Onache şi Tincuţa sunt păstrătorii virtuţilor şi tradiţiilor naţionale, purtătorii principali în

cadrul romanului ai ideilor de vatră părintească, muncă cinstită ca izvor al vieţii şi

dăinuirii, optimism, afirmat chiar şi în cele mai cumplite condiţii ale realităţii, cinste
(soveste, zice Onache Cărăbuş), toate aceste îl însoceşte pe Onache pe parcursul întregii vieţi.

Personajul principal al romanului, Onache Cărăbuș, este un păstrător al tradițiilor (

Flăcăilor ”Le plăcea cuşma brumărie a lui Onache, spânzurată în cui”) , privind lumea cu ironie
și asemănându-se cu personajele Ivan Turbincă și Dănilă Prepeleac din scrierile lui Ion Creangă.
„Ciutura a avut de furcă mulți ani la rând. De mic copil le turna cu nemiluita, și nu era niciun
chip să-i astupi gura. Deseori le potrivea atât de bine, încât vorbele lui aduceau a zicală, dar nu
erau zicale pe care le știa satul, erau dintre cele de care nu se mai auzise încă”. Părinţii flăcăilor
ce-şi petreceau serile la Onache găseau multă înţelepciune spusă în vorbele lui Cărăbuş.
Tincuța - soția lui Onache, o femeie harnică și plină de voie bună. Tincuţa găseşte marele sens
al adevărului vieţii, marele sens al dreptăţii pe pământ în conştiinţa de sine, prin a-şi realiza
misiunea de mama.

Evidentă este legătura profundă cu pământul care îl ajută să treacă cu tărie prin vitregiile
destinului. Nimic nu reușește să-i frângă credința în tradiții și în etica armonioasă a vieții rurale.
Omul se simte înrădăcinat în pământul străbun, iar duhul acestuia reprezentat de cățeaua Molda
îl ajută să depășească momentele de cumpănă ale istoriei.
Onache Cărăbuș realizează imaginea generalizată a omului din spațiul mioritic, al omului care
întruchipează în timp și în spațiu concepția și destinul poporului nostru. Personaj exponențial al
cărui destin simbolizează soarta unui întreg sat. La prima vedere, este un țăran obișnuit, harnic,
vesel având darul de a povesti frumosul legat de comunitatea satului său.
Tincuța - soția lui Onache, o femeie harnică și plină de voie bună. Tincuţa găseşte marele sens
al adevărului vieţii, marele sens al dreptăţii pe pământ în conştiinţa de sine, prin a-şi realiza
misiunea de mama.

Cărăbuş simte legătura indisolubilă cu strămoşii, sugeratăşi prin prietenia cu personajul

legendar Molda, Apărătoarea Câmpiei, „simbol arhetipal al neamului”, ce „cucereşte şi domină
treptat satul”.

Pentru Cărăbuş pământul este un ideal. Dragostea faţă de glia părintească e venerată,
elogiată în fragmentul despre Câmpia Sorocii.Onache este ataşat inseparabil de sat, de Ciutura sa
natală.
Ţarina, adică patria sau pământul, „era cea mai mare dragoste a lui Cărăbuş, era cel mai
frumos cântec al lui, era cartea pe care o citea ca pe Evanghelie, încet, cu mare luare-aminte,
cuvânt cu cuvânt. Ţarina era marea lui durere, căci, cu cât mai mult se înfundau el în ea şi ea în
el, cu atât mai puţin îi înţelegea tainele”
Onache are o soartă grea, deaceia este nevoit să se adapteze la diverse medii de viaţă. Aceasta
se observă în momentul cînd Onache se întoarce de la războiul greu şi vede că satul său
Ciutureni a ars. In acel moment el este nevoit să-şi construiască altă casă cu mîinele sale.

Onache Cărăbuş încearcă sa-şi afirme şi să-şi menţină demnitatea şi integritatea nu numai ca
individ aparte, dar şi, mai ales, de responsabil şi reprezentant cu împuterniciri depline al
pământului natal şi al generaţiilor care s-au perindat de-a lungul secolelor.
 Onache Cărăbuş, înzestrat de la natură cu atâtea însuşiri umane şi spirituale
superioare, şi întruchipând în sine exemplul omului sacrifi cat în numele ideii de dreptate şi
înţelegere între semeni, parcurge un drum de viaţă destul de sinuos şi neacoperit de actul
recunoştinţei binemeritate. N-a avut parte de familie în adevăratul sens al cuvântului: soţia
Tincuţa, cu care a făcut casă bună, l-a părăsit devreme plecând în împărăţia Domnului la vârsta
de nici cincizeci de ani.
Înainte de moarte bătrânul nu înțelege de ce s-a schimbat străvechea relație dintre popor și
pamânt. Privit în profunzime Onache are relații cu Sacrul. În opinia ciuturenilor a fost „miruit„
de Dumnezeu, bagloslovit să aibă noroc. Înainte de moarte bătrânul „aude” clopote a treizeci de
biserici și își amintește de nunțile la care fusese.