Prâslea cel voinic şi merele de aur

Basmul Prâslea cel voinic şi merele de aur se încadrează în genul epic, iar ca specie
literară este un basm popular, deoarece are autor anonim, el fiind transmis pe cale orală din
generaţie în generaţie. A fost cules de Petre Ispirescu şi publicat în volumul Legendele şi
basmele românilor din 1882.

Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar
deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative,
împletirea elementelor realiste cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral
(străvechi) al basmelor populare.

Titlul
Titlul sintetizează intriga basmului, fiind alcătuit din numele personajului, Prâslea, însoţit de
principala trăsătură - „cel voinic” -, prin care se sugerează ideea că, deşi este mezinul familiei
împărăteşti, este viteaz şi neînfricat. El este singurul care izbuteşte să-şi bucure tatăl şi să
culeagă merele de aur.

Construcţia şi momentele subiectului

Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul omniscient şi focalizarea zero, iar naraţiunea
la persoana a III-a făcută de naratorul obiectiv îmbină supranaturalul cu planul real,
armonizând eroii fabuloşi cu personaje şi întâmplări verosimile.

Relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos („A fost odată ca
niciodată”) şi a spaţiului supranatural reprezentat de livada împăratului şi de tărâmul celălalt.

Expoziţiunea
Basmul începe cu o formulă iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată [...] un împărat puternic
şi mare”, care avea în grădina frumoasă şi „bogată de flori” un pom ce făcea mere de aur.
Din păcate, împăratul nu putuse mânca niciodată mere, deoarece le fura „oarecine” tocmai
când erau gata să se coacă. An de an, mulţi voinici, inclusiv cei doi fii mai mari ai împăratului,
păziseră pomul pentru a prinde hoţul, dar totul fusese în zadar.

Incipitul
Incipitul basmului îl constituie formula iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată [...] un împărat
puternic şi mare”, care avea în grădina frumoasă şi „bogată de fiori” un pom ce făcea mere
de aur. Din păcate, împăratul nu putuse mânca niciodată mere, deoarece le fura „oarecine”
tocmai când erau gata să se coacă. O mulţime de voinici încercaseră să prindă hoţul, dar în
zadar.

Petre Ispirescu
Fiul cel mai mare al împăratului şi-a înduplecat tatăl să păzească el mărul timp de o
săptămână, dar în ultima noapte l-a cuprins „o piroteală de nu se mai putea ţine pe picioare”,
iar dimineaţa a constatat că merele fuseseră furate. În anul următor s-a angajat să vegheze
mărul fiul mijlociu, dar „păţi ca şi frate-său cel mare”.
Intriga
Dezamăgit, împăratul se hotărâse să taie pomul fermecat, dar mezinul, Prâslea, l-a rugat să-
l lase şi pe el să-şi încerce norocul, împăratul s-a lăsat înduplecat cu greu, iar Prâslea a
început să dea ocol mărului, plănuind cum să facă să-l vegheze fără să adoarmă. Când
fructele s-au pârguit, Prâslea s-a aşezat să-şi păzească pomul şi a luat cu sine „cărţi de citit,
două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile”. El a bătut în pământ ţepuşele în aşa fel încât una să-
i stea în spate şi alta în faţă, astfel ca, dacă îl va apuca somnul, să se lovească în ele cu
barba sau cu ceafa şi să se trezească.

Într-o noapte, a simţit cum îl atinge uşor „boarea ziorilor” şi-l „îmbăta cu mirosul său cel
plăcut”. Cuprins de „o piroteală moleşitoare”, Prâslea s-a trezit brusc atunci când s-a lovit de
ţepuşele care-l atingeau în barbă şi în ceafă. Deodată, a auzit un fâsâit şi a văzut pe „un
oarecine” apropiindu-se de pom. Prâslea, care stătea cu arcul pregătit, a slobozit trei săgeţi
în hoţul care tocmai apucase ramurile mărului. S-a auzit un geamăt, apoi s-a făcut o tăcere
de moarte şi nu s-a mai văzut nimic.

Prâslea a cules câteva mere şi le-a dus pe o tipsie de aur tatălui său, spre bucuria împăratului.
Mezinul i-a spus apoi că trebuie să plece în căutarea hoţului, pe care îl rănise şi că se va
călăuzi după dâra de sânge pe care acesta o lăsase în urma lui. Fraţii săi mai mari îl pizmuiau
pe Prâslea, pentru că el reuşise acolo unde ei dăduseră greş, dar au acceptat să-l însoţească
în călătorie, cu gând „să-l piarză”.

Desfăşurarea acţiunii
Cei trei fraţi au pornit la drum „după dâra sângelui”, până când au ajuns la o prăpastie unde
urma se pierdea. Ei au bănuit că hoţul locuia în fundul acelei prăpăstii şi s-au gândit să
coboare cu o frânghie. Primul s-a lăsat în groapă fratele cel mare, convenind ca, atunci când
va scutura frânghia, ceilalţi să-l tragă afară. Nici nu coborâse bine, că, de frică, el a scuturat
frânghia şi a fost imediat tras afară.

Mijlociul a încercat şi el, dar nu a reuşit să ajungă până în fundul prăpastiei. Prâslea s-a
hotărât să coboare, dar le-a spus că arunci când va scutura frânghia, ei să-l lase şi mai mult
în jos, până ce „veţi vedea că frânghia nu se mai duce la vale”. După aceea, să fie puşi paznici
care să vegheze la buza prăpastiei şi să tragă frânghia afară numai atunci când ea se va lovi
de marginile gropii. Fraţii mai mari, rămaşi afară, au plănuit să scape de mezin,’ deoarece îi
făcuse de ruşine pentru a doua oară prin curajul său.

Ajuns pe tărâmul celălalt - spaţiu fabulos -, Prâslea a dat, în drumul său, de un palat „cu totul
şi cu totul de aramă”. L-a întâmpinat „o fată frumuşică” şi, de cum l-a văzut, ea i-a povestit
cum „trei fraţi zmei” le răpiseră pe cele trei surori, „fete de împărat”, de pe tărâmul de unde
venea şi Prâslea. Fiecare dintre cei trei zmei îşi alesese câte o fată de împărat şi ar fi vrut să
se însoare, dar ele se împotriveau şi le cereau „câte”în lună şi în soare”, ca să amâne cât se
putea căsătoria. Fata l-a ascuns pe Prâslea, pentru că zmeul venea la prânz acasă şi arunca
buzduganul „cale de un conac”, lovind în uşă, în masă, aşezându-se apoi în cui. Zmeul a
simţit că „miroase a carne de om de pe tărâmul celălalt” şi s-a luptat cu Prâslea, până când
voinicul l-a băgă în pământ până la genunchi şi i-a tăiat capul.

După ce s-a odihnit vreo două zile, Prâslea a pornit cu fata de împărat să le salveze şi pe
surorile ei. Ajunşi la palatul de argint, unde zmeul trimitea buzduganul cale de două conace,
Prâslea s-a luptat cu el şi l-a omorât şi pe acesta. Zmeul care locuia în palatul de aur, mezinul,
era cel ce fusese rănit de Prâslea atunci când încercase să fure merele de aur. După ce s-
au odihnit o săptămână, au ajuns la a treia fată de împărat, care era şi mai înspăimântată de
apropiata căsătorie pe care o pusese la cale zmeul cel mic. Acesta trimitea buzduganul „cale
de trei conace” şi cei doi „se luptară, zi de vară până-n seară”.

