Cuprins

Iliada..........................................................................................................................2

Odiseea......................................................................................................................6

Oedip rege................................................................................................................10

Orestia......................................................................................................................16

Eneida......................................................................................................................19

Divina comedie........................................................................................................35

1
 Iliada

Rezumat

Intriga din Iliada începe după trecerea a aproape zece ani de asediu al Troiei de către forțele
grecești, conduse de Agamemnon, regele din Micene. Agamemnon este antrenat într-o dispută de
înapoiere sau nu a prizonierei sale troiene, Chryseis, tatălui ei, preot al lui Apollo. El câștigă în
această dispută, refuză să o elibereze și amenință să ceară o răscumpărare pentru ea tatălui său.
Chryseis se roagă lui Apollo să-i dea ajutor, așa că zeul, ofensat, trimite peste tabăra grecească o
epidemie de ciumă.

La ordinele eroului războinici Ahile, soldații greci îl forțează pe Agamemnon să o înapoieze pe

Chryseis și pune capăt molimei. Însă, când Agamemnon este de acord, în cele din urmă, fără
tragere de inimă, să o elibereze, o ia în schimb pe Briseis, concubina pradă de război a lui însuși
Ahile. Simțindu-se dezonorat, plin de mânie, Ahile își retrage luptătorii săi mirmidonieini din
războiul troian.

Pentru a pune la încercare loialitatea grecilor rămași, Agamemnon pretinde că le poruncește să

abandoneze războiul, dar Odiseu îi încurajează să continue lupta. În decursul unui scurt
armistițiu al ostilităților dintre trupele troiene și cele grecești, Paris și Menelau se înfruntă de unii
singuri pentru Elena, în timp ce rege troian, Priam, privește confruntarea lor de pe zidurile
orașului său. În ciuda intervenției Afroditei de partea chipeșului Paris, Menelau învinge.
După terminarea luptei, zeița Atena, care-i favorizează pe greci, îi provoacă pe troieni să încalce
armistițiul, așa că începe o altă bătălie.

De-a lungul acesteia, eroul grec Diomede, întărit de Atena, îi spulberă pe troienii dinaintea lui.
Oricum, în aroganța și setea sa oarbă de sânge, o rănește pe Afrodita. Între timp, în castelul
troian, în pofida împotrivirii soției lui, Andromaca, Hector, eroul troian fiu al lui Priam, îl
provoacă pe eroul grec Ajax la o luptă în doi și este aproape înfrânt de acesta. Printre toate astea,
în fundal, diverși zei și zeițe (în special Hera, Atena, Apollo și Poseidon) continuă să se certe, să
manipuleze și să intervină în război, în ciuda poruncilor lui Aeus de a nu face așa ceva.

2
Încăpățânat, Ahile refuză să dea ascultare cererilor de ajutor ale lui Agamemnon, Odiseu, Ajax,
Pheonix, respingând onorurile și bogățiile ce-i sunt dăruite, inclusiv oferta lui Agamemnon de a
i-o da înapoi pe Briseis. Între timp, Diomede și Odiseu se furișează în tabăra troiană, unde fac
ravagii. Dar, cu Ahile și soldații săi în afara bătăliei, norocul pare să înceapă să se întoarcă în
favoarea troienilor. Agamemnon este rănit în bătălie și, în ciuda eforturilor lui Ajax, Hector
pătrunde în tabăra fortificată a grecilor, rănindu-i pe Odiseu și Diomede, și amenință să
incendieze corăbiile grecești

Încercând să îndrepte situația, Patrocle își convinge prietenul și iubitul, Ahile, să-l lase să-
i îmbrace armura și să-i conducă pe mirmidoni împotriva troienilor. În primele două dăți are
succes în asalturile contra troienilor, omorându-l pe Sarpedon (fiul lui Zeus). Amețit de victorii,
Patrocle uită avertismentul lui Ahile de a fi prudent, și îi urmărește pe troienii puși pe fugă până
la zidurile Troiei. Ar fi reușit să cucerească orașul dacă nu i s-ar fi pus în cale Apollo.

Zeul muzicii și soarelui este cel dintâi care-l lovește pe Patrocle. După asta, în fierbințeala
bătăliei, Hector dă și el de deghizatul Patrocle și, crezând că este Ahile, se luptă cu el (și cu
ajutorul lui Apollo) îl ucide. Menelau și grecii reușesc să recupereze corpul lui Patrocle înainte ca
Hector să poată să-l mutileze.

Îndurerat de moartea companionului său, Ahile se reîmpacă cu Agamemnon și se alătură din nou
bătăliei, distrugând, în furia sa, toți troienii care-i ies înainte. Pe când războiul de 10 ani ajunge la
culme, chiar și zeii se angajează în confruntări și pământul se cutremură din cauza tumultului
asurzitor al luptei.

