Acţiunea epică

Acţiunea epică a Iliadei cuprinde trei mari secvenţe epice:

1) Cea dintâi secvenţă epică ţine până la cântul al XI-lea şi cuprinde episoadele:
– „Mânia lui Ahile” (Pentru că Agamemnon a răpit-o pe Chryseis, fiica preotului lui Apolo,
Chryses, zeul trimite o molimă în rândurile armatei aheene; la intervenţia lui Ahile şi sub
oblăduirea sa, profetul Calchas dezvălui cauza ivirii molimei; Agamemnon, atunci, se
învoieşte să o înapoieze părintelui ei pe Chryseis, cu condiţia primirii în schimb a sclavei lui
Ahile, Briseis. După o ceartă „homerică”, Ahile se retrage din luptă şi, la rugămintea mamei
sale Tetis, Zeus făgăduieşte să-i răzbune fiul prin pedepsirea întregii oştiri aheene).
– Zeus îl trimite pe Oneiros, zeul somnului, ca să-l îndemne în vis pe Agamemnon să-şi scoată
armata în câmp deschis; mulţi soldaţi sunt descurajaţi, gata să abandoneze lupta.
– Catalogul corăbiilor şi al conducătorilor ahei, paralel cu efectivul armatei troiene şi al
aliaţilor acesteia.
– Monomahia dintre Paris şi Menelau: provocat de către Paris la o luptă dreaptă, Menelau,
fratele lui Agamemnon, era pe cale să-l înfrângă pe răpitorul soţiei sale, care, însă, va fi salvat
de zeiţa sa protectoare, Afrodita.
– Faptele de arme ale lui Tidid Diomede (Diomedia), care, protejat de Atena, îi răneşte pe
Apolo, pe Ares şi pe Afrodita, zeii protectori ai troienilor.
– Întâlnirea dintre Hector şi Andromaca.
– Monomahia dintre Hector şi Aiax.
– Zeus din vârful muntelui Ida cântăreşte soarta celor două armate, iar balanţa se înclină în
favoarea troienilor.
– Agamemnon nu vede nici o scăpare a armatei sale, când, la propunerea lui Nestor sunt
trimişi în solie la Ahile, pentru a-l îndupleca să reintre-n luptă, Ulise, Aiax şi Penix,
promiţându-i-se chiar înapoierea Briseidei. Refuzul lui Ahile.
– Episodul numit „Dolonia”: în noaptea când Ahile refuza oferta lui Agamemnon, Ulise, după
ce pleacă de la erou, şi însoţit de Diomede îl ucid pe Dolon, o iscoadă troiană, care încerca să
treacă în tabăra aheilor, precum şi pe regele trac Resos, aliat al troienilor, cu caii năzdrăvani ai
căruia ajung înapoi în tabără.
– Ultimul episod din partea întâi cuprinde „faptele de arme” ale lui Agamemnon şi încercarea
bătrânului Nestor de a-l îndupleca pe Ahile prin prietenul acestuia, Patrocle, care vine pe
câmpul de luptă, trimis de Ahile, să afle de soarta vraciului Mahaon.
2) Cea de-a doua secvenţă epică ţine de la capitolul al XI-lea şi până la capitolul al
XVII-lea, cuprinzând următoarele episoade:
– Ajutaţi de Zeus, troienii fac o spărtură în zidul care apăra corăbiile aheilor, pătrunzând în
tabăra acestora.
– „Faptele de arme” ale cretanului Idomeneu.
– „Înşelarea lui Zeus” de către Hera, care-şi adoarme soţul cu ajutorul zeului somnului şi
astfel succesele troienilor sunt întrerupte.
– Trezirea suveranului zeilor aduce şi ofensiva troienilor care, sub conducerea lui Hector, sunt
pe punctul de a incendia corăbiile aheilor, şi atunci întoarcerea acestora ar fi fost imposibilă.
– „Patroclia”: faptele de arme ale lui Patrocle, care reuşeşte să împrumute armele lui Ahile şi
se avântă din succes în succes până sub zidurile Troiei, unde este ucis de către Hector.
