Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE LITERE
MASTERAT LIMBA ROMÂNĂ-RELEVANŢE EUROPENE

Străinul
Albert Camus

Oradea
2009

1
Albert Camus este laureat al premiului Nobel pentru literatură , premiu pe
care-l primeşte în anul 1957. Scriitor de limbă franceză, născut în Africa, din mamă
analfabetă iar tatăl muncitor la o exploatare viticolă şi mort în timpul primului război
mondial, pe când Albert avea doar un an. Crescut doar de mamă, care-şi dorea ca fiii
ei să nu ajungă servitori asemeni ei, Camus urmează cursurile liceale şi de filosofie.
Marea majoritate a criticilor îl consideră pe Camus unul dintre cei mai mari
scriitori francezi moderni şi cel mai autentic reprezentant al existenţialismului.
După cum nota Camus în Carnetele sale ,, trei personaje au intrat în
compoziţia Străinului: doi bărbaţi, dintre care unul este autorul, şi o femeie”.
Elementele autobiografice ale scriitorului care se regăsesc în Străinul sunt evidente.
Publicarea Străinului este salutată de către Jean Paul Sartre cu cea mai mare
admiraţie considerând- o ca fiind cea mai bună apariţie tipografică din ultimii ani. Tot
lui Sartre îi revine menirea de a declanşa un adevărat proces cu privire la eroul
principal al romanului. ,, Cum poate fi înţeles acest personaj, se întreba Sartre cu
privire la Meursault, care a doua zi după moartea mamei sale se scaldă în apele mării,
începe o legătură ilicită şi se duce să se distreze la un film comic, care ucide un arab
din pricina soarelui şi, în preziua execuţiei sale capitale, afirmă că fusese fericit şi că
mai era încă, dorindu-şi o mulţime de spectatori în jurul eşafodului, care să-l
întâmpine cu strigăte de ură?”Apărând calităţile remarcabile ale autorului, Jean-Paul
Sartre a fost un adevărat susţinător al talentului literar de care dădea dovadă tânărul
scriitor debutant.
Conţinutul romanului este alcătuit din confesiunea unui ins înainte de preziua
execuţiei sale. Această autoconfesiune, acest jurnal pe care îl realizează personajul
principal care nu se poate împărtăşi numănui, nici măcar preotului, decât sieşi.
Romanul este structurat în două părţi mai precis două planuri. În primul plan sunt
prezentate momente din momentul înmormântării mamei sale şi până la momentul
asasinatului involuntar pe care-l comite. A doua parte este dedicată confesiunii
deţinutului, relatării instrucţiunii şi a procesului la care este supus. Acest om taciturn
nu se face vinovat doar de crima pe care a comis-o ci şi de întreaga sa existenţă, până
la momentul comiterii crimei. Instrucţiunea în loc să judece crima şi circumstanţele
comiterii crimei face o incursiune în întreaga viaţă a individului şi îl judecă nu numai
pentru crima comisă ci şi pentru faptele la care s-a făcut părtaş în decursul întregii sale
vieţi.

