IOAN SLAVICI

(1848-1925)

Printre marii clasici, dintre care fiecare reprezintă superioara înflorire a unui gen sau a unei
specii în literatura română (M. Eminescu fiind prin excelenţă poetul, I. Creangă - povestitorul, iar I.
L. Caragiale - dramaturgul), I. Slavici este cunoscut îndeosebi ca nuvelist de excepţie.
Prin opere ca Moara cu Noroc, Pădureanca, Popa Tanda ori Budulea Taichii, scriitorul se afirmă
în calitate de creator al unei lumi animate de mari energii, de patimi puternice şi de dramatice
probleme morale în cadrul, schiţat cu mână de maestru, al satului şi târgului transilvănean, cu
vechile lor legi nescrise, păstrate şi transmise de opinia publică, „gura satului“), ori al întinsei
câmpii de vest, unde legea o făceau oamenii puternici şi lipsiţi de scrupule, precum Lică Sămădăul.
Valoarea nuvelisticii a pus mult timp în umbră importanţa operei de romancier a lui Slavici, care
prin Mara, realizează „Un pas mare în istoria genului", după aprecierea lui G. Călinescu.
Literatura română de până la Slavici izbutise să realizeze câteva personaje dramatice de
mare forţă artistică, dar nu crease încă un personaj epic viabil care să nu întruchipeze schematic o
anumită trăsătură de caracter sau categorie socială, ci să ţâşnească din propria sa luptă, din propria
sa voinţă de a se realiza într-un anumit fel şi să devină prin aceasta un tip reprezentativ pentru
societatea românească. De aceea personajele conturate de Slavici în romanele şi mai ales în
nuvelele sale vor fi privite cu mare interes. Spre deosebire de scriitorii dinaintea lui, Slavici nu
impune personajelor o comportare rigidă, dictată de anumite prejudecăţi morale, ci le dă libertatea
de a se manifesta, în împrejurările în care le pune viaţa, după propriile îndemnuri, după imperativele
sufletului lor.
Ni se relevă astfel nu numai caractere gata formate, ci şi felul în care ajung oamenii să fie
aşa cum sunt, ca rezultat al înrâuririlor ce s-au exercitat asupra lor, a condiţiilor sociale în care au
trăit. A crea personaje prin care să arăţi că, asupra predispoziţiilor psihice înnăscute, societatea în
care trăiesc şi întâmplările vieţii lor exercită influenţe ce le transformă caracterul, reprezenta pentru
vremea lui Slavici o noutate în literatura română şi un fapt concret al aplicării metodei realiste în
arta literară. Scriitorul pune accentul pe evoluţia artistică a personajului epic. În acest sens, el
acordă, în cadrul naraţiunii, o atenţie deosebită evenimentelor aflate în legătură directă cu
personajele, precum şi intervenţiei lor nemijlocite în desfăşurarea întâmplărilor.
În evoluţia lui Ghiţă, Slavici nu ne povesteşte întâmplările vieţii lui, ci îl pune pe el însuşi să
acţioneze sub ochii noştri. Întâmplările prin care trece îl frământă, îl zbuciumă dureros, dar, cu toate
acestea, patima banului nu-l părăseşte. El îşi poartă cu consecvenţă povara propriilor sale slăbiciuni,
care îi determină destinul, transformându-l într-un veritabil erou tragic. Deşi înţelege că, în cele din
urmă, în lupta cu Lică, el va fi cel înfrânt, pentru a-şi satisface dorinţa de răzbunare, Ghiţă intră în
conflict cu toată lumea lui. Îl vedem angajat în lupta necruţătoare cu toţi ceilalţi, chiar și cu sine
însuşi. îl vedem cum se frânge şi cade învins. Ceea ce impresionează nu sunt însă transformările pe
care le suferă caracterul lui, sfârşitul. ci consecvenţa cu care personaje ca el îşi susţin pasiunile,
energia ce se degajă în lupta cu împrejurările vieţii şi, în acelaşi timp, cu propriile lor slăbiciuni.
Slavici nu înfrumuseţează cu nimic viaţa personajelor sale. Procentul de afecţiune, de bunătate şi
răutate, de hotărâre şi slăbiciune pe care le aflăm în fiecare din ele, face din Slavici un observator
fără părtinire, cu UN SPIRIT realist desăvârşit.
Dar în concepţia lui Slavici viaţa fiecărui personaj este văzută ca un destin propriu, care
oricum se va împlini. De aceea el nu se simte în nici un fel obligat să explice nimic, ci numai să
descrie cât mai fidel întâmplările ce îl conduc pe fiecare personaj pe drumul destinului. Astfel,
observând dezumanizarea lui Ghiţă, Slavici notează: „Atât se simţea de ticăloşit şi de aa: în el
însuşi, încât nu mai putea să-şi dea seama ce poate şi ce nu poate şi aşa încetul cu încetul se lasă în
voia întâmplării“. Personajele inseşi sunt convinse că au o soartă dinainte stabilită, căreia nu i se pot
în sinea sa, odată, când se află la strâmtoare. Alteori se consolează cu formule ca: „aşa mi-a fost
rânduit“, „dacă e rău ce fac, nu puteam să fac altfel“. Nuvela însăşi se încheie cu reafirmarea acestei
fataliste concepţii despre viaţa omului. Privind cu ochii înlăcrimaţi ce mai rămăsese din cârciumă
după incendiu, soacra lui Ghiţă exclamă: „Sâmţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dată“.
Definitorie pentru arta realizării personajului la Slavici este o mare putere de interiorizare. Aceasta
a făcut ca eroii lui să fie înfăţişaţi în zbuciumul lor lăuntric, nu numai în manifestările lor exterioare,
aşa cum fuseseră zugrăviţi în proza de dinainte de el.
Arta personajului epic atinge în Moara cu Noroc un nivel de măiestrie ridicat şi în ceea ce
priveşte portretistica literară. Portretul fizic este concis, redus la esenţial, realizat aproape cu aceleaşi
mijloace ca la predecesorii săi. La Slavici, accentul nu cade însă pe substantive abstracte, însoţite de
determinări corespunzătoare, ci pe adjective cu rol de epitet caracterizator. O comparaţie între
portretul pe care Filimon îl face cherei Duduca (Această Veneră orientală... avea o frumuseţe perfectă, o
inteligenţă vie şi un spirit fin şi iscusit...) şi cel pe care Slavici îl face Anei (Ana era înţeleaptă şi aşezată...
Ana era tânără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă...) este revelatoare
în acest sens. Intr-o măsură mai mare decât portretul fizic, portretul moral constituie un succes
remarcabil al prozei româneşti de la începutul secolului al XX-lea.
Originalitatea artei portretistice la Slavici constă în faptul că personajele au însuşiri numeroase,
pozitive şi negative, au calităţi şi defecte, voinţă şi slăbiciune, atitudini ferme şi ezitări, îndrăzneli şi
temeri; iubesc sau urăsc, după împrejurări, sunt pătimaşe sau rezonabile; au, în general,
comportarea unor fiinţe reale. Astfel prezentaţi oamenii, portretul lor moral este, de regulă, complex
şi adesea alcătuit din trăsături contradictorii. în nuvela Moara cu Noroc, el se constituie ca o
însumare treptată a observaţiilor autorului cu propriile mărturisiri ale personajului şi cu reacţiile
sufleteşti ale celorlalte personaje.
Scriitor obiectiv, realist, Slavici dă o mare atenţie felului în care se exprimă personajele. Şi
cum contribuţia directă a eroilor la desfăşurarea acţiunii este masivă, valoarea limbajului ca
document al vieţii sufleteşti creşte. Dialogurile, fiind reflexe ale intimităţii omului, au o mare putere
de caracterizare psihică. Atunci când Ana îi spune lui Ghiţă: „Eşti un om netrebnic şi grozav
trebuie să te fi ticăloşit tu în tine, pentru ca să-mi spui ceea ce nu crezi nici tu însuţi“, avem nu
numai o informaţie despre transformarea caracterului acestuia, ci şi un reflex al amărăciunii pe care
constatarea o produce în sufletul ei.
Remarcabile sunt, în stilul lui Slavici, expresiile, zicătorile şi proverbele. Anumite capitole
ale nuvelei par a ilustra chiar adevărul invariabil al unor proverbe.