Purtând o armură nouă creată special pentru el de Hefaistos, Ahile își răzbună prietenul
omorându-l pe Hector într-o înfruntare în doi, dar apoi pângărește și profanează trupul prințului
troian vreme de mai multe zile. Acum, în sfârșit, funeraliile lui Patrocle pot avea loc în ceea ce,
consideră Ahile, a fi un mod potrivit. Tatăl lui Hector, regele Priam, ajutat de Hermes, preia
trupul lui Hector de la Ahile, iar Iliada se încheie cu funeraliile acestuia de-a lungul unui
armistițiu de 12 zile garantat de Ahile.

3
Analiză

Deși atribuită lui Homer, Iliada este clar dependentă de o tradiție orală mai veche și este posibil
să fi fost o moștenire colectivă a mai multor poeți-cântăreți dintr-o lungă perioadă de timp (din
punct de vedere istoric, căderea Troiei este, de obicei, datată la începutul secolului al XII-lea
î.Hr.). Homer a făcut parte, probabil, din prima generație de povestitori alfabetizați, de vreme ce
alfabetul grec a fost introdus la începutul secolului al VIII-lea î.Hr. Se știe asta întrucât limbajul
folosit în poemele sale epice este o versiune arhaică a celui grec ionic, cu un amestec de alte
dialecte precum cel aeloic. Oricum, nu este sigur că însuși Homer (dacă a existat vreodată) a
scris, de fapt, versurile poemului.

Iliada a fost parte a unui grup de poeme antice cunoscut ca și "Ciclul epic", multe dintre ele fiind
pierdute. Acestea tratau istoria războiului troian și evenimentele din jurul său. Indiferent dacă au
fost sau nu consemnate în scris, se știe că poemele lui Homer, alături de celelalte, erau recitate în
ultimele zile ale festivalurilor și ale unor evenimente ceremoniale de cântăreți sau rapsozi
profesioniști.

Iliada nu relatează și despre evenimentele timpurii din războiul troian, așa cum se petrecuseră
timp de zece ani înaintea celor descrise în poem, cum ar fi încercarea de recuperare a Elenei,
soția regelui Menelau din Sparta, după răpirea ei de către prințul troian Paris. De asemeni, nu
sunt cuprinse în poem moartea lui Ahile și cucerirea, în cele din urmă, a Troiei, acestea fiind
subiectele altor poeme (ne-homerice) din "Ciclul epic", are au supraviețuit numai în fragmente.
Odiseea, o altă operă a lui Homer, narează despre călătoria îndelungată a lui Odiseu către casa sa
din Itaca, după sfârșirea războiului troian.

Iliada consistă din 24 de cărți, conținând 15.693 de hexametri dactilici. Multe fraze, uneori
pasaje întregi, sunt repetate cu exact aceleași cuvinte o dată și încă o dată, parțial pentru a
îndeplini cerințele hexametrice și parțial ca parte a formulei tradiției orale. În același fel, multe
din expresiile descriptive sunt legate de câte un anumit personaj (precum "iutele de picior Ahile",
"Diomede al strigătului marelui război", "Hector al coifului strălucitor").

Zeii și zeițele posedând nemurire apar ca personaje în Iliada, înfățișându-și individualitatea și

voința în acțiunile lor. Sunt, însă, și creaturi religioase, uneori alegorice, alteori psihologice,

4
relația lor cu oamenii find extrem de complexă. Sunt frecvent folosiți ca un mijloc de a se explică
cum sau de ce a avut loc un anumit eveniment dar sunt, totodată, utilizați ca o modalitate comică
de a se ieși din tensiunea, încrâncenarea războiului, imitând, parodiind și luând în râs muritorii.
Adeseori, zeii, ca și muritorii, par să fie ușuratici, meschini și cu mințile înguste.

Paradisul Pierdut al lui John Milton: Adam și Eva au ales să se înfrupte din fructul oprit!

Principala temă a poemului este cea a războiului și păcii, aceasta fiind, esențial, o descriere
bătăliilor pentru Troia. Epopeea lui Homer ne inspiră un simțământ de oroare și zădărnicie dar și
unul al eroismului și gloriei care se adaugă desfășurării luptei. Homer pare atât să deteste
războiul, cât și să-l glorifice. Adesea, îl compară cu povestiri despre vremuri de pace de acasă,
ceea ce servește ca un contrast față de război, reamintindu-ne de valorile umane care sunt
distruse de conflictul armat. Conceptele de eroism și onoare care rezultă direct din intrigă sunt,
de asemeni, teme majore ale poemului.

Ahile, în particular, este asociat cu codul eroic, iar întreprinderile sale sunt legate de credința sa
într-un sistem al onoarei, ce se opune bizuirii lui Agamemnon pe privilegiile sale regale. Însă, în
pofida bazării lui Ahile pe onoare, este ucis, ceea ce pune sub semnul întrebării dacă acțiunile
sale eroice merită sacrificiile sale.

"Menin" sau "menis" ("mânie" ori "furie") este cuvântul cu care începe Iliada, iar alt personaj
major este Ahile, care ajunge să-și înfrâneze mânia, luându-și responsabilitatea pentru acțiunile și
emoțiile sale.

