Sunteți pe pagina 1din 5

Oct.

2011

OCTAVIAN PALER

(1926-2007)

- eseist, prozator, poet - debuteaza cu o poezie, in anul 1958- Ulciorul, in revista Luceafarul - 1970- carte de definitii lirice (tot poezii) titlul: Umbra cuvintelor Paraseste poezia si se orienteaza spre eseul moralistic; acesta se revendica dintr-un spirit romanesc (= fantezist, imaginar, al romanului) al ideilor; modelele sale: Albert Camus, Miguel de Unamuno, Ortega y Gasset. Se confesa ca nu il caracterizeaza foamea de real, si ca se simte mai bine printre mituri si parabole. Se arata interesat sa releve simbolul uman, din orice intamplare, ca si emblema ei mitica. Recunoaste ca avea 2 mituri preferate: Don Quijote si Sisif; recunoastea ca este uniremediabil si violent subiectiv. A fost pasionat de istoria si cultura antica. Primele insemnari despre Egipt, Grecia, Italia in Drumuri prin memorie. In acest volum el ezita intre memorialul de calatorie si reflectia morala. Toata informatia din volumele sale de memorii este convertita in confesiune; iar tema timpului este una care il va obseda intreaga viata. 1975 Mitologii subiective aici se intoarce la Grecia si miturile ei; stilul direct, reflexiv; un exemplu indepartat il constituie Vara, a lui Albert Camus. Orice eveniment este interpretat din perspectiva morala, si pentru el mitologia reprezinta o carte despre conditia existentialista a omului: propriile comentarii despre Narcis; fiecare eveniment este interpretat extrem de subiectiv, intr-un anume stil razboinic (sustine Eugen Simion), ce presupune un stil al deciziei si al ultimatumului. Cititorul parca nu mai are spatii de respiratie si de rasfat. Autorul priveste lucrurile din perspectiva universalului; multe idei sunt incarcate de sensurile unei grandori tragice, parca in maniera lui Vasile Parvan. O. Paler pare a nu se simti bine decat in preajma marilor simboluri. 1978 Apararea lui Galilei una din cele mai coerente si ingenioase. E.Simion o priveste ca pe un dialog intre prudenta si iubire. este evidenta relatia dintre adevar si etica omului care lupta pentru adevar, spunand ca adevarul are, adesea, nevoie de sfinti; sau o lume incapabila de martiri e o lume incapabila sa apere adevarul. tema cartii aluneca indirect spre inchizitie de aici, cititorul isi concentreaza efortul de a afla formele pe care le ia represiunea impotriva spiritului. Dialogul este prezent si in eseuri, precum: Scrisori imaginare 1979 Caminante 1980 Polemici cordiale 1983 Un muzeu in labirint. Istoria subiectiva a autoportretului De oriunde ar porni, Paler ajunge la ideea de adevar, si la libertatea de a numi adevarul. El recunoaste ca acesta este un sibiect care il obsedeaza pe intelectualul sec. al XX-lea.

