CALUL

Cartea de debut, Întâlnirea din pământuri (1948), cuprinde proze publicate anterior în
periodice. În ea sunt imaginate conflicte rurale inedite. Prozatorul captează limba vorbită,
intuind momentele de criză şi de salt calitativ din conştiinţele unor ţărani. Desfăşurarea
verbală savuroasă are virtuţi poetice. Ansamblul probează vocaţia prozatorului pentru un
realism al mentalităţilor, vizibilă în toată activitatea sa ulterioară.
Întâmplările Întâlnirii din pământuri se petrec într-un sat stilizat, localizabil doar prin
exprimările dialectale ale personajelor şi prin câteva detalii materiale. Este un sat muntean de
dinaintea celui de al doilea război mondial, cu oameni bântuiţi de pasiuni. Locuitorii săi sunt
puternici şi violenţi, nu cunosc sentimentul modern al insecurităţii. Joaca senină cu gratuităţile
nu le este străină.

În Întâlnirea din pământuri se află câteva texte unde sunt surprinse manifestări ieşite din
comun ale unor ţărani. În mod explicabil, ele i-au şocat pe unii comentatori. Acuzele de
naturalism aduse prozatorului sunt, însă, neîntemeiate. Povestirile respective impun nu numai
prin farmecul particular al scriiturii, ci şi datorită intuiţiilor psihologice ale autorului. Ca
urmare, pot fi considerate realiste, posibile replici la literatura cu ţăranii psihologic stereotipi a
unui Rebreanu sau a unui Sadoveanu. În ele apare şi înclinarea lui Marin Preda pentru
ipostaze umane neobişnuite, prezentă adesea şi în volumele următoare.

În Calul, textul cel mai original din această categorie, este relatat un episod crud pentru un
citadin, dar de înţeles pentru un cunoscător al vieţii de la ţară. Un ţăran îşi ucide calul cu
brutalitate, punând în gesturile sale o frenezie dementă. Cazul lui nu ţine, însă, de patologie.
Sadismul intempestiv este, aparent paradoxal, dar psihologic explicabil, o prelungire a
dragostei nutrite de ţăran pentru animalul îmbătrânit în "târla" lui. Şi felul cum prima lovitură
declanşează o criză de furie isteroidă este normal. Ţăranul vrea să termine mai repede treaba
începută. Sentimentalismul contrafăcut le este străin ţăranilor lui Marin Preda.

Nuvela din prima etapa a creatiei literare a lui Marin Preda, aparuta in ziarul "Timpul", la 4
iunie 1942, apoi in volumul "Întâlnirea din pământuri" (1948), "Calul" prezintă istoria
uciderii unui animal batran, care, intr-un fel, prefigureaza destinul unui om. Personajul
principal, autorul acestei fapte inscrise in ordinea fireasca a naturii, este Florea Gheorghe, un
taran obisnuit din Campia Dunarii. intre banalele treburi ale unei zile obisnuite de vara, cea
mai importanta este aceasta, pe care trebuie sa o termine "acum, de dimineata, inainte ca
soarele sa rasara si sa-l apuce caldura, si la care se gandise inca din ziua trecuta".

Rezumatul lui Eugen Simion, deoarece este mai succint decât al celorlalţi comentatori:
„Nimic nu se petrece aici, în afară de faptul că un ţăran omoară un cal bătrân, devenit povară
în gospodărie. Ştiinţa scriitorului e de a relata impersonal gesturile înşelătoare, pregătirea
înceată a actului final. Omul se scoală dimineaţa mai devreme, hotărât să isprăvească, înaintea
altor treburi, un lucru la care se gândise în ziua precedentă, scoate calul din grajd, vorbeşte
blând cu el, îi dă apă, apoi, după ce străbate satul, îl omoară, fără grabă, într-o luptă inegală,
tristă. Nu e nimic simbolic aici, nici o intenţie de a da o aură tragicului. Replica finală a unui
observator: «Ia uite, băăă […] unu’ beleşte un cal! Cu-ţu, naaa!… Na, bobica, naaa!…» cade
ca o ghilotină peste peisajul dezolant al unei morţi intrate in ordinea faptelor banale .
Construită pe patru episoade, schiţa relata şi motiva un fapt banal din viaţa satului: un sătean
ucide din raţiuni economice un cal neînchipuit de bătrân”; „Un omor ce intră în cutumele
satului e făcut să semene cu o crimă” – precizându-se că e un „fapt banal, din viaţa satului”.
Nici „aristocraticului” Petru Dumitriu, în articolul de întâmpinare (din 1948) a volumului
Întâlnirea din Pământuri, evenimentul nu i se părea ieşit din comun: „Un ţăran îşi scoate dis-
de-dimineaţă calul bătrân şi bolnav din ogradă, îl duce la marginea satului, într-o groapă
întrebuinţată de tot satul în scopul anumit, îl ucide şi-l jupoaie de piele”