Moara cu noroc

Ioan Slavici este unul dintre cei mai importanți prozatori din perioada marilor clasici.
Împreună cu Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale face parte din perioada de înflorire
a culturii și literaturii române, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea,
denumită generic perioada marilor clasici. Aceasta a constituit epoca în care s-a continuat și
sedimentat talentul creator al unora dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii române, fiecare
afirmându-se și atingând treapta desăvârșirii artistice în câte un gen literar: Mihai Eminescu – prin
poezie, Ion Creangă – prin povestire, Ion Luca Caragiale – prin dramaturgie iar Ioan Slavici – prin
nuvelă.
Ioan Slavici a scris povești, nuvele, dramaturgie și romane, fiind „o personalitate artistică
proteică”, care „nicăieri nu s-a exprimat mai deplin ca în nuvelistică. ...” rămânând „până astăzi
marele nuvelist al literaturii noastre, nu numai părintele ei.”1
La fel ca și Ion Creangă, Slavici a apreciat și iubit viața de la țară, cu oamenii, obiceiurile și
credințele ei străvechi, încercând s-o cuprindă în opera sa, sub toate aspectele: economic, social,
familial. „Prin ascuțitul simț realist, Ioan Slavici a inaugurat în literatura română o puternică
direcție, care atât prin el cât și prin continuatori de talia unui Liviu Rebreanu, Agârbiceanu sau a
unor nuveliști și romancieri din generațiile următoare – de la Pavel Dan și Al. Sahia la Titus
Popovici și Ion Lăncrăjan – brăzdează adânc epica, până în zilele noastre.”2
1
Pompiliu Marcea, Ioan Slavici, București, Editura pentru Literatură, 1965, p. 233.
2
Dumitru Micu, Un Balzac al satului ardelean, în Convorbiri literare, nr. 15 din 15 aug. 1972, p. 4-5; apud Ioan
Slavici, Antologie, prefață, tabel cronologic și bibliografie de C. Mohanu, București, Editura Eminescu, 1977,
 Concepția sa artistică, impregnată de filonul popular dar și psihologic, se exprimă, în modul
cel mai firesc, în volumul Novele din popor, apărut în anul 1881, care cuprinde următoarele nuvele:
Popa Tanda, Pădureanca, Budulea Taichii, Moara cu noroc, Comoara, Gura satului, Scormon, La
crucea din sat, O viață pierdută, Crucile roșii. „Observator tenace al realității, scriitor deprins să
prezinte viața așa cum e, fără înfrumusețări convenționale, fără idealizări, văzând în interesul
economic mobilul esențial, factorul determinant al întregii existențe umane, așezând în centrul
narațiunilor oameni care luptă pentru a trăi mai bine, cred că n-am greși considerându-l pe Slavici
un Balzac al satului românesc.”3
Personajele care populează nuvelele lui Slavici fac parte atât din clasa bogată a lumii satelor
cât și din pătura de jos, fiind oameni gospodari, cu o voință puternică animată de sentimente
puternice, dominante, dând dovadă de sârguință, având în sânge gustul economiei capitaliste.
Eroii săi vor să reușească atât prin muncă asiduă cât și de pe urma negoțului, a diverselor
afaceri rurale dar și din exploatarea altora prin muncă necinstită. „Ei acaparează avuția fie prin
muncă sălbatică, încăpățânată, fie prin acumulare primitivă, prin violență, ferocitate, ciocniri
sângeroase; în tot cazul, nu pe căi ocolite, ci prin asalt fățiș, la lumina zilei expunându-se
primejdiilor, riscându-și existența.”4
Unii dintre eroii săi au însă și sentimente oneste, sunt pătrunși de spiritul credinței, merg pe
ideea predestinării, socotind că „așa a fost scris”; alții au în sinea lor puternic ancorat sentimentul
responsabilității familiale, al unei vieți casnice împlinite.
Datorită patimii devoratoare, componenta tragică a personajului își face simțită prezența:
„Iar tragicul personajului se arată în aceea că, în acțiunea provocată de propria lui voință în condiții
ce depășesc orice voință, alegerea lui se împlinește dincolo de bine și rău. Eroul tragic are intuiția
existenței unei lumi de valori permanente în viața omului, susceptibile de a determina voința umană,
dar acestea nu pot acționa asupra lui fără ca el să aleagă ceea ce el crede că este calea pentru
realizarea lor, punându-le însă tocmai astfel în conflict unele cu altele, în dilema tragicului.”5
Referitor la geneza și apariția nuvelei, Mircea Zaciu nota: „Slavici a scris Moara cu noroc în
aceeași vreme cu lucrul la monografia Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina.
… Terminată înainte de iunie 1880 (Cf. Maiorescu, Însemnări zilnice, I, p. 335) ea va fi oferită de
critic atenției de redactor a lui Iacob Negruzzi abia în septembrie 1881, când – dată fiind și
lungimea textului – publicarea devine practic imposibilă: Slavici o inserase în volumul Novele din
popor, aflat în acel moment sub tipar.”6 Maniera în care patima banului pune stăpânire pe viața
omului și-l coboară din punct de vedere moral, dezechilibrându-l ireversibil, e foarte bine ilustrată
de Slavici în Moara cu noroc.
Manifestarea elementelor economiei capitaliste în rândul țărănimii și transformarea pe care
acestea o produc în viața omului sunt puternic ilustrate, cu un acut simț al realității, având și o tentă
moralizatoare, în frumoasa nuvelă. „Realitatea socială pe care scriitorul o înfățișa în proza lui,
privită ca moment al dezvoltării unor relații de tip capitalist în mediul sătesc, îi oferea o lume de
oameni ce se chinuie pe ei înșiși, chinuiți de alții, sau chinuind pe alții, strâmtorați de legile morale
pe care cele sociale le contrazic și le modifică într-un profil dramatic în care căderea personajelor,
ce merge până la tragic, este totdeauna inumană pentru cel ce o suferă.”7
Marele nostru nuvelist era de părere că omul trebuie să fie mulțumit în viață cu cât i-a dat
Dumnezeu, să nu pretindă mai mult decât ar putea obține pe cale cinstită, altfel, depășind măsura, ar
putea deveni pătimaș, fiind pe cale de a pierde echilibrul sufletesc și liniștea familiei. Chiar de la
începutul nuvelei Moara cu noroc este inserată această percepție a lui Slavici, în cuvintele rostite de
bătrâna, soacra lui Ghiță: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci
p. 225.
3
Idem, ibidem, p. 4-5; apud ibidem, p. 225.
4
Apud ibidem, p. 226.
5
Eugen Todoran, Realismul tragic în proza lui Ioan Slavici, în Secțiuni literare, Timișoara, Editura Facla, 1973, p.
99.
6
Mircea Zaciu, Glose la „Moara cu noroc“, în Ioan Slavici – Evaluări critice, Timișoara, Editura Facla, 1977, pp.
13-16.
7
Eugen Todoran, op. cit., p. 95.
liniștea colibei tale te face fericit.”8
Personajul central Ghiță, cizmar de profesie, se hotărăște să ia în arendă „Moara cu noroc”,
un han situat într-o vale, la o distanță nu prea mare de satul Ineu:

„De la Ineu drumul de țară o ia printre păduri și peste țarine, lăsând la dreapta și la stânga
satele așezate prin colțurile văilor. Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor,
pe care îl urci, și după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din
jug și să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile
sunt rele. Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni drumețul se bucură când o
zărește din culmea dealului pleșuv, căci venind despre locurile rele, ea îl vestește că a scăpat
norocos, iară mergând spre ele, la moară poate să găsească ori să aștepte alți drumeți, ca să nu
plece mai departe.”(Moara cu noroc, ed. cit., p. 40).

„Moara cu noroc” este o denumire simbolică a unei foste mori care, fiind foarte des căutată,
s-a transformat cu timpul într-o cârciumă și loc de popas:

„Și fiindcă aici se opresc toți drumeții, încetul cu încetul s-a făcut bătătură înaintea morii și
oarecum pe nesimțite moara a încetat a mai măcina și s-a prefăcut în cârciumă și loc de adăpost
pentru tot drumețul obosit și mai ales pentru acela pe care noaptea-l apucă pe drum. În cele din
urmă arândașul a zidit cârciumă la un loc mai potrivit, depărtare de câteva sute de pași de la
râuleț, iară moara a rămas părăsită, cu lopețile rupte și cu acoperământul ciuruit de vremurile ce
trecuseră peste dânsul.”(ibidem, pp. 40-41).

