Caracterizare Harap-Alb:

,,Povestea lui Harap-Alb’’

de Ion Creangă

Personajele sunt purtătoarele mesajului operei literare, susținând alteritatea

autor - narator- personaj- lector.
Genul epic cuprinde toate creaţiile în proză sau în versuri, în care se manifestă
instanţele comunicării narative, anume: autorul, naratorul , personajele și naratarul
(lectorul), toți acestia devenind ,,actorii textului’’ în termenii lui Ph. Sollers. ,,Trei
elemente creeaza lumea narativă : personajul, spațiul și acțiunea’’, considera W.
Kayser. Personajul (latinul ,,persona’’) nu este doar o ficțiune, ci și un simbol,
un ,,corpus polifonic’’, instanța narativă care ilustrează evenimentele relatate de narator.
În eseul meu, îmi propun să ilustrez modul în care este caracterizat Harap-
Alb, protagonistul basmului cult ,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă.
Publicat la 1 august 1877 în revista ,,Convorbiri literare”, ,,Povestea lui Harap-
Alb” este ,,o sinteză a basmului românesc” (Pompiliu Constantinescu),
un ,,bildungsroman”, o parabolă a devenirii, având ca temă inițierea și maturizarea
treptată a eroului, dar și triumful binelui asupra răului.
Protagonistul basmului este Harap-Alb, narațiunea desfășurând evenimentele pe
care le traversează eroul, în trecerea de la stadiul de neofit la cel de erou solar, inițiat,
din final.
În primul rând, personajul se caracterizează pe cale directă – caracterizare de
către narator sau alte personaje și pe cale indirectă - prin alteritate (relaţia cu celelalte
personaje), atitudine, comportament, limbaj, mediu, nume, vestimentație etc
Titlul fixează coordonatele caracteriale, fiind un ,,metatext, o poartă textuală”
(Gérard Genette ). Oximoronul surprinde, pe de o parte, dubla personalitate a
protagonistului: identitatea reală, tânărul prinţ şi una aparentă, slugă a Spânului. Pe de
altă parte, prin contrastul cromatic ,,negru-alb” susține armonia defectelor şi
calităţilor umane. În accepția lui Vasile Lovinescu ilustrează androginul, îmlpetirea
principiilor ontologice, Yin și Yang.
Perspectiva narativă este exterioară, ,,demiurgică’’ (Nicolae Manolescu),
relatarea desfășurându-se la persoana a III-a, din perspectiva naratorului
omniscient, ,,heterodiegetic’’ (Gérard Genette), cunoscând destinul personajului.
Obiectivitatea este parțială, naratorul intervine uneori în text pentru a exprima anumite
puncte de vedere, prin ,,epitete de caracterizare’’( Tudor Vianu): ,, boboc în felul său”,
dar si cu indicii care fixeaza funcția de narator:,,ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep
a depăna firul poveștii”.

1
 Textul configurează cele șapte tipologii de personaje, identificate de V.I.Propp,
eroul (protagonistul) - răufăcătorul (oponentul), donatorul, adjuvanţii zoomorfi şi
antropomorfi, fata de împărat şi tatăl ei, trimiţătorul şi falsul erou (antagonistul).
Raportul de alteritate care se stabilește între acestea reliefează poliedral personalitatea
protagonistului, care dobândește, astfel, relief.
În al doilea rând, caracterul personajului se contruiește asemenea unui puzzle din
întâmplările prin care trece de-a lungul narațiunii. Compozițional, discursul epic se
articulează pe tiparul consacrat, ilustrând ,,funcțiile narative” ( V.I.Propp), structurile
specifice basmului popular, îmbogățite cu elemente livrești. Narațiunea se articulează pe
metafora drumului, înțeles ca ,,răspuns ce se dă destinului, tragicului vieţii”, în termenii
lui Mircea Eliade.
În incipit, motivul probelor cumulat cu motivul travestirii tatălui în ursul de sub
pod îl individualizează pe mezin, fiul cel mic al craiului, în raport cu frații mai mari,
care nu s-au dovedit vrednici de a fi succesori la tronul lui Verde împărat, fratele cel mare
al craiului.
Rușinat de eșecul fraților, mezinul îi cere permisiunea să-și încerce norocul, dar
craiul nu se învoiește, neavând încredere în el. Trăind în spațiul ocrotitor al casei
părintești, fără să cunoască viața în complexitatea ei, crăișorul, inocent încă și sensibil
la vorbele aspre ale tatălui, își caută liniștea în grădina castelului, deplângându-și
soarta:,,iese afara în gradină si începe a plange”.
Întâlnirea cu Sfânta Duminică, deghizată în cerşetoare, reliefează o trăsătură
fundamentală a eroului, pe care o validează / demonstrează pe parcursul narațiunii,
anume milostenia. Ca orice adolescent neofit, crăișorul nu este capabil să vadă dincolo
de aparențe, astfel încât la început nu dă crezare vorbelor bătrânei care, asemenea
Cassandrei din mitologia greacă, îi punctează progresiv destinul ales: ,,ţie ţi-a fost scris
de sus să-ţi fie dată această cinste”. Mai mult, replicile lui exprimă o anumită
desconsiderare:,, tocmai de la una ca d-ta ți-ai găsit să aștept eu ajutor?”. Cu toate
acestea, vorbele înțelepte ale bătrânei îl temperează și-i amintește de buna creștere,
astfel că o miluiește cu un galben, demonstrând bunătatea sufletească și respectul față
de cei în vârstă.
Bătrâna își dezvăluie funcția donatorului, sfătuindu-l să ceară armele, calul și
hainele de mire ale tatălui. Elementele simbolice prin care donatorul îl înzestrează pe
erou sunt: armele-semnul cavalerului; calul- ,,animal psihopomp” (G. Călinescu),
având rolul de a-l purta pe erou de pe un tărâm pe altul ; hainele de mire sugerează
împlinirea destinului prin căsătorie. Prin toate aceste elemente, tatăl devine prima
călăuză, ,,mistagogul’’ eroului de-a lungul traiectului iniţiatic.
Crăișorul depășește proba curajului, înfruntând ursul de sub pod. Dându-i
binecuvântarea, craiul îl sfătuiește să se ferească ,,de omul roş’’ și mai ales ,,de cel
spân’’, căci ,, sunt tare şugubeţi”. Sfatul acesta ne proiectează în plină gândire magică.
Termenul ,,şugubeţ” păstrează semnificaţia arhaică de viclean, fariseu, ipocrit.