– Ultimul episod din această secvenţă epică vorbeşte despre faptele de arme ale lui Menelau:
împreună cu cei doi Aiax, Menelau acoperă retragerea grupului de ahei care duceau cadavrul
lui Patrocle.
3) Ultima secvenţă epică şi, în acelaşi timp, cea mai intens dramatică este centrată în
jurul faptelor de arme ale lui Ahile; nu întâmplător, critica mai veche precum şi cea nouă o
socoteşte o epopee independentă („Ahileida”), integrată magistral de către Homer celorlalte
secvenţe epice.
În principal, această secvenţă cântă „măreţia” în luptă („aristeia”) a lui Ahile, cuprinzând
următoarele episoade:
–Descrierea scutului lui Ahile, făurit de către Hefaistos la rugămintea lui Tetis.
– Ahile renunţă la mânie, împăcându-se cu Agamemnon în faţa oştirii, mai ales că i s-a
înapoiat şi sclava Briseis.
Într-o frumoasă prosopopee, calul lui Xanthos îi prezice moartea timpurie.
– Participarea zeilor la lupte.
– Ahile luptă cu fluviul Scamandru, care se revarsă din albie, pângărit de leşurile troienilor,
aruncate de Ahile.
– Soarta celor doi eroi este cântărită în talgere de aur de către Zeus şi, de data aceasta, Hector
va fi învinsul, căci Apolo îl părăseşte, iar Atena îl îmbărbătează pe Ahile să-l ucidă pe eroul
troian. Urmărirea şi uciderea lui Hector.
– Jocurile funebre în amintirea lui Patrocle (şi jertfe omeneşti: 12 tineri troieni sunt aruncaţi în
rugul lui Patrocle).
– Răscumpărarea lui Hector: îndurerat de moartea prietenului său Patrocle, Ahile căuta să-l
răzbune, târând zilnic în praf, în jurul mormântului prietenului său cadavrul lui Hector, până
când intervine Apolo, care cere zeilor să curme nelegiuirea; atunci Zeus îi trimite vorbă lui
Priam, regele Troiei şi tatăl lui Hector, să meargă la Ahile pentru a răscumpăra cadavrul şi a-l
îngropa apoi după cuviinţă. Ajuns la cortul lui Ahile, călăuzit de Hermes, bătrânul Priam este
primit cu cinste, ba mai mult, stând de vorbă, cei doi încep să plângă, Priam după fiul său
Hector, iar Ahile gândindu-se la bătrâneţea şi singurătatea tatălui său Peleu.
Adus la Troia, leşul este îngropat după riturile îndătinate, iar amintirea sa cinstită printr-un
praznic.

Fenomenologia personajului

Homer deschide în arta şi literatura europeană seria marilor creatori de personaje, a

demiurgilor literaturii, care, vorba lui Balzac, „fac concurenţă stării civile”, adăugând
umanităţii istorice umanitatea ficţională, în armonia sporirii binelui şi a frumosului în lume.
Căci, ca nimeni altul, poetul de la începuturile literaturii greceşti îşi îndreaptă atenţia şi
talentul către tot ceea ce este omenesc, măsoară existenţa şi istoria, măsoară toate „lucrurile”
prin etalonul numit „om” („anthropos”) şi configurează în frumuseţea textului o umanitate
care de atunci n-a încetat să-şi exercite influenţa, să modeleze, să determine – aşa cum am
spus – tensiuni intelectuale, etice şi estetice.
Iată, înaintea tuturor, cele două personaje care polarizează acţiunea Iliadei: Ahile şi
Hector.
Personaje tipice, „alese” – iarăşi cu un termen aristotelic –, exprimând deopotrivă o totalitate
epică originară: aheii venind de departe să cucerească gloria lumii prin dărâmarea Ilionului.
Suntem în al zecelea an de asediu, cam prin 1183 î.e.n., şi în decurs de cincizeci de zile se
desfăşoară toate faptele descrise de Homer în Iliada.
După cum se ştie, Iliada este poemul luptei, iar lupta în Iliada înseamnă propriu-zis
prezenţa sau absenţa lui Ahile.
