„Povara bunătății noastre” de Ion Druță

Romanul Povara bunătăţii noastre, alături de romanul Clopotniţa, este cel mai reprezentativ pentru creaţia sa. Ca şi Liviu Rebreanu,
Marin Preda, Ştefan Bănulescu, Mircea Cărtărăscu şi alţii, Ion Druţă va începe cu genul scurt, publicând o plachetă de povestiri La noi
în sat, urmată de volumele de nuvele: Poveste de dragoste, Dor de oameni, Piept la piept. Povara bunătăţii noastre este, deci, o
expresie a maturităţii artistice a autorului.

Tema romanului o formează satul şi ţăranul în timpul celui de-al doilea război mondial.

Ideea este că lupta pentru supravieţuire a românilor dintre Prut şi Nistru a cerut multă tenacitate, mult curaj, multă forţă şi nenumărate
sacrificii.

Subiectul îl formează dramatica existenţă a românilor din Basarabia, supuşi mereu unui atac dinspre răsărit. Dacă în Fraţii Jderi al lui
Mihail Sadoveanu acest atac era realizat de tătari, iar în Nunta domniţei Ruxandra de cazaci, în romanul lui Ion Druţă atacul este dat
de ruşi.

Eroul principal al romanului este Onache Cărăbuş, care este din satul Ciutura, de lângă Bălţi. În momentul cedării Basarabiei, el se
găseşte, în mod simbolic, pe podul de pe Prut, între un grănicer român şi unul rus. El se reîntoarce după război în sat, într-un moment
dramatic, când satul ia foc şi oamenii rămân fără adăpost.

Scriitorul ştie să dea valoare simbolică unor lucruri comune cum ar fi: pietrele de lângă sat, drumul, podul, pădurea, Prutul, pământul,
fiindcă oamenii lui au o viaţă trăită simplu, fără mari conflicte interioare, fără revolte violente, fără dorinţi de răzbunare, fiindcă sunt
blânzi, buni şi în sufletul lor se găseşte liniştea ce-o dă una dintre fericiri: „Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni pământul“. De
aceea oamenii stau descumpăniţi după arderea satului, dar Onache Cărăbuş, pe care nimeni nu-l ia în seamă, le spune că în pădure e un
cuib cu un ou şi-i cheamă să li-l arate. Este un mod simbolic de a trata problema de bază a romanului şi anume supravieţuirea.

În acest sens, el face un drum spre pădure cu Tincuţa. El este urmat şi de alţi ciutureni cu perechile lor. Este parcă o aluzie la poezia
Revedere de Mihail Eminescu, dar şi o ironică aluzie ca la Ion Creangă, fiindcă scriitorul ţine să remarce că cele zece perechi, care s-
au dus cu Onache Cărăbuş să vadă cum a înverzit în mod simbolic codrul, au avut în iarnă câte un copil. De aceea moaşa satului
trebuia să alerge de la unul la altul, purtată de o sanie.

Eroii, ca Haralambie, dau dovadă de multă hărnicie, ca o virtute indispensabilă supravieţuirii. El munceşte din noapte până-n noapte
pentru a-şi închega o gospodărie puternică, îmbelşugată. Fierarul satului este şi el harnic ca şi unguroaica — moaşa satului. El le face
cuie pentru agăţat leagănul copiilor, dar mai ales cele pentru munca la câmp. Nevestele, care au fost plimbate la pădure, deveniseră
harnice şi cuminţele, fiindcă îşi înţeleseseră rostul lor „de a aduce pe lume viaţa“. De aceea cântau cântece vechi, legănângu-şi copiii.
Bărbaţii cu hărnicie au curăţit de cenuşă vetrele caselor, au întocmit altele, au alergat prin satele vecine, au făcut rost de sămânţă, au
muncit la câmp, au ieşit din cumpăna venită asupra lor, când leau ars casele.

Simbolul pietrelor, din marginea satului, este parcă o sugerare a proverbului: „Apa trece, pietrele rămân“, adică cei ce au tăria
credinţei, tenacitatea pământului, răbdarea, hărnicia, blândeţea pot trece peste greutăţile vieţii. În mod simbolic, drumul cel vechi de
legătură cu ţara a fost desfiinţat de „moşiile ruseşti, răsărite atunci“, adică după 1812 când Basarabia a fost ruptă de Moldova printr-un
tratat încheiat între Imperiul ţarist rus şi Imperiul otoman turc. Se fac referiri apoi la deportările făcute de satanicul comunism sionist,
care viza transformarea Basarabiei într-un stat evreu, condus de camarila Anei Pauker, Walter Roman, Teohari Georgescu, Vasile
Luca şi alţi asasini ai românilor.

b) Stilul romanului este influenţat de modelul narativ sadovenian, cu elemente de umor ca la Creangă şi cu simboluri care să sugereze
profunda unitate dintre neamul românesc şi glia străbunilor: „De când e lumea, ei au mers împreună, poporul şi pământul lui...,
deoarece pământul este vatra şi soarta unui popor“. De aceea „dacă au arat şi au semănat pământul, au avut dreptate“.