2
Culoarea roşie are valenţe malefice, demonice, amintind de flăcările Iadului, de Iuda.
Spânul este complexat de lipsa de pilozitate, de aici și caracterul întunecat.
Drumul către împărăţia unchiului său traversează pădurea, spațiu al iniţierii, topos
al morții, dar și al renașterii, fiind asociată cu labirintul. Din această perspectivă,
drumul ,,nu este rătăcire, ci oglindă a sinelui, înseamnă iniţiere, dar nu neapărat şi
înţelepciune’’ (Mircea Muthu). Ritmul narațiunii este încetinit cu ajutorul formulelor
mediane: ,,Mai merge el cât merge”.
Urmează cele trei întâlniri cu Spânul, care îi propune tânărului să îl ia ,,slugă la drum”.
Aceasta este proba ispitei la care este supus crăișorul.
Apelativul Spân are valoare de mască-poreclă, fixându-i coordonatele malefice:
asemenea lui Mefisto, este, în fapt, deghizarea spiritului luciferic în fiinţă umană.
Implicit, ilustrează tipologia răufăcătorului, rolul său fiind acela de a-i aduce un
prejudiciu eroului.
De două ori îl refuză crăișorul, amintindu-și de vorbele tatălui și de promisiunea
făcută. A treia oară, Spânul îi vorbește despre ,,taurul cel grozav” din adancul pădurii,
care trimite la miticul Minotaur, pretinzând că el este singurul care , asemeni lui Tezeu,
s-ar putea măsura cu fiara. Naratorul introduce în schema tradițională un prim element
livresc. Naiv și înspăimântat, depășit de situație, mezinul încalcă interdicția tatălui
acceptându-l ca slugă.
O scenă relevantă pentru configurarea personajului, pe de o parte, dar și ca funcție
narativă este scena fântânii. Spânul îl ademenește într-o fântână, care îşi modifică
destinaţia benefică, devenind temniţă infernală. Este inserat un nou motiv
livresc, ,,Descensus ad Inferos”.
Demonicul Spân îl avertizează pe fecior asupra intenţiei sale, dar acesta, ,,boboc în
felul său”, nu înţelege invocaţia acestuia : ,,Chima răului pe malul pârăului”, Spânul
invocând forțele întunericului, regionalismul însemnând ,,Talpa-Iadului”.
Prin ascuțișul paloșului, Spânul îşi însemnează victima prin nume, conferindu-i o nouă
identitate: ,,Harap-Alb”, cerându-i să-i jure credință până la moarte.
Orice inițiere implică ,,o moarte ritualică”, spune Mircea Eliade. Aceasta este prima
moarte ritualică a eroului şi a doua naştere simbolică, sub un nou statut ontologic.
Naraţiunea se dezvoltă într-o succesiune de micronuvele fantastice.
Ajunși la curtea lui Verde- împarat, Spânul, ,,falsul erou” acum, își contrariază rudele
prin comportamentul agresiv față de sluga lui, pentru care fetele împăratului Verde
manifestă multă simpatie: ,,Harap-Alb, sluga lui, are o infatișare mult mai placută” și
este ,,mai omenos”, apreciind caracterul blând și supus al acestuia.
Chiar dacă este personaj negativ, oponentul eroului, Spânul, are și rolul călăuzei, astfel
încât îl supune pe Harap- Alb la trei încercări: aducerea salatelor din grădina ursului;
pielea cerbului cu pietre nestemate și a fetei împăratului Roș.
La primele doua încercări, Harap-Alb este ajutat de Sfânta Duminică, donatorul care,
acum, îi oferă obiecte magice: pentru urs o licoare fermecată, ,,somnoroasa’’, iar pentru
cerb obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot.