Forţa fizică a tinereţii este cea dintâi trăsătură caracterologică a lui Ahile, descrisă în
permanenţă de către Homer în prim plan, trăsătură care cuprinde în subordinea ei toate
celelalte trăsături ale eroului. Forţa lui Ahile este forţa tinerească, forţă care nu simte şi nici nu
resimte comandamentele unei vieţi sociale.
Extraordinară demonstraţie de forţă, vizibilă la începutul Iliadei, nu atât prin acţiunea propriu-
zisă, cât prin consensul aheilor şi troienilor deopotrivă, al lui Agamemnon însuşi şi, nu mai
puţin, al lui Hector.
Există, apoi, o scenă în Iliada, care ne vorbeşte despre aceeaşi forţă singulară a lui Ahile:
groaza pe care o provoacă doar armele lui Ahile pe care le-a îmbrăcat prietenul său Patrocle.
Homer ni-l prezintă apoi pe Ahile în iureşul luptei, şi din mulţimea scenelor războinice
la care ia parte Ahile aş aminti doar scena înfiorătoare a morţii tânărului Lycaon: dezarmat,
acesta-l conjură pe Ahile să-i cruţe viaţa în virtutea primei lor întâlniri în grădina tatălui său;
prin contrast, răspunsul lui Ahile este şi mai dur, uciderea adolescentului şi mai brutală, iar
gestul de a apuca de picioare cadavrul şi de a-l arunca în Scamandru, de-a dreptul primitiv:
„Mori şi tu, frate, şi taci, de ce te mai vaieţi zadarnic
Doar a murit şi Patroclu, şi ce eşti tu faţă de dânsul
Uită-te-ncoace şi vezi ce mândru sunt eu şi ce mare;
Tata mi-e domn şi viteaz, iar mama-i zeiţă, şi totuşi
Vai, şi pe mine m-adulmecă moartea şi soarta
Nebiruită pe veci. Dimineaţa, namiază ori seara
Are să vie o vreme, când unul şi mie o să-mi curme
Firul vieţii, cu lancea lovindu-m-aici ori cu arcul”.
Zice, iar lui i se taie genunchii, îşi pierde simţirea,
Suliţa lasă din mână şi cade cu braţele-ntinse.
Arma tăioasă smucind Ahile din teacă-l ajunge
Lângă cerbice-n undrea, şi întreagă-i pătrunde-năuntru
Sabia. Cade Licaon pe brânci şi acolo pe ţârnă
Zace lungit, iar sângele-i curge şi udă pământul.
Dar de picior apucându-l Ahile-l zvârli în vultoare…”
(trad. G. Murnu, Iliada, ESPLA, Bucureşti, 1959, p. 391, v. 106-120 –
traducere pe care o vom folosi în continuare)
Pe de altă parte, Homer se foloseşte de o întreagă serie de comparaţii largi, „homerice”, pentru
a descrie forţa dură a lui Ahile: Ahile este asemenea unui incendiu care mistuie o pădure; în
altă imagine Ahile treieră vieţile oamenilor etc.:
„Cum e când focul pustiu ia razna pe văile afunde,
Prin uscătura din plai, şi încinge desişul pădurii,
Para suflată de vânt se învolbură-arzând pretutindeni;
Astfel Ahile cu lancea trăsnind pretutindeni omoară
Parcă-i un zeu în virtute, şi sângele scaldă pământul.
Cum dacă boii frumoşi oarecine-şi-njugă şi-ncepe
Treierul orzului alb în aria bine-ntocmită,
Spicele-ndată se farmă călcate fiind de jugarii
Cei mugitori, tot astfel şi caii ce poartă pe-Ahile
Calcă deodată şi scuturi şi morţi şi udată-i de sânge
Osia toată sub car şi chelna deasupra-i stropită
Ba de copitele cailor, ba de obezi de la roate.
Iar Peleianul s-avântă setos de mărire, şi-n mersu-i
Sângele-mproaşcă în pulbere mâinile-i nebiruite” (XX, 474-487, p. 387).
