C.

Povestea nu mi-a plăcut pentru că arată cruzimea pe care un om o poate

avea, aceasta fiind vărsată pe o biata ființă nevinovată, care trebuie să
suporte toate chinurile provocate de această ființă crudă, mereu nervoasă,
OMUL.

D. Semnificația titlului (și a numelui eroului):

Titlul este un simbol, denumind animalul apropiat omului, de
care acesta ar trebui să se simtă legat afectiv.
Acţiunea, personajele, conflictul şi deznodământul:
,,Calul" prezintă istoria uciderii unui animal bătrân, care, într-un fel,
prefigurează destinul unui om. Personajul principal, autorul acestei fapte
înscrise în ordinea firească a naturii, este Florea Gheorghe, un țăran obișnuit
din Câmpia Dunării. Între banalele treburi ale unei zile obișnuite de vară, cea
mai importantă este aceasta, pe care trebuie să o termine ,,acum, de
dimineață, înainte ca soarele să rasară și să-1 apuce căldura, și la care se
gândise încă din ziua trecută".
Calul este scos în mijlocul bătăturii în momentul când câteva stele
învinețite mai străluceau pe cer: ,,Era un cal înalt, bătrân, cu părul încrețit pe
burtă și ros de ham aproape pe toată pielea. Abia mergea și capul îi atarna în
jos, bălăngănindu-se greu și încet ca o ciutură mare și hodorogită." Imaginea
calului e o expresie desăvârșită, surprinsă într-un tablou grotesc de zgărciuri
și de oase, o ,,răpciugă", după cumîii spune omul, cu un limbaj familiar, în
care se amestecă apelativul ,,bătrânule" cu suduieli și anticipări ale
sfârșitului apropiat.
Condamnatului la moarte i se îndeplinește chiar o ultimă dorință, i se
dă apă, între cei doi instituindu-se o tăcere de sfârșit de lume, chiar o
comuniune simbolică: ,,în tăcerea dimineții, cei doi stăteau unul lângă altul
liniștiți și împăcați și, după o vreme, calul oftă, zgârci unul din cele patru
picioare și se pregăti parcă să rămână acolo, lângă jgheab."
Drumul animalului condamnat duce până la capătul satului, unde Florea
Gheorghe îl trezește pe Ilie, fierarul, pentru a-i da ,,ceva din fierărie", un
instrument nedefinit, folosit pentru a omorî calul. Numai că Ilie, fierarul,
țigan de felul lui, nu este acasă.
Locul unde ajunge țăranul este o văgăună, relief infernal, potrivit
pentru extincție, dincolo de liziera protectoare a salcâmilor, de unde satul se
vede mic, foarte mic, ca o amintire îndepărtată a vieții ce palpită aici.
Scena uciderii calului ține de un tragism existențial profund, relevat în
manieră naturalistă: calul se comportă în unele situații ca un om, respiră
greu, pe măsură ce omul îl lovește cu un os vechi de animal. Loviturile se
resimt la nivelul capului, ,,în creștetul buimăcit al animalului" ținut de
frânghie, și se succed cu o frecvență înnebunitoare: ,,învârti osul în mână și,
liniștit în mișcări,îincepu să-1 lovească din nou, de asta dată surd, cum ar fi
tăiat lemne, fără să mai gândeasca la ceva."
Animalul răsufla din ce în ce mai greu, în timp ce un ochi i se sparge
și curge ca un gălbenuș de ou. Scena, de o violență domestică binecunoscuăa
la țară, este urmarită de un martor involuntar, din depărtare, și vocea lui
reverberează deodaăa peste întregul peisaj:,,Ia te uită, băăă, răzbătu în
văgăună strigătul unui cioban. Unu belește un cal! ".

E. Consideraţii şi opinii personale:

Totuși, personajul principal se teme parcă să recunoască de la început
că-și va omorî calul: el se simte oarecum vinovat față de animal și se
amăgește ascunzându-și scopul drumului său matinal, amânând conștiința
crimei.
Este tipică în nuvelă mișcarea înceată a narațiunii, parcă indiferentă,
meticuloasă, împiedicată.