2
Personajul Meursault a avut din partea criticilor parte de opinii, putem să le
spunem, pozitive sau negative. Printre cei care erau de acord cu sentinţa dată de
tribunalul de judecată se află şi un cunoscut autor de monografie a lui Camus, Roger
Quilliot. Pentru acesta Meursault este: un fel de om natural, frust şi primitiv... O fiinţă
rudimentară, o conştiinţă brută, liberă de orice ierarhie a valorilor. El este asemuit
unui om din sticlă. Străinul se dovedeşte a fi un om primitiv care se reduce numai la
senzaţii elementare, lui îi lipseşte afectivitatea. El nu cunoaşte nici iubirea, nici
remuşcarea, nici bucuria. Emoţia umană nu-l zguduie. Nici moartea mamei sale, nici
iubirea Mariei nu reuşesc să-l scoată pe Meursault din torpoarea sa. Viaţa lui nu are
nici un sens, iată tema centrală a romanului.
Chiar dacă la prima vedere acest personaj pare fără densitate iar existenţa lui
nu are nici un sens, personajul se diluează în catalogul actelor sale după cum nota H.
Bonnier cu o aplicaţie de insectă.
Dacă pentru unii Străinul este primitivul din epoca de piatră lipsit de
sensibilitate si sentimente pentru care iubirea nu s-a inventat, pentru Sartre el este
insul lucidităţii necruţătoare. Ideea lui Sartre este continuată de către Jean Claude
Brisville, el notează următoarele despre Meursault: El nu este o epavă şi mai puţin un
monstru ci un ins şters, modest, iubind viaţa în fericirile ei accesibile, nesimţindu-şi
nici o datorie particulară către o societate în care nu are nici un rol, şi cu atât mai
spontan tăcut, cu cât nu are decât puţine lucruri de spus. Dar ceva, totuşi, îl
desemnează între toţi: inaptitudinea sa profundă de a minţi.
Caracterul simbolic al cărţii a adus o multitudine de opinii şi interpretări.
Sfericitatea simbolului permite unghiuri de vedere extrem de diferite. Dar şi într-un
asemenea caz, există o rigoare a textului, oferit ca un adevăr obiectiv, ca o realitate cu
neputinţă de eludat, în perspectivă strict filologică a criticii literare. Atunci când
examenul textului este înlocuit cu reveria despre text, sau pe marginea lui, atunci pot
apărea opiniile cele mai stranii, având drept rezultat deformarea sensului exact al unei
opere.
Meursault apare dimensionat pe anumite proporţii şi structuri interioare, în
general ignorate de către unii critici ai creaţiei camusiene. Trecutul Străinului este
făcut de către prozator cât se poate de mic şi obscur deoarece el trăieşte cu intensitate
maximă doar clipa prezentă, este proiectat, în această temporalitate a imediatului, în
care se petrece toată naraţiunea, un detaliu cât se poate de preţios. În tinereţe tânărul
fusese student la Paris, în această perioadă el visase şi îşi făcuse speranţe multiple pe

3
care şi le-a pierdut odată cu abandonarea cursurilor universitare. Nevoia de a
abandona studiile l-a transformat, viaţa i-a extras din conştiinţă tot ce era reverie,
speculaţie asupra posibilului, învăţându-l să se rezume la ce este existent, contingent
într-o zonă a vieţii, în care toate lucrurile sunt echivalente, noţiunea de destin personal
nemaiavând nicio posibilitate de a se impune. Atunci când patronul îi propune
schimbarea serviciului , adică avansare pe un al post în capitala Franţei , el refuză
deoarece viaţa pe care o duce îi place şi nu îşi doreşte nici o schimbare în ea, mai
exact este mulţumit cu condiţia şi locul lui în viaţă, nu-şi mai face iluzii deşarte.
Patronul m-a întrebat dacă nu m-ar interesa o schimbare de viaţă. Am răspuns că
viaţa nu poate fi schimbată niciodată, că în orice caz toate experienţele aveau
acceaşi valoare şi că viaţa mea nu-mi displăcea defel... Când eram student aveam
multe ambiţii de tot felul. Dar când am fost nevoit să-mi părăsesc studiile am înţeles
curând că toate acestea nu aveau o importanţă reală.
Meursault nu apare ca o imagine a insensibilităţii, indiferenţei structurale,
impasibilităţii, ci mai curând ca o cristalizare a eroului lui Kafka din Procesul.
Conştiinţa lui Meursault este dominată de faptul că, aruncat în lume, este nevoit să se
adapteze acestei situaţii, pentru a-şi conserva existenţa, ale cărei impulsuri le resimte
cu o mare acuitate a simţurilor. Taciturn fără o bună comunicare cu cei din jurul său,
el trăieşte existenţa cu o intensitate inegalabilă. Relaţiile cu lumea, din punct de
vedere social este dominat de indiferenta, de viziune sceptică deoarece eroul este un
intrus. Pentru Meursault nu există nici o perspectivă a viitorului, dar pentru el există
un mâine pe care-l priveşte cu îngrijorare constantă, în virtutea însăşi a condiţiei sale
umane în care a fost aruncat.
Sentimentul de culpabilitate care-l însoţeşte pe Meursault nu are nici o
corespondenţă religioasă. Meursault rămâne în permanenţă apăsat de multiplicarea
ritualurilor pe care existenţa cotidiană trebuie să le suporte şi să le respecte cu
rigurozitate. Lumea îi apare ca o construcţie implacabilă de obligaţii nescrise, într-un
cod oficial, dar a căror rigoare nu poate fi eludată. Omul social transformă totul în
prescripţii ale unui rit, începând cu munca şi terminând cu iubirea şi moartea. Cum
aceste reguli nu sunt codificate, oricând poţi cădea în greşeala de a nu le respecta.
Tristeţea pe care o provoacă dispariţia mamei este frântă de spaima
ritualurilor. Moartea devine rit, prin spectacolul înhumării. Ritului morţii i se opune
cel al muncii, Străinul fiind un sclav salariat. Am cerut două zile de concediu
patronului meu, mărturiseşte el, şi, desigur, nu putea să mi le refuze cu o asemenea