5
 Odiseea

Odiseea, unul dintre cele două poeme epice majore atribuite lui Homer, reprezintă una dintre cele
mai vechi opere din literatură, citită adeseori chiar și în prezent. Asemeni Iliadei, poemul este
împărțit în 24 de cărți. El se focalizează asupra eroului grec Odiseu, regele din Itaca, și asupra
călătoriei sale spre casă după războiul troian.

Rezumat

Au trecut zece ani de la căderea Troiei și eroul grec Odiseu (Odysseus) nu s-a întors încă în
regatul său din Itaca. O mare și nerușinată mulțime de pețitori, care dăduseră năvală în palatul lui
Odiseu și îi jefuiseră pământurile, continuă să îi curteze soția, Penelopa. Ea i-a rămas însă
credincioasă lui Odiseu. Prințul Telemah (Telemachus), fiul lui Odiseu, vrea, cu disperare, să-i
alunge pe pețitori, dar nu are încrederea în sine însuși și experiența necesare pentru a se lupta cu
ei. Unul dintre aceștia, Antinous, plănuiește să-l ucidă pe tânărul prinț, eliminând astfel singura
opoziție față de punerea sub stăpânirea lor a palatului.

Un lucru neștiut de pețitori este că Odiseu este, în continuare, în viață. Frumoasa nimfa Calypso,
stăpânită de dragostea pentru el, l-a făcut prizonier pe insula sa, Ogygya. Odiseu tânjește să
revină la soția lui și fiul său, însă nu are la dispoziție nici o corabie și nici un echipaj care să-i
permită să evadeze. În vreme ce zeii și zeițele de pe muntele Olimp dezbat viitorul lui Odiseu,
Atena, cel mai mare suporter al lui printre divinități, se hotărăște să-l ajute pe Telemah.

Deghizată ca un prieten al bunicului prințului, ea îl convinge pe Telemah să convoace o adunare

a tuturor aspiranților la mâna mamei sale, în cadrul căreia să le facă reproșuri. Atena îl
pregătește, totodată, pentru o mare călătorie spre Pylos și Sparta, unde regii Nestor și Menelau,
tovarășii lui Odiseu din decursul războiului, îi dau de veste că Odiseu este în viață și este captiv
pe insula lui Calypso. Telemah își trasează planuri de întoarcere acasă și, între timp, în Itaca,
Antinous și ceilalți pețitori pun la punct o ambuscadă prin care să-l omoare atunci când ajunge în
port.

6
De pe muntele Olimp, Zeus îl trimite pe Hermes pentru a-l salva pe Odiseu de Calypso. Hermes
o convinge pe Calypso să-l lase pe Odiseu să-și construiască un vas și să plece. Eroul dornic să
revină casă începe să navigheze pe noua sa corabie dar, când Poseidon, zeul marii, îl află
îndreptându-se spre Itaca, stârnește o furtună pentru a-i scufunda vasul. Poseidon îi poartă pică
lui Odiseu de când acesta i-a orbit fiul, ciclopul Polifem (Polyphemus). Atena intervine pentru a-l
izbăvi pe erou de mânia zeului marii, și acesta acostează la Scheria, regatul fenicienilor. Nausica,
prințesa feniciană, îi arată palatul regal, și Odiseu este întâmpinat călduros de rege și regină.
Când îl identifică drept Odiseu, gazdele sale, care auziseră de faptele sale de la Troia, sunt
uimite. Ele îi promit să-i ofere un drum sigur către Itaca dar, mai întâi, îl roagă să le spună
povestea aventurilor sale.

Odiseu își petrece noaptea descriind înlănțuirea fantastică de evenimente care l-au condus la
sosirea sa pe insula lui Calypso. El își amintește și de călătoria sa pe Tărâmul Mâncătorilor de
Lotus., lupta lui cu ciclopul Polifem, și cu monstrul mării Scila (Scylla). Când își termină
povestea, fenicienii îl readuc în Itaca, unde el găsește coliba credinciosului său porcar, Eumaeus.
Deși Atena l-a deghizat pe Osdiseu ca un cerșetor, Eumaneas îl primește pe acesta afectuos, și-l
hrănește în casa sa. Odiseu îl întâlnește pe Telemah, întors din Pylos și Sparta, în ciuda
ambuscadei pusă la cale împotriva sa, și îi relevă acestuia cine este el de fapt. Oreste și Telemah
își întocmesc un plan de a-i masacra pe pețitori și a recâștiga conducerea asupra regatului.

Atunci când Odiseu ajunge la palat, a doua zi, deghizat încă asemeni unui cerșetor, el este abuzat
și insultat de pețitori. Singura persoană care-l recunoaște este bătrâna sa doică, Eurycleia, deși
această jură că-i va păstra secretul. Penelopa devine interesată de acest cerșetor ciudat, bănuind
că poate fi soțul ei de mult timp pierdut. Isteață, Penelopa organizează un concurs de tras cu
arcul în ziua următoare și pretinde că se va mărita cu cel care poate întinde coarda marelui arc al
Odiseu și va trimite o săgeată printr-un șir de 12 topoare, un lucru pe care numai Odiseu fusese
vreodată capabil să-l facă. La competiție, toții pețitorii, unul după altul, încearcă în zadar să
întindă coarda arcului. Odiseu îl ia în mâinile sale și, cu puțin efort, trage o săgeată printre cele
12 topoare. Apoi își întoarce arcul spre pețitori. El și Telemah, sprijiniți de câțiva servitori fideli,
îi omoară până la unul pe pețitori.

