,,Povara bunatatii noastre’’

De Ion Druta

Realizat: Agrigoroaie Ana-Maria

Ion Druta – Date biografice
Ion Druță s-a născut pe 3 septembrie 1928, în
satul Horodiște, județul interbelic Soroca, Regatul
României (în prezent în raionul Dondușeni, Republica
Moldova). A absolvit școala de silvicultură și Cursurile
superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki”
al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S.. Din 1969 se stabilește
la Moscova, Rusia.
Primele povestiri ale prozatorului sunt publicate la începutul
anilor '50. Operele sale, adunate în 4 volume, Frunze de
dor, Balade din câmpie, Ultima lună de toamnă, Povara
bunătății noastre, Clopotnița, Horodiște, Întoarcerea țărânii
în pământ, Biserica albă, Toiagul păstoriei ș.a. fac parte din „fondul de aur” al literaturii
naționale contemporane. Creația druțiană este apreciată de contemporani. După cum
menționează Mihai Cimpoi, „prin caracteristicile ei esențiale, opera lui Ion Druță ... este în total
o expresie a rezistenței spirituale și morale în fața a tot ce subminează naționalul, umanul,
sacrul”.
 Date ale Operei
Povara bunătății noastre este o dilogie scrisă de prozatorul moldovean Ion Druță și formată din
două cărți: Balade din cîmpie și Povara bunătății noastre. Cele două romane urmăresc destinul
comunității rurale din satul basarabean Ciutura din Câmpia Sorocii
în anii de dinainte de Primul Război Mondial și până în 1945 (prima
carte), apoi în primii ani ai regimului sovietic instaurat după cel de-al
Doilea Război Mondial (cea de-a doua carte).
Romanul Balade din cîmpie a fost scris în 1961 și publicat în 1963 la
Editura Cartea Moldovenească din Chișinău în limba română cu
caractere chirilice.[2] O continuare a acestui roman a fost scrisă în
1967, ambele romane formând o dilogie intitulată Povara bunătății
noastre. Dilogia a fost publicată în traducere rusă în 1968, în
biblioteca revistei Drujba narodov a Casei Editoriale „Izvestia”
din Moscova, și în 1969, la Editura Molodaia Gvardia din Moscova.
Prima ediție în limba română (cu caractere chirilice) a dilogiei Povara
bunătății noastre a fost publicată în 1970 la Editura Cartea
Moldovenească din Chișinău.
Textul a fost revizuit de autor în 1984, 1990 și 2005, în unele ediții
apărând ca un singur roman în două volume, iar în alte ediții ca două
romane. Ediția definitivă a dilogiei a fost publicată în 2012 de editura Cartier din Chișinău, fiind
coordonată de autor. Romanul lui Ion Druță este considerat de critici a fi unul reprezentativ
pentru literatura română de pe malul stâng al Prutului.
 Rezumatul
În primii ani după război în pădurile Basarabiei s-au aciuat bande de luptători antisovietici (foști
prizonieri români, dezertori din Armata Roșie sau felurite haimanale) care atacau sovietele sătești. În
satul Ciutura sosesc ofițeri de miliție care formează echipe de tineri voluntari pentru a lupta cu
bandiții, iar nopți la rând liniștea satului este tulburată de focuri de arme automate. Într-una din zilele
de vară, în timp ce se aflau pe câmp la cules de floarea soarelui, Mircea și Nuța se întâlnesc cu
Nică, ce se îndrepta spre Prut, sperând să poată trece clandestin granița în România. Cei trei împart
împreună un prânz sărăcăcios, iar Nică îi ajută la treburile câmpului, după care se desparte definitiv
de ei. Denunțat de un localnic, Mircea este anchetat de un maior de la sovietul raional Pământeni,
dar este lăsat liber.
În anii 1946-1947 Basarabia traversează o perioadă cumplită de secetă, iar mulți localnici din
Ciutura mor din cauza foametei. Pământurile sătenilor fuseseră luate de stat și grupate într-
un colhoz în care oamenii trebuiau să presteze zile de muncă. Puținele roade ale câmpului sunt
confiscate de autoritățile sovietice. Slăbită de necazurile ultimilor ani, Tincuța moare în anul 1950, iar
Onache începe să-și înnoiască vechea casă. Nuța avea acum trei copii, iar Mircea urmase cursurile
de tractoriști și începuse să lipsească cu săptămânile de-acasă. După o discuție cu socrul său,
Mircea își dă seama că munca grea îl îndepărtase de familie și îi răpise pofta de viață așa că
renunță la meseria de tractorist și se întoarce în sat, unde este numit brigadier la colhoz.