Oct. 2011 Andre Malraux chiar il numeste: un om al interogatiei. Paler adauga acestei interogatii un radicalism de preot laic, pornit din Fagarasul natal. Pentru a da o alta infatisare confesiunii el inventeaza niste scrisori adresate unor mari spirite: Unamuno, Camus, Erasus, Proust, Seneca, Andre Gide. Isi insoteste scrisorile imaginare cu poeme reflexive. Caminante carte de calatorie, intr-un stil profetic cam exagerat, in care autorul dezbate asupra unor vechi simboluri: sarpele, piramidele, labirintul acvatic. Dupa sugestia Antimemoriilor lui Malraux, Paler isi intituleaza memoriile de calatorie Jurnal si contrajurnal mexican. Este prea grabit sa evadeze din cotidian, si sa se apropie mereu de marile abstractiuni morale. Polemici cordiale este o carte incitanta; stil fluent; mai putine referinte mitologice. Radicalismul lui moral este mai evident decat in alte carti; dezvolta o capacitate de a imagina ideile, de a le turna in naratiune, facandu-le, astfel, mai accesibile cititorilor. Si aici, O.Paler amesteca existenta si cultura, si reia discutia despre relatia dintre morala si creatie, dintre libertate si necesitate. Orice moralist, crede el, sfarseste ca un manierist. Insa, cartile sale ni-l prezinta ca pe un angajat, hotarat sa moara pentru un principiu moral, si orgolios la culme (in ceea ce sustine). Cand a fost intrebat ce facea in timpul revolutiei, el a raspuns: Revolutia m-a gasit interzis ca scriitor, somer ca salariat si suspect in societate. Aceasta conditie s-a radicalizat in perioada post-revolutionara (dupa 89). Scriitorului ii este propriu un stil al urgentei, dar si o retorica bine controlata, a avertismentului. Dupa 89 el reia eseurile mai vechi, si le va tipari intr-o forma revizuita, dar publica si unele noi. 1994 Don Quijote n Est 1995 Vremea ntrebrilor. Cronica moral a unui timp plictisit de moral 1996 Aventuri solitare 1991 i se traduce o antologie in limba franceza: Polemiques cordiales, iar autorul selecteaza texte din acest volum, dar si din Viaa ca o corid. Antologia apare in limba romana cu titlul Rugai-v s nu v creasc aripi (1995); acestei versiuni in limba romana ii adauga un capitol nou: Pagini rzlee (si cu unele poezii). Dupa 89 se avanta in publicistica, colaboreaza la Romnia liber, Cotidianul si alte ziare; scrie cronica morala a vietii politice. Lumea politica incepe sa-l dezguste tot mai mult, si daca, la inceput, se arata foarte suparat pe intelectualii apolitici, mai tarziu se intoarce spre literatura, scarbit de mersul politicii romanesti. Face o publicistica angajata, uneori in stilul lui Eminescu si al lui Iorga. i amendeaza pe bizantinii momentului: politicienii corupti din toate partidele, milionarii de carton de dupa 90 sau oamenii vechiului regim, intrati in afaceri, facandu-si o cariera politica in parlament. Cu cat inainteaza in varsta, O. Paler dezvolta o mizantropie din ce in ce mai neagra; ajunge sa creada ca gena nationala ar fi compromisa, ca rul general este iminent. Scrierile sale constituite ca niste confesiuni, meditatii morale si politice, in care analizeaz, cu o cruzime impinsa la extrem, fapte curente de viata. Scriitorul se priveste pe sine ca pe un Don Quijote, care vietuieste intr-o lume a Estului, in care utopiile si nostalgiile raman impure. O. Paler a ramas toata viata un moralist care mai credea in posibile solutii. La un moment dat constata ca solutiile intarzie sa vina, si se multumeste doar cu intrebarile. n ultimii ani de viata este din ce in ce mai solitar, si mai putin solidar cu timpul sau este un don Quijote care nu mai crede in iluzii, dar, totusi, se bate cu morile de vant.

