Marin Preda trăiește de-a pururi prin Moromeții!

Am fost impresionată mereu de munca organizatorilor festivalului Serile Filmului Românesc

și se simte pasiunea în fiecare eveniment care se află sub tutela lor. Am descoperit
cinematografia românească mai mult la facultate, mai ales datorită cursului de teatru și film
ținut de doamna profesor Loredana Cuzmici, care ne-a învățat că peliculele autohtone nu sunt
chiar de lepădat așa cum ne creează senzația societatea în care trăim, axată mult pe filmul
produs de comercialul Hollywood.
Serile Filmului Românesc își propune să aducă în atenția publicului ieșean filme atât
contemporane, cât și din epoca de aur de mai bine treizeci de ani apusă, filme care chiar
merită cunoscute și vizionate cu ochi critic. Mai mult decât atât, la fiecare ediție aleg și câte
un actor reprezentativ și selectează din filmografia acestuia peliculele cele mai importante.
Anul acesta ediția a treisprezecea nu s-a rezumat doar la a-l celebra pe Marcel Iureș – o
alegere foarte inspirată –, ci ținând cont de centenarul Marin Preda (pe 5 august s-au împlinit
100 de ani de la nașterea marelui prozator), a existat și o secțiune specială de evenimente
dedicate scriitorului. Astfel, au putut fi vizionate cele mai reușite filme care au avut la bază un
scenariu creat după romanele sale. Evident, Moromeții I și Moromeții II, în regia lui Stere
Gulea, nu aveau cum să lipsească și nici Cel mai iubit dintre pământeni în care Ștefan
Iordache se contopește și devine una și aceeași persoană cu Victor Petrini.
Dar eu cred că cel mai reușit eveniment legat de sărbătorirea lui Marin Preda a fost
spectacolul de teatru Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? în regia lui Alexandru Dabija,
conceput după scenariul scris de Cătălin Ștefănescu. Sala Mare a Teatrului Național „Vasile
Alecsandri” a devenit aproape neîncăpătoare atât datorită emoțiilor stârnite de interpretarea
magistrală a actorilor (Marcel Iureș în rolul lui Moromete și George Mihăiță în cel al lui
Cocoșilă), cât și de măiestria cu care a reușit scenaristul să se joace cu textul lui Marin Preda
și să-l aducă în contemporaneitate.
Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule? nu este numai un spectacol-omagiu, este mult mai
mult decât atât. Așa cum ne-au obișnuit și în opera literară, tandemul Moromete-Cocoșilă fac
o critică socială a lumii în care trăiesc, a satului Siliștea-Gumești, dar aceasta poate fi foarte
ușor extinsă și asupra întregii țări. Cocoșilă este preocupat de prostia din lume, de mintea
limitată a omului, dar mai ales de cea a românului, care pare că nu mai iese din mentalitatea
de colonie și din tiparului imitatorului. De cealaltă parte Moromete îi pune bețe-n roate
prietenului său și este preocupat de radio-ul care emite știri doar când se apropie de el. În
dialogul lor amical aceștia discută teme politice, sociale și culturale și cu mintea lor simplă –
dar nu simplistă – oferă niște judecăți de opinie care trec dincolo de scenă, oferind momente
de revelație spectatorului.
Spațiu în care se desfășoară spectacolul este curtea lui Ilie Moromete, dar spre final avem
impresia că e mai mult un fel de purgatoriu, locul unde Moromete stă blocat după ce întreaga
familie l-a părăsit, neînțelegând cauzele abandonului. Dacă prima parte a piesei de teatru este
plină de umor, a doua devine mult mai dramatică, punctul de focalizare schimbându-se: nu
mai este luată sub vizor viața celorlalți, ci cea a lui Ilie și a familiei sale. Trăim alături de el
scena cerții monstruoase dintre Achim și tatăl său, care apoi degenerează și creează o
prăpastie și mai mare între copii și părinți. Cocoșilă devine un metapersonaj, el însuși
transformându-se în actorul care îi joacă pe toți membrii familiei Moromete pentru ca
prietenul său să înțeleagă unde a greșit în relația cu ceilalți. Sentimentele de furie și de tristețe
se acumulează, iar reflectoarele se sting atunci când ele ating punctul culminant, peste public
lăsându-se o tăcere apăsătoare. Jocul celor doi actori antrenează fiecare spectator și-l ține
atent. Marcel Iureș este Moromete, iar George Mihăiță este Cocoșilă. Totul e atât de autentic
încât pentru o oră și jumătate – durata întregului spectacol – chiar suntem cu adevărat în
Siliștea-Gumești, alături de cei doi prieteni.
Așadar, vă invit să vizionați acest spectacol de teatru care aduce acea stare de catharsis pe
care o așteptau grecii la finalul fiecărei manifestații artistice. Autorul poate că a murit, dar
personajele sale dăinuie și ne învață chiar și acum, după atâția ani, că lumea e plină de proști!