Mistrețul cu colți de argint

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mistrețul cu colți de argint este un poem-baladă al scriitorului român Ștefan Augustin Doinaș. Poemul

este considerat opera de debut semnificativ, dar și una din operele de referință ale autorului.

Poemul a devenit cunoscut publicului Cenaclului Flacăra în 1975, odată cu interpretarea televizată a

poemului de către actorul Gelu Nițu[1], iar ulterior, publicului larg român, odată cu interpretarea
actorului Mihail Stan[2], în anii târzii 1970 și în anii 1980, pe scenele și stadioanele unde Cenaclul
Flacăra activa scenic sub directa regie, scenariu, selecție și prezentare a poetului Adrian Păunescu.

Istoric

Conform unor mărturii, balada Mistrețul cu colți de argint ar fi fost scrisă, sau mai exact, prima dată
prezentată public în 1945, la Sibiu, la Cercul literar local de atunci. [3]

Prima publicare a poemului e în volumul de versuri Alfabet poetic, ce adună poezii ale lui Ștefan
Augustin Doinaș din anii 1941 - 1948.[4]

Prezentarea poemului[modificare | modificare sursă]

Acțiunea poemului-baladă

În planul povestirii propriu-zise, poemul prezintă „un prinț din Levant”, a cărui aparentă pasiune este
vânătoarea, dar care este strict interesat doar de vânarea unui anumit animal, un mistreț cu colți
de argint, afirmație care provoacă derâderea servitorilor săi, întrucât aceștia nu cred în existența unui
astfel de animal. Aceștia îi propun prințului să se orienteze spre un alt tip de vânat, mai ușor de găsit și
de ucis; „ ... mai bine s-abatem vânatul cu coarne, ori vulpile roșii, ori iepurii mici”.

Într-un continuu crescendo, balada relatează înverșunarea prințului cu care acesta ridică ștacheta
căutării de la vânarea mistrețului cu o săgeată de lemn, la început, apoi cu una de fier, pentru ca, în final,
să dorească a ucide acea fiară cu săgeata de foc. Atunci, într-un târziu, când se pare că prințul rămăsese
doar cu servitorul cel mai apropiat, întâlnirea cu fiara căutată are loc, dar total în defavoarea
vânătorului, care devine vânat de către o fiară „ce zilnic își schimbă, în scorburi ascunse, copita și blana
și ochiul sticlos”.

Atacat pe neașteptate, pe când prințul băuse apă la un izvor, mistrețul uriaș „îl trase sălbatic prin colbul
roșcat” provocându-i o moarte rapidă. Înainte de a se sfârși, prințul are întrebări despre ce i-ar fi oprit
vânătoarea. Servitorul, rămas alături de vânător, încearcă să-i spună adevărul, că mistrețul căutat l-a
atacat mortal. Cu ultimele puteri, prințul, care nu realizează nici atunci că fusese atacat chiar de animalul
pe care îl căutase continuu, îi cere servitorului să-i cânte din corn până va trece în neființă. Acesta
respectă ultima dorință a stăpânului său, dar „ ... cornul sună, însă foarte puțin.”

Interpretare critică
Criticii interpretează poemul-baladă ca fiind o căutare a perfecțiunii, a absolutului [5], de neînțelegere a
condiției omului complex, a geniului neînțeles, a gânditorului sofisticat, care caută perfecțiunea [6], temă
prezentă permanent în operele artistice de pretutindeni.