În acest loc „binecuvântat” cu o poziție naturală deosebită și cu drumeți care popseau din ce
în ce mai des, s-a hotărât Ghiță să se stabilească, pentru o vreme, cu familia sa: soacra, soția și cei
doi copii, pentru a strânge bani în scopul deschiderii unui atelier. Magdalena Popescu, în analiza
nuvelei Moara cu noroc, consideră că hotărârea lui Ghiță de a practica altă meserie, pentru o vreme,
devenind cârciumar, este o „schimbare” a „unei familii” care, „trăitoare de generații în mijlocul unei
colectivități constituite – satul -, practicând meșteșuguri lucrative, transmise de la o generație la alta
(cojocăria, ciubotăria), vrea să se smulgă din aceste cicluri statornice și să se introducă, forțat, între
relații noi, al căror mecanism nu-l cunoaște și deci nu-l poate stăpâni. ... astfel (n.n.) bărbatul ia o
decizie curajoasă, aproape aventuroasă, și își asumă implicit toate riscurile ei.”9
Fiind soț și tată, mai ales, el își asumă întreaga responsabilitate pentru destinul familiei sale.
„Drumul lui Ghiță, - notează Pompiliu Marcea -, de la cizmarul mulțumit și liniștit în modestia
condiției sale, până la cârciumarul hapsân și terorizat de bani, este magistral zugrăvit de scriitor... .
Nimic convențional, nimic forțat, deși autorul urmărește, ca totdeauna, o lecție de moralitate, intenția
este astfel acoperită artisticește încât nimic nu jenează, totul lasă impresia veridicității integrale și a
artei desăvârșite.”10
După primele luni la „Moara cu noroc”, Ghiță începe să simtă profitul obținut în urma muncii
depuse, când, la sfârșit de săptămână, împreună cu soția și soacra număra banii și se bucura, văzându-i
cum se înmulțesc:

„ ... și Ghiță, ... se punea cu Ana și cu bătrâna să numere banii, și atunci el privea la Ana, Ana
privea la el, amândoi priveau la cei doi copilași, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la
câteșpatru și se simțea întinerită, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoței sprinteni,
iară sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un câștig făcut cu bine.” (Moara cu noroc, p. 41).

Totul îi mergea cum nu se poate mai bine iar frumoasa și tânăra sa soție îl iubea, fiind din ce

8
Moara cu noroc, în Ioan Slavici, Budulea Taichii, Prefață și note de Domnica Stoicescu, București, Editura
Tineretului, 1966, p. 39.
9
Magdalena Popescu, Slavici, București, Editura Cartea Românească, 1977, p. 149.
10
Pompiliu Marcea, op. cit., p. 282.
în ce mai fericită, foarte mulțumită de sporul casei lor. El, mulțumit și bucuros de câștigul ce
începuse să apară, îi răspundea cu aceleași sentimente, plin de încântare:

„Rămâind singur cu Ana și cu copiii, Ghiță privește împrejurul său, se bucură de frumusețea
locului și inima-i râde când Ana cea înțeleaptă și așezată deodată-și pierde cumpătul și se aruncă
răsfățată asupra lui, căci Ana era tânără și frumoasă, Ana era fragedă și subțirică, Ana era
sprintenă și mlădioasă, iară el însuși, înalt și spătos, o purta ca pe o pană subțirică.” (Moara cu
noroc, p. 43).

Toată această armonie familială este intensă și nealterată, până în momentul în care va
apărea Lică Sămădăul, ființă solitară, cu manifestări primitive, alură demonică, cel care era
starostele tuturor celor care aveau turme de porci:

„Și fiindcă nu-i neguțătorie fără de pagubă, iară păstorii sunt oameni săraci, trebuie să fie
cineva care să răspunză de paguba ce se face în turmă: acest cineva e „sămădăul”, porcar și el,
dar om cu stare, care poate să plătească grăsunii pierduți ori pe cei furați. De aceea sămădăul nu
e numai om cu stare, ci mai ales om aspru și neîndurat care umblă mereu călare de la turmă la
turmă, care știe toate înfundăturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi, de care
tremură toată lunca și care știe să afle urechea grăsunelui pripășit chiar și din oala cu
varză.”(Moara cu noroc, pp. 43-44).

Având în vedere că în zona respectivă existau multe turme de porci, al căror păstorit se
perpetua din generație în generație, fiind o meserie practicată de mulți dintre oamenii locului,
trebuia să fie și câte un stăpân care să dirijeze porcarii, oameni primitivi, cu manifestări,
comportament, vocabular și legi diferite față de cele ale lumii obișnuite.
Aflăm din nuvelă că ei obișnuiau sa mănânce și să bea foarte mult dar să nu plătească,
preferând să-și achite datoriile, de cele mai multe ori, prin cedarea câte unui grăsun. Dat fiind
modul de viață al acestor oameni, „Sămădăul e deci un vârf ierarhic și justițiar, iar normele acestei
lumi par perfect asimilabile celor din lumea comună.”11
Apariția lui Lică nu va fi spontană, ci va fi pregătită de trei porcari, care au trecut pe la
cârciuma lui Ghiță, au întrebat de Sămădăul, au băut și n-au plătit. Când apare Lică Sămădăul,
acesta va fi văzut, pentru prima dată, de bătrâna soacră a lui Ghiță și de soția sa, Ana. Asupra
acesteia, va exercita o oarecare atracție, pusă în relief, cu multă subtilitate, de către nuvelist: „iar
Ana rămase privind ca un copil uimit la călărețul ce stetea ca un stâlp de piatră înaintea ei.”
Despre această uimire a Anei, Pompiliu Marcea crede că „Este atracția pe care o exercită,
totdeauna, asupra femeilor forța și bărbăția, rezultat al nevoii de ocrotire și chiar de dominație,
explicabile în primul rând prin motive istorice, și mai puțin biologice.”12
Slavici ni-l prezintă pe Lică printr-o descriere fizică, edificatoare: „înalt, uscățiv și supt la
față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese și împreunate la mijloc.”, care
era îmbrăcat cu „cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de
carmajin cu codoriștea de os împodobit cu flori tăiate și cu ghintulețe de aur.”, astfel, sugerându-
ni-se atât diferența dintre el și confrații săi cât și superioritatea lui față de lumea din care făcea
parte. „Portretul fizic și percepția interiorității subiective a unui personaj sunt la Slavici în
distribuție complementară. ... Lică este și rămâne multă vreme o simplă suprafață, cu trăsături nete
și contururi categorice, cu atât mai marcate în limpezimea prezenței lor, cu cât mai ascunse se vor
menține mobilurile reacțiilor și gesturilor de răspuns.”13
Chemat de soacra sa, Ghiță este atent, mai întâi, la privirile „femeilor, ca să vază dacă nu
cumva ele se turbură.” Pompiliu Marcea vede „în prezentarea lui Lică, ... mijloace ce țin de
filozofia lavateriană, atât de întrebuințate înainte de Hasdeu în Răzvan și Vidra și mai ales în Ursita,
11
Magdalena Popescu, op. cit., p. 153.
12
Pompiliu Marcea, op. cit., p. 283.
13
Magdalena Popescu, op. cit., pp. 154-155.
precum și de Filimon când ne face cunoștință cu Dinu Păturică:

„Lică e om rău și om primejdios: asta se vede din ochii lui, din rânjetul lui și mai ales din
căutătura ce are, când își roade mustața cu dinții. E om pătimaș, Ghiță, și nu e bine să te dai prea
departe cu el”, îi spune Ana”14.

Lică îl abordează direct pe cârciumar, fără prea multe menajamente, încercând să-i pună
întrebări fățișe, la care Ghiță nu răspunde întocmai, ceea ce-l face pe Sămădău să-și afișeze
superioritatea și autoritatea, prezentându-se, pe un ton destul de amenințător:

„ ... Eu sunt Lică Sămădăul ... Multe se zic despre mine, și dintre multe, multe vor fi
adevărate și multe scornite. Tu vezi un lucru: că umblu ziua-n amiază mare pe drumul de țară și
nimeni nu mă oprește în cale, că mă duc în oraș și stau de vorbă cu domnii. Voi fi făcut ce voi fi
făcut, nu-i vorba, dar am făcut așa că orișicine poate să crează ce-i place, însă nimeni nu știe
nimic. De aceea am să dau seamă despre douăzeci și trei de turme de porci. M-ai înțeles? Nu
doară c-aș putea plăti tot ce se poate perde într-un an, ci pentru că de la mine nimeni nu cutează să
fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe acela pe care aș crede că-l pot bănui. M-ai înțeles?! ... .”
(Moara cu noroc, p. 47).

După această categorică amenințare, făcută în scopul intimidării și supunerii hangiului, Lică
nu mai așteaptă vreun răspuns din partea lui Ghiță și pleacă imediat. Bătrâna, cu o ușoară ironie în
glas, spune că i se pare „un om preacumsecade” însă Ana o contrazice, deoarece, multe „rele ...
zicea lumea despre dânsul”. Ghiță, în schimb, a rămas foarte speriat, fiindu-i destul de greu „să
ascunză înaintea nevestei gândurile grele ce-l cuprinseseră”. Astfel, fără posibilitatea exprimării
vreunei opțiuni, cârciumarul se vede nevoit să accepte înțelegerea mai mult forțată, lucru care-l
face, chiar din acea zi, să încerce, să se asigure, prin întărirea pazei hanului izolat, unde oricând ar fi
putut să le fie primejduită viața:

„Dar încă în acea zi Ghiță se duse cu treabă la Arad, cumpără două pistoale și își luă o a
doua slugă, pe Marți, un ungur înalt ca un brad. Peste câteva zile se duse apoi la Fundureni și se
întoarse cu doi căței flocoși. Mai avea el un câne la casă, dar acesta era leneș, se deprinsese cu
oamenii și nu lătra pe nimeni. El puse dar cățeii de mici în lanț și nu le dădea drumul decât atunci
când nu erau oameni la cârciumă, apoi slobozea și porcii și asmuțea cățeii asupra lor.”(Moara cu
noroc, p. 49).