Dacă l-ar fi prezentat, însă, fixat în duritate şi forţă fizică, Homer ar fi redus personajul
principal al Iliadei la brutalitate şi primitivism.
Ori, care este mobilul acţiunii sale, totdeauna dure? Aceasta este pasiunea împinsă la
paroxism: dragostea şi ura răvăşesc sufletul fiului zeiţei Tetisi; chiar după uciderea lui Hector,
Ahile nu ajunge, nu poate ajunge la acea „catharsis” atât de specific grecească, şi se pretează
la fapte dezonorante, târând leşul lui Hector în jurul movilei în care zăcea Patrocle.
Există în Iliada un pasaj în care Ahile iese din subordinea dureroasă, solitară şi
inumană a pasiunii: este momentul în care acest erou care iubeşte viaţa ca nimeni altul preferă
o moarte glorioasă unei vieţi obişnuite, anoste.
De două ori este avertizat că dacă-l va ucide pe Hector va muri: prima dată de către mama sa
Tetis, a doua oară de către calul său Xanthos, într-o celebră prosopopee a Iliadei, Ahile, însă,
rămâne inflexibil, şi aci îşi dovedeşte înţelepciunea.
Ca să ne dăm seama de profunzimea gândită a gestului lui Ahile, ar trebui să ne amintim de un
alt episod din istoria, reală de data aceasta, a Greciei antice: este vorba despre condamnarea la
moarte a lui Socrate.
Eroul favorit al dialogurilor platonice, într-o situaţie-limită la care l-a adus viaţa, preferă să ia
exemplul celui mai des criticat dintre personajele epopeii greceşti. La întrebarea imaginară pe
care i-ar pune-o cineva: „Socrate, nu ţi-e ruşine că ţi-ai ales o îndeletnicire din care acum îţi
vine primejdia morţii?”, bătrânul filosof răspunde cu acea gândire asupra vieţii, ilustrată de
Ahile, eroul Iliadei: „Omule, nu judeci drept – îi răspunde Socrate –, dacă găseşti cu cale că
un om, cât de neînsemnat, când se apucă de ceva trebuie să-şi cântărească sorţii vieţii şi ai
morţii, în loc să aibă în vedere numai ceea ce va face, adică: dacă sunt sau nu drepte, dacă
sunt sau nu vrednice de un om cinstit sau de un păcătos. Mişei ar fi, după socotinţa ta, eroii
care şi-au risipit viaţa pe câmpiile Troiei; de nimic ar fi atâţia alţii şi mai ales acel fiu al zeiţei
Tetis care faţă de o viaţă ruşinoasă a dispreţuit moartea atât de mult, încât, când mama sa,
văzându-l dornic să omoare pe Hector, îi zise pe cât mi-aduc aminte:
– Copilul meu, dacă vei răzbuna moartea prietenului tău Patrocles şi vei ucide pe Hector vei
pieri şi tu.
„Doar şi tu te vei duce curând după moartea lui Hector”.
El, auzind acestea, dispreţui orice primejdie şi mai ales moartea; dar se temea foarte mult de a
trăi cu necinste fără să-şi răzbune prietenul.
„Ah, zise atunci, de aş muri chiar acum… numai să pedepsesc pe nelegiuitul şi să nu rămân o
batjocură pe lângă corăbii, o povară a pământului!”
Crezi că s-a gândit câtuşi de puţin la moarte şi primejdie?
În fine, mai există o scenă tulburătoare în Iliada, care ne prezintă umanitatea lui Ahile:
este vorba despre ruga lui Priam de a i se înapoia corpul lui Hector pentru a-l înmormânta
după cuviinţă:
„Adu-ţi aminte c-ai tată şi tu, o slăvitule-Ahile,
Şi e ca mine şi el pe pragul amar de necazuri
Al bătrâneţii, şi poate vrăşmaşii vecini îl împilă,
Şi-l amărăsc şi nu-i nimeni să-l scape de rău şi de jale.