Odiseu își dezvăluie identitatea întregului palat și se reunește cu iubitoarea sa Penelopa.

Călătorește spre marginea regatului pentru a-și vedea tatăl îmbătrânit, Laertes. Cei doi sunt

7
atacați de membrii familiilor răzbunătoare ale pețitorilor morți, însă Laertes, reînvigorat de
întoarcerea fiului său, reușește să-l omoare pe tatăl lui Antinous și pune capăt atacului. Zeus o
însărcinează pe Atena să reinstaureze pacea. Cu puterea sa asigurată în Itaca și cu familia sa
reîntregită, calvarul lui Odiseu ajunge să se sfârșească.

Analiză

Odiseea ne spune povestea unui protagonist eroic, dar departe de a fi perfect, care se războiește
cu mulți dușmani, inclusiv cu propria sa inabilitate de a lua în seamă avertismentele zeilor, în
călătoria sa anevoioasă spre casă de după război. De-a lungul său, poemul explorează idei despre
destin, pedeapsă și forțele civilizației îndreptate împotriva sălbăticiei. Odiseea nu este istorisită
cronologic sau dintr-o singură perspectivă, poemul fiind organizat către un singur obiectiv:
revenirea lui Odiseu acasă, în Itaca, unde îi va înfrânge pe pețitorii nerușinați stăpânind peste
palatul său și se va regăsi cu soția lui fidelă, Penelopa.

Odiseu este motivat în special de al său "nostos" sau dorința de reîntoarcere acasă, o noțiune din
cultura eroică ce încurajează vitejia în război prin reamintirea a tot ce este legat de cămin.
Revenirea lui Odiseu reprezintă tranziția de la o viață ca războinic pe câmpul de luptă înapoi la o
viață de soț, tată și cap al familiei. De aceea, Odiseu este mobilizat în cele din urmă de năzuința
de a-și revendica aceste elemente ale identității și a deveni iarăși persoana care era înainte de a
pleca la războiul troian, cu atât de mult timp mai înainte.

Conflictul principal din poem este cel dintre dorința lui Odiseu de a fi din nou acasă și forțele
care-l împiedică să-și materializeze acest țel, un conflict pe care naratorul Odiseei îl expune chiar
din versurile de început. În secțiunea introductivă, Homer face apel la muză pentru a-i inspiră
povestea care urmează. Aici, naratorul specifică subiectul poemului Odiseea și obiectivului lui
Odiseu de pe parcursul poemului: "să-și salveze viața și să-și ducă camarazii acasă".

Naratorul identifică cauzele problemei lui Odiseu de a se întoarce acasă, făcându-i responsabili
pentru asta atât pe zeul soarelui, Helios, cât și tovarășii săi navigatori: "Imprudența propriilor lor
căi i-a distrus pe toți, nebuni orbi, ce au devorat vitele soarelui și au amânat ziua întoarcerii lor".
Homer îl numește apoi pe Poseidon ca unul dintre principalii inamici ai lui Odiseu, întrucât
tuturor zeilor din Olimp le este milă de erou, cu excepția lui Poseidon, care "înfuriat peste poate,

8
s-a întors împotriva mărețului Odiseu până când acesta a ajuns pe pământul său natal". În fine,
Homer ne spune că Odiseea va fi povestea călătoriei de revenire cu succes acasă a lui Odiseu.

Acțiunea incitantă a poveștii debutează cu sosirea Atenei în Itaca, unde fiul lui Odiseu, Telemah,
și soția lui, Penelopa, sunt sâcâiți de pețitorii care se îndoapă cu mâncarea și vinul lor. Atena,
deghizată, îi spune lui Telemah că tatăl său este în viață și că trebuie să pornească într-o călătorie
pentru a afla ce se petrecuse cu el după războiul troian. Neîncrezător că Atena îi mărturisește
adevărul, se îmbarcă totuși pentru călătorie, după ce îi avertizează pe pețitori să îi lase în pace
mama.

Îl vedem pe Telemah îndoindu-se de sine însuși ca și conducător, dar îmboldit să preia

responsabilități și să-l urmeze pe tatăl său ca rege. Se detaliază apoi despre cum Telemah
descoperă faptul că Odiseu este ținut captiv pe insula lui Calypso și despre pierderile incredibile
pe care le-a suferit în bătălie. Întrucât Telemah era doar un copil când plecase Odiseu, aceasta
este prima oară când aude ceva despre tatăl său. Totodată, se bucură de ospitalitatea grecească pe
când gazdele sale îl îmbăiază în ulei, pregătesc petreceri în onoarea sa și îl copleșesc cu daruri
când vine vremea să plece.