De acum înainte, Ghiță va deveni mult mai interiorizat, încercând să-și ascundă frământările
și neliniștile, sub aparența celui implicat în primirea clienților și servirea lor, lucru care o va pune pe
gânduri pe Ana care, pe deasupra faptului că, nu iubea nici câinii, pe motivul că soțul le acorda mai
multă atenție decât ei, simțea că acesta se îndepărtează pe zi ce trece, tot mai mult de ea, și nu mai
comunica la fel ca în trecut.
Deși timorat la început, la vederea și convorbirea cu Sămădăul, cârciumarul resimte, totuși, o
atracție față de Lică, în virtutea ideii că la „Moara cu noroc” n-ar putea sta nimeni, fără acordul și
protecția lui și în perspectiva câștigului de bani frumoși, pe care începuse să-l aibă, gândind că, din
cârdășia cu Sămădăul, ar putea obține și mai mulți bani. Magdalena Popescu vede în el „un ins
energic, cu gustul riscului și al aventurii”, care-și „părăsește locul de baștină, casa, meșteșugul,
cunoscuții pentru a se muta într-un loc străin, ... rău reputat ... pentru care (n.n.) ... a trebuit să
plătească ceva bani, să ofere garanții că e solvabil.”15
Deci nefiind un personaj oarecare, Ghiță este apreciat pentru toate acestea și de Lică, care îl
va coopta în afacerile lui. Însă, din momentul colaborării cu Sămădăul, viața lui se va schimba total,
trăind într-o stare de teamă frecventă și îndepărtându-se tot mai mult de soția sa și de familie.
14
P. Marcea, op. cit., p. 283.
15
Magdalena Popescu, op. cit., p. 158.
Astfel, „Tensiunile sufletești care îi împing deciziile într-o direcție sau alta sunt așadar trei:
obligația confirmativă – iubire față de familie, oglindirea în opinia obștei, câștigul – aventură.” 16
Toate acestea îi vor marca fundamental existența, chinuindu-l interior și măcinându-l, până va
ajunge la situația extremă, căreia nimic nu i se va mai putea opune.
Slavici se dovedește un talentat și pătrunzător analist, notând și descriind, cu minuțiozitate,
trăirile eroului său, pentru care patima banului se transformase, din dorință, în stăpânul celui care
era obsedat de ea.
O perioadă Lică nu-l mai vizitează ci doar își trimite oamenii, care îi mai fac pagubă lui
Ghiță, prin neplata a ceea ce consumau, însă încearcă, la un moment dat, să-i plătească, dăruindu-i
cinci grăsuni, pe care cârciumarul nu-i primește inițial, din teama de a nu-și supăra tovarășul de
afaceri. Atunci când se hotărăște, totuși, să-i oprească, oamenii lui Lică refuză să-i dea, motivând că
ei „plătesc înainte sau deloc”.
După ei a trecut și Lică, nepăsător, bând doar un pahar de vin și continuându-și drumul fără
a-și pune vreo problemă, astfel, testând capacitatea de rezistență a hangiului la pagubele avute. Însă

„Ghiță rămase cuprins de gândurile omului păgubaș.”, deși, „El era om cu minte și
înțelegea cele ce se petrec. Aici, la Moara cu noroc, nu putea să steie nimeni fără voia lui Lică:
afară de arândaș și afară de stăpânire mai era și dânsul, care stăpânea drumurile și în zadar te
înțelegi cu arândașul, în zadar te pui bine cu stăpânirea, căci, pentru ca să poți sta la Moara cu
noroc, mai trebuie să te faci și om al lui Lică. Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămâie la Moara
cu noroc, pentru că-i mergea bine.” (Moara cu noroc, p. 51).
Plănuise în gândul lui ca, timp de trei ani, să rămână aici pentru a putea, după aceea, cu banii
strânși, să-și deschidă un atelier cu ucenici, în care să-și practice, în continuare, meseria de cizmar.
„Gustul banului anihilează celelalte laturi ale eroului, și, dintr-un soț și părinte admirabil, el începe,
pentru întâia oară în viață, să regrete existența familiei sale, pentru ca urmările drumului pe care
apucase să-l privească numai pe el: „Se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică,
vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăinjeneau ochii; de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și
pună pe un an, doi, capul în primejdie”17.
Și cu toată aviditatea sa de câștig, Ghiță este, pe deplin conștient, de riscurile la care se
expune, rămânând aici. Într-adevăr, el dorea și bunăstarea familiei sale, însă patima banului era cea
care îl stăpânea, mai presus de orice, lucru care-l va nemulțumi și mai mult, deoarece el oscila
mereu, între dorința de a câștiga și putința de a putea rezista, totuși, în locurile acestea, dat fiind
faptul că, în valea respectivă, se mai întâmplaseră multe crime și nenorociri, de-a lungul timpului.
Lică Sămădăul era un om, pe care nu se putea bizui, având în vedere imprevizibilitatea acțiunilor lui
și faptul că „era om rău și primejdios”.
Felul în care „s-a împrumutat”, mai mult smulgându-i banii, adunați cu greu, fără a-i preciza
când și în ce condiții i-ar putea restitui, l-a rănit profund pe Ghiță, însă teama de răutatea
Sămădăului și acțiunile sale răzbunătoare, îl fac să se abțină, cu greu, de a nu riposta, cerându-i
explicații. Soția sa, Ana, cea care-l iubea foarte mult, fiind atentă la toate transformările lui, îi
reproșa, adesea, răceala de care da dovadă, dublată și de o neliniște destul de vizibilă, pe care ea o
vedea dar nu și-o putea explica, motiv pentru care amărăciunea ei era și mai mare:

„ – Ce ai, Ghiță?! strigă nevasta cuprinsă de îngrijare.

– Ce am? răspunse el cu amărăciune. Am o nenorocire: pierd ziua de astăzi pentru cea de
mâne. Eu nu ți-am vorbit niciodată despre lucruri de aceste, dar trebuie să fii și tu om, Ano, și să te
gândești la viață, căci nu pot să-ți vie mereu toate de-a gata. Astăzi stau aici și nu mă supără
nimic, dar îmi fac eu însumi gânduri rele despre ziua de mâne, și aceste gânduri nu-mi lasă tigna
să mă bucur de ziua de astăzi. Și poate că gândurile mele sunt deșerte, poate că ziua de mâne are
să fie tot bună, dar o voi pierde temându-mă de cea de poimâne. Și cât vom sta aici, nu mai scap de
nevoia aceasta.
16
Ibidem, p. 159.
17
P. Marcea, op. cit., p. 284.
 – Atunci să plecăm, Ghiță.
– Da, să plecăm, dar întreabă-mă dacă mă pot hotărî să plec. Vezi tu, așa cum sunt, îmi
vine greu să plec.” (Moara cu noroc, pp. 54-55).

Dramatismul său interior, constă tocmai în această imposibilitate a alegerii: să plece de la