Pe la amiază, s-au făcut amândoi două focuri şi când un corb le dădea târcoale, zmeul i-a
promis stârvul lui Prâslea drept răsplată, dacă va turna seu peste el. Prâslea i-a făgăduit
corbului trei stârvuri şi atunci acesta a adus „în unghiile sale seu” şi l-a turnat peste viteazul
care a prins dintr-odată şi mai multă putere. După ce şi-au recăpătat înfăţişarea, zmeul i-a
cerut apă fetei de împărat, promiţându-i că se vor cununa „chiar mâine”. În schimb, Prâslea
s-a oferit să o ducă pe tărâmul pământenilor, unde se vor şi căsători. Fata i-a dat apă
voinicului, acesta a prins putere şi lupta a fost crâncenă, până când Prâslea a reuşit să-i taie
capul zmeului.

Bucuroase peste măsură, fetele i-au destăinuit că fiecare dintre palatele zmeilor se poate
preface într-un măr, dacă sunt lovite cu un bici „în cele patru colţuri”, aşa că Prâslea a prefăcut
cele trei palate în trei mere de aramă, de argint şi de aur, apoi le-a împărţit fetelor şi cu toţii
s-au pregătit să se întoarcă pe tărâmul oamenilor. Prima fată de împărat, cu mărul de aramă,
a fost scoasă cu frânghia deasupra prăpastiei şi le-a dat fraţilor lui Prâslea „un răvăşel” din
partea lui, în care acesta scria că fata va lua de bărbat pe frate-său mai mare. Au fost apoi
scoase şi celelalte fete de împărat, mijlocia cu mărul de argint şi mezina, al cărui măr de aur
îl oprise Prâslea asupra lui.

Punctul culminant
Bănuind că fraţii săi „îi poartă sâmbetele”, voinicul a legat de frânghie o piatră şi a pus
deasupra ei căciula, ca să-i încerce. Fraţii săi, crezând că de frânghie este atârnat Prâslea,
i-au dat drumul şi apoi s-au prefăcut mâhniţi că fratele lor s-a prăpădit. Ei s-au cununat cu
fetele de împărat, dar mezina n-a vrut „cu niciun chip să se mărite, nici să ia pe altul”.

În acest timp, Prâslea se gândea cum să facă să iasă pe tărâmul lui, când, deodată, aude
„un ţipăt” care „îi umplu inima de jale”. Un balaur se încolăcise pe un copac şi se urca să
mănânce nişte pui de zgripsor (vultur mare, acvilă cu două capete). Atunci Prâslea s-a repezit
la balaur şi l-a făcut bucăţele cu paloşul. Drept răsplată, zgripsoroaica i-a promis să-l ducă
pe tărâmul celălalt, dar înainte de asta, Prâslea trebuia să pregătească 100 de oca de carne
făcută bucăţele şi 100 de pâini.

Voinicul a pregătit cele necesare şi, de câte ori întorcea ea capul, el trebuia să-i dea „pâine
şi carne”. Când ajunseseră aproape de buza prăpastiei, se terminaseră merindele, aşa că
Prâslea şi-a tăiat „o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus” şi a dat-o
zgripsoroaicei. Deoarece el nu mai putea merge, pasărea i-a pus la loc bucata de carne, pe
care nu o înghiţise, „o unse cu scuipat de al său” şi i-a lipit-o pe picior.

Deznodământul
Prâslea a plecat spre împărăţia tatălui îmbrăcat „în haine proaste ţărăneşti” şi a aflat de la
drumeţi că fraţii săi luaseră de soţii pe fetele de împărat, că părinţii lui erau foarte mâhniţi de
pierderea mezinului şi că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte întruna. Ea ceruse o
furcă de tors, care să aibă şi caierul şi fusul de aur şi împăratul poruncise starostelui de
argintari să-i facă această furcă, altfel „unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul”. Aflând
acestea, Prâslea s-a angajat ucenic la argintar şi în trei zile i-a dat furca de aur, pe care o
scosese din mărul zmeului.

Când a văzut furca, fata a priceput că Prâslea reuşise să iasă deasupra pământului şi i-a
cerut împăratului să-i facă „o cloşcă cu pui cu totul şi cu totul de aur”. Prâslea a făcut şi cloşca,
pe care argintarul a dus-o împăratului. Atunci fata l-a rugat pe împărat să aducă la palat pe
meşterul care făcuse furca şi cloşca de aur. Ea l-a recunoscut imediat pe „viteazul care ne-a
scăpat din mâna zmeilor”, împăratul şi-a dat şi el seama că este feciorul lui, deşi „foarte mult
se schimbase”. Prâslea le-a povestit păţaniile şi le-a arătat mărul de aur al zmeului.

Întrebat de împărat cum să-i pedepsească pe fraţii mai mari care îl abandonaseră pe tărâmul
celălalt, Prâslea a cerut ca pedeapsa să fie dată de Dumnezeu. Cei trei fii vor ieşi pe scările
palatului şi vor arunca fiecare câte o săgeată în sus, iar Dumnezeu va pedepsi pe cei vinovaţi.
Săgeţile celor doi fraţi mai mari au căzut „drept în creştetul capului” şi i-au omorât pe loc, iar
a celui mic „îi căzu dinainte”.

Prâslea a făcut nuntă mare cu fata de împărat şi toată împărăţia se fălea cu vitejiile voinicului.
După moartea împăratului, Prâslea „se sui el în scaunul împărăţiei” şi poate că domneşte şi
astăzi, „de or fi trăind”. Basmul se încheie cu o formulă tipică: „Trecui şi eu pe acolo şi statui
de mă veselii la nuntă, de unde luai «O bucată de batoc, / Ş-un picior de iepure şchiop» şi
încălecai p-o şea, şi v-o spusei dumneavoastră aşa”.

Ca în toate basmele, binele învinge răul, dreptatea se împlineşte, adevărul triumfă, iar cei
viteji şi cinstiţi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi, fiind astfel răsplătiţi pentru trăsăturile
lor deosebite, ca simboluri ale valorilor morale ce trebuie să caracterizeze omenirea. În
basmele populare româneşti, eroul întruchipează idealul de cinste, dreptate şi adevăr, el
constituind o imagine a binelui, iar povestitorul anonim - în majoritatea naraţiunilor de acest
tip - pune în concordanţă frumuseţea morală cu cea fizică.

Personajele
Prâslea este personajul principal şi eponim (care dă numele operei) al basmului
popular Prâslea cel voinic şi merele de aur. El captează atenţia cititorilor (ascultătorilor) pe
parcursul întregului fir epic, deoarece este prezent şi participă activ la toate momentele
acţiunii. Este un personaj imaginar, înzestrat cu puteri fabuloase şi este, prin calităţile sale
morale, reprezentantul românului dintotdeauna.
Trăsăturile sale morale reies în mod indirect din faptele, atitudinea şi comportamentul
protagonistului, precum şi din relaţiile cu celelalte personaje. Deşi este ironizat la începutul
basmului de către tatăl său, Prâslea este ambiţios şi tenace, convingându-l pe acesta să-l
lase să păzească şi el mărul de aur. Indirect, dovedeşte isteţime atunci când îşi face un plan
ca să nu adoarmă când va sta la pândă să prindă hoţul.