Acțiunea tot mai intensă din poem îl are în centru pe Odiseu care, după ce este eliberat de pe
insula lui Calypso, pornește spre casă, dar corabia sa este atacată de Poseidon, încă mânios
pentru că acesta îl orbise pe fiul său, ciclop. Odiseu ajunge astfel la mal în Phaecia, unde le
istorisește gazdelor sale povestea indelungii și chinutoarei sale călătorii de la părăsirea Troiei. În
acesta povestire vedem personajul lu Odiseu ca fiind îndrăzneț, curios și încrezător în el însuși.

9
 Oedip rege

- subiectul –

Capodopera a literaturii anitce, Oedip rege este o tragedie reprezentativa pentru confruntarea
dintre om si destin. Aceasta tema, caracteristica tragediei grecesti constituie o problema a omului
din toate timpurile.

Oedip rege este o tragedie a cunoasterii, eroul fiind stapanit de patosul adevarului pe care il va
afla cu pretul propriei sale prabusiri. Strucura piesei urmareste ianitarea lui Oedip spre adevarul
care ii va fi fatal, marcand loviturile pe care i le da destinul o data cu fiecare revelatie.

Cetatea Teba este bantuita de ciuma si regele Oedip si-a trimis cumnatul, pe Creon, sa afle de la
oracolul din Delphi cum isi poate salva tara de teribilul flagel. Creon se intoarce cu vestea ca zeii
vor face sa inceteze ciuma atunci cand tebanii il vor pedepsi pe ucigasul inca necunoscut al lui
Laios, fostul lor rege. De fapt, oracolul nu spune atat de precis dar Creon face legatura intre
raspunsul oracolului si crima nerezolvata.

Odată aflat motivul (unul din locuitorii cetăţii omorâse pe Laios, fostul conducător), Oedip
începe ancheta pentru aflarea adevărului, aruncând totodată un blestem asupra ucigaşului, pe care
îl sorteşte să fie toată viaţa urmărit de păcatul săvârşit, iar nici un locuitor să nu-l adăpostească
din motiv „că-i o ruşine pentru noi.” Prevestind parcă tragedia care urmează, adică taina naşterii
şi crimei lui Oedip, le mărturiseşte tebanilor un motiv superior al acţiunilor sale: „…Iar eu ce-i
sunt urmaş/ În scaunu-i regesc, cum şi-n al lui culcuş/ Căci azi a mea-i nevasta lui, iar pruncii
lui,/ De n-ar fi fost de soartă greu loviţi – ei azi/ Tot tată mi-ar fi spus, ca şi ai mei – eu vreau/ Ca
să-l răzbun, că greu au fost ei urgisiţi,/ Cum l-aş fi răzbunat pe tata.” Pornind cercetarea, el o
conduce tot mai aprig cu cât începe să bănuiască, la un moment dat că vinovatul ar putea fi chiar
el. Oedip este strain de Teba, el a venit din Corint si a fost incoronat rege in locul lui Laios, mort
de curand, ca rasplata pentru ca, rezolvand enigma Sfinxului, scapase cetatea de acest monstru
care lua viata tuturor celor care nu ii puteau raspunde la ghicitoare. Inainte de a intalni Sfinxul,

10
Oedip aflase de la oracolul din Delphi ce soarta il asteapta, isi va ucide tatal si se va casatori cu
propria lui mama. Astfel Oedip a hotarat sa nu se mai intoarca nicicand in Corint si sa plece in
Teba in incercarea de a scapa destinului. Insa pe drum ucide, dintr-o cearta, un batran. Să ne
gândim numai ce fel de tată este cel ce îl ucide Oedip – nu poruncise el ca pruncul să fie aruncat
în prăpastie? Oedip scapă prin miracol şi răpune el pe cel care îi plănuise moartea. Caci Laios
aflase si el de la oracol destinul sau, si precum fiul sau, incercase la randul sau sa evite
prezicerea. Dar Oedip nu stia ca isi ucise tatal.

