Atunci când groaza te cuprinde

Sunt o fană a distopiilor și în general devorez cărțile din acest gen pentru că îmi place să văd
omul supus la tot felul de cazne din cauza ignoranței sale. O lume aflată sub un sistem opresiv
ori în disoluție în urma unei apocalipse chimice sau pur și simplu ideea unui viitor sumbru,
unde foamea pentru supraviețuire este la ordinea zilei îmi aduc aminte de cât de binecuvântată
este existența actuală a omenirii... deocamdată!
Prin romanul Cerul ca oțelul, Cosmin Leucuța mi-a oferit o viziune despre lume care m-a
cutremurat și am avut nevoie de câteva săptămâni de meditație ca să simt cu adevărat înțelesul
ascuns al operei sale. Distopia sa este atât de bine scrisă încât ai impresia că citești scenariul
unui blockbuster sau al unui film regizat de Tim Burton, dar fără stropul de umor ce-i
caracterizează peliculele – doar întunericul și sumbrul din ele.
Nu știm în ce oraș al lumii ne aflăm și asta contează foarte puțin pentru acțiunea romanului,
căci prin lipsa unui topos definit simțim și mai acut că starea lucrurilor este aceeași peste tot.
Personajul principal este o Femeie, fără nume, fără o identitate specifică pentru că soarta ei
este valabilă pentru fiecare supraviețuitor rămas. Doar povestea sa rămână unică: după ce
soțul îi pleacă pentru că nu mai poate suporta situația în care îi ajunsese familia și după ce
fiica bolnavă își dă ultima suflare, răpusă de frig și de foamete, Femeia își ia inima în dinți,
înfruntă jungla de afară (aici expresia devine terifiant de denotativă) și se îndreaptă spre
nordul salvator, unde oceanul devine singura sursă de hrană sigură.
Cerul ca oțelul nu îți dă voie ca cititor să te relaxezi niciun minut. Scriitura alertă, brutală,
cinică pe alocuri și extrem de explicită în scenele violente creează groază, anxietate. Mai
lipsește coloana sonoră a filmelor horror care să accentueze și mai tare scenele cheie ale
romanului precum lupta protagonistei cu ursul sau casa groazei, plină de femei mutilate, unde
un criminal notoriu, Diavolul galben, își făcuse cuibul. Cosmin Leucuța explorează laturile
cele mai întunecate ale omului. Pentru supraviețuire e în stare de crime odioase, de
antropofagie, de sadism și de tortură, iar plăcerea nu se mai naște prin copulație acum, ci prin
devorarea seamănului.
Cu toate acestea, autorul alege ca Femeia să rămână undeva deasupra laturii animalice a
omului și arată că oricât de mult ar predomina răul într-o lume, există mereu o fărâmă de
speranță că lucrurile pot lua o turnură pozitivă. Chinuită de foame și de sarcina pe care trebuie
să o păzească în permanență pentru că orice copil nou-născut devine cea mai prețioasă hrană
pentru Ceilalți, ea nu se dezice de umanitate nicio secundă, căci nu recurge la canibalism
pentru a supraviețui nici atunci când i se ivește ocazia.
Din personajul lui Cosmin Leucuța ar putea ieși cu ușurință o eroină la fel cum sunt toate cele
propuse de benzile desenate Marvel ori DC. E puternică, cu o minte ascuțită, capabilă să
supraviețuiască în orice condiții. Scena când se transformă într-o adevărată mașină de ucis
pentru a-și salva viața trezesc valuri de adrenalină în orice cititor: „Și-a smucit brațele, dar
cătușele n-au cedat. Nici nu s-ar fi așteptat la așa ceva. Apoi, cu o naturalețe atavică și-a
apucat degetul mare al mâinii drepte, și, pentru o clipă, i s-a făcut teamă că bărbatul observase
ceva, dar el era ocupat să găsească unghiul potrivit pentru secțiune. Atunci mâinile i-au țâșnit
în față și au apucat încheieturile lui. Pe moment, acesta n-a știut, nu și-a dat seama, n-a înțeles
ce s-a întâmplat, iar atât a fost de ajuns. Strângând cu toată forța și împingând furioasă cu
toată greutatea corpului, i-a apăsat lama circulară direct în obrazul stâng și metalul agitat a
străpuns pometele ciupit de vărsat de vânt, iar zimții s-au cățărat spre ochi, prin ochi, iar ea
nici n-a clipit atunci când au împroșcat-o cu stropi de sânge și bucățele fine de os.”.
Dacă ar fi să asociez un sunet cu Cerul ca oțelul ar fi respirația sacadată. Pe tot parcursul
lecturii am avut impresia că cineva îmi respiră agitat în ureche și că trebuie să mă pregătesc
pentru un atac surpriză care e posibil să mă răpună.
Pe lângă violența care fascinează, cerul este laitmotivul poetic care ne însoțește călătoria către
nord. Rece, acid, răzbunător, arătând doar uneori milă oamenilor, acesta se îndepărtează de
veșnicul clișeul al speranței țesut în jurul său. Cerul devine un dușman la fel de periculos
precum seamănul-vânător. Inserțiile despre aspectul său sunt construite pictural, cu măiestrie
de către autor.
Cerul ca oțelul deschide un drum în literatura română contemporană: cel a distopiei. Nu s-au
aventurat mulți pe această cale, dar Cosmin Leucuța o face cu naturalețe, iar romanul său,
dacă nu aș ști de cine este scris, pare conceput de mintea unui Huxley sau a unui Orwell, căci
nicio secundă nu simțim în narațiune vreo influență românească, iar spațiul nedefinit al
acțiunii îi conferă caracter de universalitate.