Imaginea calului e o expresie desavarsita a decrepitudinii, surprinsa intr-un tablou grotesc de

zgarciuri si de oase, o "rapciuga", dupa cum ii spune omul, cu un limbaj familiar, in care se
amesteca apelativul "batranule" cu suduieli si anticipari ale sfarsitului apropiat.
Condamnatului la moarte i se indeplineste chiar o ultima dorinta, i se da apa, intre cei doi
instituindu-se o tacere de sfarsit de lume, chiar o comuniune simbolica:

"in tacerea diminetii, cei doi stateau unul langa altul linistiti si impacati, si, dupa o vreme,
calul ofta, zgarci unul din cele patru picioare si se pregati parca sa ramana acolo, langa
jgheab."

Drumul animalului condamnat duce pana la capatul satului, unde Florea Gheorghe il trezeste
pe Ilie, fierarul, pentru a-i da "ceva din fierarie", un instrument nedefinit, folosit pentru a
omori calul. Numai ca Ilie, fierarul, tigan de felul lui, nu este acasa. Reflectia asupra femeii
este drastica si comica in acelasi timp:

"Coptoave! Ma, ce e si cu asta! Barbatu-sau e fierar de ani de zile si ea zice coptoave!... Ha!...
Coptoave! Fi-ti-ar ale dracu , coptoavele! Proasto!..."

Taranii sunt oameni cu o evolutie liniara, cu o comportare clara, molcoma: simbolica este
scena in care vorbesc Arghir si Gheorghe Florea. Gesturile lor urmeaza parca ritualul
aprinderii pipei pacii de la indieni. Unul intinde celuilalt o carpa din care iese un firicel de
fum.

Intr-un peisaj in care se pregateste un banal eveniment al trecerii prin viata, natura pare si ea
decrepita, drumul ajungand in dreptul "unei vagauni largi si adanci, crapata peste maluri de
scurgerea apelor si plina toata de bozi verzi si indesati, amestecati cu pietroaie si cu oase
albite de mortaciuni".

Locul unde ajunge taranul este o vagauna, relief infernal, potrivit pentru extinctie, dincolo de
liziera protectoare a salcamilor, de unde satul se vede mic, foarte mic, ca o amintire
indepartata a vietii ce palpita aici.

Scena uciderii calului tine de un tragism existential profund, relevat in maniera naturalista:
calul se comporta in unele situatii ca un om, respira greu, pe masura ce omul il loveste cu un
os vechi de animal. Loviturile se resimt la nivelul capului, "in crestetul buimacit al
animalului" tinut de franghie, si se succed cu o frecventa innebunitoare:

"invarti osul in mana si, linistit in miscari, incepu sa-l loveasca din nou, de asta data surd, cum
ar fi taiat lemne, fara sa mai gandeasca la ceva."
Animalul rasufla din ce in Ce mai greu, in timp ce un ochi i se sparge si curge ca un galbenus
de ou. Scena, de o violenta domestica binecunoscuta la tara, este urmarita de un martor
involuntar, din departare, si vocea lui reverbereaza deodata peste intregul peisaj:

"-Ia te uita, baaa, razbatu in vagauna strigatul unui cioban. Unu beleste un cal! Cu-tu, naaa!...
Na, bobica, naaa!..."

Bot Laura-Andreea

F-R

III