Batranul proroc orb, Tiresias, prin darul sau cu totul aparte, cunoaste insa adevarul. Acum cand
Oedip cauta asasinul, il chema (la sugestia corului) pe Tiresias. Acesta refuza sa dezvaluie
secretul infiorat de gravitatea sa: „A sti e groaznic un lucru, cand nu-i de vreun/ Folos acelui
care-ar sti”. La insistentele lui Oedip care in cele din urma il acuza ca ar fi complotat la
detronarea regelui Laios, Tiresias raspunde cu aluzii ce tintesc tot mai clar spre regele insusi.
Cand in sfarsit il acuza direct: „Il cauti tu pe ucigas? Esti insuti tu!”, Oedip nu îl crede la început,
arunca jigniri şi acuzatii de complot împreună cu Creon pentru înlăturarea regelui. De la inceput
Oedip banuise ca motivele uciderii lui Laios erau politice si nu a fost atacat si ucis de niste
talhari, iar teoria unei noi conspiratii a inceput sa se contureze in mintea sa. Totusi bătrânul
profet spunea adevarul, ceea ce Oedip nu stie inca si il ia in deradere pentru ca nu a reusit sa
rezolve ghicitoarea Sfinxului, caci e orb si inutil, dar acesta ii raspunde: “ma-nvinuiesti ca-s orb.
Dar oare tu,/ Cu ochi-ti buni, tu naruirea nu ti-o vezi?” Tot Tiresias intuieşte si orbirea lui Oedip:
„Azi vede-va orbi! E om avut – sărac/ Va fi! Un orb dus de toiag, cerşind tot prin/ Străini. Şi va
afla că alor lui copii/ Le-a fost şi tată …dar şi frate el le-a fost;/ Că maică-si i-a fost şi fiu, i-a fost
şi soţ;/ Şi că pe tatăl său şi l-a ucis!… Te du-n/ Palat! Şi să frămânţi în gând tot ce ţi-am spus./ Iar
de-ai să afli că-am prezis greşit, să spui/ Că-n meşteşugul meu sunt un nepriceput!” Oedip nu
pare a se putea concentra si furia lui creste, astfel in fata argumentelor (plauzibile!) ale lui Creon
cum ca nu este vorba de o conspiratie, el decide sa il condamne la moarte. Atunci intervine
Iocasta, legatura dintre ei, sotia lui Oedip si sora lui Creon. Incercand sa-l linisteasca, Iocasta,
fosta nevasta a lui Laios, releva cateva fapte care pentru ea nu au insemnatate dar care sporesc
zbuciumul lui Oedip: lui Laios i se perzise ca va fi omorat de propriul sau fiu, dar fusese ucis de
necunoscuti la incrucisarea a trei drumuri cu putin timp inaintea sosirii lui Oedip in Teba, astfel
incercand a dovedi ca profetiile nu sunt decat amagiri. Ingrozit de aceasta dezvaluire Oedip
marturiseste ca, fara sa vrea, in urma unei certe, omorase un batran in locul descris de Iocasta, la

11
rascrucea dintre Corint, Teba si Delphi. Isi face intrarea un mesager din Corint care aduce vestea
mortii regelui Polybus (tatal adoptiv al lui Oedip) si il informeaza ca poporul se asteapta ca el sa
se intoarca la tron. Oedip ezita, desi acesta ii confirmase ca prezicerea oracolului nu s-a infaptuit
si ca tatal sau nu a fost ucis de el, Oedip raspunde ca se teme de a-si vedea mama, Merope,
pentru a evita totusi spusele oracolului. Vestitorul aduce precizari care o fac pe regina Iocasta
amutita de groaza sa vada adevarul; Oedip nu este fiul regelui din Corint, ci ii fusese adus chiar
de catre mesager, la vremea aceea cioban, care il primise de la un alt pastor, din Teba.

Din descoperire în descoperire, Oedip se prăbuşeşte în „prăpastia crudului adevăr”: necunoscutul

pe care cu mulţi ani în urmă îl omorâse era chiar tatăl său, Laios; iar Iocasta, regina văduvă cu
care s-a căsătorit, este chiar mama sa. Orbit de furie o cauta ca sa o ucida. Un slujitor aduce
vestea că regina s-a spânzurat, înnebunită de păcatul săvârşit. Acelaşi slujitor înştiinţează că,
găsind-o moartă, Oedip şi-a scos ochii cu un ac pentru a-şi ispăşi îngrozitoarea crimă, el
nealegând moartea pentru că nu suportă gândul să-şi întâlnească părinţii pe lumea cealaltă.
Părăseşte Teba după ce, reflectând la consecinţele pe care le vor suporta fetele sale, îşi ia rămas
bun de la ele: „Pe voi, copile, dac-aţi pricepe de pe acum/ Eu mult v-aş sfătui: rugaţi-vă acum/
Ca orişiunde veţi trăi s-aveţi un trai/ Mai bun decât al tatălui ce v-a dat naştere…” Oedip si-a luat
lumina ochilor spre a se pedepsi si a nu-si mai vedea faradelegile. Dar orbirea lui are si un rol
simbolic, sugerand cunoastera profunda, pe vremea cand avea ochi, el nu vedea inauntrul sau. In
final, lumina puternica a adevarului i-a luat vederea asa cum soarele orbeste pe cel care cuteaza
sa-l priveasca tinta. O dată aflat ucigaşul, Oedip îşi asumă toate consecinţele pe care tot el le
hotărâse, conştientizând răul ce se sălăşluia în el. Faptul că a orbit reprezintă puterea interioară
ce îl caracterizează (amănunt specific eroilor de tragedie) şi lipsa puterii de a prevedea; dar,
totodată, ochii închişi în exterior se deschid în interior, putând privi adânc în sine. Oedip suportă
treptat starea de catharsis (exil), la fel ca şi cititorul, el prăbuşindu-se încet în interior, căci
păcatul moştenit se transformă în blestem. Prin destinul său, devine un arhetip cultural, o
paradigmă pentru înălţările şi decăderile omului. In simbolul orbirii gasim sensul inaltator al
tragediei: destinul l-a invins pe Oedip, dar acesta s-a ridicat deasupra sortii prin demnitatea cu
care a infruntat-o si prin patosul cu care s-a pus in slujba adevarului. Superioritatea omului
asupra destinului potrivnic sta in cunoastere!

