SUBIECTUL 14

Faust de Goethe sau idealul uman al absolutului

 tot ce traieste pe Pamant are soarta dublului

 Faust – om legat de Pamant, cu tendinta spre lumina, dar cu o greutate ce il
trage spre intuneric: oamenii sunt chinuiti pentru ca au fost inzestrati cu
ratiune
 Faust – intins intre pacat si mantuire
 Drama unui invatat din epoca reformei lui Luther, caruia stiinta vremii nu-I
mai este de ajuns;
 Incearca practicile zadarnice ale magiei si incheie, in cele din urma, un pact
cu spiritul raului, cu Mefistotel, legandu-se cu pretul vietii pentru a obtine
fericirea ca voluptate, stiinta si putere;
 In convorbirile cu Mefistotel, afla tainele cerului si iadului, inclusiv despre
caderea lui Lucifer, in care Faust se regaseste si il podideste plansul caintei;
 Creat in etape successive, de-a lungul a 62 de ani, abordand probleme
multiple de ordin moral estetic si social, variate domenii ale cunoasterii si
simtirii umane, intepretandu-le filozofic.
 Faust da dramaturgiei germane o dimensiune intelectuala inegalata.
 Legenda doctorului Faust, se acorda cu viziunea lui Goethe asupra
dezvoltarii interioare si exterioare a omului ca rod al unei permanente
infruntari a contrariilor.
 Faust a fost inspiriat din legende universale religioase.
 Originalitatea interpretarii acestei legend este in schimbarea semnificatiei
obisnuite a fericirii, obtinute cu pretul propriei finite.
 Goethe propune in Faust simbolul omului insetat mai ales de cunoastere,
nazuind sa patrunda esenta lucrurilor.
 Neincetata lui straduinta, aspiratia catre adevar si in final activitatea lui
creatoare atarna mai greu in balanta decat gravele lui rataciri.
 Regasim aici una din ideile centrale ale creatiei sale, si anume increderea in
puterea omului de a invata, de se modela, de a se autodepasi.
 Este o viziune asupra conditiei umane, care prin echilibrul ei luminous
invinge disperarea si idea damnarii.
 Doua laturi ale aceleasi entitati, Faust si Mefisto, incarneaza tendintele
contrare care coexista in natura duplicitara a omului: aspiratia spre bine,
stiinta, frumos, dar si negatia, neincrederea, vulgarul - de infruntarea lor
dramatica depinde fericirea omului.
 Drumul lui Faust, incepe cu dezamagirea provocata de stiinta neputincioasa,
mai bine spus de variatele stiinte pe care le-a abordat, in dorinta de patrunde
in esenta lucrurilor.
 Eliberat din lanturile dogmelor, ca un adevarat om al renasterii, Faust simte
nevoia continua de cunoastere, aceasta pasiune fiind m=la el mai puternica
decat dorinta religioasa. Acest tip de cunoastere il duce pe Faust la pactul cu
Mefisto.
 Goethe are 3 variante de Faust. Faust cel din tinerete – calatoria lui din
Italia; Faust de cand s-a intors acasa si i-a zis Schiller sa se reapuce de Faust;
si Faust cel de la sfarsitul vietii, care este considerata si varianta finala.
 Ideea e ca Faust trece prin toate aceste intamplari, deoarece nimic din viata
unui om nu i-ar fi putut vreodata aduce implinirea, pe niciun plan. El cauta
sa stie tot ce este uman si suprauman pentru a-si implini conceptia de
implinire absoluta si ajunge in pragul de a-si da sufletul diavolului, pentru a
 putea trece in planul supraomenesc. Iubirea nu este un sentiment destul de
cuprinzator pentru el, cauta tot timpul magia, chiar daca nici aceasta nu-i
aduce implinirea. Intoarcerea in timp pentru a o cunoaste pe Elena din Troia,
il aduce mai aproape de implinirea de care are nevoie, nici in momentul in
care uniunea se realizeaza, nu poate spune ca este implinit pe deplin.