Dânsul încai auzind de departe că tu eşti în viaţă,
Tot se mai bucură-n sine şi trage nădejde să-şi vadă
Fiul iubit de la Troia odată venind. Numai eu sunt
Bietul cu totul de plâns, că-n marea cetate, în Troia,
Mulţi fii aleşi am avut şi nu-mi mai rămase nici unul.
Fost-au la număr cincizeci, când aheii la noi năvăliră.
Nouăsprezece din ei îmi erau din o sigură mamă,
Iar pe ceilalţi mi-i născuseră alte femei în palate.
Singurul care-a mai fost al oraşului sprijin şi-al nostru,
Tu l-ai ucis mai deunăzi, când el se lupta pentru ţară,
Scumpul meu Hector! De dragu-i venit-am aici. De la tine
Voi să-l răscumpăr pe el şi-ţi aduc o grămadă de daruri.
Teme-te, Ahile, de zei şi de mine te-ndură amintindu-ţi
C-ai şi tu tată bătrân. Ba eu sunt mai vrednic de milă,
N-am biruit şi făcut-am ce n-a făcut nimeni pe lume,
mâna ce crud îmi ucise feciorul am dus-o la ură”.
Zise, şi-un dor de părinte şi-o jale-i stârni lui Ahile.
El pe moşneag apucându-l de mână domol îl împinse
Şi se porniră pe plâns amândoi. Unu-şi plânge feciorul,
Plânge cu hohote lungi, întins la picioare-naintea
Celuilalt, care iar după tată-său plânge, ba??reme
După prieten şi casa răsună de plâns şi de vaier…”
(XXIV, 479-504, p. 455-456)
 Aşa se sfârşesc, într-un halo de poezie şi de frumuseţe, faptele celui mai viteaz erou al
literaturii universale; nu peste mult timp, Ahile va muri şi el, lovit în călcâiele-i „vulnerabil”
de săgeata lui Paris.
Pandantul „modern” al lui Ahile este Hector, pare-se eroul preferat al lui Homer, prin
încrederea sa nemărginită în om, pe care o ilustrează viaţa şi moartea lui Hector.
Dacă exista în antichitate o Ahileidă, care descria viaţa eroului troian, Hector este un
personaj mai nou, plăsmuit de Homer în întregime (întrucât se zice că exista doar o tradiţie
nedezvoltată privitoare la Hector).
De la început trebuie să spunem că Hector întruchipează umanitatea superioară pe care
ne-o propune Homer. Nu întâmplător, cel mai frecvent criticat personaj epic de către Platon
este Ahile, pe când Hector este trecut sub tăcere.
Ca şi la Ahile, cea dintâi imagine impresivă a lui Hector este forţa. Hector este un
viteaz puternic care stârneşte groaza în tabăra aheilor; la un moment dat era pe punctul de a da
foc corăbiilor acestora, şi înfrângerea aheilor ar fi fost atunci inevitabilă.
Spre deosebire de Ahile, vitejia lui Hector este de altă natură; nu este vitejia pură
ahileană, ci este curaj socratic, ivit din disciplinarea fricii, din reflecţia asupra friciiii.
Reluând concepte ale criticii moderne, l-am putea socoti pe Hector un „erou neeroic”
(Unheroic Hero), adoptând formula lui W. Thackeray din The Vanity Fair.
Lui Hector îi este teamă din instinct; pentru început nu-şi poate stăpâni frica, atunci când
asupra sa se năpusteşte masivul Aiax, „turnul aheilor”, „mare şi-nfiorător… c-un zâmbet în
faţă”, dar îşi disciplinează frica, încrezându-se în ştiinţa sa militară:
„Aias Telamoniene, mărite păstor de oştire,
Nu căuta să mă sperii ca pe un copil care-i firav
Sau ca pe-o biată femeie ce nu se pricepe la arme.
Eu doar ştiu bine luptatul şi cum se omoară bărbaţii,
Ştiu să dau scutul de piei argăsite la dreapta, la stânga,
Şi să mă apăr cu el şi să fiu neînvins la bătaie.
Ştiu să dau buzna cu carul în valma de cai şi de care,
Ştiu şi pe jos să mă prind la jocul războiului crâncen.