12
Mitul lui Oedip poartă în el semnificaţii de o tulburătoare permanenţa umană. Dincolo de Sfinx,
incest şi paricid, sau mai bine zis prin mijlocirea lor ni se dezvăluie o profundă şi mereu actuală
filosofie. A reţine din drama lui Oedip şi a sublinia atât de îngroşat faptul că şi-a ucis tatăl şi a
devenit soţul maei sale înseamnă a scăpa esenţialul, a rămâne opac la filosofia ascunsă în
străvechea legendă a substitui marile şi eternele ei probleme, problemele minore şi particulare a
le unei societăţi în criză.

Personaje deosebite

Corul prin interventiile sale face legatura intre episoadele piesei, comentand situatia eroului.
Scotand in evidenta caracterul trecator al vietii, fericirii si maririi, corul dezvolta motivul soartei
schimbatoare, cea pe care latinii o vor numi „fortuna labilis”. Tot corul indica si o greseala a lui
Oedip, aceea de a se fi considerat fericit, uitand ca fericirea poate fi urmata de nenorocire.

Pastorul – trimis de catre regina sa ucida copilul in varsta de doar trei zile, pastorul pare a fi un
om de suflet care nu se poate demite la crima. Totusi, el minte cu nerusinare despre indeplinirea
ordinelor regale, si de ce nu si divine? Doar Apollo impinse cuplul regal la astfel de atrocitati.
Martor la uciderea lui Laios pe care il insotea la Delphi, dupa ce a fost promovat de la un simplu
pastor la garda regala, acesta minte din nou aruncand vina pe niste talhari. Dar cum a ajuns
regina sa isi dea copilul unui pastor? Si ce cauta acesta in palat? Ce fel de personaj este? La
inceput exista inclinatia de a ne parea rau de el, trebuie sa fie greu sa fi trait cu atatea secrete.
Desigur el stia ca regele era ucigasul predecesorului sau. In cele din urma era pregatit sa minta si
despre prietenia cu pastorul corintean avansat la rangul de mesager. Prin urmare, soarta unui om
maret, Oedip, cautator neobosit al adevarului si minte inteligenta care a rezolvat enigma
Sfinxului este pecetluita de un mincinos de rand, un om care nu a spus adevarul pana nu a fost
fortat.

Sfinxul joaca un rol simbolic deosebit in legenda lui Oedip, nu doar pazeste rascrucea dintre cele
trei drumuri, Delphi, Corint si Teba, ci prezice in ghicitoarea sa destinul lui Oedip. “Cine merge
dimineata in patru picioare, la amiaza in doua si seara in trei?” „Omul” a raspuns Oedip, dar oare
nu chiar Oedip este acel om? In patru picioare cand era micut, in doua cand a crescut si in trei
cand orb avea nevoie de baston. Si in afara de acest detaliu, Sfinxul i-ar fi putut prezice destinul

13
si in alte moduri, cu siguranta. Dar de ce a vorbit despre picioare? Poate pentru ce „Oedipous”
inseamna in limba greaca „picioare umflate”? Acest Oedip al carui glezne au fost strapunse
inainte de a fi condamnat la moartea de la care a fost salvat. Tot in limba greaca „oida” inseamna
a cunoaste. Pana la urma chiar titlul ne dezvaluie sensul tragediei, drama destinului si a
cunoasterii. Oedip rege e considerată o capodoperă, şi până astăzi a rămas un punct de referinţă.
S-a spus că este prin excelenţă o tragedie a destinului implacabil. De ce tebanii nu au aruncat pur
si simplu cu sageti in Sfinx in loc sa stea de-oparte si sa isi vada concetatenii devorati? Aparitia
acestui monstru mancator-de-oameni este o dilema? De ce ocupa un rol atat de crucial intr-o
legenda despre sentimentele si reactile umane, despre destinele si tragediile lor? De ce este deci
Sfinxul inclus in tragedie? Sfinxul este originar din Egipt. Marele Sfinx de la Giza (Egipt) se
poate asemana cu Sfinxul din Oedip rege prin faptul ca pazea calea inspre trei piramide (inspre
trei drumuri). Pe o inscriptie intre labele sale scria „Kheperi – Re – Atum”, cele trei nume date
zeitatii solare la rasarit – amiaza – apus. Coincidenta? Dar Sfinxul egiptean era barbat, si nu avea
aripii precum cel din Oedip rege (care a ales un mod teribil de ciudat pentru o faptura inaripata
de a se sinucide), iar in rolul sau de gardian era mai binevoitor!

In Odiseea, Homer atinge in trecere subiectul regelui Oedip insa nu vorbeste si despre Sfinx,
despre care auzim prima data la greci de la Hesiod care desi nu o descrie o numeste „necazul din
Cadmeans" (Teba). De la inceputul secolului 6 (750 i.C.), pictorii din Corint incep sa infatiseze
Sfinxul cu chip de femeie si cu aripi. Dar cine a trimis Sfinxul si de ce? Pentru a pedepsii tebanii
pentru pacatele lui Laios?