cârciumă și să renunțe la câștigul, de care era mulțumit, și pe care-l vedea mereu crescând, sau să
renunțe și să se îndepărteze de locul acesta, recăpătându-și liniștea familială dar cu mai puțini bani.
Cu toate că o iubea nespus pe Ana, era conștient de faptul că, și aceasta prinsese gustul
traiului mai bun, și-l cuprindea teama, de reacția și atitudinea acesteia, în momentul în care li se va
diminua câștigul bănesc. „Eroii își schimbă „fericirea” inițială, simplă, pentru că în ea există destule
fisuri, pentru că nu-i exprimă, pentru că dincolo de profilul lor etic onorabil, aproape angelic,
dăinuie o demonie potențială, avidă inconștient, în cazul fiecăruia, să se afirme împotriva acestei
fericiri domestice, mediocre”18.
Dorința de a părea om cinstit, dar care este și tovarăș cu Lică, îl conduce, după părerea lui P.
Marcea, la o soluție a „duplicității, dedublării” care devine „o echilibristică periculoasă, vrea să
spună autorul (e vorba de Slavici, n.n.), și în curând ea își va dovedi falimentul fatal.” 19 Tovărășia
cu Lică este din ce în ce mai strânsă, pentru că Sămădăul apreciază la el discreția dar și lăcomia
pentru bani, astfel, putând să-și deruleze, nestingherit, afacerile dubioase.
Ceea ce-l intrigă foarte mult, este ura, pe care o vede în sufletul lui Ghiță, ceea ce-l face să
se teamă, oarecum, de o revoltă spontană a acestuia, dat fiind faptul că își iubea pătimaș soția,
denotând o slăbiciune care nu era pe placul lui Lică.
Încordarea în care trăia cârciumarul, îl făcea să aibă și reacții mai puțin controlate: și-a bătut
sluga, pe Laie, dintr-un motiv neîntemeiat, la întrebările insistente ale Anei în legătură cu starea sa
confuză, adânc interiorizată și mereu neliniștită, el răspundea în doi peri, ocolind esențialul sau de
cele mai multe ori, se făcea că nu le aude, refuzând să comunice.
Totuși, la vizitele dese ale lui Lică, se străduia să fie curtenitor, încercând să-și ascundă
nemulțumirile și pornirile, fiind, câteodată, contrariat de felul în care decurgea colaborarea lor. Lică
era în postura omului care nu cerea păreri ci doar dirija și impunea, fără a ține cont și de ceilalți,
lucru care-l irita teribil pe cârciumar, pentru că nu putea să aibă încredere în acesta. Din acest motiv
se împrietenește cu jandarmii și, mai ales cu Pintea, reprezentantul lor, pe care-i cinstea ori de câte
ori îl vizitau:

„Ghiță se bucura când veneau jandarmii și își dedea toată silința să se pună bine cu dânșii:
le dedea mâncare și băutură, fără ca să primească banii, când ei voiau să plătească, îi ținea de
vorbă și umbla mereu în voile lor. Era însă între dânșii unul, Pintea căprarul, un om scurt și
îndesat, cu ochii mari, cu umerii obrajilor ieșiți și cu fălcile late, cu mustața tunsă și cu o tăietură
în frunte, dar mai presus de toate om așezat și tăcut la fire, cu care Ghiță se făcuse prieten bun.”
(Moara cu noroc, p. 69).

Pe Pintea îl aprecia foarte mult și în el avea foarte mare încredere, să-i destăinuie, într-o
bună zi, planul său de răzbunare contra lui Lică:

„Când venea pe la Moara cu noroc se vedea că se simte bine la cârciumă și pleca totdeauna
cam anevoie; apoi el ținea la Ana, la copii, neteza cânii lui Ghiță și-ar fi fost orișicând gata să deie
cu ciomagul dacă cineva, chiar la drept vorbind, ar fi îndrăznit să-l grăiască de rău pe Ghiță. De
aceea simțea și Ghiță că Pintea e oarecum singurul om cu care ar putea să vorbească mai pe față,
și acum când se văzu peste noapte sub același acoperământ cu Lică, ar fi dorit să-l aibă și pe

18
George Munteanu, Slavici necunoscutul, în Gazeta literară, anul XV (1968), nr. 22 (30 mai), p. 7 și nr. 23 (6
iunie) p. 7; reprodus din volumul Sub semnul lui Aristarc, Editura Eminescu, 1975, pp. 246-255; apud Ioan
Slavici, Antologie, prefață, tabel cronologic și bibliografie de C. Mohanu, București, Editura Eminescu, 1977,
p. 202.
19
Ibidem, p. 284.
Pintea în apropiere”(Moara cu noroc, p. 69).