Ion Druţă ştie să dea expresivitate textului. El îşi caracterizează eroul, pe Onache, prin gesturi simple: „îi salută cu o cimilitură“ pe cei
adunaţi pe piatră, „ochii lui veşnic zâmbăreţi au prins a se zimţui în lacrimi“, „ştie badea un cuibuleţ cu un singur ou“. Pentru el,
pribeagul, întors acasă după patru ani de război, „sătucul de la încheietura celor două dealuri s-a transformat în inima lui Onache în tot
ce avea el mai sfânt“.

La fel „Haralambie a mai dovedit o dată Ciuturii că e cel mai deştept“, fiindcă gospodăria lui, fiind izolată pe deal, nu a ars. De aceea
metafora „Haralambie era numai trudă, numai sudoare“ îl caracterizează deplin ca harnic. Când vrea să sugereze efectul plimbărilor la
pădure, el notează lapidar valoarea numărului: „Fierarul satului a dres din unsprezece colţi de boroană unsprezece cuie, unsprezece
bărbaţi şi-au găurit tavanele, unsprezece leagăne au prins a munci din greu...” Un flăcău, Dominte Secară, este caracterizat lapidar:
„un răzeş zdravăn cât un munte şi şmecher cât patru vulpi prinse coadă la coadă“.

Când vrea să sugereze mitul căţelul pământului, întruchipat prin Molda, căţeaua ce l-a însoţit pe legendarul Dragoş Vodă la
întemeierea Moldovei, el aminteşte felul cum peste Câmpiile Sorocii se aude uneori strigarea: „oo-o-lda-a-a-a!!!“, când se ivesc lupii
sau duşmanii. Molda devine marele apărător al locului. Virtuţile morale sugerate dau acea tărie a permanenţei poporului român în
condiţiile social-istorice extrem de dure, cu care s-a confruntat.

Povara bunătăţii noastre este, deci, o expresie a maturităţii artistice a autorului.

Tema romanului o formează satul şi ţăranul în timpul celui de-al doilea război mondial.

Ideea este că lupta pentru supravieţuire a românilor dintre Prut şi Nistru a cerut multă tenacitate, mult curaj, multă forţă şi
nenumărate sacrificii.

Subiectul îl formează dramatica existenţă a românilor din Basarabia, supuşi mereu unui atac dinspre răsărit. Dacă în Fraţii
Jderi al lui Mihail Sadoveanu acest atac era realizat de tătari, iar în Nunta domniţei Ruxandra de cazaci, în romanul lui Ion Druţă
atacul este dat de ruşi.

Eroul principal al romanului este Onache Cărăbuş, care este din satul Ciutura, de lângă Bălţi. în momentul cedării Basarabiei, el se
găseşte, în mod simbolic, pe podul de pe Prut, între un grănicer român şi unul rus. El se reîntoarce după război în sat, într-un moment
dramatic, când satul ia foc şi oamenii rămân fără adăpost.

Scriitorul ştie să dea valoare simbolică unor lucruri comune cum ar fi: pietrele de lângă sat, drumul, podul, pădurea, Prutul,
pământul, fiindcă oamenii lui au o viaţă trăită simplu, fără mari conflicte interioare, fără revolte violente, fără dorinţi de răzbunare,
fiindcă sunt blânzi, buni şi în sufletul lor se găseşte liniştea ce-o dă una dintre fericiri: „Fericiţi cei blânzi că aceia vor moşteni
pământul". De aceea oamenii stau descumpăniţi după arderea satului, dar Onache Cărăbuş, pe care nimeni nu-l ia în seamă, le spune
că în pădure e un cuib cu un ou şi-i cheamă să li—l arate. Este un mod simbolic de a trata problema de bază a romanului şi anume
supravieţuirea.

In acest sens, el face un drum spre pădure cu Tincuţa. El este urmat şi de alţi ciutureni cu perechile lor. Este parcă o aluzie la
poezia Revedere de Mihail Eminescu, dar şi o ironică aluzie ca la Ion Creangă, fiindcă scriitorul ţine să remarce că cele zece perechi,
care s-au dus cu Onache Cărăbuş să vadă cum a înverzit în mod simbolic codrul, au avut în iarnă câte un copil. De aceea moaşa
satului trebuia să alerge de la unul la altul, purtată de o sanie.