4
justificare dar nici nu a avut aerul de a fi foarte mulţumit. De aceea i-am şi spus: nu
este vina mea. La care el nu mi-a mai răspuns nimic. M-am gândit pe urmă că nu
trebuia să-i spun aceasta. De fapt nu aveam de ce să mă scuz.
La azilul din Morengo directorul azilului pare a-l învinovăţi că nu şi-a îngrijit
mama şi- a internat-o într-un azil. O altă vină pe care o are Meursault ar fi şi aceea că
nu vrea să-şi privească pentru ultima dată chipul mamei sale. Fiind un necunoscător al
ritualurilor nu-şi înfrânează dorinţa de a fuma în faţa sicriului cu trupul neînsufleţit al
mamei sale. Am simţit dorinţa de a fuma. Dar am ezitat, pentru că nu ştiam dacă o
pot face în prezenţa mamei. M-am gândit că lucrul nu are nicio importanţă. Am oferit
o ţigară portarului şi am fumat împreună. Sub dominarea sentimentului de
culpabilitate bătrânii azilului care s-au adunat la sicriul mamei sale îi par ca o
adevărată instanţă de inculpare, ei nu-l judecă doar pe el ci şi pe tinerii din familiile
lor care i-au abandonat la cămin.. Erau cu toţii aşezaţi în faţa mea şi în jurul
portarului, legănându-şi uşor capetele. Am avut la un moment dat impresia ridicolă
că nu erau cu toţii aici decât pentru a mă judeca.
Întors de la înmormântarea mamei sale o reîntâlneşte pe Maria, o fostă colegă
cu care începe o relaţie amoroasă. Pentru Maria atitudinea lui Meursault este şocantă
atunci când află că el îşi înmormântase cu o zi înainte mama şi acum vroia să aibă o
relaţie cu ea. I-am spus că mi-a murit mama. Cum a vrut să ştie când am pierdut-o, i-
am spus că ieri. A făcut un gest de uimire, dar nu a rostit nici un cuvânt. Am vrut să-i
spun că nu era din vina mea, dar m-am oprit.
Mecanismul disculpării la Meursault este provocat de enorma maşinărie a
ritualizării existenţei umane, după norme tăinuite, având pentru el o existenţă obscură,
magică, ceea ce-l înspăimântă. Uneori formula disculpării este înlocuită cu expresia
indiferenţei, în situaţii lipsite de gravitate sau răspundere personală, ca în cazul
amiciţiei sau iubirii. Când Raymond îi propune ritualul amiciţiei. Meursault nu-l
refuză, dar îi răspunde că acest lucru îi este egal. Tot de un răspuns indiferent are
parte şi Maria când îi propune să se căsătorească. El este acela care stabileşte o
distincţie netă între adevărul simţurilor şi acela al sentimentelor. Legat senzual, cu
toată ardoarea şi fidelitatea, de Maria Cardona, îl refuză pe Raymond, când îi propune
să petreacă o seară într-o casă de toleranţă. Cu toate că o iubeşte pe Maria preferă să-
şi ascundă sentimentele în faţa femeii. Sentimentul pe care îl simte Meursault
constituie incertitudinea, extrema mobilitate, prezenţă şi dispariţie, afirmaţie şi
negaţie. Lucid şi onest, incapabil de a minţi, dar nedorind, în acelaşi timp, de a face

