POVARA BUNĂTĂȚII NOASTRE

Romanul Povara bunătăţii noastre, alături de romanul Clopotniţa, este cel mai reprezentativ pentru
creaţia sa. Ca şi Liviu Rebreanu, Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Mircea Cărtărăscu şi alţii, Ion Druţă va
începe cu genul scurt, publicând o plachetă de povestiri La noi în sat, urmată de volumele de nuvele:
Poveste de dragoste, Dor de oameni, Piept la piept. Povara bunătăţii noastre este, deci, o expresie a
maturităţii artistice a autorului.
Tema romanului o formează satul şi ţăranul în timpul celui de-al doilea război mondial.
Ideea este că lupta pentru supravieţuire a românilor dintre Prut şi Nistru a cerut multă tenacitate, mult
curaj, multă forţă şi nenumărate sacrificii.
Subiectul îl formează dramatica existenţă a românilor din Basarabia, supuşi mereu unui atac dinspre
răsărit. Dacă în Fraţii Jderi al lui Mihail Sadoveanu acest atac era realizat de tătari, iar în Nunta domniţei
Ruxandra de cazaci, în romanul lui Ion Druţă atacul este dat de ruşi.
Eroul principal al romanului este Onache Cărăbuş, care este din satul Ciutura, de lângă Bălţi. În
momentul cedării Basarabiei, el se găseşte, în mod simbolic, pe podul de pe Prut, între un grănicer român
şi unul rus. El se reîntoarce după război în sat, într-un moment dramatic, când satul ia foc şi oamenii
rămân fără adăpost.
Scriitorul ştie să dea valoare simbolică unor lucruri comune cum ar fi: pietrele de lângă sat, drumul,
podul, pădurea, Prutul, pământul, fiindcă oamenii lui au o viaţă trăită simplu, fără mari conflicte
interioare, fără revolte violente, fără dorinţi de răzbunare, fiindcă sunt blânzi, buni şi în sufletul lor se
găseşte liniştea ce-o dă una dintre fericiri: „Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul“. De aceea
oamenii stau descumpăniţi după arderea satului, dar Onache Cărăbuş, pe care nimeni nu-l ia în seamă, le
spune că în pădure e un cuib cu un ou şi-i cheamă să li-l arate. Este un mod simbolic de a trata problema
de bază a romanului şi anume supravieţuirea.
În acest sens, el face un drum spre pădure cu Tincuţa. El este urmat şi de alţi ciutureni cu perechile lor.
Este parcă o aluzie la poezia Revedere de Mihail Eminescu, dar şi o ironică aluzie ca la Ion Creangă,
fiindcă scriitorul ţine să remarce că cele zece perechi, care s-au dus cu Onache Cărăbuş să vadă cum a
înverzit în mod simbolic codrul, au avut în iarnă câte un copil. De aceea moaşa satului trebuia să alerge de
la unul la altul, purtată de o sanie.
Eroii, ca Haralambie, dau dovadă de multă hărnicie, ca o virtute indispensabilă supravieţuirii. El
munceşte din noapte până-n noapte pentru a-şi închega o gospodărie puternică, îmbelşugată. Fierarul
satului este şi el harnic ca şi unguroaica — moaşa satului. El le face cuie pentru agăţat leagănul copiilor,
dar mai ales cele pentru munca la câmp. Nevestele, care au fost plimbate la pădure, deveniseră harnice şi
cuminţele, fiindcă îşi înţeleseseră rostul lor „de a aduce pe lume viaţa“. De aceea cântau cântece vechi,
legănângu-şi copiii. Bărbaţii cu hărnicie au curăţit de cenuşă vetrele caselor, au întocmit altele, au alergat
prin satele vecine, au făcut rost de sămânţă, au muncit la câmp, au ieşit din cumpăna venită asupra lor,
când leau ars casele.
Simbolul pietrelor, din marginea satului, este parcă o sugerare a proverbului: „Apa trece, pietrele
rămân“, adică cei ce au tăria credinţei, tenacitatea pământului, răbdarea, hărnicia, blândeţea pot trece
peste greutăţile vieţii. În mod simbolic, drumul cel vechi de legătură cu ţara a fost desfiinţat de „moşiile
ruseşti, răsărite atunci“, adică după 1812 când Basarabia a fost ruptă de Moldova printr-un tratat încheiat
între Imperiul ţarist rus şi Imperiul otoman turc. Se fac referiri apoi la deportările făcute de satanicul
comunism sionist, care viza transformarea Basarabiei într-un stat evreu, condus de camarila Anei Pauker,
Walter Roman, Teohari Georgescu, Vasile Luca şi alţi asasini ai românilor.
b) Stilul romanului este influenţat de modelul narativ sadovenian, cu elemente de umor ca la Creangă şi
cu simboluri care să sugereze profunda unitate dintre neamul românesc şi glia străbunilor: „De când e
lumea, ei au mers împreună, poporul şi pământul lui..., deoarece pământul este vatra şi soarta unui
popor“. De aceea „dacă au arat şi au semănat pământul, au avut dreptate“.