Curajos, Prâslea coboară pe tărâmul celălalt şi, viteaz, omoară zmeii prin luptă dreaptă.
Mezinul este inteligent şi bun cunoscător de oameni, întrucât îşi dă seama că fraţii săi sunt
invidioşi şi-i pune la încercare. Milos, salvează puii de zgripsor din ghearele balaurului şi nu
se răzbună pe fraţii săi, ci aşteaptă dreptatea divină, dovedind generozitate şi înţelepciune.
Ca orice personaj de basm, Prâslea are şi însuşiri supranaturale. Înzestrat cu o forţă
impresionantă, omoară zmeii şi balaurul în luptă dreaptă. Înţelege graiul făpturilor de pe alt
tărâm şi poate comunica firesc cu acestea. Are capacitatea de a se metamorfoza în foc,
transformă palatele în mere şi poate scoate din mărul zmeului furca şi cloşca de aur. Prâslea
este, aşadar, un personaj în care se împletesc însuşiri omeneşti şi fabuloase. Alături de
Prâslea, se constituie în forţe ale binelui şi împăratul, cele trei fete, corbul, zgripsoroaica şi
puii ei, meşterul argintar.

Personajele care reprezintă forţele răului sunt pedepsite în finalul basmului. Din galeria
personajelor fantastice fac parte balaurul şi zgripsorul, personaje întâlnite numai în basme.
Fabulosul include şi obiectele miraculoase: furca, mărul, cloşca de aur, dar şi seul şi apa. Ele
ajută eroul să depăşească situaţiile dificile, iar cifra simbolică trei are putere magică.
Personajele reale - fiii cei mari, fetele de împărat şi meşterul argintar - ca şi cele fantastice -
împăratul, Prâslea, zmeii, balaurul, zgripsorul - indiferent de locul pe care îl ocupă în operă,
au importanţă în desfăşurarea întâmplărilor, deoarece fiecare contribuie la aflarea adevărului
şi instituirea dreptăţii.

Respectând caracteristicile speciei, formula introductivă, „A fost odată ca niciodată”,

sugerează un timp imaginar. Ascultătorii - cititorii - sunt introduşi într-o lume în care totul este
posibil, iar spaţiul de desfăşurare a acţiunilor este fabulos. Pozitive sau negative, principale
sau secundare, reale sau ireale, personajele sunt simboluri pentru noţiunile bine şi rău,
reprezentând modele morale opuse. Trăsăturile lor se desluşesc prin acţiune, care se petrece
atât pe pământ, cât şi pe tărâmul celălalt, prăpastia fiind hotarul care desparte cele două lumi.

Limbajul
Limbajul basmului popular Prâslea cel voinic şi merele de aur se caracterizează prin oralitate
(„dară până una alta”, „vai de mine!”), care menţine trează atenţia ascultătorului. Vorbirea
directă se îmbină cu vorbirea indirectă; verbele la perfectul simplu („îi mulţumi”, „fu primit cu
bucurie”, „şi se luptară”) dau impresia că acţiunea s-a petrecut de curând; inversiunile şi
repetiţiile („şi merse, merse”) specifice stilului oral, precum şi cuvintele şi expresiile populare
(„niţică”, „piroteală”, „soroc”, „a o sfecli”, „a-şi încerca norocul”) sunt mijloace şi procedee
artistice specifice basmului.
Stilul
Stilul îmbină armonios cele trei moduri de expunere - naraţiunea, descrierea şi dialogul - care
dau farmec basmului, creaţie ce răspunde nevoii de bine, dreptate şi frumos a poporului
român.

Fata babei şi fata moşneagului

Trei basme crengiene prezintă perechea primordială, atemporală - căci ei sunt bătrânii
timpurilor, principiile complementare ale Universului - Moşul şi Baba. E vorba de Povestea
porcului, unde cei doi alcătuiesc un cuplu, de Punguţa cu doi bani, unde perechea e
dezbinată, fiecare având gospodăria lui, şi în sfârşit, de basmul în care perechea se află în
război, Fata babei şi fata moşneagului.
Basmul a fost publicat în „Convorbiri literare” (nr. 6 din 1 septembrie 1877) şi are ca
temă vestita dramă a copiilor vitregi. Construit prin antiteză, subiectul poveştii
individualizează două tipuri caracterologice evidenţiate în expoziţie în mod direct de către
povestitor printr-o suită de adjective care se referă la însuşiri fizice şi trăsături de
comportament ca urmare a unor observaţii directe, şi apoi, pe măsura narării faptelor, apar
în mod indirect trăsăturile de caracter motivate de acţiuni individuale. Formula de început
demonstrează apartenenţa textului la specia basmului: „Era odată un moşneag şi o babă;
moşneagul avea o fată şi baba iar o fată”.
Autorul fixează însuşirile fiecărui personaj: „fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la
inimă; fata moşului era frumoasă, harnică, ascultătoare, bună la inimă, robace şi răbdătoare”.
Pentru că soţia moşului a murit, acesta s-a adunat cu o babă văduvă, fiecare dintre ei
aducând câte o fată. Ironia autorului se îndreaptă nu numai asupra fetei babei şi mamei
acesteia, ci şi asupra moşului care era „un gură cască şi un biet moşneag”, pentru că la ei în
casă „cânta găina”, adică baba acţiona după bunul plac, iar moşul nu avea nici un cuvânt.
Pentru babă, fata moşneagului era „peatră de moară”, iar fata ei, „busuioc de pus la icoane”.

Ion Creangă, după ce a folosit formula introductivă a basmului, urmăreşte în mod realist
comportamentul celor două personaje, fata moşneagului şi fata babei, în viaţa obişnuită a
satului. Fata moşului se ducea în pădure după lemne, mergea la şezătoare unde torcea câte-
un ciur de fuse, în vreme ce fata babei răsfăţată şi leneşă viclenea şi huzurea pentru că
era fata mamei. Intriga naraţiunii este determinată de răutatea fetei babei şi mamei vitrege
„ce se întreceau cu dediochiul” şi astfel fata moşului este nevoită să plece în lume; după
sfatul tatălui „ca să nu se mai facă atâta gâlceava în casa asta”.
Autorul este plin de ironie la adresa moşului care, după ce-i dă sfatul fetei să fie „supusă,
blajină şi harnică”, face observaţia că în casa lor a avut parte de „mila părintească şi de
îngăduinţă” şi în străini „nu ţi-ar putea răbda câte ţi-am răbdat noi”. Evoluţia subiectului, din
momentul acesta, urmează structura tipologică a basmului popular, în care întâmplările
fantastice constituie „probele” hărniciei, modestiei, bunătăţii fetei moşneagului.

În timp ce în basmul popular Făt-Frumos trece probele în luptele cu zmeii şi alte fapte ale
Răului, fata moşneagului îngrijeşte o căţeluşă slabă şi bolnavă, curăţă un pom de omizi şi
uscătură, humuieşte o fântână, lipeşte şi curăţă un cuptor în drumul său. Folosirea
personificării în dialogul fetei cu toate aceste „personaje” întreţine condiţia fantasticului şi
argumentează prin concreteţea faptelor caracterul frumos al fetei moşneagului.

Momentul cel mai interesant din punct de vedere al trecerii probelor îl constituie modul cum
slujeşte la Sfânta duminică care avea o ogradă plină de orătănii ce însemnau „balauri şi tot
soiul de jivine mici şi mari”, respectiv erau „copiii” Sfintei Duminici. Fata cea harnică a moşului
dă ultima probă a curajului, hărniciei şi modestiei pentru că Sfânta duminică când s-a întors
de la biserică a găsit copiii „lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute”.

