Lunca Topologului
Potera serdarului.
SCENA II
(Cei dinainte, Fiera, Jianu. Toți se fac roată în jurul lui Mereanu.)
IANCU: (este adus legat la ochi cu o bazma): Bună seara.
MEREANU (scoțându-și luleaua din gură): Mulțumim dumitale ! (Îi scoate bazmaua).
JIANU: (către Fiera): Bine, măi frate, dar de ce m-ai adus aici ? Cu ce drept oprești pe un român să
nu se ducă-n treaba lui ?
TRANCĂ : Poți să-mi fii și frate, așa e legea codrului.
JIANU: Asta nu-i purtare de haiduc, măi Merene !
MEREANU: (Se preface că nu-l cunoaște pe Jianu):”Măi Merene” ? Cine ești dumneata de cunoști
legile haiduciei ?
JIANU: Cunosc nu numai legile haiduciei, ci cunosc și câte falange ai mâncat tu, Merene, la scara
boierească și cum te-ai crucit tu, Corbene, când un boier te-a cercetat în închisoarea de la Caracăl.
MEREANU: Destul ! Sus căciula, copii și strigați cu mine: trăiască Jianu, Căpitanul nostru !
(Toți aclamă pe Jianu).
JIANU: Primesc, dar să-mi jurați că vom face o faptă mare.Să călcăm ocna de la Telega unde
mucezesc frați de-ai noștri, să-i aducem între noi.Cu ei și cu alții, să formăm alte cete pe care să le
conduceți fiecare din voi în numele lui Iancu Jianu. Să putem lucra în acelaș timp în mai multe
locuri, depărate unele de altele, să nu ne știe de urmă și să scăpăm mai iute țara de ciocoi. Că:
De greața ciocoiului/ Am luat calea codrului
 145

Am ales stăpânitori/ Brazii cei cu fruntea-n nori.

TOȚI (ridică flintele în sus, apoi cu fața la pământ și cu o mână pe armă și cu alta pe pământ,
jură): Afară liftele spurcate
Jurăm să aducem dreptate ! Jurăm ! Jurăm !.
TABLOUL IV
O răscruce de drumuri la marginea pădurii.
SCENA I
(O slugă boierească, un arnăut, un boier, un țăran satisfăcut. Semi-întuneric).
O SLUGĂ BOIEREASCĂ: M-a trimis de la Câmpina boierul Megalichiades, călare pe cel mai bun
armăsar de misir la Ploiești să poftesc pe niște boieri la un zaiafet. În pădurea Mărginenilor mi-a
ieșit nainte unu, -zicea că-l cheamă Jianu ! (Plânge): Mi-a dat două bâte și mi-a luat bunătate de
armăsar ! (Se vaită): Ce mă fac ? Ce mă fac ?
ȚĂRANUL (din umbră): Cum îți vei așterne, așa vei dormi.
UN ARNĂUT: Duceam la taft42 la Caracăl niște hoți, legați în lanțuri. În pădurea Sarului mi-a ieșit
Jianu înainte, mi-a luat armele și a dat drumul hoților. Mă spânzură Stoica, șchiopul, aoleu !
ȚĂRANUL: Toată pasărea pe limba ei piere…
UN BOIER: Plecasem la Târgu Jiu cu niște vite și cu două slugi. În pădure la Cărbunești, mi-a ieșit
înainte Jianu, ne-a legat fedeleș, ne-a luat vitele și ne-a spus că le dă la niște pucioși de țărani.
(Tremură). Și era grozav ! Când a țipat la noi, am căzut fără simțire în pulberea drumului. Aoleo,
copiii mei!
(După aceia, ies unul câte unul în dreapta. Din stânga apare un țăran zdrențăros dar foarte
entuziasmat).
ȚĂRANUL:
Arză-vă focul tâlhari/ Că-i Jianu sub stejari
Scherlăe-n tot locul fiara/ Că-i Jianu-n toată țara.
TABLOUL V
SCENA I
(Jianu cu toți haiducii la han. Hangița, lăutari).
HANGIȚA (aduce o oală mare cu vin).
Un LĂUTAR (recită acompaniindu-se de taraf acest viers haiducesc. 43
Paște Murgul înșeuat/Pe sub cetina de brad.
Cum ar mânca fân uscat/Dac-am coborî în sat
La cârciuma Ileanii/Unde-și beau haiducii banii !
42
Reședința unei sub-prefecturi.
43
Din varianta 2, pe foi volante, notat cu nr.3.
 146