Ion Druţă ştie să dea expresivitate textului. El îşi caracterizează eroul, pe Onache, prin gesturi simple: „îi
salută cu o cimilitură“ pe cei adunaţi pe piatră, „ochii lui veşnic zâmbăreţi au prins a se zimţui în lacrimi“,
„ştie badea un cuibuleţ cu un singur ou“. Pentru el, pribeagul, întors acasă după patru ani de război,
„sătucul de la încheietura celor două dealuri s-a transformat în inima lui Onache în tot ce avea el mai
sfânt“.
La fel „Haralambie a mai dovedit o dată Ciuturii că e cel mai deştept“, fiindcă gospodăria lui, fiind
izolată pe deal, nu a ars. De aceea metafora „Haralambie era numai trudă, numai sudoare“ îl
caracterizează deplin ca harnic. Când vrea să sugereze efectul plimbărilor la pădure, el notează lapidar
valoarea numărului: „Fierarul satului a dres din unsprezece colţi de boroană unsprezece cuie, unsprezece
bărbaţi şi-au găurit tavanele, unsprezece leagăne au prins a munci din greu...” Un flăcău, Dominte Secară,
este caracterizat lapidar: „un răzeş zdravăn cât un munte şi şmecher cât patru vulpi prinse coadă la
coadă“.
Când vrea să sugereze mitul căţelul pământului, întruchipat prin Molda, căţeaua ce l-a însoţit pe
legendarul Dragoş Vodă la întemeierea Moldovei, el aminteşte felul cum peste Câmpiile Sorocii se aude
uneori strigarea: „oo-o-lda-a-a-a!!!“, când se ivesc lupii sau duşmanii. Molda devine marele apărător al
locului. Virtuţile morale sugerate dau acea tărie a permanenţei poporului român în condiţiile social-
istorice extrem de dure, cu care s-a confruntat.

 Romanul “Povara bunătății noastre” este o expresie a maturității artistice a autorului.

   Tema romanului o formează satul și țăranul în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
   Ideea este că lupta pentru supraviețuirea românilor dintre Prut și Nistru a cerut multă tenacitate, curaj,
forță și nenumărate sacrificii.
   Mesajul conturează virtuțiile morale sugerate ce dau acea tărie a permanenței poporului român în
condițiile social-istorice extrem de dure, cu care s-a confruntat.
Personajele principale:
   Nuța deține locul de bază în operă. Este vocația nobleței și a frumuseței. După caracterizarea autorului,
Nuța este o fată plină de viață, gingașă, care păstrează demnitatea familiei. Este un personaj sentimental,
căsătorită cu Mircea Moraru, cu care trăiește toată viața. La un moment dat între Nuța și tatăl ei apare o
răceală din cauza neînțelegerilor dintre socru și ginere. Nuța va realiza cu perseverență menirea femeii pe
pămînt, avînd curajul și înțelepciunea să-i zică ritualic lui Mircea: “cîntă amu cît și-i a cînta,pe urmă,cine
știe...”. Nuța este un chip monumental, edificat de popor de-a lungul secolelor în existența sa spirituală.
Ea poartă o venerație constantă care la bază stă ordinea familiei.
   Mircea Moraru reprezintă o parte din Ciutură, o anumită tendință din viața ei. El este exponentul luptei
între statornicie și degradearea spirituală prin care a trecut satul în anii de după război. El refuză spațiul
sacru costruindu-și casă în vale, ceea ce ne arată că relațiile lui Onache cu Mircea sunt de altă natură. La
fel refuză să vadă fata esențială a socrului său, pe care îl aduce la condiția slăbiciunii umane. Intrat în
vîrtejul schimbărilor sociale, Mircea suportă robia fierului și apoi robia politicului, devenind un înstrăinat.
După părerea mea Mircea era cel mai harnic, cel mai bun ginere, stătea ca un munte, ca un destin, era
bărbatul ideal pentru Nuța.
   Ocupă locul principal în operă . Onache Cărăbuș realizează imaginea generalizată a omului din spațiul
mioritic, al omului care întruchipează în timp și în spațiu concepția și destinul poporului nostru. Personaj
exponențial al cărui destin simbolizează soarta unui întreg sat. La prima vedere este un țăran obișnuit,
harnic, vesel, avînd darul de a povesti frumosul legat de comunitatea satului său. La începutul operei el
este considerat un nebun care vrea să împartă satul în doua părți. Dar totuși își atinge scopul de ași
construi casă pe deal cu gîndul că consătenii își vor cere iertare și-i vor urma calea. Era un om norocos,
brațele lui au fost cele mai căutate printre Ciutureni, era mîndru cînd era rugat și satul cerea sfaturi de la
el. Înainte de moarte bătrînul nu înțelege de ce s-a schimbat străvechea relație dintre popor și pămînt.
Privit în profunzime Onache are relații cu Sacrul. În opinia ciuturenilor a fost miruit de Dumnezeu,
bagloslovit sa aibă noroc. Înainte de moarte bătrînul aude clopote a treizeci de biserici și își amintește de
nunțile la care fusese.