Din momentul acesta destinul fetei şi statutul său se schimbă radical: de-acum fata moşului
este răsplătită de Sfânta Duminică cu o lădiţă în care se găseau „herghelii de cai, cirezi de
vite şi turme de oi”, iar căţeluşa, părul, cuptorul, fântâna oferă daruri dintre cele mai alese:
salbă de aur, pahare de argint, pere gustoase, pâine caldă provocând mare necaz babei şi
fetei sale. Conflictul basmului adaugă prin paralelă antitetică, călătoria „probelor” (în plan
negativ) pentru fata babei care „porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind”.

Pe acelaşi traseu al fetei moşului, în faţa aceloraşi personaje, fata babei respinge orice ajutor
conform argumentului popular expus sub forma unei sentinţe că „mai uşor ar putea căpăta
cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă”. La Sfânta
Duminică bucatele „le-a făcut afumate, arse şi sleite” încât acesta când a venit de la biserică
 „şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce a găsit acasă”. Lacomă din fire, a ales lădiţa cea mai
frumoasă din podul Sfintei Duminici, ca răsplată pentru ceea ce făcuse. Bineînţeles că, la
întoarcere, căţeluşa, părul, cuptorul şi fântâna îi refuză darurile, ceea ce o mânie şi mai tare
pe fata cea răsfăţată a babei.

În final, autorul sancţionează pe cele două personaje, pe baba şi pe fata ei, acestea fiind
mâncate de balaurii din lădiţa Sfintei Duminici, de parcă cele două nici n-ar fi existat pe lume.
Ion Creangă concepe personajele basmului conform unei structuri clasice, fiecare
reprezentând o anumită trăsătură de caracter: fata moşului - bunătatea, fata babei - lenea,
moşul era un gură cască, iar baba - răutatea. Acestora li se adaugă conotaţii complementare.
Ironia autorului asupra moşului revine în deznodământul basmului unde află că după moarte
babei găinile nu mai cântau cocoşeşte în ograda moşului, iar acesta a rămas pleşuv pentru
că baba îl „mângâiase pe cap”, iar în spate avea o cocoaşă pentru că-l „netezise” baba cu
cociorva. Pe lângă subiectul deosebit de captivant, basmul întrebuinţează multe expresii
populare pline de savoare ce vizează caracterul personajelor construite pe principiul simetriei
antitetice: moşul-baba, fata moşului - fata babei: „sora cea de scoarţă, fata mamei, busuioc
de pus la icoane, peatră de moară, să se întreacă cu dediochiul”.

Basmul trebuie citit în cheie realistă şi în planul cel mai general transmite mesajul: fiecare la
locul lui, fiecare cu treaba sa, cu responsabilităţile sale; în particular, având în vedere situaţia
narativă, mesajul e unul „clasic” pentru istoriile cu o maşteră, o fiică vitregă şi o fiică naturală.
Tipul acesta de basm (Cenuşăreasa, Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea
haină şi urâtă a Fraţilor Grimm, la noi, varianta lui Ispirescu, Fata moşului cea cuminte) a
dovedit că trioul ascute invidia şi răutatea mamei malefice, orfana fiind oglinda în care se
vede şi mai bine neputinţa propriei odrasle. În al treilea rând, este vorba aici despre cultul
muncii şi înfierarea parazitismului, despre un feminin activ şi unul pasiv, despre a face şi a
profita, iar concluzia se impune de la sine: după faptă şi răsplată, culegi ce ai semănat.
Basmul dezvăluie în acelaşi timp mai multe concluzii în plan moral:

 bine faci, bine găseşti

 rău faci, rău găseşti
 omul harnic are numai de câştigat
 răsfăţul copiilor conduce la lene şi infatuare
 vorba blândă aduce bunăvoinţă
 vorba ursuză creează neplăceri
 răul este întotdeauna sancţionat şi binele este răsplătit
 omul bun se cunoaşte după fapte
 în casa unde cântă găina, nu este bine.

Capra cu trei iezi, de Ion Creangă, este un basm animalier pe tema feminităţii maternale,
iubitoare, generoase. Basmul ne prezintă drama unei mame care îşi propune să
pedepsească abuzul şi violenţa în numele dragostei materne, dar şi al unui spirit de
dreptate afirmat întotdeauna cu tărie de către cei slabi şi lipsiţi de apărare.
Expoziţiunea prezintă starea familială, profilul temperamental al iezilor şi obişnuinţele casei:
o capră, care avea trei iezi, cărora le-a spus să nu deschidă uşa nimănui cât timp ea va fi
după mâncare. Pentru a o recunoaşte pe ea, le-a cântat un cântec. Intriga e dată de pânda
lupului, care intenţionează să profite de lipsa mamei, introdusă de formula „Păreţii au urechi
şi fereştile ochi”. Plecarea caprei de acasă favorizează o zi neobişnuită, evenimentul.
Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările lupului de a intra în casă (ascuţirea dinţilor,
cântatul), dezbaterea iezilor. Punctul culminant se dezvoltă gradat, pe trei planuri: iedul cel
mare, sărind să deschidă uşa, este primul mâncat de lup; cel mijlociu ascuns sub chersin, şi
scapă cel mic ascuns în horn.

Îndestularea foamei e urmată de un măcel gratuit, cu rol de intimidare, care dovedeşte că

lupul a ucis nu numai pentru hrană: „aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se
părea că râdeau; pe urmă unge toţi păreţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei,
ş-apoi iese şi-şi caută de drum”. Deznodământul este amplu: întoarcerea caprei, informarea
ei despre cele întâmplate de către iedul cel mic, bocirea iezilor, iniţiativa de a se răzbuna,
planul, punerea lui în practică.

Ion Creangă
Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal, Creangă a creat
această poveste în care prezintă drama mamei ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va
pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii. Basmul se
pretează la niveluri diferite de interpretare. Prima, şi cea mai la întâlnită, este cea didactică:
o lecţie despre efectele neascultării sfaturilor părinteşti; textul poate fi privit ca o fabulă cu
funcţie social-morală concretă.

Personajele se grupează astfel în rolurile binecunoscute: lupul e pericolul dintotdeauna al

copilăriei, „omul negru”, „babaul” copilăriei, dar şi antimodelul uman: sperjur, ipocrit
(mimează, prin limbaj, pietatea, mila creştinească), ticălos, laş (sugerează că ursul ar fi
vinovat de uciderea iezilor); lupul e de la-nceput un duşman de lup... care de mult pândea un
prilej ca să pape iezii, încărcat de vicii, indiscret, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei
când vorbea capra cu dânşii, cred - ştiu că i-aş cârnosi şi i-aş jumuli - ... cruzimea lui mergând
până la acte gratuite (acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de a umple pereţii
cu sânge).
E un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, silenţioase, ca din scripturi: „Apoi dă,
cumătră, se vede că şi lui D-zeu îi plac puştii cei mai tineri”, perfid, insinuând că nu el ar fi
vinovatul. Lăcomia lui e zugrăvită plastic. Atunci lupul începe a mânca şi „gogâlţ, îi mergeau
sarmalele întregi pe gât”. Capra apare în ipostaza de mamă grijulie, iubitoare, responsabilă,
avizată şi de bună gospodină, pricepută şi harnică. Ea e sensibilă, duioasă, care simte
primejdia şi vrea s-o prevină, plânge moarte iezilor şi îi răzbună, îşi urăşte duşmanul perfid şi
e neîIezii cei mari sunt copiii neascultători, creduli, imaturi, orgolioşi, dornici de aventură; cel
mare este individualizat prin aceea că îşi arogă calităţile de lider ale grupului pe temeiul
întâietăţii, superiorităţii în vârstă, mezinul e copilul cuminte, cumpătat, de o inteligenţă
pătrunzătoare, care separă aparenţa de esenţă, arată dragoste frăţească şi filială. Dacă
privim din perspectiva răzbunării, mesajul basmului mai poate fi formulat şi prin referire la
puterea omului care nu stă în forţă, ci în puterea minţii, dovadă că o fiinţă slabă şi fără apărare
reuşeşte să învingă un adversar de temut.