Și-apoi ar zbura nebun/ Peste crângul de alun

Sub albastrul cerului/Către poala muntelui
Pe sub stânca Albului/ La haiducii mielușei
Din ”Șesul cu ghiocei”.
JIANU:
Bun găsit, voinici sub brazi
Că-i mult de ieri până azi.
De greața streinului/ Am luat calea Bulzului
Cu Alexe și alți doi/ Am trecut peste Dăroi
Și-am dat aici peste voi/Că ne-a-ndreptat o nevastă
La stupara de sub coastă.
Și-am luat culmea dealului/ Până-n Colțul Teiului
Și sus, sus, la Scărișoară/ Am îngropat o comoară;
Strănepoții-o vor găsi/ Și de noi și-or aminti.
TOȚI (fac mare haz).
LĂUTARII : (cântă ”Iancule, de unde vii” și
”La fereastra din obor”):
Trei lămâi și trei gutui/ Iancule, de unde vii ?
De la târg de peste Jii
Iancule, ce-ai târguit ?/ Șapte- opt oca de plumb
Și-o bazma de praf mărunt
Să duc la băieți la crâng,
Că-s băieții fără minte/Prăpădesc la gloanțe multe.
Să pun iarba cu mâna/Gloanțele cu ciutura
De-nspăimântă potera.
JIANU: Altu, măi, mai de dor !
LĂUTARUL cu HANGIȚA, cântă:
Of, of, foaie verde de mohor
La fereastra din obor/ Bate murgul din picior.
Nu bate ca să adorm/ Ci bate ca să mă scol
Să-i dau fân și orzișor/ Apă rece din izvor
Să-i pun șaua binișor/Să mă duc unde mi-e dor
La o puică din pripor.
TABLOUL VI
 147

(Numai Mânăstirile).
Acelaș decor. Colțul de han, iar în cealaltă jumătate, pădure. În fund muntele Arnota, cu
Mânăstirea.
SCENA I
(Jianu și toți haiducii)
LĂUTARUL (care recită, acompaniat de taraf):44
Iancule, pe unde tragi ?
Sus, la Arnota, sub fagi
Ca-nflorit niște aluni/ Și am și prieteni buni
Gheorghe Trancă din Ionești/ Berbece de la Rîmești
Și pe Fiera din Folești
Care-și potolesc amaru/ La cârciuma lui Birjaru45
Ce face semn cu flinta/ Când se simte potera.
JIANU: Copii, era timpul să răzbunăm pe frații noștri, așezați între Bistrița și Horezu, care au fost
atât de batjocoriți de starețul grec Hrizant, care le lua nouă piei. Comoara lui, pe care i-am luat-o,va
fi de mare ajutor46 pentru sărăcime și un plocon minunat pentru Domnul Tudor.
(Se aude un șuierat puternic. Toți ciulesc urechile)
MEREANU: Nu e bine. Ăsta e semnal de poteră. (Alt șuierat).
JIANU:Trăzni-i-ar mama focului.
SCENA II
(Fiera vine în fugă).

FIERA: Căpitane, potera este în Dealul Ulmului, ca la 200 de pași.