 Faust, opera capitală a lui Goethe, este rezultatul uneia dintre cele mai lungi perioade de
gestaţie artistică pe care literatura le-a cunoscut. Începută în anii tinereţii autorului, drama
a atins plenitudinea estetică abia cu câteva luni înainte de moartea acestuia, în 1832.
Dincolo de valoarea sa intrinsecă, incontestabilă, poemul goethean este şi suma tuturor
experienţelor adunate de marele scriitor german de-a lungul vieţii sale. Perioada sa de
apariţie – a operei dramatice – a coincis cu revoluţia franceză, cu campanile
napoleoniene, cu dezvoltarea tehnicii şi revoluţia industrială, dar şi cu apariţia
socialismului utopic. Toate aceste evenimente de mare anvergură pe care umanitatea le-a
trăit, şi-au lăsat amprenta, mai mult sau mai puţin, asupra capodoperei  gânditorului din
Weimar.
 Goethe ne pune faţă în faţă cu una dintre cele mai complexe şi valoroase  opere din câte
s-au scris despre Faust. Ea este rodul unei evoluţii calitative seculare şi, o dată cu
scriitorul german, literatura faustică atinge punctul de apogeu al realizării sale artistice.
Drama propriu-zisă debutează cu “prologul în cer” în care ni se redă o confruntare
ancestrală dintre Dumnezeu şi diavol, dintre bine şi rău, lumină şi întuneric. Goethe
păstrează substratul creştin potrivit căruia Dumnezeu e Demiurgul suveran, omnipotent
care doar tolerează forţele malefice ale iadului pentru a stimula acţiunile umane.
 Ca element de originalitate, se poate menţiona pariul transcendent încheiat între
Dumnezeu şi Mefistofel, “menit să dovedească nobleţea aspiraţiei fundamentale a omului
în ciuda ispitelor care-l pot încerca”. Faust este ales drept miză a prinsorii şi, astfel,
energicul şi ezotericul personaj cade la mijloc într-o luptă de mari proporţii a
suprarealului. Condiţia eroului din dramă aminteşte de un alt personaj biblic celebru,
bătrânul Iov, care devine şi el obiectul unei confruntări între cele două forţe antagonice
care guvernează lumea şi spiritual uman. Scopul e acelaşi: etalarea latenţelor pozitive,
morale ale sufletului omenesc şi renunţarea la orice urmă de trufie, având drept ţintă
 mărirea Creatorului şi redempţiunea personală. Experienţa legendarului personaj în
creaţia lui Goethe este una episodică, cu delimitări evidente ale momentelor de criză, de
depresiune morală şi spirituală şi ale iluminării progresive. Un element de noutate şi de o
mare profunzime a semnificaţiilor este şi ivirea în scenă a Margaretei. Întinerit în
“bucătăria vrăjitoarelor”, Faust va poseda, pe lângă abilitatea descifrării runelor
universului, şi o capacitate demonică de a-şi fermeca apropiaţii, inclusiv pe “graţioasa şi
inocenta” Margareta. Sufletul faustic încearcă o eliberare prin iubire din cleştele pactului
cu Mefistofel, dar acesta îi retează orice aspiraţie purificatoare şi-l face pe Faust ucigaşul
fratelui Margaretei. În noaptea valpurgică, eroul, cuprins de voluptate, e pe punctul de a
păşi pragul împlinirii pactului încheiat, dar imaginea revelată a Margaretei, acuzată de
pruncucidere şi întemniţată, îl va salva încă o dată. Străbate din această scenă concepţia
goetheană a eliberării sufletului încătuşat prin puterea dragostei, viziune care, abia la
final, îşi va găsi adevărata semnificaţie salvatoare.
 Natura fecundă a lui Faust este guvernată de “posibilitatea găsirii unui sens al vieţii
împlinit în sine. Fără acest sens, adică fără conşiinţa valorii vieţii, totul devine oscilant şi
fără loc”. În fond, drama lui Goethe este purtătoarea codului genetic arhetipal transmis
întregii posterităţi. Problema salvării ambivalentului personaj ocupă, la autorul german,
un loc central. Goethe vădeşte un filon profund umanist şi accentuează mai mult decât
oricare altul disponibilităţile interioare axate pe dragoste, altruism şi dăruire totală în
folosul aproapelui şi a umanităţii întregi. Există o seninătate calmă ce iradiază din belşug
finalul poemului dramatic şi aceasta pentru că Faust nu mai aspiră către glorie deşartă, ci
către faptă. Asanarea ţinutului de la marginea mării cu scopul declarat de a-l pune în
folosul oamenilor şi de a-i ajuta, îl transformă radical pe erou. Înfrângerea furiei
elementelor e direct proporţională cu eliberarea de egoism şi purificarea lui Faust. Ajuns
un bătrân centenar, eroul apostat nu va pregeta să transforme locurile mlăştinoase într-o
ţară înfloritoare. Asemenea meşterului Manole a lui Blaga, Faust îşi zoreşte oamenii să
termine cât mai repede lucrarea, presimţindu-şi parcă sfârşitul. În final, el rosteşte
cuvântul “rezolutoriu al pactului încheiat altădată cu Mefistofel”, gustă delectarea clipei
supreme, ultime, aşa cum şi-a dorit mereu şi cere secundei să se oprească. Protagonistul
se sfârşeşte, dar moartea lui nu are nimic tragic în ea. Pactul a fost anulat datorită
solidarităţii depline cu oamenii, cu materia şi cu viaţa. Fidel crezului său panteistic,
 Goethe a transformat natura, spaţiul exterior într-o expresie inefabilă a divinului, iar
fapta, actul creator, au devenit căile care asigură mântuirea.
 Semnificaţia vieţii împlinite stă în acţiunea concretă pusă în slujba oamenilor. Dominat
de figura unui rebel şi a unui titan, poemul exaltă pe parcurs preceptele   neo-
umanismului de sorginte antică. Nota în care se încheie este una apoteotică şi relevă
concepţia lui Goethe şi a tutoror contemporanilor săi referitoare la om şi la natura sa.
Aceasta este noua abordare care-l individualizează pe scriitorul german între toţi
înaintaşii săi. El valorifică legenda faustică “din unghiul noii civilizaţii a muncii, care
poate recunoaşte în el un precursor”. Graţie acestui lucru, putem subscrie în totalitate, ca
o concluzie fericită, la ceea ce T. Vianu a văzut în această operă şi anume o “înfăţişare
dramatică a unei vieţi omeneşti”. Indubitabil, Faust este poemul experienţei umane
sempiterne.