Interpretarea realistă vede în basm o istorioară din viaţa ţărănească, „o nuvelă din viaţa
ţărănească”, cum atrage atenţia Garabet Ibrăileanu: „Să nu ne înşelăm: Poveştile lui Creangă
sunt bucăţi rupte din viaţa poporului moldovenesc. Soacra şi nurorile ei, Stan Păţitul, badea
Ipate etc. sunt oameni vii, ţărani din Humuleşti, ţărani din plasa muntelui din judeţul Neamţ.
Şi vestiţii năzdrăvani: Ochilă, Flămânzilă Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă şi Setilă, sunt flăcăi
şugubeţi şi «ai dracului», ca şi dascălii Mogorogea, Trăsnea, şi ceilalţi din «Amintiri», numai
sunt trataţi epic.
Şi chiar capra cu iezii ei nu-s decât megieşi ai feciorului lui Ştefan al Petrei, o biată văduvă
necăjită cu trei copii. Puneţi în loc de capră - un nume femeiesc, în loc de iezi - copii, în loc
de lup - un ţăran hain, şi veţi avea o nuvelă din viaţa ţărănească. După cum La Fontaine a
zugrăvit în dobitoacele sale, pe contemporani, stările sociale şi până şi pe Ludovic XIV, tot
aşa şi marele nostru scriitor, în poveştile sale, a zugrăvit lumea reală pe care a cunoscut-o.
«Miraculosul» secundar, afară de unele cazuri când îi serveşte să exagereze humoristic”.

În această perspectivă, capra este femeia singură, lipsită de apărarea unui bărbat,
considerată pradă uşoară în mâinile aventurierului - Zoe Dumitrescu Buşulenga vede şi ea în
lup un Don Juan rustic, care, spre a-i câştiga graţiile, se erijează în prieten şi protector al
familiei: „Nănaşul nostru şi prietenul dumitale...”.
Florica Bodiştean subliniază aici şi limbajul „coţcăresc” al textului, care permite depistarea în
subsidiar a unei relaţii erotice ratate între capră şi lup: „Ei las’ că l-oi învăţa eu! Dacă mă vede
că-s o văduvă sărmană, şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? şi pe
voi să vă puie la pastrama? Nici o faptă fără plată... Ticălosul şi mangositul! încă se rânjea la
mine câteodată şi-mi făcea cu măseaua... Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-
am sărit peste garduri niciodată de când sunt Ei, taci, cumătre, că te-oi dobzăla eu! Cu mine
pi-ai pus boii în plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără coarne!”.

Interpretând basmul prin această grilă, Florica Bodiştean vede în acţiunea lupului o vendetă
personală prin care un ţăran afemeiat plăteşte o poliţă femeii virtuoase care refuză să-i
răspundă la avansuri. Iezii nu sunt decât instrumentul răzbunării cel mai eficient, căci lupul o
atacă pe capră în punctul cel mai sensibil.

Acţiunea vindicativă a caprei este exemplul tipic de reacţie feminină în faţa nedreptăţii,
demonstrează studiul Roxanei Sorescu, Creangă şi Sadoveanu. Scenarii justiţiare sau „Nicio
faptă fără răsplată”. Acolo unde un bărbat pedepseşte pe faţă şi tocmai din această cauză
are mai multe reţineri, femeia se vede obligată să-şi recompenseze slăbiciunea fizică prin
viclenie şi disimulare să procedeze „oblic”. Scenariul poate fi găsit şi în proza realistă (şi capra
şi Vitoria Lipan adoptă aceeaşi soluţie, pedepsesc vinovatul, fără să-şi asume răspunderea
morală a unei noi ucideri, ci folosindu-se de o formulă creştine de circumstanţă „dinte pentru
dinte, ochi pentru ochi”).
nduplecată în actul justiţiar: „- Ba nu cumetre, aşa mi-a ars şi mie inima după iezişori...”.

Opera Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, apare în revista „Convorbiri literare” astfel: în
1881, ianuarie, partea I, în aprilie partea a II-a şi în 1882, martie, partea a III-a, ultima parte
fiind publicată postum, în 1892.
Amintiri din copilărie este un roman autobiografic, romanul formării personalităţii unui tânăr şi
un bildungsroman, care prezintă procesul educaţiei şi al experienţei dobândite de Nică, Ion
Creangă fiind scriitorul care realizează „primul roman al copilăriei ţărăneşti” din literatura
noastră.
Definiţii
 Bildungsromanul este romanul devenirii, al creşterii şi formării unui personaj, urmărit în
evoluţia lui, pe fundalul unor medii sociale diferite, realizând uneori şi un tablou al epocii.
Termenul de „bildungsroman” vine din germană şi înseamnă „roman al unei formări”.
 Amintirile sunt o specie literară epică în proză, în care autorul descrie fapte din propria
viaţă, autobiografice, impresii, întâmplări trăite, aparţinând literaturii memorialistice. În
relatarea amintirilor, expunerea se face cu subiectivitate, artistic, fără a urmări cuprinderea
întregii vieţi. Se prezintă cu discontinuitate anumite momente din viaţa scriitorului.
Termenul „amintiri” vine de la verbul „a aminti” şi înseamnă „a aduce în memorie”.
Tema
Romanul Amintiri din copilărie are ca temă evocarea vieţii satului românesc din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi anume a satului Humuleşti, cu oamenii lui „gospodari tot
unul şi unul”, mediu social în care Nică evoluează de la copilărie la adolescenţă. Întâmplările
şi evenimentele nu sunt relatate într-o ordine cronologică, ci sunt selectate fapte ce devin
momente de referinţă în conturarea eroului, a „copilăriei copilului universal”. (George
Călinescu)
Operă a maturităţii scriitoriceşti a lui Creangă, Amintirile aduc în atenţie o galerie bogată de
figuri omeneşti, o serie de întâmplări povestite cu umor, ce sunt posibile oriunde şi oricând,
urmărind evoluţia lui Nică a lui Ştefan a Petrei, nu neapărat în ordine cronologică, de la
copilărie până la tinereţe.
Opera este epică, principalele modalităţi de expunere sunt naraţiunea şi dialogul, iar
personajele sunt numeroase şi participă în mod diferit la desfăşurarea acţiunii. Întâmplările
sunt narate la persoana I de către autor, din perspectiva omului matur, care se întoarce în
copilărie prin intermediul amintirii (prin memorie afectivă), deoarece opera a fost scrisă de
Creangă în ultima parte a vieţii sale. Dintr-o altă perspectivă, povestirea păţaniilor şi a faptelor
relatate este făcută de Nică, aflat la vârsta copilăriei, care este în acelaşi timp personaj al
acţiunii.

Structura operei şi construcţia subiectului

Partea I
Prin naraţiunea la persoana I, Ion Creangă, adult, începe povestirea amintirilor din propria
copilărie, a întâmplărilor petrecute cu mult timp în urmă într-un spaţiu drag, satul natal
Humuleşti: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile
noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă-doamne, a mă rădica băieţaş la casa părinţilor
mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei
părţi care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii”.