JIANU: Să-i fie de bine. La treabă copii.
(Toți ies în fugă, în dezordine, în diverse direcții. O mică pauză și se aud împușcături și șuiere).
SCENA III
Jianu, Alexe, Berbecel.
JIANU: Voi rămâneți lângă mine. Tu, Alexe umpli flintele, iar tu, Berbece le dai pe cele goale lui
Alexe. (Jianu se duce câțiva pași spre fund, șuieră și strigă ): Foc! Foc !
(După care se depărtează spre fund).
(Pădurea urlă, după un moment se aud văitături. Un moment de tăcere, după care se aude un
cântec, care pe măsură ce se apropie e mai tare):
44
Din varianta 2, pe foi volante.
45
A cărui pivniță, în care beau de fapt, feriți de lume, haiducii, este sub actuala casă CC.Popian din Bistrița
Vâlcea.n.n.
46
În text: ajutorință.
 148

Of, foaie verde magheran/ N-ați auzit de-un Jian

De-un Jian și de-un oltean/ De un hoț de căpitan
Care umblă prin păduri/Cu 12 panduri
Cu ghebe și cu poturi/Găitane-n cusături
Și păzește la strâmtori/Să despoaie negustori….
(Se asociază țăranii):
Topește poterile/Cherlăie jivinele
Scutură pe lipitori/Ca să le ia gălbiori
Să-i împartă la săraci/Să-și cumpere boi și vaci
Și-i dă și lui Tudorin/Să scape țara de chin.
TABLOUL VII
(În stânga marginea unui sat. La mijloc, un lan între pădure și sat. În dreapta, o pădurice.)
SCENA I
Țăranii în pauză și prânz.
UN ȚĂRAN (cântă jalnic)
Foaie verde de susai/La fântânița din plai
Pusei masa și mâncai
N-apucai să iau din masă….
(Este întrerupt de un haiduc care vine din pădure):
HAIDUCUL: Veste rea, fraților, Iancu a fost vândut și prins de potera ascunsă în zăvoaiele Oltului
la Goranu.
UN ȚĂRAN ARDELEAN: Tot așa au făcut și cu Horia la noi în Ardeal, acum o jumătate de veac.
O ȚĂRANCĂ: Și unde este acum căpitanul Iancu ?
HAIDUCUL: L-au și dus la București, la închisoare. Se zvonește că o fată de la curte, Sultana
Gălășeasca vrea să-l ia de bărbat, scăpându-l de spânzurătoare. Are chiar făgăduiala doamnei lui
Caragea. Trebuie să respecte obiceiul pământului.
TOȚI: Da, da, să mergem ! Să sculăm satele !
O FEMEIE: (cântă): Cuculeț, pană de corb…
UN ȚĂRAN: (cântă jalnic): Foaie verde de cicoare
De după Vinerea Mare…
(Alt țăran)
Stă Jianu la-nchisoare
Străjuit de-o fată mare
O FEMEIE: De-o Sultană Gălășească
 149

UN BĂRBAT: Tot de viță oltenească

O FEMEIE: Fată la curtea domnească
UN ȚĂRAN: Mai încet, că vine vătaful
ION: Fraților, să plecăm mâine la domnie pentru Iancu
ALT ȚĂRAN: Și să ne alegem un pământ din pădurile Vlăscii.
UN VĂTAF: (Învârtind un harapnic): La muncă, leneșilor, n-ați auzit ?
(Ies toți, murmurând vorbe înciudate sau revoltate. Loviți unii, se vaită pe melodia ”N-ați auzit de-
un Jian”, fără cuvinte. Încetul cu încetul lumina slăbește, spre înserare).
TABLOUL VIII
(București. În locul casei s-a instalat un podiu pentru spânzurătoare, în partea cealaltă pădurea de
câmpie în câmpul unde azi sunt Moșii. În fața spânzurătorii mulțime și paznici. Pe podiu, sub furca
spânzurătorii, marele logofăt vrea să împiedice pe preot să oficieze cununia haiducilor cu fetele
care se ofereau, conform obiceiului pământului, să-i ia de bărbați. Popor mult de față. Un cor
departe cântă jalnic):
Jele-i Doamne cui i-e jele/Jele-i, Doamne, codrului
De haiducii Iancului
Care cântau doinele/Și slobozeau flintele
De-nghețau jivinele
Arză-i focul iadului/Pe dușmanii neamului.
UNUL DIN COR (recită):47
Oltule, câine spurcat/Ce vii așa turburat
Cu plăvii amestecat/ Dar ce fel de plăvii-aduci
Numai șele și oblânci/ Și capete de cai murgi.
Oltule, pe matca ta/ Dar-ar Dumnezeu să dea
Să crească și papura/ Să doarmă lupoaica-n ea
Să vin eu c-o șușanea/Ca s-o-mpușc să-i iau pielea
Să-i fac mândră malotea/C-am o mândră la Pietrari
Cu salbă de galbeni mari/ Și-n urechi cu icoșari.
(Cântă):
Jele-i , Doamne, cui i-e jele/ Jele-i, Doamne, codrului
De armele Jancului.
UN PRISTAV: Se zăresc. Iată-i, vin.