5
disocieri laborioase, pentru că este un taciturn, el preferă să răspundă cu nu . Dacă ar
fi recunoscut în faţa Mariei adevăratele sale sentimente, Meursault este un om care
adoră şi trăieşte clipa prezentă, el nu doreşte să creeze nimănui iluzii deşarte, nici
Mariei în cazul iubirii nici lui Raymond în ceea ce priveşte prietenia. Sentimentul
culpabilităţii care-l însoţeşte tot timpul îl abandonează în cadrul naturii, în mijlocul
splendorii ei.
Descrierea minuţioasă a figurilor umane fugare, prinse pe ecranul limitat al
străzii arată un interes acut pentru om. Umanitatea devine singurul spectacol
pasionant accesibil individului lipsit de posibilităţi materiale. În astfel de momente el
nu mai este un străin, un intrus, ci un spectator înlănţuit de pulsaţia existenţelor
diverse, intrat în marea comuniune anonimă a lumii.
Cea mai mare parte a fericirii sale personale este depozitată de către
Meursault în tumultul vieţii colective, în care se simte bine, sentimentul culpabilităţii
dăruit de mecanismul implacabil al vieţii sociale încetând în contact cu furnicarul
străzii. Ieşind de la Palatul de Justiţie, pentru a urca în furgonul deţinuţilor, am
recunoscut pentru o scurtă clipă parfumul şi culoarea serilor de vară. În obscuritatea
închisorii rulante am regăsit, unul căte unul ca dintr-un străfund al istorii mele, toate
zgomotele familiare ale unui oraş pe care-l iubeam.
Lucrurile iau o altă întorsătură atuci când Meursault este luat din universul
lui uman , cotidian şi familiar şi este introdus în lumea convenţiilor morale, judiciare,
religioase ale statului burghez. Separarea strictă a celor două părţi ale romanului are
semnificaţia precisă a trecerii lui Meursault din umanitate în prizonieratul
inumanităţii, al ipocriziei, al culpabilităţii absolute a insului doritor să-şi apere
puritatea, inocenţa, onestitatea. Din acest moment începe procesul extraneităţii,
deoarece nu este judecată şi discutată crima, motivele ei, sancţiunea pe care o merită
asasinatul nepremeditat, întâmplător, ci întreaga existenţă a lui Meursault, care apare
în faţa judecătorilor asemeni unui monstru, unui străin care se dovedeşte a fi eroul faţă
obiceiurile, tradiţiile şi sentimentele oamenilor.
Într-o lume în care albii sunt condamnaţi ca fiind asupritori şi beneficiind de
toate facilităţile posibile, în comparaţie cu negri africani, crima comisă de Meursault
este pedepsită având ca scop a răscumpăra toate greşelile istoriei de până atunci şi
poate cele viitoare.

6
BIBLIOGRAFIE

CAMUS ALBERT, Străinul, Editura Rao, Debrecen, 2006


CHEVALIER JEAN,GHUEBRANT ALAIN, Dicţionar de simboluri, Ed.

Artemis, Bucureşti, 1993


IVĂNESCU RUXANDRA, POPESCU ANA, 111romane celebre într-o singură
carte,Editura Paralela 45, Piteşti
VITNER ION, Albert Camus sau tragicul exilului, Editura pentru Literatură
Universală, Bucureşti, 1968