Aşadar, încă de la început, naratorul fixează locul, satul Humuleşti şi timpul, vârsta fericită a
copilăriei. Naratorul continuă evocarea universului mirific al Humuleştilor, „sat mare şi vesel,
[...] sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul,
cu flăcăi voinici şi fete mândre care ştiau învârti şi hora, dar şi suveica [...] cu biserică
frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor”.

Şcoala din Humuleşti

Şcoala ridicată „prin osârdia” preotului Ioan Humulescu adunase o mulţime de băieţi şi fete,
printre care se afla şi Nică, „un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea”. Copiii nu
înţeleg rostul şcolii, sunt îndărătnici şi de aceea părintele Ioan, „om vrednic şi cu bunătate”,
le aduce ca „dar de şcoală nouă”, pentru a-i sili spre învăţătură, „Calul Bălan” şi pe „Sf.
Nicolai”. „Calul Bălan” era un „scaun nou şi lung”, iar „sfântul Nicolai” fusese botezat, după
hramul bisericii, un „biciuşor de curele, împletit frumos” de moş Fotea, cojocarul satului.

Preotul a instituit regula ca, în fiecare sâmbătă, elevii să fie ascultaţi la lecţiile predate în
săptămâna respectivă, apoi să încalece pe Calul Bălan şi să fie „mângâiaţi” cu sfântul Nicolai,
în funcţie de greşelile făcute. Smărăndiţa, fiica preotului, izbucneşte în râs la auzul grozavei
prescripţii şi este imediat poftită pe Calul Bălan, deşi fata „plângea ca o mireasă, de sărea
cămeşa de pe dânsa”. Ca urmare, toţi şcolarii s-au apucat să înveţe „şi treaba mergea
strună”.

Filele ceaslovului fiind „cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele (...) câte zece-două zeci
de suflete prăpădeam deodată”, aşa că, văzând părintele foile însângerate, „ne pofti pe
fiecare la Bălan şi ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi a
cuvioşilor bondari”.

Într-o zi, primarul scoate oamenii la reparat drumul, deoarece se zicea că are să treacă vodă
pe acolo. Bădiţa Vasile iese cu elevii ca să dea o mână de ajutor. Această acţiune nu fusese
decât un pretext pentru a-i lua pe flăcăi în armată, pe care-i prindeau cu arcanul, le puneau
cătuşe şi-i duceau la Piatra Neamţ.

Bădiţa Vasile, învăţătorul, a fost „prins la oaste” şi, în zadar umbla părintele Ioan să găsească
alt dascăl, unul ca „bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare” n-a mai aflat.
Pentru a urma şcoala, Nică este împins de mama sa, Smaranda, care „era în stare să toarcă
în furcă şi să învăţ mai departe”, deşi Ştefan a Petrii era de părere că „dac-ar fi să iasă toţi
învăţaţi [...], n-ar mai ave cine să ne tragă ciubotele”.

Şcoala de la Broşteni
Bunicul dinspre mamă, David Creangă, îi duce pe Nică şi pe Dumitru la şcoala lui Alecu Baloş
din Broşteni; acum suferă copilul prima ruptură de vatra satului. Călătoria a avut loc într-o
dimineaţă de iarnă, în care „era un pui de ger de crăpau lemnele” şi-l transportă pe Nică într-
o lume complet nouă, necunoscută, căreia copilul nu i se adaptează deloc, având loc o serie
de întâmplări inedite: căderea în Ozana; tăierea pletelor; locuirea în gazdă la Irinuca, unde
se umple de râie căprească; dărâmarea bordeiului Irinucăi; fuga înapoi acasă cu pluta pe
Bistriţa.

În ziua de Paşti, Nică a cântat la biserică „îngerul a strigat!”, învăţată la şcoala din Broşteni,
spre uimirea tuturor celor din Humuleşti. Dar faptul că fusese tuns chilug este un prilej de
distracţie pentru fetele „mai drăcoase”, care strigau după el „Tunsul felegunsul, / Câinii după
dânsul!”.

Partea a II-a
Partea a II-a începe sentimental, cu un lirism nostalgic: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când
mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde
lega mama o şfară cu motocei la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei, [...] parcă-mi saltă
şi acum inima de bucurie. [...] Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros
ca vântul în turbarea sa”.
Aducerile aminte reînvie chipul mamei sale care, cu adevărat că „ştia a face multe şi mari
minunăţii”, despre întâmplările copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea
singură e veselă şi nevinovată”. După o ploaie îndelungată, mama îl îndemna pe Nică să
râdă la soare ca să se îndrepte vremea, iar naratorul comentează cu umor, prin
autopersiflarea, supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face”. În această
parte, naratorul povesteşte întâmplări celebre şi de referinţă pentru copilăria lui Nică a lui
Ştefan a Petrei, episoade cunoscute sub numele de „la cireşe”, „pupăza din tei”, „la scăldat”.

Prin adresare directă, personajul narator îndeamnă cititorul să ia aminte la întâmplările

copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură e veselă şi nevinovată”.
Poate că nicio altă operă literară nu defineşte mai bine joaca din vremea copilăriei, aşa cum
este ea conturată în Amintiri, ca perioadă lipsită de griji, când neajunsurile şi greutăţile nu au
pentru copii niciun fel de importanţă.

Singura preocupare la această vârstă fericită este, aşadar, joaca, inventată şi imitativă:
„Copilul încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe
care aleargă cu voie bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el
din toată inima, de-ţi ia auzul, şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă
mânia în toată puterea cuvântului. Nepăsători faţă de oboseala părinţilor, copiii făceau
gălăgia cea mai mare tocmai când mama voia să se odihnească puţin sau le ardea dejoacă
în toiul nopţii, când tatăl se întorcea îngheţat de la pădure. Cu toate acestea, proverbul rostit
de Ştefan este un argument în plus pentru „copilăria copilului universal”, pentru vârsta fericită
a oricărui om: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească...”.

Smaranda îi povesteşte, amuzată, bărbatului ei „câte drăcării le vin în cap”: Zahei şi Ion se
joacă imitând toaca de la biserică şi cântatul preotului, cu un text original şi plin de umor:
„Doamne miluieşte, popa prinde peşte”. Tatăl ia apărarea copiilor şi o ironizează pe
Smaranda: „tot eşti tu bisericoasă de s-a dus vestea; încaltea ţi-au făcut şi băieţii biserică
aici, pe loc”. Seara târziu, după ce mama le făcea „câte-un şurub, două prin cap” ori le dădea
„câteva tapangele (lovituri date cu palma) copiii adormeau, dar dimineaţa o luau de la început,
că vorba ceea: „Pelea rea şi răpănoasă, ori o bate, ori o lasă”.

La cireşe
Într-o zi de vară, lui Nică i se face poftă de cireşe şi se hotărăşte să se ducă la fratele tatălui
său, moş Vasile, care avea un „cireş văratec” ea să fure cireşe. Băiatul se furişează din casă
şi plănuieşte ca mai întâi să întrebe de vărul lui, Ion, prefăcându-se că venise să-l ia la
scăldat. Află de la mătuşa Mărioara că Ion era dus cu tatăl lui la Condreni, aşa că îşi ia rămas
bun şi se preface că pleacă. Bucuros că nu-şi găsise vărul acasă, Nică se strecoară pe furiş
„în cireşul femeii” şi începe a „cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau”.