Totuşi, cât eşti de voinic, eu nu voi să-ţi dau ca mişelul
Crunta-mi lovire pe-ascuns, ci pe faţă de pot să te birui”.
(VII, 204-205; 227-236, p. 154; 155)
Erou neeroic, Hector se lasă stăpânit de laşitate, atunci când rămas singur înaintea
morţii întruchipate de Ahile se gândeşte să fugă în cetate şi să-l evite pe Ahile, şi astfel,
moartea.
Îşi înfrânge şi de data aceasta frica, şi se avântă spre onoare cu preţul vieţii:
„Vai, negreşit că de-acuma la moarte chematu-m-au zeii…
Moartea cumplită-i aproape de mine, e-acolea…
Hai dar încalte să nu mor ca omul mişel şi netrebnic,
Să izbândesc ceva mare, s-ajungă de pomina lumii”.
(XXII, 286; 290; 294-295, p. 412)
Aşadar, Ahile este vitejia în sine, Hector, însă, este curajos printr-un act de reflecţie.
Personalitatea lui Hector este, însă, mai umană, întrucât atinge toate domeniile posibilului
uman: puternic şi fricos, singur şi apărător al ţării, pasional (îşi iubeşte soţia şi copilul ca de la
egal la egal – lucru nemaipomenit pentru acele timpuri) şi raţional, ucigaş (din cauza
războiului) şi civilizat etc.
Hector este superior urii, pe când Ahile ucide din ură. Hector nu vrea să-l ucidă pe Ahile
întrucât este Ahile, ci întrucât este duşmanul Troiei.
Eroul civilizaţiei „moderne”, Hector respinge violenţa şi doreşte să rezolve conflictele
printr-un pact încheiat cu Ahile.
Pe de altă parte, idealurile pentru care luptă Hector sunt imagini foarte concrete: Troia,
Andromaca, Astyanax etc.
Iată de ce, imaginea lui Hector se înscrie pe traiectoria universalităţii, pe când Ahile
rămâne limitat la particularul pasiunii sale.
Hector reprezintă lumea nouă, poate o lume „prozaică” – aşa cum spune Hegel despre
lumea romanului burghez –, Ahile reprezintă lumea poeziei originale, a frumuseţii forţei şi
fermităţii.
Alături de cei mai vajnici războinici de la Troia, luptă mulţimea celorlalţi, care, fiecare
îţi dobândeşte locul său de importanţă logică şi estetică în economia textului homeric.
În ordinea participării la desfăşurarea acţiunii epice, trebuie amintiţi aci cei doi Atrizi,
Agamemnon şi Menelau, uriaşul Aiax, fiul lui Telamon, iutele Aiax, fiul lui Oileus, masivul
Diomede, fiul lui Tydeus, inteligentul Ulise (Odysseus), înţeleptul şi sfătosul bătrân Nestor,
Phoenix, bătrânul care s-a îngrijit de copilăria lui Ahile, Patrocle, prietenul lui Ahile etc., din
tabăra ahee; Paris-Alexandru, cel care a adus-o la Troia pe Elena, soţia lui Menelau, fapt
pentru care războiul cu Troia a avut loc, „nenorocirea cetăţii sale”. frumos şi în aceeaşi
măsură laş, preferând lupta de departe, cu arcul, unei lupte drepte, corp la corp, apoi viteazul
şi cumpătatul Eneas, eroul eponim al celei mai de seamă epopei a latinităţii de mai târziu,
Polidamas, tânărul Licaon, Sarpedon, Glaucos şi atâtea alte victime ale lui Ahile, în tabăra
troiană.
Aproape fiecare personaj de importanţă în desfăşurarea acţiunii epice are o „aristeia” a
lui, adică o ilustrare a lui în alese fapte de arme, ceea ce-l fixează bine în memoria
ascultătorilor şi cititorilor.

Iliada este epopeea luptei, şi de cele mai multe ori Homer zăboveşte în detalii realiste
ori de-a dreptul naturaliste asupra scenelor de luptă pe viaţă şi pe moarte.