În opinia lui George Munteanu, „jocul dublu”, pe care-l face Ghiță nu este bun, deoarece:
„Simulează alianța cu Lică, dar și cu Pintea continuă să joace față de familie și față de propria-i
conștiință rolul onorabilității, dar pe Ana o împinge încet-încet în brațele Sămădăului, iar pe sine în
făgașul deplinei ambiguități de situații. Acesta e simulacrul lui de catharsis, încercuirea lui (sortită
dinainte eșecului) de a se elibera de refulările pe care-i este clădită ființa.” 20 Conștient că nu va mai
putea renunța, atât de ușor, la cârdășia cu Lică, socotită la fel cu un drum fără întoarcere, Ghiță își
face curaj, plănuind tot soiul de scenarii în mintea sa, pentru a-l deferi autorităților pe Sămădău.
Momentele acestea erau destul de rare, în sufletul lui, deoarece revenea de multe ori asupra
hotărârii sale, dat fiind faptul că, patima banului era cea care îl subjugase și nu-i mai dădea voie, să
se întoarcă din direcția stabilită. El simțea că fără „Moara cu noroc” și cârdășia necurată cu Lică, nu
ar mai fi avut aceleași câștiguri. Gustul banului îl stăpânea atât de mult, încât nu-i mai păsa de
nimeni și de nimic, fiind mai tot timpul cuprins de dorința de a avea cât mai mulți bani.
Așa gândea Ghiță, astfel se manifestau frământările care se cuibăriseră în mintea lui și-l
chinuiau, făcându-l să trăiască într-o tensiune permanentă. Era, adeseori iritat, își pierduse orice
sentiment și față de soția sa, pe care o condamna pentru simplul motiv că-l „bănuise”; se simțea tot
mai îndepărtat de ea și nu făcea nici un efort pentru îmbunătățirea relației:
Reproșurile, pe care i le aducea Anei, în mintea sa, erau total lipsite de fundament, deoarece
el era cel care se „înstrăinase” de toți și de toate, pe motivul avariției, care prinsese rădăcini adânci
în sufletul lui.
Pe de altă parte, încerca să-și facă mai mult curaj, să-l înfrunte pe Lică, fiindu-i indiferent
dacă, după confruntare, va pieri, important era să nu mai cedeze nici un pas: „Ce-mi pasă?! Eu nu
dau nimic! Sunt gata să țin piept cu el. și dacă pier, atâta pagubă!” Iar „gândul” care-i stăruia
obsesiv în minte: „nimic nu era în el mai tare decât pornirea de a se pune împotriva lui Lică și de a
nu da nici cât e negrul sub unghie îndărăt ...”, îl măcina și-l tortura neîncetat, însă nu avea încă
starea de spirit necesară în a lupta fățiș.
Însă, cauza majoră a deteriorării legăturii celor doi, nu era numai teama de a nu-și înșela
așteptările unul față de celălalt, ci „marea vanitate a cârciumarului, care, confundată la el cu nevoia
de a-și confirma mereu esența prin decizii libere, prin iluzia autorității și totalei autonomii, se opune
vehementei voințe de putere a cărei satisfacere o căuta întruna sămădăul.
Astfel, principalul conflict al nuvelei se vădește a fi nu cel între iubire și arghirofolie, între
virtute și păcat, ci între vanitate ca manifestare a individualității și negarea ei prin constrângere
autoritară (s.n.).”21. Lică Sămădăul, la rândul lui, nu sta nici el cu mâinile în sân, fiindcă era
conștient de faptul că, Ghiță nu îi era un tovarăș foarte bun, din prea multă onestitate; îi simțea în
privire și în vorbe anumite porniri, îl vedea că ține foarte mult la bani însă cel mai mult îl deranja
faptul că acesta avea cea mai mare slăbiciune pentru Ana, nevasta lui.
De aceea, va și încerca la un moment dat, să-i strice și liniștea căminului familial, pentru că
era un om răutăcios, pătimaș, nu-i păsa de ceilalți decât în măsura în care se folosea de ei. Îl atrage
în cursă pentru a-i crea și o imagine proastă în fața celorlalți: în noaptea când l-a prădat pe arendaș
și a omorât femeia care-l ajuta în afacerile necurate, a poposit la han.
A doua zi, la plecare, Ana l-a privit cu oarecare prietenie, fiind conștientă, de data aceasta,
că soțul ei este implicat în afaceri cu Lică și că bunăstarea lor depinde mult și de această colaborare,
neștiind însă gradul implicării și riscurile ce decurgeau din aceasta: „Iară Ana întâia oară în viața
ei simți tragere de inimă pentru Lică și-i zise la plecare, din toată inima „noroc bun”, căci soarta
soțului său era acum legată de a lui.”
În aceeași noapte, în care Lică a dormit la han, a fost prădat arendașul, căruia i s-a furat o
sumă considerabilă de bani, și a fost ucisă femeia, care era parteneră de afaceri a Sămădăului,
întâmplarea lăsând impresia că și Ghiță ar fi putut fi complice la aceasta.
Drept urmare, cunoscute fiindu-i legăturile cu Lică, care era principalul bănuit dar și vinovat
20
George Munteanu, op. cit., p. 246-255; apud ibidem, p. 203.
21
Magdalena Popescu, op. cit., p. 162.
în toată povestea, cârciumarul va fi arestat și el, și, considerat complice, va fi pus în libertate, „pe
bună chezășie”, și secondat de jandarmul Pintea, în drumul spre casă.
Va urma un proces în care Sămădăul va încerca să se apere, aruncând vina pe cei doi oameni
ai săi: Buză Ruptă și Săilă. Lică va face impresie și de data aceasta, prin felul în care va ști să se
apere, aruncând vina asupra celorlalți, dar și datorită îndrăznelii de care da dovadă, știindu-se
sprijinit de contele Vérmeșy și de unii dintre judecători, care aveau și ei porci în turmele lui Lică:
Ana, care venise și ea la proces pentru a-l ajuta pe Ghiță, la vederea lui Lică „se făcu albă ca
varul când îl văzu intrând și ochii ei mari rămaseră, ca odinioară, ațintiți la fața lui aspră și
nemișcată”. Starea aceasta emoțională intensă a Anei, fusese provocată, mai ales de faptul că „De la
acest om atârna soarta lui Ghiță, căci dacă el scăpa, nici Ghiță nu putea să fie osândit: ea urma
deci cu încordată luare-aminte, și inima i se încălzea la fiecare cuvânt rostit de dânsul”.
Cert este că, Lică va crește din ce în ce mai mult în ochii Anei, deoarece ea își dă seama de
bărbăția și destoinicia lui în situații limită, astfel că, treptat, ea îl va idealiza atât de mult încât, până
la urmă, împinsă și de soțul ei, va ceda, grăbindu-și destinul tragic. Din lipsă de probe concrete,
fiind și ajutat de stăpânii săi, Sămădăul va fi eliberat, urmându-l și Ghiță, din aceleași motive.
Considerându-l vinovat, în totalitate, de banii furați cât și de crimele înfăptuite, Ghiță va
face o ultimă încercare disperată, de a-l denunța pe Lică, punând la cale un plan, care-l va împinge,
inevitabil, către deznodământul tragic. După eliberare, Lică îi va aduce într-o zi banii,
„împrumutați”, fără voia deplină a lui Ghiță. După ce-i primește, îi analizează cu atenție, ca să vadă
dacă găsește vreun semn pe vreuna dintre bancnote, semn care să-i confirme dacă este vorba despre
banii furați de la arendaș sau nu:
Superficial, Ghiță nu-și va da seama de posibilele semne ale bancnotelor, însă îl va lămuri
mai târziu Ana care, văzând și ea banii, va recunoaște hârtia ruptă ca fiind cea pe care o primise cu
câteva zile mai înainte de la doamna cu copilul, care se adăpostise la han și care, după aceea, fusese
ucisă.
Întrebându-l pe soțul său de proveniența banilor, acesta nu-i spune de unde-i are, fiindu-i
teamă ca ea să afle, despre dedesubturile afacerilor sale cu Lică. După descoperirea surprinzătoare a
soției sale, cârciumarul este sigur în sinea sa, că Lică este prădătorul și ucigașul, și se hotărăște, să
meargă la jandarmul Pintea și să-i povestească totul, cu scopul de a-l prinde pe Sămădău.
La auzul celor spuse de Ghiță, Pintea, care fusese în trecut și el tovarăș de hoții cu Lică și-i
cunoștea toate năravurile, dar care se „cumințise”, făcându-se jandarm pentru a se răzbuna la
momentul potrivit pe Sămădău, îl crede pe cârciumar și plănuiește împreună cu el o strategie, prin
care să-l poată prinde cu banii și obiectele furate asupra lui, ca să-i poată dovedi vinovăția. „Dar
dovedirea vinovăției Sămădăului de către Pintea ar fi modificat însăși caracterul nuvelei ca operă
tragică, deoarece nu dreptatea ca atare o urmărea Pintea, ci răzbunarea – venită din partea unui alt
Lică, neconvingător pocăit.
În timp ce jandarmul voia să se răzbune pentru că-i luase cândva femeia, Ghiță urmărea
numai să facă dreptate: pe lângă că i-o ademenise pe Ana, Lică îi stricase tot rostul vieții, făcându-l,
dintr-un om cinstit, un complice la hoție, și prin tăinuirea ei chiar la crimă.”22
Astfel, ei se pun de acord, ca în momentul în care Lică va veni cu obiectele furate, bani și
argintărie, la „Moara cu noroc”, pentru a i le schimba cârciumarul, vrând să nu atragă cumva atenția
asupra sa, Ghiță să plece, pe furiș, să-l anunțe pe Pintea, pentru a-l putea prinde asupra faptului împlinit,
deoarece lipsa probelor fusese unul dintre principalele motive, pentru care Sămădăul fusese achitat de
atâtea ori. „Setea de justiție și vanitatea răzbunării unei persoane rănite, amenințate cu distrugerea sunt
formele legitime, dar și înșelătoare, prin care răul se instalează cu obișnuință în conștiința bărbatului. Iar
mentorul subtil și răbdător al acestei inițieri în păcat rămâne sămădăul, desăvârșitul instrument al vinei,
care nu ratează nici unul dintre proiectele pedagogiei lui diabolice”23.
Însă, pentru a-și duce la bun sfârșit planul, Ghiță își va distruge atât propria sa viață cât și pe
cea a familiei sale. Se apropia Sfânta Sărbătoare a Paștelui și cârciumarul îi promisese soacrei că, în
acel an, o vor însoți el cu Ana și copiii la fetele ei de la Ineu, pentru a petrece împreună.
22
Virgil Vintilescu, Implicațiile tragicului, în Ioan Slavici – Evaluări critice, Timișoara, Editura Facla, 1977, p. 148.
23
Magdalena Popescu, op. cit., p. 166.
 După ce plănuise cu Pintea prinderea Sămădăului, Ghiță își anunță familia să meargă fără el
la Ineu, deoarece el intenționa să rămână singur la han, pentru a-l putea atrage în cursă pe Lică.
Bătrâna și cu copiii au fost de acord să plece, singuri, însă nu și Ana.
Ea a rămas împreună cu Ghiță, pentru că avea niște bănuieli și ar fi dorit să se lămurească de
onestitatea soțului său, simțind că ceva nu este în regulă. Lică, în sâmbăta de dinaintea Paștelui a și
venit la han cu „bani, aur și argintărie” asupra lui, după cum vorbise cu cârciumarul, pentru a le
schimba.
Văzând-o pe Ana acolo, s-a supărat foarte tare, pe motivul că Ghiță nu reușise să se țină de
cuvânt, îndepărtându-i pe toți cei care le-ar fi putut sta în cale, gândindu-se în sinea sa, să se răzbune
pe el. „Lică Sămădăul, personaj romantic de excepție, însă înfățișat cu sobră detașare realistă, e un om
al opțiunii scelerate, adevărat geniu al răului, - așa cum arată mărturisirea pe care i-o face la un
moment dat lui Ghiță: „ ... sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în când, pentru că
tu nu știi încă – urmă el, mai cu avânt – cum îți fierbe și clocotește tot sângele, când te hotărăști o dată
să pui un lucru la cale, și ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe omul care te supără, de a-l lovi tare ca
să-l sfărâmi ... .”24
Lică observase, de mai mult timp, că Ana începuse să aibă o slăbiciune când îl vedea,
emoționându-se de mai multe ori în preajma lui, și și-a propus, ca de data aceasta, să nu-i scape,
lovind cât se poate de mult și în Ghiță dar nu numai.
Sosind acolo și niște lăutari, care obișnuiau să treacă din când în când pe la han, știind că
Lică le dădea întotdeauna bani, ca să-l încânte, au încins o petrecere parcă prevestitoare de relele
care vor urma. Deși la început se făcea a nu-i păsa că Ana va juca cu Lică, Ghiță fierbea în sinea lui,
iar Sămădăul știa asta și mai mult profita de situație, parcă, spre a-l enerva cât se poate de mult pe
