Romanul Povara bunătăţii noastre, alături de romanul Clopotniţa, este cel mai
reprezentativ pentru creaţia sa. Ca şi Liviu Rebreanu, Marin Preda, Ştefan Bănulescu,
Mircea Cărtărăscu şi alţii, Ion Druţă va începe cu genul scurt, publicând o plachetă de
povestiri La noi în sat, urmată de volumele de nuvele: Poveste de dragoste, Dor de
oameni, Piept la piept. Povara bunătăţii noastre este, deci, o expresie a maturităţii
artistice a autorului.
Tema romanului o formează satul şi ţăranul în timpul celui de-al doilea război
mondial.
Ideea este că lupta pentru supravieţuire a românilor dintre Prut şi Nistru a cerut multă
tenacitate, mult curaj, multă forţă şi nenumărate sacrificii.
Subiectul îl formează dramatica existenţă a românilor din Basarabia, supuşi mereu
unui atac dinspre răsărit. Dacă în Fraţii Jderi al lui Mihail Sadoveanu acest atac era
realizat de tătari, iar în Nunta domniţei Ruxandra de cazaci, în romanul lui Ion Druţă
atacul este dat de ruşi.
Eroul principal al romanului este Onache Cărăbuş, care este din satul Ciutura, de
lângă Bălţi. În momentul cedării Basarabiei, el se găseşte, în mod simbolic, pe podul
de pe Prut, între un grănicer român şi unul rus. El se reîntoarce după război în sat,
într-un moment dramatic, când satul ia foc şi oamenii rămân fără adăpost.
Scriitorul ştie să dea valoare simbolică unor lucruri comune cum ar fi: pietrele de
lângă sat, drumul, podul, pădurea, Prutul, pământul, fiindcă oamenii lui au o viaţă
trăită simplu, fără mari conflicte interioare, fără revolte violente, fără dorinţi de
răzbunare, fiindcă sunt blânzi, buni şi în sufletul lor se găseşte liniştea ce-o dă una
dintre fericiri: „Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul“. De aceea oamenii
stau descumpăniţi după arderea satului, dar Onache Cărăbuş, pe care nimeni nu-l ia
în seamă, le spune că în pădure e un cuib cu un ou şi-i cheamă să li-l arate. Este un
mod simbolic de a trata problema de bază a romanului şi anume supravieţuirea.
În acest sens, el face un drum spre pădure cu Tincuţa. El este urmat şi de alţi ciutureni
cu perechile lor. Este parcă o aluzie la poezia Revedere de Mihail Eminescu, dar şi o
ironică aluzie ca la Ion Creangă, fiindcă scriitorul ţine să remarce că cele zece perechi,
care s-au dus cu Onache Cărăbuş să vadă cum a înverzit în mod simbolic codrul, au
avut în iarnă câte un copil. De aceea moaşa satului trebuia să alerge de la unul la
altul, purtată de o sanie.
Eroii, ca Haralambie, dau dovadă de multă hărnicie, ca o virtute indispensabilă
supravieţuirii. El munceşte din noapte până-n noapte pentru a-şi închega o
gospodărie puternică, îmbelşugată. Fierarul satului este şi el harnic ca şi unguroaica
— moaşa satului. El le face cuie pentru agăţat leagănul copiilor, dar mai ales cele
pentru munca la câmp. Nevestele, care au fost plimbate la pădure, deveniseră harnice
şi cuminţele, fiindcă îşi înţeleseseră rostul lor „de a aduce pe lume viaţa“. De aceea
cântau cântece vechi, legănângu-şi copiii. Bărbaţii cu hărnicie au curăţit de cenuşă
vetrele caselor, au întocmit altele, au alergat prin satele vecine, au făcut rost de
sămânţă, au muncit la câmp, au ieşit din cumpăna venită asupra lor, când leau ars
casele.
Simbolul pietrelor, din marginea satului, este parcă o sugerare a proverbului: „Apa
trece, pietrele rămân“, adică cei ce au tăria credinţei, tenacitatea pământului,
răbdarea, hărnicia, blândeţea pot trece peste greutăţile vieţii. În mod simbolic, drumul
cel vechi de legătură cu ţara a fost desfiinţat de „moşiile ruseşti, răsărite atunci“, adică
după 1812 când Basarabia a fost ruptă de Moldova printr-un tratat încheiat între
Imperiul ţarist rus şi Imperiul otoman turc. Se fac referiri apoi la deportările făcute de
satanicul comunism sionist, care viza transformarea Basarabiei într-un stat evreu,
condus de camarila Anei Pauker, Walter Roman, Teohari Georgescu, Vasile Luca şi alţi
asasini ai românilor.
b) Stilul romanului este influenţat de modelul narativ sadovenian, cu elemente de
umor ca la Creangă şi cu simboluri care să sugereze profunda unitate dintre neamul
românesc şi glia străbunilor: „De când e lumea, ei au mers împreună, poporul şi
pământul lui..., deoarece pământul este vatra şi soarta unui popor“. De aceea „dacă au
arat şi au semănat pământul, au avut dreptate“.