Rămasă însărcinată a patra oară, Nuța se simte neglijată de Mircea și se gândește să meargă la
Pământeni să facă avort, dar renunță după ce simte primele zbateri ale fătului. Ea naște în
ajunul Crăciunului, iar soțul ei organizează o mare cumătrie, la care bătrânul Onache nu mai este
poftit. El vine într-un final la rugămintea Nuței, dar înțelege că timpul său a trecut și că satul îi
devenise străin. Rămas tot mai singur, Onache acceptă să lucreze ca pazniс al unor mașini striсate,
abandonate în сâmp. Nopți la rândul, bătrânul își analizează viața și își amintește de rudele, prietenii
și dușmanii care muriseră, precum și de cățelușa sa Molda. Simțindu-și sfârșitul, bătrânul pornește
 într-o seară spre casă și face focul în sobă, veghindu-l pentru ultima dată.

Personajele operei
•Onache Cărăbuş - un țăran guraliv și hâtru, dar sărac
•Tincuța - soția lui Onache, femeie și plină de voie bună IŠ
•Nuța - fiica lui Onache și a Tincuței
•Mircea Moraru - fiul lui Nicolai Moraru, soțul Nuței, sergent în Armata Sovietică
•Haralampie (în alte ediții Haralambie) zis „Buliharul" cruce Onache, țăran bogat
•Nică - fiul lui Haralampie, absolvent a şase clase la liceul industrial din Soroca
•lleana - mătuşa Tincuței
•Nicolai și Grigore Moraru - doi frați care-și aveau casele în aceeași ogradă
•Micu Miculescu - învățătorul din Ciutura
•Tudorache - fiul lui Grigore Moraru, vărul lui Mircea
•Nikolai - un ostaş sovietic ce a fost găzduit două săptămâni de Onache Cărăbuş
 Comentariu
În prozele sale de întindere , „Povara bunătăţii noastre”,
„Biserica albă”, „Clopotniţa”, Ion Druţă abordează teme şi motive
precum muca, continuitatea generaţiilor, iubirea, sacrul şi profanul,
pămîntul şi ţăranul, relaţiile dintre părinţi şi copii, istoria, satul
agresat de istorie etc.
„Povara bunătăţii noastre” este considerată o proză
„întemeitoare”. Prima parte a romanului, intitulată „Balade din
cîmpie, apare în 1963, iar partea a doua- în 1968. Integral, în ediţie
completă, romanul apare în 1960.
Criticul Vasile Coroban defineşte romanul drept „o epopee
lirică a satului moldovenesc surprins în momentele sale cruciale”.
Aparent, romanul are trăsăturile unei epopei: acţiunea cuprinde o
perioadă întinsă de timp (de la primul război mondial pînă în anii
60 ai sec.XX), momentele istorice cruciale se derulează
caleidoscopic, evidenţiind o galerie impunătoare de personaje, mai
multe linii de subiect etc. În acest sens Onache Cărăbuş,
protagonistul, are un destin împlinit: va parcurge etapele
fundamentale ale vieţii-tinereţea, maturitatea, bătrîneţea şi
moartea.
În opinia autorului, „Povara bunătăţii noastre” este opera cu cel mai dramatic destin dintre operele
sale: „Din tot ce mi-a fost dat să scriu, acest roman a fost cartea cea mai persecutată, cea mai prigonită, cea
mai nedreptăţită. De la apariţia primelor capitole, cum au luat-o din urmă, cei mari şi tari, n-au mai lăsat-o
să răsufle ani şi ani”.
Spaţiul-cadru al acţiunii din roman nu ţine de harta unei geografii concrete. Instrumentînd viziuni
panoramice, autorul ilustrează un univers mito-poetic încărcat de simboluri- Cîmpia Sorocii. Satul Ciutura,
suprapersonaj şi spaţiu securizant, ne oferă, de asemenea, o lume prin excelenţă ficţională. Deşi universul e
ficţional, Ion Duţă ilustrează în roman evenimente concrete:primul război mondial, perioada postbelică etc.
Ion Druţă utilizează în roman mai multe tehnici narative: retrospecţia, stilul indirect, anticiparea, fluxul
memoriei.
Autorul tinde să construiască un personaj cu o mare putere de reprezentare, care acceptă să poarte cu
obidienţă povara bunătăţii umane, asumîndu-şi riscurile, eşecurile şi izbînzile.
Personaj memorabil, Onache Cărăbuş se remarcă prin calităţi de gînditor,
surprinzîndu-ne deseori prin reflecţii interesante despre rosturile existenţei.
Miruit de Dumnezeu ca şi ciobanul din „Toiagul păstoriei”, onache Cărăbuş
meditează deseori asupra cosmosului, sufletului şi turpului. Celelalte
personaje ale romanului: Tincuţa, Haralambie, Nuţa, Mircea Moraru, Nică,
Micu Miculescu, Safta, Nicolae şi Grigore Moraru, Costache Mihai, Focşa, nu
au fireşte, profunzimea vizionarului Onache Cărăbuş, dar fiecare este
purtătorul unei lumi aparte, plină de taină, iar toţi împreună alcătuiesc
„cosmosul” Ciuturei şi al Câmpiei Sorocii.
