Tema: INTERTEXTUALITATEA

Subiectele prelegerii
1. Metaliteratura (literatură cu literatură, literatura despre literatură)
2. Conceptul de intertextualitate
3. Relaţii intertextuale

II. Conceptul de intertextualitate.

Intertextualitate e un concept de largă circulaţie în ultimele decenii ale secolului trecut. J.
Kristeva l-a preluat în esenţa sa de la teoreticianul rus Mihail Bahtin care a fundamentat
dialogistica, ştiinţa despre structurile dialogice:
a) cuvântul bivoc (cuvânt care se umple de două sau mai multe semnificaţii );
b) construcţia hibridă (cuvântul străin în discursul autorului, naratorului, personajului) şi
c) plurilingvismul (limbajele personajelor). Romanul e un ansamblu de limbaje, stiluri.

NOTA BENE! Dacă problema fundamentală a teoriei poeziei e simbolul, apoi problema
fundamentală a teoriei prozei e cuvântul bivoc („vnutrenne-dialoghizirovannoe slovo”).

După Bahtin, această „relaţie a fiecărui enunţ cu alte enunţuri” e o caracteristică fundamentală a
discursului. J. Kristeva declară determinantă pentru existenţa textului literar relaţia acestuia cu
alte texte (literare şi neliterare), pe care o numeşte intertextualitate. „Orice text se construieşte ca
mozaic de citate, orice text este absorbţie şi transformare a unui alt text”. Reluată de numeroase
ori, definiţia J. Kristeva, se nuanţează, se îmbogăţeşte continuu. „Limbajul poetic apare ca un
dialog de texte; orice secvenţă se face în raport cu o alta provenind dintr-un alt corpus”.

Ihab Hassan consideră opera postmodernistă o sinteză a tuturor stilurilor.

1. Putem avea un intertext la nivelul mare al construcţiei
2. Intertextualitate la nivelul fragmentelor de text (atât în construcţie, cât şi în semnificaţie)
3. Intertextualitate la un anumit tip de compoziţie (glosă, sonet, gazel, rondel, haiku etc.)
4. O aluzie intertextuală fie la un titlu de operă literară sau autor („Levantul” lui M.
Cărtărescu trimite la Federico Fellini; Max Torpedo „Ghici cine trage în tine?”, traducere
de Vitoria Lipan).

Intertextualitatea ca procedeu e foarte veche, dar ea a cunoscut o amplificare deosebită în

literatura sec. XX, în special în a doua jumătate.În proza românească modernă vom remarca pe
Cristian Teodorescu care realizează un dialog intertextual cu I. L. Caragiale, dar şi pe Gheorghe
Crăciun care a reluat romanul „Daphnis şi Chloe” în „Compunere cu paralele inegale”.

Romanul „Ulise” de James Joyce. Titlul este cheia care ne permite accesul la planul mitologic,
altminteri ar fi fost aproape imposibil să ne dăm seama despre ce e vorba. La mijloc e
intertextualitatea. În romanul lui Joyce întâlnim o relaţie ambiguă în care se reiau stucturi şi teme
din „Odiseea” lui Homer. Personajul principal, Leopold Bloom este un Ulise proiectat la nivelul
oraşului Dublin. Relaţia sa erotică deci cu Molly reia mitul vechi al femeii-mamă, generatoare şi
culturalizatoare. Romanul este construit pe ideea că marile structuri pot fi prezente în fiecare
clipă. Ceea ce era „Odiseea” la Homer se petrece în Dublin într-o modalitate asemănătoare.
Există o analogie simbolică nu numai între personajele celor două opere (Bloom-Ulise, Stephen-
Telemah, Molly-Penelopa) dar chiar fiecare capitol e modelat ca o aventură din „Odiseea”.

Philippe Sollers („Nivelurile semantice ale unui text modern”) sublinia că un text se scrie cu
texte şi nu cu fraze şi cuvinte. Textele, afirmă Sollers, presupun 3 nivele principale:
1. Un strat profund: „scriitura” ca punere în scenă şi înglobare a reprezentării;
2. Un strat intermediar: intertextualitatea – corpul material care relansează funcţia
narativă;
 3. Un strat superficial: cuvinte, fraze, secvenţe, rime
Textul se descifrează de la nivelul 3 la 1. Neglijarea stratului intertextual în cazul romanului lui
Joyce face imposibilă descifrarea textului sau accesul la „stratul profund”. Iată de ce nu putem
citi romanul „Ulise” decât după lectura „Odiseei” lui Homer.

III. Relaţii intertextuale.

1. Citatul şi moto-ul. Compendiu de citate (rezumate din anumiţi autori sau anumite opere),
extrase. Este la modă o specie literară numită cento (poeme alcătuite din versuri şi sintagme
alese din marii poeţi: Vergiliu, Horaţiu, Homer). O formă modernă de cento este colajul,
utilizat de poeţii dadaişti sau de Ezra Pound în celebrele sale „Cantos”-uri (din „Odiseea”).
Temele preexistente ale marilor utori se bucură de o mare audienţă. Compilaţia, a face literatură
folosind elemente preexistente ale literaturii, se recurge la tot pasul la citate (Al. Odobescu
„Pseudokynegetikos”). În Evul Mediu între autor şi compilator nu se făcea nicio deosebire.
Flaubert proiecta o carte compusă numai din citate „Dicţionarul ideilor primite”. Există
nenumăraţi scriitori moderni (Eliot, Pound, Joyce, Borges) sau postmoderni (John Barth,
Georges Perec, Philippe Sollers etc.) a căror lucrări rezultă dintr-un dialog de texte.
2. Adaptarea implică transpunerea unei opere în alte dimensiuni stilistice sau în alte
modalităţi. (Ex. fabulele).
3. Prelucrarea e reluare unor texte în alte forme (texte filosofice sau evanghelice transpuse
în versuri), dar cu adăugiri, eliminări. Literatura populară, „Psaltirea” lui Dosoftei.
4. Imitaţia e mimarea, cu foarte puţine variaţii, a formei şi conţinutului unui text.
5. Parafraza e o dezvoltare mai lagă într-o formulare personală a unei opere. „Eneida” lui
Vergiliu e o parafrază a „Odiseei” lui Homer. Operele dramatice ale tragicilor greci (Eshil,
Sofocle, Euripide) sunt parafraze alemiturilor Greciei antice. „Luceafărul” lui Eminescu e o
parafrază a basmului „Fata din grădina de aur”.
6. Parodia („para” – din gr. alături, ode - cântec) e o imitaţie satirică a unei opere serioase,
cunoscută. Parodia presupune o sinteză de procedee: imitaţie, parafrază, citare, luzie etc.
I. L. Caragiale în „Dă dămult, mai dă dămult” şi în „Smărăndiţa, roman modern” parodiază
„Sultănica” lui Delavrancea; Topârceanu „Parodii originae”, Marin Sorescu „Singur printre
poeţi”. „Levantul” lui M. Cărtărescu este în acelaşi timp o parodie şi o pastişă a stilurilor poeziei
noastre culte.
7. Plagiatul e cazul extrem. Se pedepseşte. A se vedea: „Plagiatul la români”. Selecţie de
Pavel Balmuş, Ch., Ed. „Arc”, 2004.