Ion Druţă ştie să dea expresivitate textului. El îşi caracterizează eroul, pe Onache, prin
gesturi simple: „îi salută cu o cimilitură“ pe cei adunaţi pe piatră, „ochii lui veşnic
zâmbăreţi au prins a se zimţui în lacrimi“, „ştie badea un cuibuleţ cu un singur ou“.
Pentru el, pribeagul, întors acasă după patru ani de război, „sătucul de la încheietura
celor două dealuri s-a transformat în inima lui Onache în tot ce avea el mai sfânt“.
La fel „Haralambie a mai dovedit o dată Ciuturii că e cel mai deştept“, fiindcă
gospodăria lui, fiind izolată pe deal, nu a ars. De aceea metafora „Haralambie era
numai trudă, numai sudoare“ îl caracterizează deplin ca harnic. Când vrea să sugereze
efectul plimbărilor la pădure, el notează lapidar valoarea numărului: „Fierarul satului a
dres din unsprezece colţi de boroană unsprezece cuie, unsprezece bărbaţi şi-au găurit
tavanele, unsprezece leagăne au prins a munci din greu...” Un flăcău, Dominte Secară,
este caracterizat lapidar: „un răzeş zdravăn cât un munte şi şmecher cât patru vulpi
prinse coadă la coadă“.
Balade din cîmpie
Într-una din zilele de primăvară, poposește în Ciutura „oarecum abătută, întristată de marile
urâțenii ale acestei lumi” o fiară mitică, considerată a fi Marele Apărător al câmpiei trimis
de Dumnezeu pentru a-i apăra pe oamenii acelor locuri de haitele sălbatice de lupi. Dulăul se
stabilește în ograda lui Onache Cărăbuș. Țăran hâtru și proaspăt căsătorit, Onache începuse să-
și construiască o casă pe dealul mare, după ce se certase cu fratele său de cruce Haralampie
care își construise casa pe dealul mic. Dar, spre deosebire de Haralampie care alesese un
pământ fertil ca loc de casă, Onache a nimerit un pământ sterp și bătut de vânturi. Poposirea
dulăului (numit Molda după cățeaua lui Dragoș Vodă din legenda descălecatului Moldovei) în
curtea lui Onache determină tratarea cu respect a stăpânului de către săteni și contribuie la
creșterea bunăstării gospodăriei. După vreun an de la acea întâmplare, Molda începe brusc să
urle și fuge în pădure, fără a se mai întoarce. A doua zi, ciuturenii află că începuse Primul Război
Mondial.
După ce a luptat timp de patru ani în Armata Rusă, Onache Cărăbuș ajunge într-o primăvară pe
malul stâng al Nistrului și află că râul devenise granița între Rusia și Regatul României. Dornic
să ajungă acasă, el se aruncă noaptea în apele umflate de sloiuri de gheață ale Nistrului și, sleit
de puteri pe la mijlocul râului, este salvat de Molda, care-l văzuse de pe stâncile aflate pe malul
drept și sărise în ajutorul său. Ajuns în Basarabia, Onache află că satul Ciutura arsese chiar în
noaptea sosirii sale. Într-o duminică frumoasă de la începutul lunii mai, Onache merge cu soția
sa, Tincuța, la pădure, urmat de câteva perechi de soți tineri, iar în ziua următoare ei se apucă
serios de treabă și își refac gospodăriile distruse de foc.[2] La vreo nouă luni s-au născut în sat
unsprezece copii, printre care și Nuța, fiica lui Onache.
Odată cu trecerea timpului, Haralampie devine tot mai bogat, cumpărând pământurile vecine. Fiul
său, Nică, elev la un liceu industrial din Soroca, se îndrăgostește de Nuța, iar cei doi tineri decid
să se căsătorească. Înainte de nuntă, Nuța suferă un accident și devine șchioapă, iar Nică se
căsătorește cu fata primarului din satul vecin Nuieluși; mireasa era urâtă, dar avea o zestre mare.