Onache e cel mai dezinteresat om dintre ciutureni. Nu caută să adune
avuţii, nu se supără pe cei care-l vorbesc de rău. Spre deosebire de consătenii
săi „bolnavi de pămînt”, pentru Onache pămîntul nu e o sursă de îmbogăţire, ci este un dar, o certitudine a
 dăinuirii: „Ţărîna era cea mai mare dragoste a lui Cărăbuş, era
cel mai frumos cîntec al lui, un cîntec ce se cerea cîntatcu
măsură şi trebuia ţinut minte cuvînt cu cuvînt."
Ca şi ciobanul din „Toiagul păstoriei”, Onache îşi construieşte
casa pe dealul cel mare al Ciuturei, putînd interpreta acest
amănunt ca un semn de superioritate a lui Cărăbuş faţă de
ceilalţi ciutureni. Onache are propriile sale concepţii despre
iubire, moarte, ură, demnitate. Debordanta vitalitate şi voie
bună, discursurile memorabile, replicile usturătoare, şiretenia
nativă, comportamentul neordinar ale lui Onache Cărăbuş fac
din el un personaj viu, spiritual, care se impune în ochii
cititorului drept un model de etică şi morală ţărănească.
Gienerelui lui Onache Cărăbuş, Mircea Moraru, este personajul care se bucură mai puţin de simpatia
autorului, fiind caracterizat ca o natură rebelă, îndîrjită: „Avea o fire încăpăţînată, îndărătnică,... la un
moment dat, se răzvrătea, le întorcea pe toate pe dos, făcînd tocmai ceea ce nu trebuia să facă”. Însă nici el
nu rezistă forţei de atracţie a lui Onache. Cărăbuş este pentru el modelul pe care ar dori să-l urmeze: „Oricîte
şi oricum s-ar fi schimbat, în sufletul lui era un om care stătea ca un munte. Stătea ca un destin, stătea ani şi
ani, privindu-l molcom, nu atît în ochi, cît în suflet. Era, fireşte, Onache Cărăbuş”.
On harnic, Mircea va suferi de patima pămîntului. Mai apoi va face carieră exemplară în sat.
Renunţarea la valorile morale împărtăşite de Onache îl va situa într-un conflict de nereparat cu acesta. Faptul
că nu l-a invitat pe Onache la petrecerea băiatului nou-născut displace întregii Ciuturi, care-i întoarce spatele.
 Deşi stă, de cele mai multe ori, în umbra lui Onache, soţia lui Tincuţa nu-i cedează prin calităţile cu care
o înzestrează autorul-narator. Aceste două personaje formează un cuplu care se compeltează reciproc,
vieţuind într-o armonie deplină. Tincuţa întruchipează fidelitatea, dragostea feminină, demnitatea, hărnicia,
cumsecădenia. Cu alte cuvinte, prin ea se realizează menirea femeii pe pămînt.
Pe de altă parte, Nuşa şi Mircea sunt cuplul care parcurge pînă la un anume punct traseul existenţial al
familiei Cărăbuş. Nuţa moşteneşte de la părinţii săi frumuseţea interioară şi fizică, hărnicia, înţelepciunea,
dragostea pentru tradiţii şi datini. Ea va încerca să „corecteze” firea lui Mircea, pe care îl iubeşte mult. Dar
ostilitatea dintre Onache şi Mircea va avea impact şi asupra ei şi va deveni pragmatică şi conformistă,
distanţîndu-se treptat de tatăl său.
În finalul romanului, Onache Cărăbuş trăieşte filozofic senzaţia prăbuşirii lumii sale: „O, scurta noastră,
o nesfîrşita noastră viaţă de om! Printre văi, printre dealuri se zbat noapte în lumini sate făcute de iznoavă,
sate cu lume nouă, iar badea Onache, cu lumea lui, era de acum pe ducă”. Însă Onache Cărăbuş nu este un
învins, pentru că el şi-a dus la bun sfîrşit rostul pămîntesc, reuşind să-şi păstreze integritatea morală pe tot
parcursul vieţii sale: „...drumul a fost lung şi viaţa a fost mare. Două războaie mondiale, o revoluţie, un Nistru
revărsat de primăvară, un cîmp trudit din primăvară pînă în toamnă, an de an, o vrednică şi cuminte femeie,
trei copii,-şi toate acestea în numai o singură viaţă de om”.
Romanul „Povara bunătăţii noastre” rămîne a fi un valoros document artistic al unei epoci istorice
triste, o tentativă de epopee basarabeană în mare parte realizată.