Caracterul diaristic al eseurilor lui Albert Camus în Fața și reversul

Introspecția și descoperirea sinelui, explorarea și căutarea unor răspunsuri potrivite

pentru întrebările apăsătoare care apar, investirea cu sens a întâmplărilor din trecut sau simpla
confesiune sunt posibile motive pentru care, de-a lungul timpului, diferiți autori au ales scrierea
autobiografică pentru a se exprima. Fața și reversul, opera de debut a lui Albert Camus, răspunde
tuturor acestor nevoi ale scriitorului existențialist. Cele cinci eseuri denumite Ironia, Între da și
nu, Cu moartea în suflet, Dragoste de viață și Fața și reversul sunt străbătute de un spirit profund
subiectiv. Autorul evocă diferite evenimente din trecutul său (momente din călătoriile sale în
Praga, Vicența, sau lucruri la care a asistat în orașul său natal, Alger), utilizează imagini cu
semnificații puternice care vor apărea mai târziu ca motive centrale în opera sa (lumina și soarele
fiind cel mai bun exemplu în acest sens) sau prezintă diferite povești, despre care ne spune că ar
fi reale, analizându-le astfel încât să reiasă din ele teme de interes atât pentru viitoarele sale
scrieri literare, dar și pentru cele nonliterare. Fața și reversul ne permite să pătrundem într-o
lume intimă, în care înstrăinarea, absurdul și contradicția sunt coordonatele principale după care
viața oamenilor se ghidează în mod conștient sau inconștient. Acestea, împreună cu un sentiment
intens de iubire pentru viață pe care autorul o mărturisește clădesc universul privat care ni se
arată în eseurile care marchează începuturile carierei scriitoricești a lui Camus. În acest eseu voi
analiza caracterul diaristic al celor cinci eseuri din acest volum, arătând și felul în care multe
dintre ideile exprimate aici sunt regăsite sau dezvoltate în viitoarele opere ale autorului.

Perspectiva pe care autorul-narator o adoptă asupra universului pe care îl conturează în

eseurile sale, dar și felul în care își exprimă ideile sugerează faptul că acesta păstrează o poziție
contemplativă, trecând lumea prin filtrul propriu și analizând lucrurile prin prisma propriei
filosofii. Meditația filosofică pare a fi unul dintre principalele scopuri ale lui Camus, motiv
pentru care apare de puține ori ca protagonist al poveștilor sau al întâmplărilor din trecut. Cu
excepția eseului Cu moartea în suflet, care se aseamănă cu un jurnal de călătorie, autorul-narator
preferă să privească din exterior cu un ochi analitic și apoi să tragă concluzii, să scoată în
evidență ceea ce l-a marcat sau impresionat, să arate felul în care se raportează emoțional la cele
prezentate. Ironia, primul eseu, începe astfel:
 Acum doi ani am cunoscut o femeie bătrână. Suferea de o boală de care crezuse
că va muri. Toată partea dreaptă îi era paralizată. N-avea în această lume decât o
jumătate din sine, în timp ce cealaltă jumătate îi era încă de pe acum străină.
Fusese cândva o bătrânică vorbăreață și fără astâmpăr, iar acum era silită să tacă și
să stea nemișcată. Singură, cât era ziua de lungă, analfabetă, nesimțitoare, își
închinase întreaga viață lui Dumnezeu. Credea în El. Și ca dovadă, avea un șirag
de mătănii, un crucifix din plumb și o statuetă din stuc, înfățișându-l pe Sfântul
Iosif cu pruncul Iisus în brațe. Nu socotea că suferă de o boală incurabilă, deși așa
le spunea tuturor, pentru ca lumea s-o ia în seamă, lăsându-se, de altminteri, cu
totul în voia Domnului, pe care se pricepe atât de puțin să-l iubească. (Camus, p.
35)

Camus pare astfel să-și asume încă de la început o atitudine cât mai detașată, care să-i
permită să analizeze mecanismele ascunse ale vieții. Pe parcursul următoarelor pagini, nivelul
său de implicare în cele povestite variază, ajungând uneori din poziția de observator în cea de
protagonist, iar ultimul eseu, Fața și reversul, încheie cartea într-un mod circular: „Era o femeie
originală și singuratică. Întreținea legături strânse cu spiritele, lua parte la certurile lor și refuza
să întâlnească anumite persoane din familie, rău văzute în lumea în care căutase ea adăpost”.
Într-un fel, toate aceste scrieri par să anticipeze atât opera de natură strict filosofică a lui Camus,
cât și stilul abordat în opera literară. În Străinul personajul Meursault narează la persoana I, iar
felul în care acesta raționează și încercările sale de a înțelege lumea înconjurătoare primează, în
defavoarea relatării exacte a evenimentelor.