hangiu, dar și datorită faptului că îi căzuse dragă soția lui:
Ghiță se abținea cu foarte mare greutate, pe de o parte, iar pe de altă parte, voia să vadă,
dacă soția lui va ceda, simțindu-se groaznic „la gândul că e vai și amar de bărbatul care trebuie să-
și păzească nevasta”, crezând că el nu este la fel. Petrecerea se întețise foarte tare, prevestind parcă
necazurile viitoare:
George Munteanu consideră că, acest moment al dansului, „închide în el o metaforă
splendidă”, care semnifică faptul „Că Ana își dansează abia acum adevăratul ei dans nupțial, care,
în perspectiva întâmplărilor viitoare, e totodată un dans al morții.”25
Totul se desfășura într-o stare parcă ieșită din comun, având în vedere că era și ziua Paștelui,
lucru care i se părea oarecum nefiresc Anei – atâta nebunie într-o zi sfântă! Deși era o ființă
evlavioasă, crescută în spiritul credinței, acum nici ei nu-i mai păsa și parcă ar fi vrut să se răzbune
pe Ghiță, pe lașitatea și lipsa lui de hotărâre, apreciind la Lică bărbăția lui, spiritul autoritar și
dârzenia de care da dovadă, lăsându-se sedusă de el:
Din acest moment, Ana se va lăsa în voia întâmplării, fapt care o va duce către tragicul
sfârșit. Între timp Ghiță plecase, îndemnat și de Lică pentru a rămâne singur cu Ana, să-l aducă pe
Pintea cu jandarmii, pentru a-l prinde pe Sămădău. „Acest sentiment al dreptății, care-l călăuzește
pe Ghiță în complexul unei vinovății morale proprii, al unui complex de factori independenți de el,
cărora nu li se poate sustrage, se îmbină cu cel al nedreptății, fiindcă victima – Ghiță – este inițial
un om cinstit. Dacă el n-ar fi fost astfel și nu s-ar fi zbătut să iasă din hățișul necinstei (fără să
reușească), atunci finalul n-ar mai fi declanșat acel sentiment de milă și compasiune pentru moartea
lui și a Anei, caracteristic marilor tragedii.”26
Văzându-se singură cu Lică, părăsită și de Ghiță, Ana va ceda insistențelor acestuia, ceea ce-
i va grăbi groaznicul sfârșit. Ghiță, naiv și plin de incertitudine, își făcea tot felul de calcule în
mintea lui, crezând că se va întoarce la timp cu Pintea și va împiedica căderea Anei.
Așa gândea Ghiță, crezându-se destul de puternic în a rezista situației date, cu toate că acum
își dădea seama, cât de mult o iubea pe Ana, iluzionându-se la gândul că se va putea evita momentul
tragic, datorită tăriei de caracter a soției sale, nefiind câtuși de puțin conștient, din cauza patimii
24
George Munteanu, stud. cit., p. 206.
25
Ibidem, p. 205.
26
Virgil Vintilescu, op. cit., p. 148.
mistuitoare a lăcomiei, cât de mult se distrusese relația sa de căsnicie.
Ca și celelalte personaje, cârciumarul, atunci când se simte depășit de situație, consideră că
„așa i-a fost dat”, totul punându-se pe seama lui Dumnezeu, pentru a-și absolvi conștiința, care se
arăta a fi destul de încărcată. Aceasta este numai o formă de autoiluzionare amarnică, de refuz în a
recunoaște neputința, de a se descurca în situații-limită.
Ana, o ființă blândă, plăcută, frumoasă, plină de onestitate, simțindu-se de-a lungul timpului
marginalizată și îndepărtată de un soț pătimaș și ascuns, care se schimbase atât de mult, încât era de
nerecunoscut, „ ... trăiește și ea, prin Lică, revelația virilității, subjugătoare, o atracție frenetică și
irațională, dezlegând-o pentru un moment de abandon din amara experiență alături de un bărbat
nevolnic: „Tu ești om Lică, iar Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba chiar mai
rău decât așa.”27
Observăm că, la mai toate personajele nuvelei, există concepția fatalității, a unui destin dat
de Dumnezeu, căruia nimeni și nimic nu i se poate opune, concepție proprie și lui Slavici, care
punea pe primul plan munca cinstită și omenia, condamnând efectele dezastruoase ale bogăției
obținute pe căi necinstite, care tulbură viața omului și-i zdruncină echilibrul sufletesc.
După ce a profitat de Ana, Lică era foarte atent la zgomotele din jur, pentru a vedea, dacă nu
cumva vor veni jandarmii, ca să-l aresteze, deoarece, el nu era sigur de reacțiile lui Ghiță, în care nu
avea încredere. Avea niște temeri, care-l făceau să nu poată sta liniștit și se hotărăște să plece, lăsând-
o singură și oarecum contrariată pe Ana.
Acum își dă seama Ana, că pentru Lică nu a fost decât o simplă aventură și că viața ei ar
putea fi distrusă, de aici înainte. Și, totuși, cu toată răceala sa aparentă, Lică prinsese foarte mare
drag de Ana, căci, după plecarea sa intempestivă, „parcă-i venea să-și schimbe calea și să se
întoarcă iar la Moara cu noroc.” Tot alergând el prin ploaie, „ud până la piele și obosit și amețit de
băutură, de petrecerea fără de frâu și de neastâmpărul sufletului său, ...”, neavând unde să se
adăpostească, găsește de cuviință, să intre în biserica satului, unde-și aduce și calul. Îndrăzneala sa
va fi aspru sancționată, prevestind pedeapsa, chiar din momentul intrării în sfântul locaș:
Această atmosferă, oarecum sumbră, intensificată și de vremea de afară, este cea care
anunță, încă de pe acum, momentul dramei Sămădăului.
În interiorul sfântului locaș, Lică este cuprins de gândurile cele mai negre, care păreau a fi
mustrări de conștiință, ale celui care, până în acest moment, nu ținuse cont de nimeni și de nimic,
însă căruia, îi venise timpul, ca să-și primească răsplata cuvenită faptelor sale:
În momentele acestea, Lică are cele mai intense remușcări, mustrări de conștiință, deoarece,
își dă seama de păcatul pe care-l face, încercând să rupă perdeaua de la altar, pentru a-și acoperi
calul plouat și obosit, însă încăpățânarea de care da dovadă mereu nu-l lasă, împingându-l,
inevitabil, să greșească. „Firea omenească – sugerează autorul – nu suportă la nesfârșit crima,
suprema nelegiuire împotriva vieții; chiar dacă ea scapă legilor, o pedepsește conștiința omenească.
Acest moment îl va dezaxa pe Lică; tot așa cum îl va scoate din linia lui atingerea cu sentimentele
delicate, de care de asemenea s-a ferit întreaga viață.”28
Când își dă seama că a uitat șerparul cu bani la han, disperarea lui capătă aspecte din ce în ce
mai cumplite, făcându-l, să urle atât de tare, încât și-a speriat și propriul cal:
Și conchide cu pătrundere, plin de finețe, scriitorul:
Observăm concepția profund creștină a lui Slavici, care își prezintă eroii ca pe niște ființe
pătrunse de fiorul credinței, dacă nu din simțire, cel puțin din frică. E vorba de acea frică, de care nu
scapă nimeni și care-l cuprinde pe omul vinovat, care scapă de justiția omenească dar nu va scăpa
niciodată de glasul conștiinței și al justiției divine.
Atmosfera terifiantă de afară, asociată cu zgomotele ferestrelor bisericii, accentuată de
mirosul de tămâie și lumânări – toate acestea contribuie la intensificarea stării de vinovăție, pe care o
resimțea Sămădăul în acele momente, transpuse cu o artă desăvârșită de marele nostru nuvelist:
Astfel gândea Lică, cuprins de multitudinea vinovățiilor din trecut, și de frica morții, ar fi
27
Mircea Zaciu, Glose la „Moara cu noroc“, în Ioan Slavici – Evaluări critice, Timișoara, Editura Facla, 1977, p.
19.
28
Ion Breazu, Ioan Slavici în Ioan Slavici – Evaluări critice, Timișoara, Editura Facla, 1977, p. 157.
fost în stare să omoare pe oricine, pentru că nu ar fi voit să moară, ca să dea socoteală pentru faptele
săvârșite; de aceea își dorea o viață lungă, cât mai lungă, ca să poată fi amânat momentul dreptei
judecăți divine, de pedeapsa căreia nimeni nu poate scăpa.
După tot acest zbucium lăuntric, cu sine, și împotriva sinelui său, Lică se hotărăște să se
întoarcă la han, cu orice preț, pentru a recupera „șerparul cu banii”. Între timp, Ghiță se întorsese
însoțit de Pintea și jandarmi, însă, din depărtare îl zărise pe Lică Sămădăul, care tocmai pleca și
încercând să-l urmărească, l-au pierdut din vedere, deoarece fugea destul de tare.
Văzând că nu-l poate urmări, Ghiță s-a îndreptat cu pași repezi către han, spunându-și în
sinea sa „Dacă e rău ce fac nu puteam să fac altfel.” Deși mai credea încă în fidelitatea Anei, avea
totuși îndoieli că lucrurile au rămas așa: „Și de aci înainte el simțea că Ana e pierdută și nu se mai
gândea decât la răzbunarea lui.”
Pompiliu Marcea considera că „Finalul nuvelei e demn de valoarea ei de ansamblu prin
excepționala concentrare dramatică. Psihologia lui Ghiță, hotărât să-și ucidă nevasta adulteră,
nemaiținând seama că el o dusese în această situație, este dovada cunoașterii desăvârșite a sufletului
omenesc, încordat la maximum, în fața unei fapte neobișnuite.”29
Când sosește la „Moara cu noroc” Ghiță își duce mai întâi calul la grajd, îl șterge, îi dă să
mănânce, apoi, după o perioadă de reflecție, își dă pălăria jos, își face cruce și intră în casă. La vederea
lui, Ana îl imploră să n-o omoare, convinsă fiind că a greșit însă nu atât de rău, ca să moară pentru asta.
„În scena uciderii ei (Anei, n.n.), sentimentul tragic, care plutește difuz pe întregul parcurs al nuvelei,
atinge maximum de limpezime și concentrare. Are și ea o vină, nu așa gravă însă ca Ghiță. E mai mult
o victimă a împrejurărilor, decât a propriului ei păcat. Tocmai pentru aceasta autorul îi dă o oarecare
satisfacție înainte de a muri, căci o pune să sfâșie cu unghiile fața lui Lică, omul care i-a distrus căminul
și viața.”30
Ghiță nu se lasă înduplecat sub nici o formă, îi explică de ce a lăsat-o singură cu Lică și în
momentul în care aude pași și vorbe afară, o înjunghie cu cuțitul în inimă. „Uciderea ei (Anei, n.n.)
reprezintă de fapt singura finalizare posibilă a unui destin care, prin eroare și confuzie, și-a pierdut
esența, imposibil de recâștigat.”31 Este și el împușcat pe loc de Răuț, omul lui Lică, care venise
împreună cu stăpânul său, după „șerparul cu bani”.
Această moarte la ordin a lui Ghiță „nu apare – după opinia lui Virgil Vintilescu – ca un
fapt justițiar (pedeapsă pentru uciderea Anei), ci tot ca unul tâlhăresc, ce consfințea ideea lipsei
posibilității de a înfrunta pe cel tare și necinstit. Este și această moarte asemănătoare cu cele din
tragedia-teatru, căci o însoțește ideea sacrificiului pentru a se face dreptate, măcar prin cunoașterea
adevăratului vinovat.”32
Lică își recuperează chimirul cu bani și dă ordin, lui Răuț și lui Păun, să caute prin casă, pentru
că vor mai găsi bani, iar după aceea să dea foc hanului, pentru a ascunde urmele crimei. În fața lumii,
Lică ar fi vrut, ca prin intermediul focului, „pe care îl pusese la Moara cu noroc, ... să arunce vina
păcatului său asupra lui Dumnezeu, făcând lumea să crează că a trăsnit”, precizează autorul.
Încearcă să fugă, și de data aceasta, însă calul său fiind prea obosit, nu putea să mai meargă,
iar Pintea și cu oamenii lui se apropiau, căutându-l insistent. Văzându-se aproape încolțit, neavând cu
ce să mai fugă, obosit și cu sângele șiroindu-i pe față, din cauza zgârieturilor Anei, Lică se sinucide,
lovindu-se cu capul de un copac:
Acest sfârșit tragic, vine ca o pedeapsă asupra acestui personaj care, până în momentul
morții, nu a vrut să fie prins, preferând să se sinucidă, decât să fie arestat și învinuit. Acesta
demonstrează și în ultimul moment o voință puternică, datorită hotărârii sale de a nu ceda, preferând
sinuciderea, deoarece se știa vinovat de multe crime.
Focul pus de oamenii lui Lică asupra cârciumii, ne apare și de data aceasta ca un element
care arde, distrugând nu numai urmele crimelor, ci este și o purificare a locului respectiv, de
răutățile și afacerile dubioase, care avuseseră loc acolo, de-a lungul timpului.

