Nu cred să fie vreun scriitor care să mă fascinat atât de mult timp ca Jose Saramago.

În momentul în care citesc altceva, abia aștept să revin la lumile construite de Saramago,
spații literare după a căror lectură Universul nu se mai vede la fel ca înainte. Scriitorul
lusitan găsește mereu o temă, o situație, un sentiment care să vibreze puternic în sufletul
și mintea receptorului. Apoi, de cele mai multe ori, recurge la deconstrucție și distopie,
pulverizează clișee și orizonturi de așteptare, folosindu-se de cele mai variate registre:
naiv, colocvial, umoristic, cinic, ironic, parodic, dar și tragic, vag elitist și, de multe ori,
intertextual.
E un joc stilistic într-o frază fără majuscule, fără linie de dialog sau ghilimele. Cât
despre retoricele semne de întrebare sau de exclamare, deși eludate la nivel formal, se
reconfigurează în lumea receptorului, mereu mirat, mereu curios, mereu nelămurit. Ce
rămâne după deconstrucție? Exact ceea ce vrea receptorul, a cărui perspectivă despre
viață și lume - fără a fi manipulat de vreun "roman cu teză" - nu va mai fi aceeași ca
înainte de lectură.
Intermitențele morții, unul dintre ultimele romane ale lui Saramago, pune în prim-
plan moartea (mă feresc să scriu cu majusculă; deși moartea este personajul principal al
romanului, în text ea își semnează toate scrisorile folosind minuscula, asumându-și, în
ciuda puterii ei supreme, o umilă poziție în ordinea universală). Romanul e cu adevărat
interesant pentru că, înainte de toate, pune în valoare măiestria lui Saramago de a găsi o
altă formulă pentru distopie. Cititnd Intermitențele morții, mi-am dat seama că nu mai
este nimic din perspectiva Orwell, Huxley sau Vonnegut. Mergând, până la un punct, pe
calea clasicizată a distopiei, Saramago proiectează, asemenea predecesorilor săi, o lume
care ar trebui să fie ideală, dar care este exact opusul acesteia. Astfel, apare imaginea unei
țări - fără nume, așa cum ne-a obișnuit Saramago în textele lui - în care moartea și-a
suspendat activitatea, fără a anula puterea bolii, a îmbătrânirii sau a tristeții. Fericirea
temporară se consumă în câteva pagini, iar întregul popor se vede în fața unei situații greu
de gestionat: ce se poate face cu "morții vii", bolnavii în fază terminală, care nu mai
așteaptă decât ruperea ultimului fir ce le-ar putea curma durerea lor și a familiei. Ideea nu
e cu totul nouă și o găsim la autorul care ne-a îngrozit în copilărie verile, mult prea
recomandatul Swift, care trebuie citit la maturitate și care, în Călătoriile lui Gulliver,
ajunge într-o țară în care nemuritorii sunt nefericiți, ostracizați, decrepiți, condamnați.
Saramago, însă, se îndepărtează de portretizarea amară a condiției umane. Nu regăsim în
romanul lui nici sentimentul de prizonierat pe care îl are nemuritorul lui Simone de
Beauvoir, din Toți oamenii sunt muritori.
La Saramago, întunericul distopiei este parțial. Partea neagră există și la scriitorul
portughez, fiind confirmată de haosul general pe care îl provoacă eternitatea și care
afectează, progresiv, instituții precum: biserica, spitalele, azilele de bătrâni, guvernul,
regalitatea și - cu adevărat comic - breasla pompelor funebre. Însă, pe fundal, se menține
și partea albă, chiar dacă are multe nuanțe de gri. Visul ancestral al eternității nu dispare
cu totul și, în ciuda situațiilor atât de evidente, subzistă ca o flacără plăpândă în sufletul
unei omeniri ce poartă în sine nostalgia paradisului originar.
Ambivalența pare a fi semnul acestei cvasi-distopii. Iar o astfel de viziune e
confirmată în partea a doua a romanului, unde întâlnim individualizarea insolită a
personajului moarte. Puternică și totuși vulnerabilă; cu o autoritate necontestată, dar
neputincioasă; ia decizii arbitrare, fără a se bucura malefic; o mână sinistră de oase cu o
coasă inutilă, dar, în același timp, și o femeie atrăgătoare și misterioasă; călău și sclav. Nu
mai e moartea terifiantelor povești medievale, ci descoperim o paradoxală moarte
îndrăgostită. De cine și de ce anume? Deschideți paginile cărții și veți găsi un neașteptat
scenariu narativ. Să fie aici schimbarea de forțe a eternului raport Eros-Thanatos? Posibil.
Însă textul nu postulează adevăruri absolute și universale, ci menține dualitatea.
Deasupra lumii din romanul lui Saramago plutește ideea de ambivalență, conturată în
plan stilistic și prin paradox, oximoron, contrasens și, când apare contradicția puternică,
se naște un comic prin care lentila căruia sunt văzute ambele fețe ale monedei: omul și
moartea.
Ca o invitație la lectură, citez câteva fragmente din acest roman în care moartea nu e
cea mai rea entitate cu care ne-am putea confrunta:

În ce moment a murit viermele de mătase după ce s-a închis în cocon și a încuiat

ușa, cum a fost posibil să se nască viața unuia din moartea celuilalt, viața fluturelui din
viața omizii și să fie unul și același în mod diferit

Religiile, toate câte sunt ele, oricât le-am răstălmăci, nu au altă justificare pentru a
exista decât moartea.

Moartea, prin ea însăși, singură, fără niciun ajutor din afară, a ucis întotdeauna mai
puțin decât omul.

Servitoarea dumneavoastră devotată, moarte.