3
 Pentru a treia încercare, Harap-Alb porneşte la drum și , dând dovadă de
compasiune și altruism, protejează alaiul de nuntă al furnicilor şi repară stupul
albinelor, astfel încât primește de la crăiesele acestora făgăduința de a-l ajuta la nevoie.
Remarcăm ,,creștinismul cosmic” al tânărului preocupat și de soarta necuvântătoarelor.
De asemenea, întâlnește mai multe personaje care vor deveni adjuvanții
semiantropomorfi: Gerilă, Ochilă, Flămâzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, care se
învoiesc să îl însoțească. În cadrul fiecărui portret, punctul de sprijin îl constituie
trimiterea la fiinţa umană: Gerilă – ,,o dihanie de om”; Flămânzilă – ,,o namilă de om”;
Setilă – ,,o arătare de om”; Ochilă – ,,o schimonositură de om” şi Păsări-Lăţi-Lungilă
– ,,o pocitanie de om”. Astfel, tânărul dă dovadă de empatie și trece proba prieteniei,
reușind să –și atragă tovarăși de nădejde alături de el. Ironiile și glumele cu care le
răspunde fiecăruia arată un caracter puternic și degajat, care poate să faca haz de necaz
în orice situație.
Ajungand la palatul împăratului Roş, tânărul va trece printr-o suită de probe,
încununate cu succes, fiind ajutat de adjuvanţii zoomorfi şi semiantropomorfi: proba
focului; proba mesei hiperbolice; proba alegerii macului din nisip, unde Harap-Alb
este ajutat de furnici; proba păzirii domniței viclene; proba recunoașterii prințesei
travestite, unde este ajutat de crăiasa albinelor. Ultima probă, impusă de fată, este a
calului şi a turturelei, care trebuie să aduca ,,trei smicele de măr și apă vie și apă moartă
de unde se bat munții în capete’’, elemente magice. Proba este câştigată, prin vicleșug,
de calul lui Harap-Alb şi astfel tânăra acceptă să-l urmeze la palatul lui Verde împărat.
Pentru erou, drumul acesta este partea cea mai dificilă dintre probe, deoarece ,
asemenea lui Tristan, se îndrăgostește de fată, dar, credincios jurământului, nu-i
dezvăluie adevarata identitate. Un nou element livresc, așadar, preluat din ,,Tristan și
Isolda”.
O altă scenă importantă, în opinia mea, apare în secvența finală. Ajunși la
curtea lui Verde- împărat, fata dezvăluie adevărata identitate a Spânului, care, crezând că
a fost trădat de către Harap-Alb, îi taie capul, dezlegându-l astfel de juramant, semn că
inițierea este încheiată. Abia acum calul îl pedepseşte pe răufăcător, aruncându-l din
înaltul cerului. ,,Farmazoana’’ apelează la obiectele magice aduse de cal, reînviindu-l pe
erou. Este a doua moarte ritualică şi a treia naştere simbolică a eroului, de data
aceasta el dobândind statutul de iniţiat. Tțnărul reintră în posesia paloșului și primește,
drept recompensă, pe fata împăratului Roș de nevastă și tronul împărăției. Eroul îşi
împlineşte, așadar, destinul prin căsătorie. Nunta este cosmică, natura
devenind ,,raisonneur’’ al fericirii lor.
Basmul se încheie cu formula finală: ,,Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai
ţine încă’’, optimistă, specifică literaturii populare.

4
 În concluzie, la Creangă, personajele, indiferent de tipologie, se comportă asemenea
țăranilor din Humulești. Prin detalii realiste, lumea fabuloasa coboară într-un plan al
existenței care poate fi localizat geografic și istoric, în spațiul montan-moldav.
,,Povestea lui Harap-Alb” este un bildungsroman deoarece urmărește eroul de-a
lungul traseului inițiatic, depățirea probelor ajutându-l să devină matur,   capabil
să conducă un regat.
Ion Creanga este un povestitor desăvârșit, impresionând prin modul în care
băsnuiește. În această privință, se situează între Ion Neculce și Mihail
Sadoveanu. ,,Creanga a facut din povestea tradițională ceea ce Alecsandri a facut înaine
cu doinele, anume o opera de arta’’, scria Jean Boutière.
Viziunea despre lume în „Povestea lui Harap-Alb” este, pe de-o parte, clasică, prin
susținerea valorilor morale tradiționale, precum bunătatea, prietenia, adevărul și prin
lupta binelui împotriva răului. Pe de altă parte, este prezentă jovialitatea, prin umor,
printr-o bună dispoziție sugerată de narator și de către personajele sale fiind, în acest
sens, nu de puține ori asemănat cu scriitorul francez François Rabelais.