Doi ani mai târziu, pe când se întorcea de la cosit într-o noapte de vară, ciutureanul Mircea
Moraru se întâlnește cu Nuța care venea de la Iași și cei doi tineri petrec împreună o noapte de
dragoste în căruța cu fân, iar fata se mută apoi la casa bărbatului său.
Onache Cărăbuș este mobilizat în Armata Română în primăvara anului 1940, dar se întoarce
acasă după ce Basarabia fusese ocupată de către URSS. Ocupanții sovietici împărțiseră țăranilor
moșia unui arendaș din Nuieluși, iar familia Cărăbuș primise două hectare semănate cu maci,
starea materială a ciuturenilor îmbunătățindu-se mult. Eliberarea Basarabiei de către Armata
Română a dus la reinstalarea vechilor rânduieli, iar țăranii ce ocupaseră moșia arendașului au
fost cercetați de jandarmi și bătuți. Cei doi băieți ai lui Onache au plecat pe front și au murit în
război.[2]
După reocuparea Basarabiei de către URSS în primăvara anului 1944 casele ciuturenilor i-au
găzduit timp de două săptămâni pe ostașii sovietici ce înaintau înspre vest. Chiaburul Haralampie
(al cărui fiu, Nică, se refugiase în România) a fost ridicat de autorități și deportat la o mină de
minereuri radioactive din Munții Ural, iar averea lui a fost împărțită țăranilor săraci. Mircea
Moraru, soțul Nuței, intrase ca voluntar în Armata Roșie în vara anului 1941, fusese avansat până
la gradul de sergent și primise trei decorații, printre care și ordinul „Slava”. În calitate de soție a
unui ostaș decorat, Nuța primește ajutoare importante din partea statului sovietic, devenind
stăpâna unei frumoase gospodării. Într-un final, după cinci ani de absență, Mircea revine în satul
Ciutura, dar pare un om total schimbat.
Povara bunătății noastre
În primii ani după război în pădurile Basarabiei s-au aciuat bande de luptători antisovietici (foști
prizonieri români, dezertori din Armata Roșie sau felurite haimanale) care atacau sovietele
sătești. În satul Ciutura sosesc ofițeri de miliție care formează echipe de tineri voluntari pentru a
lupta cu bandiții, iar nopți la rând liniștea satului este tulburată de focuri de arme automate. Într-
una din zilele de vară, în timp ce se aflau pe câmp la cules de floarea soarelui, Mircea și Nuța se
întâlnesc cu Nică, ce se îndrepta spre Prut, sperând să poată trece clandestin granița în
România. Cei trei împart împreună un prânz sărăcăcios, iar Nică îi ajută la treburile câmpului,
după care se desparte definitiv de ei. Denunțat de un localnic, Mircea este anchetat de un maior
de la sovietul raional Pământeni, dar este lăsat liber.
În anii 1946-1947 Basarabia traversează o perioadă cumplită de secetă, iar mulți localnici din
Ciutura mor din cauza foametei. Pământurile sătenilor fuseseră luate de stat și grupate într-
un colhoz în care oamenii trebuiau să presteze zile de muncă.[2] Puținele roade ale câmpului sunt
confiscate de autoritățile sovietice. Slăbită de necazurile ultimilor ani, Tincuța moare în anul 1950,
iar Onache începe să-și înnoiască vechea casă. Nuța avea acum trei copii, iar Mircea urmase
cursurile de tractoriști și începuse să lipsească cu săptămânile de-acasă. După o discuție cu
socrul său, Mircea își dă seama că munca grea îl îndepărtase de familie și îi răpise pofta de viață
așa că renunță la meseria de tractorist și se întoarce în sat, unde este numit brigadier la colhoz.
Rămasă însărcinată a patra oară, Nuța se simte neglijată de Mircea și se gândește să meargă la
Pământeni să facă avort, dar renunță după ce simte primele zbateri ale fătului. Ea naște în
ajunul Crăciunului, iar soțul ei organizează o mare cumătrie, la care bătrânul Onache nu mai este
poftit. El vine într-un final la rugămintea Nuței, dar înțelege că timpul său a trecut și că satul îi
devenise străin. Rămas tot mai singur, Onache acceptă să lucreze ca pazniс al unor mașini
striсate, abandonate în сâmp. Nopți la rândul, bătrânul își analizează viața și își amintește de
rudele, prietenii și dușmanii care muriseră, precum și de cățelușa Molda. Simțindu-și sfârșitul,
bătrânul pornește într-o seară spre casă și face focul în sobă, veghindu-l pentru ultima dată.
Odată cu stingerea focului, Onache moare și el.