Eroii, ca Haralambie, dau dovadă de multă hărnicie, ca o virtute indispensabilă supravieţuirii. El munceşte din noapte până-n
noapte pentru a-şi închega o gospodărie puternică, îmbelşugată. Fierarul satului este şi el harnic ca şi unguroaica — moaşa satului. El
le face cuie pentru agăţat leagănul copiilor, dar mai ales cele pentru munca la câmp. Nevestele, care au fost plimbate la pădure,
deveniseră harnice şi cumintele, fiindcă îşi înţeleseseră rostul lor „de a aduce pe iurne viaţa". De aceea cântau cântece vechi,
legănângu-şi copiii. Bărbaţii cu hărnicie au curăţit de cenuşă vetrele caselor, au întocmit altele, au alergat prin satele vecine, au făcut
rost de sămânţă, au muncit la câmp, au ieşit din cumpăna venită asupra lor, când le-au ars casele.

Simbolul pietrelor, din marginea satului, este parcă o sugerare a proverbului: „Apa trece, pietrele rămân", adică cei ce au tăria
credinţei, tenacitatea pământului, răbdarea, hărnicia, blândeţea pot trece peste greutăţile vieţii.

In mod simbolic, drumul cel vechi de legătură cu ţara a fost desfiinţat de „moşiile ruseşti, răsărite atunci", adică după 1812 când
Basarabia a fost ruptă de Moldova printr-un tratat încheiat între Imperiul ţarist rus şi Imperiul otoman turc. Se fac referiri apoi la
deportările făcute de satanicul comunism sionist, care viza transformarea Basarabiei într-un stat evreu, condus de camarila Anei
Pauker, Walter Roman, Teohari Georgescu, Vasile Luca şi alţi asasini ai românilor.

Titlul romanului,,Povara bunătăţii noastre,, este unul simbolistic și nu a fost ales la întâmplare, ci are o deosebită semnificaţie
referitoare la identitatea personajului principal. Titlul reprezintă un oximoron întrucât bunătatea este în general văzută drept un
concept pozitiv, spre deosebire de termenul „povară", încărcat de conotaţii negative. În contextul romanului, această bunătate devine o
greutate, un obstacol în calea atingerii scopurilor personale ale personajelor.

Eroul principal al romanului este Onache Cărăbuş, care este din satul Ciutura, de lângă Bălţi. În momentul cedării Basarabiei, el se
găseşte, în m simbolic, pe podul de pe Prut, între un grănicer român şi unul rus. El se reîntoarce după război în sat, într-un moment
dramatic, când satul ia foc şi oamenii rămân fără adăpost.

Onache Cărăbuş - un ţăran guraliv şi hâtru

Tincuţa - soţia lui Onache, o femeie harnică

• Nuta - fiica lui Onache și a Tincuţel

• Mircea Moraru - fiul lui Nicolai Moraru, soțul Nuţei, sergent în Armata Sovietică

• Haralampie (în alte ediţii Haralambie) zis „Buliharul" - fost frate de cruce cu Onache, ţăran bogat

Nică - fiul lui Haralampie, absolvent a şase clase la liceul industrial din Soroca

Ileana mătuşa Tincuţei Nicolai şi Grigore Moraru - doi fraţi care-şi aveau casele în aceeaşi ogradā

• Micu Miculescu - învăţătorul din Ciutura

Tudorache - fiul lui Grigore Moraru, vărul lui Mircea

• Nikolai - un ostas sovietic ce a fost găzduit două săptămâni de Onache Cărăbuş

Simbolul, piatră,, semnifică în general durabilitate și oponenţă. În toate civilizaţiile vechi, piatra este un simbol al permanenţei, al
stabilităţii şi al durabilităţii; templele lumii antice, obiectele rituale, stelele funerare şi obeliscurile sînt din piatră.

Simbolul, pietrelor,,, în contextul dat, din marginea satului, este parcă o sugerare a proverbului: „Apa trece, pietrele rămân", adică cei
ce au tăria credinţei, tenacitatea pământului, răbdarea, harnicia, blândeţea pot trece neste greutăţile vieţii.

Cronotopul

în satul fictional Ciutura din Câmpia Soroci

• la începutul secolului al XX-lea şi până în anii '50 ai aceluiaşi secol

după războiul din câmpiile Basarabiei

În anii 1946-1947 Basarabia traversează o perioadă cumplită de secetă, iar mulţi localnici din Ciutura mor din cauza foametei.
Pământurile sătenilor fuseseră luate de stat și grupate într-un colhoz în care oamenii trebuiau să presteze zile de muncă. Puţinele roade
ale câmpului sunt confiscate de autorităţile sovietice. Slăbită de necazurile ultimilor ani, Tincuţa moare în anul 1950, iar Onache
începe să-şi înnoiască vechea casă.

Academicianul Haralambie Corbu considera că, în acest roman, lon Druţă s- a remarcat ca fiind „printre puținii, dacă nu unicul scriitor
moldovean contemporan care a izbutit să topească într-o formulă artistică asimilatorie şi cuprinzătoare traditiile etno-nationale cu cele
universale și general-umane, deschizând în felul acesta circulația liberă şi schimbul de valori nestingherit dintre culturi, popoare si
civilizatir".