Oct. 2011 2011 Deertul pentru totdeauna - original roman autobiografic; scrisul sau este caracterizat de o nota meditativa profunda, si ramane un moralist, vehement subiectiv, amestecand confesiunea cu speculatia. Faptele de existenta se prelungesc inspre mituri si concepte; scriitorul isi asuma biografia, si chiar incearca sa o justifice pana la un punct. Portretul pe care si-l face este unul care nu-l favorizeaza, pentru ca se vede pe sine ca un ratat (legat de complexul racului zodia sa; de nerealizarea personala nici in plan familial). El considera ca viata lui reprezinta insumarea unor semi-esecuri datorate faptului ca nu a putut, sau nu a avut suficient curaj, de a duce lucrurile pana la capat. In viata nu s-a simtit bine decat in Lisa, in vremea copilariei. Copilaria ramane pentru el un paradis pierdut, insa nu uitat. Aceasta carte ramane o cronica existentiala din anii senectutii, si acopera perioada mai- august. Naratorul suferise un infarct din acest moment el simte ca trebuie sa-si priveasca moartea in fata. Planurile temporale se amesteca: reconstituie imagini din trecut, se gandeste la prezent; amesteca meditatia cu confesiunea, intr-o naratiune fragmentara. Eugen Simion considera ca autorul scrie acum cu 2 penite: - cu una noteaza reflectiile, amintirile fulgurante, faptele de ordin biografic pe scurt aceste alemente alcatuiesc jurnalul propriu-zis - cu alta transcrie pagini dintr-un posibil roman, in care este vorba despre un doctor, Luca (filosof privat), care locuieste intr-un loc: Asybaris (acesta echivaleaza cu infernul) acest posibil roman reprezinta jurnalul de idei etice. Vedem cum, in aceasta carte, autobiograficul si fictionalul coexista. Cartea ramane o meditatie despre batranete, suferinta, chiar despre moarte. 1981- Viata pe un peron - ca prozator s-a distins cu acest roman, dar si cu Un om norocos (1984). Influente: Paler se aseamana cu A.E.Baconski, Herman Hesse, Ernst Junger; aceste romane (cele de sus) reflecta influenta pe care scriitori precum: Kafka, Sade, Eugen Ionescu, Beckett, Camus le-au avut asupra operei sale. Prin aceste romane el se indeparteaza de scrierea memorialistica si se inscrie in traditia literaturii absurde si existentialiste. - acest roman : antiutopie (=distopie); ca si Biserica neagra(Baconski), Al doilea mesager(Bujor Nedelcovici) sau Adio Europa(I.D. Sarbu); nici la Paler nu se poate vorbi de o actiune care sa fie localizata in timp. Nu putem vorbi de o naratiune propriu-zisa. Substanta romanului este alcatuita din meditatii filosofice, si din auto-explorarile interioare ale personajului narator. Cartea are 2 personaje: naratorul si Eleonora; ei se afla intr-o gara parasita, stau intr-o perpetua asteptare; insa ceea ce asteapta ei nu e definit precis. Exista un decalog. Exemplu: S atepi orict. S atepi orice. S nu-i aminteti, n schimb, orice. Nu snt bune dect amintirile care te ajut s trieti n prezent. Comunicarea nu prea exista orice legatura cu lumea din afara este intrerupta, insa comunicarea se consuma ca un fapt iluzoriu (Eleonora vorbeste la telefonul din gara cu prietenii si alti cunoscuti, dar cablul telefonului este taiat; gestul ei este simbolic, pentru ca, mimand comunicarea, ea isi pastreaza iluzia existentei unui contact cu exteriorul). Cele 2 personaje sunt baricadate voluntar intr-o fortareata goala, a autismului impus de istorie (afirma Corin Braga). Titlul sugereaza ideea unei perpetue asteptari; personajele se refugiaza departe de o lume rea, guvernata tiranic, cei doi neputandu-se adapta in societatea totalitara. Insa nu vor sa renunte la libertatea lor de spirit; refugiul intr-o gara abandonata ne sugereaza o posibila