Faptul că autorul alege de multe ori să privească spre exterior nu schimbă caracterul
profund subiectiv al textelor, care sunt străbătute de teme cărora Camus le-a acordat deosebită
atenție de-a lungul carierei sale. Viața și moartea par a fi coordonatele principale în funcție de
care toate celelalte idei sunt trasate. Cele două nu pot fi privite decât în relație, ca două elemente
esențiale ale structurii universului care asigură echilibrul acestuia. Cea din urmă este concluzia
certă a celei dintâi, iar dragostea lui Camus pentru viață nu ar putea funcționa fără cunoașterea
acestui adevăr. În Dragoste de viață acesta afirmă că:

Peste un ceas, un minut, o secundă, chiar acum poate, totul se putea prăbuși. Și
totuși miracolul continua. Lumea dăinuia pudică, ironcă și discretă (ca anumite
 forme potolite și reținute ale prieteniei cu unele femei). Un echilibru continua să
existe, dar și toată teama pentru propriul sfârșit.

Asta era dragostea mea de viață: o pasiune tăcută pentru ceea ce era poate gata să-
mi scape, o amărăciune sub o flacără. (Camus, p. 60-61)

Nu este singurul pasaj care pare să exprime plăcerea de a trăi, dar acestea par mereu să
stea sub semnul certitudinii sfârșitului iminent „Trăiește ca și cum... Căci în ciuda multor căutări
asta-i toată știința mea”.

Moartea rămâne tratată ca o normalitate în scrierile lui Camus din Fața și reversul, fiind
descrisă de multe ori într-o manieră neutră. Dacă există un motiv pentru a o contempla de către
autor în eseurile sale este probabil pentru că aceasta se află la baza filosofiei absurdului, descrisă
și dezvoltată de Camus mai târziu în lucrările sale filosofice, printre care cea mai renumită
rămâne probabil Mitul lui Sisif. În concepția lui Camus, destinul omului în univers poate fi
asemănat sorții personajului din mitologia greacă, Sisif, care a încercat să păcălească moartea și a
fost condamnat de zei pentru eternitate. Pedeapsa sa a fost aceea de a urca un bolovan în vârful
unui munte la nesfârșit, deoarece la îndeplinirea sarcinii piatra se rostogolea mereu înapoi la
bază. Astfel, Sisif devine primul erou absurd. Asemeni lui, omul încearcă în mod inutil să fugă de
moarte, căutând să dea un sens vieții. Condiția absurdă a omului stă în faptul că orice efort de a
găsi un înțeles profund în existență se lovește de tăcerea universului. Astfel, frica, tradițiile și
importanța pe care i-o atribuim morții sunt văzute într-o lumină ironică. Personajele din poveștile
prezentate în Fața și reversul par să scoată în evidență această ironie. O bătrână care își găsește
alinarea în religie, o femeie care ajunge să dezvolte o obsesie pentru cavoul pe care și l-a
rezervat, toate acestea sunt prilejuri potrivite pentru a explora modul irațional în care acționăm ca
oameni atunci când ne confruntăm cu ideea de moarte, iar Camus explorează pe larg felul în care
el însuși se raportează la aceste lucruri. Eseul Între da și nu explorează momentul unei crize
existențiale provocate de conștientizarea absurdului

Până unde va merge această noapte, în care nu-mi mai aparțin? Există o virtute
primejdioasă în cuvântul simplitate. Și în noaptea aceasta înțeleg că poți să vrei să
mori, pentru că, în fața unei anume transparențe a vieții, nimic nu mai are
însemnătate. Un om suferă și rabdă nenorociri peste nenorociri. Le rabdă, se
cuibărește în propriul său destin. E stimat. Dar într-o seară întâlnește un prieten pe
 care l-a iubit mult. Acesta îi vorbește distrat. Întors acasă, omul se sinucide.
Lumea vorbește apoi de supărări intime și de o dramă ascunsă. Dar nu-i asta. Și
dacă totuși trebuie neapărat găsit un motiv, s-a sinucis pentru că un prieten i-a
vorbit distrat. Astfel, de fiecare dată când mi se pare că simt înțelesul adânc al
lumii, am fost tulburat de simplitatea ei. (Camus, p. 46)