29
Pompiliu Marcea, op. cit., pp. 290-291.
30
Ion Breazu, stud. cit., p. 158.
31
Magdalena Popescu, op. cit., p. 179.
32
Virgil Vintilescu, stud. cit., pp. 148-149.
 Când vine și vede ruinele fostului han, după stingerea focului, bătrâna soacră a lui Ghiță
exclamă, plină de tristețe, dar oarecum resemnată: „Simțeam eu că nu are să iasă bine: dar așa le-a
fost data!“. „Judecata bătrânei este un văl sub care vor continua să se desfășoare multe drame de
acest fel, căci deznodământul acțiunii indică exact izvorul întregii tragedii pe care oamenii nu o pot
evita tocmai pentru că în constituția lumii o anumită condiție face ca să se împlinească în viața
omului ceea ce el vrea să evite, fără a fi vinovat de această inevitabilitate. Scriitorul a folosit
inumanitatea socială pentru a reabilita umanitatea personajelor sale.”33
Ion Breazu consideră atitudinea de resemnare a bătrânei drept „renunțare și fatalism,
concepție tipic țărănească” dar care exprimă, de fapt, un punct de vedere al scriitorului, prin
intermediul personajului respectiv: „Ea reprezintă o lume veche, la ale cărei moravuri scriitorul e
evident că ține. Bătrâna nu știe cum s-au petrecut lucrurile, până la urmă, la cârciumă; ea crede că
totul s-ar datora trăsnetului. Parcă scriitorul vrea să ferească această lume de murdăria și dezastrele
lumii noi, atrasă de mirajul banului.”34
Dramatismul întâmplărilor personajelor principale ale acestei nuvele, consistă în faptul că
acestea s-au lăsat dominate de câte o singură patimă care, până la urmă, i-a pierdut pe fiecare dintre
ei: Ghiță subjugat de patima banului până la „dezumanizare” s-a asociat cu vicleanul și demonicul
Lică Sămădăul, îndepărtându-se de familie și de soția pe care o iubea ca pe „lumina ochilor”; Lică,
deși tuturor le lăsase impresia unui om rece, autoritar, de temut, avea totuși anumite momente de
slăbiciune deoarece se îndrăgostește de Ana; iar Ana, o fire cuminte, atrăgătoare, de o rară gingășie
și delicatețe, își iubește foarte mult soțul și copiii, rămânând profund contrariată, în momentul în
care acesta se îndepărtează tot mai mult de ea și fără a-i da vreo explicație, lucru care o face să
cedeze Sămădăului, astfel, neputând evita urmările tragice.
Pintea jandarmul este cel care apare, cel mai mult în partea a doua a nuvelei, și care are
trăsături de caracter asemănătoare cu Lică, fiind în trecut, chiar fost tovarăș de-al acestuia. Ambiția
lui unică este de a se răzbuna pe Sămădău, deoarece fusese și el înșelat de acesta, de-a lungul
timpului, la fel ca și Ghiță, făcându-se jandarm tocmai din acest motiv.
El apare ca reprezentant al poliției locale, se împrietenește foarte mult cu Ghiță, cu care
încearcă să pună la cale planul de prindere a lui Lică însă nu reușește, datorită sinuciderii acestuia.
Slavici își pedepsește, în final, personajele, pentru a demonstra câtă valoare au dorințele nesăbuite și
pornirile necontrolate în viața omului, care, lăsate să acționeze la întâmplare, pot distruge
iremediabil liniștea sufletească și echilibrul căminului familial.
„Moara cu noroc e, astfel, prima nuvelă memorabilă construită la noi cu elemente ale
psihologiei abisale. Iar reușita ei paradoxală decurge poate din faptul că autorul – conștiință etică
până la rigiditate – a fost de astă dată el însuși dominat de un inconformist demon al libertății din
adâncuri, eliberându-se prin scrierea nuvelei de propriile obsesii și refulări din substructura lui
sufletească, proiectându-le în afară sub forma sublimată a artei.”35
George Călinescu o consideră „o nuvelă solidă, cu subiect de roman. Marile crescătorii de porci
în pusta arădană și moravurile sălbatece ale porcarilor au ceva din grandoarea istoriilor americane cu
imense prerii și cete de bizoni.”36
Cât despre stilul operei lui Slavici, Tudor Vianu observa că „Imaginația lingvistică a lui
Slavici este deopotrivă cu fantazia lui vizuală. ... Claritatea fiind ținta pe care o urmărește mai
adesea, Slavici va întrebuința de preferință cuvântul general, repetându-l ori de câte ori va fi nevoie,
chiar înlăuntrul acelorași fraze, fără să se lase stânjenit de ucigătoarea monotonie care rezultă.”37
Prin mijloacele moderne ale artei sale narative, întrepătrunse de analiza psihologică profundă a
fiecărui personaj, prin arta realizării unui conflict în care eroii sunt vânați de patimile lor mistuitoare,
Ioan Slavici realizează una dintre cele mai ample și frumoase nuvele din perioada marilor clasici ai
literaturii române.

33
Eugen Todoran, op. cit., p. 120.
34
Ion Breazu, stud. cit., p. 155.
35
George Munteanu, stud. cit., p. 206.
36
George Călinescu, Istoria literaturii române, Compendiu, București, Editura pentru Literatură, 1963, p. 180.
37
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, București, Editura Albatros, 1978, pp. 112-113.