Mătuşa Mărioara îl zăreşte în cireş, se enervează îngrozitor şi, pentru că băiatul nu se dădea
jos din pom, începe să arunce în el cu bulgări de pământ. Speriat, Nică sare, pe neaşteptate,
chiar în „nişte cânepă care se întindea de la cireş înainte, şi era crudă şi până la brâu de
înaltă”. Mătuşa Mărioara începe să-l alerge pe băiat prin cânepă, „şi eu fuga şi ea fuga, şi eu
fuga şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palanca (culcată) la pământ”. Drept urmare, cele
zece-douăsprezece prăjini de cânepă „frumoasă şi deasă cum îi peria” au fost complet
distruse. Sprinten, Nică sare peste gard, se duce acasă şi este „foarte cuminte în ziua aceea
...”.
Seara, a venit la Ştefan a Petrei să reclame paguba moş Vasile, însoţit de vornic (primar) şi-
i impută cânepa şi cireşele. Moş Vasile era un „cărpănos ş-un pui de zgârie-brânză ca şi
mătuşa Mărioara”, pentru că a tunat şi i-a adunat. Nică primeşte „o chelfăneală” zdravănă de
la tatăl său pentru stricăciunea făcută şi pentru banii plătiţi ca despăgubire. Drept urmare,
Nică învaţă din această păţanie că „Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtuşag” şi-i era
ruşine să mai dea ochii cu băieţii şi fetele din sat, mai ales duminica la biserică şi la horă.

Pupăza din tei

Nică nu sfârşise bine ruşinea cu cireşele, că face altă boacănă şi mai mare. Într-o dimineaţă,
Smaranda îl trezeşte pe Nică înainte de răsăritul soarelui, când era somnul mai dulce, ca să
nu-l spurce „cucul armenesc” şi să-i meargă prost toată ziua. Toată vara pupăza cânta dis-
de-dimineaţă „de vuia tot satul”. Smaranda îl trimite pe Nică să ducă mâncare oamenilor
angajaţi la prăşit, tocmai în Valea Seacă, aproape de Topoliţa. În drumul spre ţarină, băiatul
se abate pe la teiul în care îşi avea pupăza cuib scorbura, se urcă în copac, bagă mâna în
scorbură, prinde pupăza şi, pentru că nu mai văzuse niciodată o astfel de pasăre, se sperie
şi-o scapă. Pune în gura scorburii o lespede, duce apoi mâncarea lingurarilor, cărora „li se
lungise urechile de foame”.

La întoarcere, Nică scoate pupăza din scorbură, ajunge cu ea acasă, o leagă de un picior şi
o ascunde în pod, într-o putină. După două zile, vine mătuşa Măriuca la Smaranda şi-l acuză
pe Nică de furtul pupezei, fiind foarte mâhnită că nu mai are cine-i trezi dis-de-dimineaţă.
Speriat să nu fie demascat, Nică ia pupăza din pod şi se duce cu ea la iarmaroc, cu gând s-
o vândă. Ajuns în târg, băiatul se plimba „ţanţoş printre oameni de colo până colo”, până când
se apropie de el „un moşneag nebun”, care-l întreabă dacă este de vânzare „găinuşa ceea”.

Luând-o în mână ca „s-o drămăluiască”, moşul dezleagă pupăza, care „zbrr! pe-o dugheană”,
apoi ia drumul în zbor spre Humuleşti. Foarte supărat, Nică îl ia pe moşneag de piept,
pretinzându-i bani pentru pasărea care scăpase din mâinile lui. Moşul îl recunoscuse însă pe
băiat şi-l ameninţă că o să-l spună lui Ştefan a Petrei, pe care, de altfel, tocmai îl văzuse
umblând prin târg. Auzind acestea, Nică se furişează printre oameni şi o ia la fugă spre
Humuleşti, uitându-se înapoi cu frică şi bucuros că scăpase de moşneagul buclucaş.

Ajuns acasă, fraţii îi spun că părinţii sunt plecaţi la târg, iar mătuşa Măriuca ridicase tot satul
din pricina pupezei. Dar tocmai atunci, se aude pupăza, care cânta „pu-pu-pup! pu-pu-pup!
pu-pu-pup!” şi a doua zi mătuşa Măriuca îi spunea Smarandei cu indignare, ce răi sunt
oamenii, care vorbesc vrute şi nevrute şi acuză persoane nevinovate.

La scăldat
Într-o zi călduroasă de vară, aproape de sfântul Ilie, Smaranda avea „o mulţime de trebi” şi-l
roagă pe Nică, cel mai mare dintre fraţi, s-o ajute. Ea îi promite, drept răsplată, să-i cumpere
de la Fălticeni o pălăriuţă şi un chimir. Nică promite să stea acasă, dar în gândul lui plănuieşte
să plece la scăldat, deoarece „era un senin pe ceriu şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi
venea să te scalzi pe uscat ca găinile”.

Smaranda, văzând că băiatul nu mai este acasă, se duce la baltă şi-l vede tolănit în pielea
goală pe nisip. Ea aşteaptă să intre în apă, apoi îi ia toate hainele, îl lasă în pielea goală şi-i
zice cu mâhnire: „îi veni tu acasă, coropcarule (vagabond), dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi
atunci vom avea altă vorbă”. Fetele care erau la scăldat au început a-şi da coate şi a chicoti,
amuzându-se despre cele întâmplate. Nică se gândeşte cum să facă să ajungă acasă fără
haine, o ia prin păpuşoi (porumb\ prin grădinile oamenilor, îl latră câinii, apoi ajunge, cu chiu
şi vai, în ograda casei sale.
Nică se uita cu milă la mama lui, „cum se dă în vânt după trebi”, se apropie umil, îi ia mâna
s-o sărute şi-o roagă scâncind: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine;
numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame!”. După întâmplarea asta, Nică devine
ascultător şi harnic „ca o fată mare”, până când, impresionată, Smaranda îl iartă şi băiatul
lăcrimează de bucurie, dar şi din cauză că-l mustra cugetul pentru supărarea pricinuită
mamei.

Finalul acestui capitol este memorabil prin celebra autoironie: „Ia, am fost şi eu în lumea asta
un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la 20 de
ani, nici cu minte până la 30 şi nici bogat până la 40 nu m-am făcut. Dar şi sărac, ca în anul
acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost”.

Partea a III-a
Partea a III-a începe cu un monolog dialogat al autorului cu propriul său cuget încărcat de
aceeaşi autoironie: „Nu mi-ar fi ciudă încaltea când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice
cugetul meu”, prilej cu care Creangă descrie satul Humuleşti şi împrejurimile acestuia, făcând
referiri şi la istoria acestor locuri, cu domnitorii şi mitropoliţii ce „s-au rânduit la scaunul
Moldovei” şi care „au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti”.

Nică este acum adolescent, urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu Neamţului, apoi pe
cele de la Şcoala de Catiheţi din Fălticeni. Desprinderea de sat se realizează pentru o
perioadă mai lungă, urmărind procesul formării lui Nică, raporturile lui cu viaţa socială, cu noii
colegi de şcoală, între care Ion Mogorogea, vărul său, Gâtlan, Trăsnea, Oşlobanul, împreună
cu care stătea în gazdă la Pavel Ciubotarul, unde îşi aduceau merinde de acasă şi se
îngrijeau iarna de lemne de foc.