Concluzia acestui episod este scrisă de autor într-o cafenea la ora închiderii, iar răspunsul
pare să fie un soi de indiferența, care seacă moartea de orice profunzime, dându-i curajul de a-și
înfrunta destinul asemeni protagonistului din romanul Străinul înainte de execuție

Dar trebuie să sfărâm această curbă prea moale și prea ușoară. Și pentru asta am
nevoie de toată luciditatea mea. Da, totul e simplu. Numai oamenii complică
lucrurile. Să nu ni se mai spună povești! Să nu ni se mai spună despre
condamnatul la moarte: „Își va plăti datoria față de societate”, ci: „O să i se taie
gâtul”. Diferența pare mică. Și totuși nu-i același lucru. Și apoi, există oameni
care preferă să-și privească destinul în față. (Camus, p. 48

Aceste momente în care autorul caută rezolvări crizelor care apar ca urmare a credințelor
sale întăresc caracterul diaristic al operei.

Sentimentul de înstrăinare este o altă constantă a scrierilor lui Camus, iar aceasta poate fi
văzută ca o urmare naturală a revoltei și a refuzului de a accepta valorile tradiționale. Cu toate
acestea, scriitorul îl descrie ca pe un lucru greu de îndurat, iar momentul de maximă anxietate
cauzată de separarea față de semeni pare să fie prezentat în eseul Cu moartea în suflet, construit
asemeni unui pasaj dintr-un jurnal de călătorie. Aflat în Praga, departe de prieteni și familie,
lipsit de o rutină care să-i poată oferi minimul de alinare și cu puțini bani, ne sunt descrise pe larg
frământările și disperarea resimțite de Camus în acele momente. Acesta încearcă cu disperare să-
și petreacă timpul astfel încât să fie înconjurat mereu de niște puncte de reper care să-i ofere o
anumită stabilitate (spre exemplu mănâncă zilnic la același restaurant, indiferent de cât de
dezgustătoare i se părea mâncarea) sau caută să-și distragă atenția vizitând muzee și obiective
turistice, dar toate acestea în zadar.

Iată-mă despuiat de orice podoabă. Într-un oraș cu firme pe care nu le pot citi, cu
litere ciudate de care nu se mai agață nimic familiar, fără prieteni cu care să
 vorbesc, fără nimic care să mă distragă. Știu că din această cameră, până la care
ajung zgomotele unui oraș străin, nu mă mai poate smulge lumina suavă a unui
cămin sau a unui loc iubit. Să chem, să strig? Se vor ivi doar chipuri străine.
(Camus, p.51)

Dar această neliniște se stinge în momentul în care scriitorul ajunge în Italia, țară care îi
oferă sentimentul de apartenență prin ieșirea la Marea mediteraneană și prin climatul mult mai
apropiat de cel din Algeria natală.

Motivul soarelui și al luminii capătă semnificații aparte în opera lui Camus. În Fața și
reversul sunt menționate de mai multe ori în fiecare eseu, evocând absurdul vieții pe care autorul
îl acceptă. Față de soarele dogoritor și de lumina orbitoare din Străinul care îi distrage deseori
atenția lui Meursault, lipsindu-l de capacitatea de a se concentra, Camus pare să vadă tot
universul ca fiind învăluit în lumină.

Un alt aspect interesant este dat de faptul că pe alocuri apar momente în care autorul pare
că se îndoiește de lucrurile susținute. Finalul volumului păstrează o urmă de dubiu „La urma
urmei, nu sunt sigur că am dreptate”, lucru care se poate argumenta că întărește aspectul diaristic
al operei.

Fața și reversul oferă o perspectivă intimă asupra ideilor și operei lui Albert Camus,
lăsându-ne să observăm o latură ascunsă a minții sale care nu ar putea să iasă la iveală în textele
filosofice sau literare și din care izvorăsc majoritatea temelor și motivelor care îi străbat opera.
Consider că aceste scrieri ne ajută să înțelegem mai bine felul în care autorul înțelege și
interpretează ideea de absurd, fără a pierde dragostea pentru viață pe care el însuși mărturisește
că o poartă.
Bibliografie:

Camus, Albert. Fața și reversul. Traducerea de Irina Mavrodin București: RAO International Publishing
Company S.A., 1994.

Camus, Albert. Miul lui Sisif. Traducerea de Irina Mavrodin București: RAO International Publishing
Company S.A., 1994.

Camus, Albert. Străinul. Traducerea de Georgeta Horodincă București: RAO International Publishing
Company S.A., 1994.