Indiferent de rangul lor, indiferent de poziţia pe care o ocupă în acţiune epică, toţi eroii
de la Troia, toate personajele homerice din Iliada optează invariabil pentru glorie, pentru
consideraţie socială şi istorică: dorinţa lor de a face ceva memorabil înaintea oamenilor.
Iată-l pe Ahile care iese ferm din tragica dilemă cu care-l avertizează mama sa Tetis şi calul
Xanthos:
„Dacă la Troia statornic rămân şi mă-ncaier sub ziduri,
N-o să mă-ntorc înapoi, dar slava-mi în veac o să fie;
Iar dacă eu voi ajunge acasă în scumpa mea ţară,
Pierde-voi slava cea mare, dar îndelungate-o să-mi fie
Zilele…”
(IX, 407-411, p. 190)
Iată-l pe Hector care chiar înaintea morţii iminente cu care-l împresurase „şoimanul” Ahile
gândeşte că trebuie să „izbândească ceva mare, s-ajungă de pomina lumii” (XXII, 294-295, p.
412)
Există, din această cauză, în Iliada o anume melancolie, o „durere universală” care-i
învăluie pe eroii de la Troia, de fapt reversul tragic al „homericei” lor sete de viaţă.
Pe de altă parte, toţi eroii homerici ştiau şi credeau că viaţa lor depinde da „moira”
(μο˜ρα), legea supremă a tuturora, oameni şi zei deopotrivă, care fixează „lotul” (αïσα) de
existenţă al fiecăruia, cu întreaga suită de fapte, de succese şi eşecuri. De la un capăt la
celălalt al Iliadei, de la începutul şi până la sfârşitul literaturii eline antice, moira (aisa) îşi
face simţită prezenţa în gândirea şi comportamentul oamenilor; între eroii Iliadei, singur
Ahile, ca cel mai viteaz luptător de la Troia, beneficiază de posibilitatea alegerii, a opţiunii
între glorie şi viaţă; dar cum gloria este secundată de moartea iminentă, iar viaţa lungă, dar
lipsită de glorie, nu poate fi calificată decât ca anostă, dilema tragică ahileană ne duce cu
gândul la altă idee, la o altă învăţătură a vechilor greci şi a contextului sud-est european,
precum că orice faptă de renume reclamă sine qua non u sacrificiu subsecvent. Mai cu seamă
că zeii mai totdeauna se arată invidioşi faţă de succesele muritorilor.
 Şi iată-ne ajunşi la capitolul intervenţiile zeilor în poemul homeric, al „modalităţilor de
apariţie” ale acestora în textul homeric, al mitografiilor personajelor zeeşti.
Aşa cum s-a spus mai înainte, zeii se deosebesc de oameni numai gradual, nu şi
structural, ei nefiind altceva decât oameni proiectaţi în ideal de către imaginaţia grecilor antici
şi a celui dintâi poet al lor.
În viziunea compoziţională a lui Homer, intervenţia zeilor în acţiunea epică era de cel
puţin două ori motivată: mai întâi prezenţa zeilor era motivată din punct de vedere
paradigmaticiii, ei nefiind altceva decât modele, idealuri spre care trebuie să tindă în
permanenţă muritorii; în al doilea rând, prezenţa zeilor era cerută din motive estetice, căci
elementele miraculoase pe care le aduc cu sine zeii conferă epopeii garanţia receptării „întru
plăcere”: „Iraţionalul – de care depinde în cea mai mare măsură miraculosul – îşi are locul
mai curând în epopee, pentru motivul că eroul nu se vede … Miraculosul e de altminteri
plăcut; dovadă faptul că toţi câţi au de povestit ceva o fac adăugând şi de la ei, ca să-şi desfete
ascultătorii” – scrie Aristoteliv.
i
Cf. André Bonnard, Civilizaţia greacă, vol. I, trad. de Iorgu Stoian, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 60 u.
ii
Cf. André Bonnard, op. cit., p. 65 u.
iii
Aristotel, Poetica, cap. al XV-lea, trad. cit., p. 72-74.
iv
Ibidem, XXIV, 146 a, 10-2, trad. cit., p. 98-90.