VARIANTA SCURTĂ

Pornind de la cunoscuta legendă populară a alchimistului care – pentru a pătrunde tainele științei
– își vinde sufletul diavolului, Goethe a realizat o impresionantă dramă a omului în febrila
căutare a sensului existenței. Forma de „poem dramatic” îi permite autorului să se abandoneze
divagațiilor de ordin filozofic, liric și chiar fantastic; sau să alterneze planul realist al acțiunii cu
cel alegoric și simbolic.
 Piesa începe cu un „Prolog pe scenă”, în care sunt concentrate câteva idei esențiale
goetheene asupra teatrului. Urmează „Prologul în cer”, în scopul de a orienta cititorul sau
spectatorul asupra temei și a subiectului dramei; după care acțiunea începe să se
desfășoare într-un ritm calm și grav.
 Bătrânul savant, muncit de neliniștea contradicțiilor și incertitudinilor, dezamăgit de
ramurile științei care n-au reușit să-i reveleze sensul vieții, să-i procure mulțumire și gust
de viață, încheie un pact cu diavolul Mefisto, legându-se să-i dăruiască sufletul în
schimbul promisiunii de a-i oferi toate plăcerile vieții: Sunt vindecat de setea cunoștinței,
Vreau pieptul să mi-l dau de-acuma suferinței, Ce-i este omenirii hărăzit să simtă, Să
simt și eu, oricât ființa mea ar fi de strâmtă.
 Începe seria ispitelor pe care Mefisto i le oferă, mai întâi redându-i tinerețea. dar Faust
nu-și găsește împlinirea năzuințelor. Înzestrat cu anumite trăsături sufletești caracteristice
autorului său, Faust își simte sufletul scindat între două porniri pe care nu le poate
împăca: între viața activă și cea contemplativă, între activitatea teoretică și cea practică,
între trăirea intensă a bucuriilor vieții și urmărirea continuă a unor idealuri mai înalte.
 Pe de altă parte, Mefisto reprezintă spiritul negației, dar și spiritul tentației, al stimulării.
Prin prezența lui în „Faust”, Goethe afirmă faptul că, în activitatea omului, conștiința
răului îl poate îndemna și trebuie să-l stimuleze să facă bine. De aceea, ca personaj,
Mefisto este spiritual, șiret, ironic, cu o inteligență realistă și practică.
 După experiențele spirituale prin care trece neliniștitul Faust, urmează lungul episod al
dragostei pentru Margareta, pe care iubirea o va-mpinge să-și otrăvească mama, să-și
omoare copilul, apoi o va arunca în întunericul nebuniei și, în final, în brațele morții.
 A doua parte a piesei îl poartă pe Faust prin diverse locuri, până ajunge înalt sfetnic la
curtea împăratului. Câștigat definitiv de convingerea că sensul vieții stă în faptă, în
activitatea creatoare destinată folosului celor mulți, săraci și oropsiți, Faust vrea să
smulgă apelor mării un teren mlăștinos, pentru a-l asana, a-l cultiva și a-l dărui oamenilor
nevoiași. Gândul că va putea ajuta oamenii să-și realizeze idealul de libertate și de
prosperitate îl fac fericit pe protagonist care, în sfârșit, a găsit sensul vieții.
 Ajuns la acest punct, Mefisto, potrivit pactului, vrea să-i ia sufletul; însă Faust este
mântuit, căci nu Mefisto i-a procurat posibilitatea de a găsi mulțumirea, ci el singur și-a
apropiat-o, ridicându-se de la egoism la cel mai înalt altruism; pentru că el singur a ajuns
să înțeleagă activitatea creatoare în benificiul mulțimii, care este adevăratul țel al vieții
omenești; pentru că toată viața a fost o neîntreruptă străduință întru desăvârșirea
propriului caracter.