Accentele ironice se îndreaptă, în acest capitol, spre „fabrica de popi” din Fălticeni, spre
deprinderile necinstite ale unor membri ai tagmei preoţeşti sau monahale, spre manualele
şcolare aride şi spre învăţarea mecanică, un „cumplit meşteşug de tâmpenie”, care dau
tabloului o imagine realistă asupra şcolii româneşti din acea perioadă .

Partea a IV-a
Partea a IV-a debutează prin exprimarea tristeţii eroului care, „în toamna anului 1855”, este
silit să -şi părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la Socola: „Cum nu se dă
scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul
mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti când veni vremea să plec la Socola după
stăruinţa mamei”. La începutul acestui capitol se fixează timpul desfăşurării acţiunii, toamna
anul 1855 şi spaţiul, satul Humuleşti. Nică se simte puternic legat de „Ozana cea frumos
curgătoare şi limpede ca cristalul”, de familia lui şi de obiceiurile tradiţionale ale satului natal,
care făceau să-i salte inima de bucurie.

Nică lua parte cu însufleţire la şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat, ştia
cântecele lui Mihai scripcariul (lăutarul) pe care toţi băieţii le fredonau cu veselie, de parcă
tot anul ar fi fost zi de sărbătoare. Cu umorul său binecunoscut, Creangă apelează la o
zicătoare care le plăcea humuleştenilor şi pe care o spuneau cu voioşie: „Să dea D-zeu tot
 anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă”. La toate
minunăţiile acestea ar fi trebuit să renunţe Nică, dacă era silit să se ducă la Socola şi pe el
nu-l lăsa „pârdalnica (afurisita, blestemata) de inimă” să plece printre străini şi să-şi
părăsească prietenii şi satul natal.

Dorinţa Smarandei este ca băiatul ei să devină popă şi de aceea insistă ca el să plece la

Seminarul de la Socola. Ca să-l convingă, mama argumentează că va merge împreună cu
Zaharia lui Gâtlan şi-i va duce până acolo moş Luca, megieşul (vecin) lor, „cu căruţa cu doi
cai ca nişte zmei”. Nică încearcă să scape, ameninţând că o să se îmbolnăvească de dorul
mamei, că o să moară printre străini, îi dă exemple de alţi băieţi care se lăsaseră de
învăţătură, dar totul este în zadar. Când băiatul îi spune că atâţia oameni trăiesc „fără popie”,
mama îl ameninţă cu facăleţul, considerând că se sclifoseşte.

Smaranda se plânge lui Ştefan a Petrei de îndărătnicia lui Nică, dar acesta are argumentul
banilor, pe care nu-i culege din pomi, „de la trunchi, ca surcelele”. Tatăl se gândeşte şi la cei
şase copii care rămân acasă şi care trebuie întreţinuţi, dar consideră că poate s-o alege ceva
bun de Nică şi „vreodată va fi şi el sprijin pentru iştialalţi”.

Părăsirea satului constituie dezrădăcinarea definitivă a lui Nică din universul Humuleştilor,
ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei şi înstrăinarea eroului „hotărâtă cine ştie pentru câtă
vreme”. Văzând că nu se poate aşeza împotriva dorinţei părinţilor, Nică se gândeşte cu
amărăciune la necazul care venise pe capul lui. Toată noaptea de dinaintea plecării, băiatul
nu poate dormi deloc, frământându-se în fel şi chip, căutând o idee prin care să-şi înduplece
mama. În zorii zilei, Moş Luca şi venise cu căruţa şi caii înhămaţi, aşa că Nică sărută mâna
părinţilor şi îşi ia rămas bun cu ochii înecaţi în lacrimi.

Universul în care pătrunde eroul e inferior celui din Humuleşti, începând cu satele de câmpie
şi până la „rătăcăniile de pe uliţele Iaşilor”. Sosirea la Socola, într-un târziu, noaptea” şi
rămânerea în căruţa trasă „sub un plop mare”, deci sub cerul liber, simbolizează lumea
necunoscută în care urmează să intre Nică şi în care se simte stingher.

Finalul acestui capitol şi al Amintirilor exprimă filozofia relativităţii timpului ce se scurge

ireversibil, lăsând în urmă o viaţă bogată în trăiri şi sentimente pure.
Oralitatea stilului lui Ion Creangă
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui
public care ascultă şi nu cititorilor.

Modalităţi de realizare a oralităţii stilului:

 dialogul: „- Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreu să-mi fac băietul popă, ce ai tu? -
Numaidecât popă, zise tata.”
 folosirea dativului etic: „cât mi ţi-i gliganul”;
 exclamaţii, interogaţii, interjecţii: „- Ei, ei! Acu-i acu, măi, Nică!”, „iaca”;
 expresii onomatopeice: „şi pupăza, zbrr, pe o dugheană!”;
 imprecaţii: „mânca-i-ar pământul să-i mănânce”;
 autoadresare: „Apoi lasă-ţi, băiete, satul cu tot farmecul frumuseţilor lui şi pasă de te du în
loc strein şi aşa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă!”;
 adresare directă: „Şi, după cum am cinstea să vă spun...”;
 diminutive: „drăguţă de trebuşoară”; „clăcuşoară”;
 formule specifice oralităţii: „toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie de nevoie”, „vorba unei
babe”;
 proverbe şi zicători: „Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul”;
 versuri populare sau fraze ritmate: „Hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare.”
 cuvinte populare, regionalisme: a foşgăi, a clămpăni, a găbui, a se trage la carte, a boncălui
etc.
Umorul în proza lui Creangă
Umorul în proza lui Creangă este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a naratorului,
de jovialitatea, verva şi plăcerea sa de a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”.
Absenţa satirei deosebeşte, în principal, umorul lui Creangă de comicul lui Caragiale,
povestitorul având o atitudine de înţelegere faţă de păcatele omeneşti, ba chiar făcând haz
de necaz cu optimism şi vitalitate, crezând într-o atare îndreptare a defectelor umane.

Modalităţi de realizare a umorului

Modalităţile de realizare a umorului sunt următoarele:

 exprimarea poznaşă, mucalită, într-o şiretenie a frazei la care este imposibil să nu te amuzi:
„Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai apoi, pentru că aşa am fost eu,
răbdător şi statornic la vorbă în feliul meu;”
 combinaţii neaşteptate de cuvinte: „He, he! Bine ai venit, nepurcele”, „cinstita de holeră”,
„slăvit de leneş”;
 caracterizări pitoreşti cu ajutorul cuvintelor familiale: fetele sunt „zgâtii”, „drăcoase”, iar
băieţii sunt „ticăiţi”, „mangosiţi”, „prostălăi”, „hojmalăi”;
 vorbe de duh: „Vorba ceea: un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece înţelepţi n-o pot
scoate”;
 autopersiflarea, supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face”;
 ironia: „- Moşule, ie sama de ţine bine telegarii ceia, să nu-i ieie vântul; că laşul ista-i mare
şi, Doamne fereşte, să nu faci vro primejdie!...”;
 caracterele personajelor: Nică este leneş, comod: „Dimineaţa, până-l scoli, îţi stupeşti
sufletul. Cum îl scoli, cere demâncare. Cât îi mic, prinde muşte cu ceaslovul şi toată ziulica
bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cârlani şi să-mi deie ajutor la trebi...”;
 poreclele personajelor: Trăznea, Mogorogea, moş Chioperc, Torcălău;
 situaţiile şi întâmplările în care sunt puse personajele: povestirile cu cireşele, cu pupăza,
cu scăldatul, păţaniile din timpul şcolii etc.;
 diminutive cu valoare augmentativă: „băuturică”.