47
Adăugat din varianta 2, pe foi volante.
 150

(Sunt aduși de către slujbașii Cârmuirii, în lanțuri, Iancu și încă tre-patru haiduci care sunt urcați
pe podiu, sub spânzurătoare. O trâmbiță sună un semnal).
MARELE LOGOFĂT (citind un hrisov): Oameni buni, din înalta poruncă a Măriei Sale Ion
Caragea, este osândit la moarte prin ștreang vestitul tâlhar Iancu Jianu, împreună cu alți 5 tovarăși
care au putut fi prinși. Să trăiască Măria Sa, Vodă!
LOGOFĂTUL: Călău, fă-ți datoria (Călăul pregătește lațurile)
PREOTUL: Nu te grăbi, gâdeo ! Obiceiul pământului spune că un condamnat, ori cine ar fi el, este
iertat, dacă o fecioară își ia asupră-și păcatele lui, luându-l de bărbat. (Adresându-se mulțimii): Nu e
nici o româncă aici ?
VOCI: Suntem, suntem.
LOGOFĂTUL: Numai Vodă împlinește legea, nu o scârbă de popă.
(În public, zarvă mare. De departe se aude un glas de femeie).
SULTANA: Opriți, opriți ! (vine în fugă, fluturând o foaie de hârtie): Stați, stați ! (dă hârtia
marelui Logofăt).
MARELE LOGOFĂT: (Citește tare): Să se dea slobozenie tuturor osândiților, dacă se va găsi o fată
tânără și nemăritată care se va îndupleca să ia de bărbat pe Iancu Jianu și să se cunune cu el lângă
spânzurătoare, având ca nași pe gâdea.
SULTANA: Eu sunt aceea !
PREOTUL : Trăiască Măria Sa, Caragea !
POPORUL : Uraaa! Uraaa !Trăiască haiducia. Trăiască Jianu ! (Zarvă).
PREOTUL (cu patrafirul de gât strigă tare): Fiice românce, pe cei cinci îi lăsați să moară ?
VOCI: Nu, nuuu! (5 fete se urcă pe eșafod. Preotul îi împerechează și ridicând mâna sus, zice):
PREOTUL: Fiți cununați !
IANCU: (cu Sultana de mână): Voi sunteți finii mei ! Vă cer să iubiți Țara și să faceți numai pui de
haiduci care să lupte pentru drepturile norodului.
(Mulțimea, într-o explozie de entuziasm joacă hore cu strigături, ca ”Hora miresii”, apoi întreaga
gloată cântă: ”Marșul lui Tudor”, în timp ce cortina se lasă încet):
Cine trece Oltul mare / Ce viteaz răzbunător
Cine umple de teroare / Zbirii bietului popor?
Este Tudor, e olteanul / Ce-nspăimântă pe păgâni-pe păgâni
E voinicul, e oșteanul, este Tudor, Domn român, -român.
Să-l urmăm români cu toți,/ Să scăpăm țara de hoți. (repetat).

”Doina Olteanului”
 151

Foaie verde leuștean/M-a făcut maica oltean

Oltean mândru și voinic/Și n-am frică de nimic
Precum Oltul, în mânie/ De stânci nici că vrea să știe
Și le calcă cu putere/Trecând iute peste ele
Rupe jugul dușmănesc.
Așa fiul Oltului/Vrăjmașul dușmanului
Rupe jugul dușmănesc/De pe neamul românesc.

CORTINA
*unde se găsește cortină, se lasă încet

SFÂRȘITUL CĂRȚII OPEREI DRAMATICE