Oct. 2011 autosuspendare a fiintei intr-un timp imobil, unde rul istoriei nu ii poate ajunge. Intr-o oarecare masura, personajele sunt constiente ca asteptarea lor este una fara speranta. Tema cartii - meditatia asupra terorii instaurate de tortionarii care se gasesc la carma tarii. Aluziile formulate cu finete, astfel incat se pastreaza o voita ambiguitate, intre planul general si cel al realitatii imediate. Cand se vorbeste despre revolutia franceza, autorul mediteaza in subtext si asupra revolutiei bolsevice; rediscuta, reanalizeaza minutios procesul lui Robespierre. Orasul din care au plecat cei doi (aproape alungati) a intrat in stapanirea imblanzitorilor de cobre sau a dresorilor de caini. Cei doi se instraineaza de lume, datorita unui eveniment social care le ameninta integritatea morala si fiintiala (Corin Braga). Cobrele, cainii - (simbol) determina frica oamenilor, care se tem, pana la angoasa, de o posibila invazie a lor; atunci cheama in ajutor imblanzitorii de serpi si dresorii de caini. Autorul doreste sa transmita modul in care tortionarii reusesc sa acceada la putere. Ei instaureaza frica in oameni, pentru ca, mai apoi, adevaratii tortionari sa apara in postura de salvatori. Autorul sugereaza ca orice forma de tiranie se poate instaura doar atunci cand noi insine nu mai suntem capabili de autocontrol, si cand ne afundam prea adanc in propriile noastre fobii si angoase. Salvatorii iviti peste noapte nu fac decat sa manipuleze sentimentul de frica al oamenilor, ingradindu-le, treptat, libertatea, pana la a-i lua in stapanire cu totul. Trateaza, aici, despre sentimentul fricii asociat cu cel de culpabilitate. Romanul alcatuit din adevarate eseuri epice, amintind de scriitura lui A. Malraux. Dialectica ideilor este chiar mai spectaculoasa decat fictiunea propriu-zisa (Eugen Simion). Un om norocos tema similara; personajul central: Daniel Petric, artist constient, de la inceput, de esecul sau in arta. Presimte esecul pentru ca stie ca, in ceea ce face, nu poate fi decat mediocru. Romanul este o parabola neagra, scris la pers. I. Personajul este mereu macinat de complexe, angoasat, incearca sa ramana onest, nu doreste sa recurga la compromisuri umilitoare. El esueaza pe toate planurile (familial, social, profesional, erotic); insa, una din posibilele cauze ale esecurilor sale: prezenta in roman a unui tata autoritar, crud. Romanul dezvolta ideea unei autoritati represive, naratorul sugereaza ca o intreaga societate este strivita de o asemenea autoritate. Fiul cauta sa fuga de tata, esueaza in iubire, ajunge cioplitor de cruci; in final ajunge intr-un azil de batrani; azilul - simbol, spatiu concentrational (inchisoare) in care batranii se toarna unii pe altii, si fiecare este, la randul sau, turnat. Deasupra tuturor troneaza batranul- alt simbol al autoritatii opresive, de neinlaturat. Acest roman este incarcat de simboluri; prin parabola pe care ne-o propune se apropie de Biserica neagra a lui Baconski. Deosebirea dintre Baconsky si Paler consta in urmatoarele fapte: Paler nu uzeaza de un limbaj fastuos (ca Baconski), ci pune accentul pe dialectica ideilor, adancind semnificatia parabolei. Tema prioritara in cartile lui Paler ramane sentimentul de culpabilitate asociat cu frica, si alte teme preferate de autor: recluziunea, conditia intelectualului intr-o lume violenta. Un profesor de istorie isi accepta conditia de rastignit in societatea care nu il accepta, si pe care el insusi o refuza, insa el supune judecatii spiritului aceasta lume, ale carei valori sunt rasturnate. Ca si in eseurile lui Albert Camus, sau in operele existentialistilor, problematica se pune in termenii unei fabule, in care simbolurile vin sa dubleze ideile, exprimate in incitante eseuri epice. Personajul narator este caracterizat de forta, chiar si atunci cand infrunta esecuri, si

Oct. 2011 isi asuma libertatea de a merge impotriva destinului. Scriitorul a urmarit sa elucideze relatia misterioasa dintre individ si mecanismul unei istorii care cultiva in om frica si disperarea. Eroii lui Paler raman niste fanatici ai nesupunerii, iar romanele sale se dezvolta ca niste parabole complexe, care incanta cititorul prin fervoarea speculatiei. Ex.: Surasul lui Voltaire din volumul Rugati-va sa nu va creasca aripi