In istorisirea lui Homer, Sfinxul nu joaca, precum spuneam nici un rol. Dar incluzandu-l, Oedip
devine „cel care rezolva problema”, gasind astfel o oarecare compensare pentru pacatele sale.
Prin aceasta acceptiune il putem percepe ca pe un erou, Oedip care cauta cu pasiune rezolvarea
propriului sau mister si care dovedeste curajul de a se auto-condamna si pedepsi. Sofocle avea
nevoie de Sfinx pentru ca astfel putea dovedi inteligenta lui Oedip.

Adevarul?

Mai exista insa o explicatie. Rationala. Poate ca Oedip s-a nascut cu picioarele deformate si nu i-
a facut nimeni nimic, in definitiv nu se precizeaza clar cine a facut asa ceva, poate parintii inainte

14
sa il trimita sa moara (dar de ce?), sau pastorul inainte de a-l salva :)? Dar daca Oedip s-a nascut
cu o malformatie atunci putea fi privit ca o anomalie, un monstru si trebuia trimis sa moara in
afara orasului pentru a nu il pangari.

Dar Oedip nu a murit si s-a intors sa pangareasca orasul din nou … Sa nu uitam ca Oedip s-a dus
la Delphi pentru ca aflase ca este bastard, un om care nu isi cunoaste deci tatal si caruia i se
spune ca il va ucide, nu s-ar feri oare sa ucida orice om, de fapt probabil ca nu ar trebui sa se
fereasca, nu e ceva chiar atat de obisnuit, iar Oedip a ucis cinci oameni, pe tatal sau si patru
oameni din escorta sa…

Sau daca introducerea Sfinxului e un semn ca vorbeam de Teba, capitala din Egipt si nu cea din
Grecia? Velikovsky il identifica pe Oedip cu faraonul ratacitor din Teba, Akhnaton (Amenhotep
IV) care slujea pe zeul solar Aton si care, de asemenea, se casatorise cu mama sa, regina Tiy.

15
 Orestia

Orestia (458 î.Hr.), singura trilogie din creaţia dramatică a Eladei, păstrată, îşi are substratul în
ceea ce legenda numeşte „tragedia Atrizilor”. O tragedie fără seamăn. Înainte de a intra în
povestirea analitică a celor trei piese, o descindere în mit e cel mai bun preludiu. E vorba de doi
fraţi, Atreu şi Tieste, blestemaţi de tatăl lor, Pelops, pentru că îl uciseseră pe un frate vitreg. După
un răstimp în care cei doi sunt izgoniţi din cetate, Atreu va ajunge pe tron. Dar întronarea, pe
care o râvnise, nu-i tihneşte, întrucât află că Tieste se înfruptă din farmecele nevestei lui. Îl
alungă bineînţeles, dar după un timp îl recheamă, ca pentru o împăcare. Dă pentru el şi un ospăţ,
la care, cu o fantezie monstruoasă, îi oferă, printre bucate, hălci din trupul copiilor acestuia, pe
care îi ucisese. Reacţia lui Tieste este un blestem: neam de neamullui Atreu să se omoare între
dânşii.

Şi cu aceasta ajungem la Agamemnon, „capodopera capodoperelor” (Goethe). S-a încheiat

războiul Troiei. Agamemnon, din spiţa lui Atreu, se întoarce învingător. Acasă îl aşteaptă, cu
vorbe mieroase soţia, Clitemnestra. Femeia, personaj de o anume complexitate, nu doar că îi
fusese necredincioasă, intrând în dragoste cu Egist, odrasla lui Tieste, dar i-a pus gând rău soţului
legiuit. Ajutată de amant, îl ucide pe Agamemnon, faptă atroce pe care nu o regretă, mai ales că
are şi un argument care ţine de simţământul matern. Bărbatul ei o jertfise, înaintea plecării la
război, pe fiica lor, Ifigenia, pentru ca zeii să dea vânt prielnic corăbiilor pornite spre Troia. Şi
Egist, în definitiv, ca fiu al lui Tieste, se crede îndreptăţit să ucidă.

Şi apoi, nu era o „sentinţă străveche”? O rosteste pătimaş Clitemnestra: „Ce-am făptuit/ Era
sortit”. Îşi uită, când spune aceste vorbe, neînfrânarea. În inima ei capabilă şi de iubire şi de ură
sentimentele se învălmăşesc. O zgândără faptul că Agamemnon a adus-o cu sine, captivă, pe
tânăra Casandra, fiica troianului Priam, preoteasă a lui Apolo (ale cărei profeţii, ca urmare a

16
supărării zeului, căruia ea nu-i oferise graţiile, nu le crede nimeni, deşi se împlinesc intotdeauna).
Casandra, care, având darul de a vedea în viitor, prevesteşte: „Ce-i scris să vie va veni”.

Legea talionului („Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!”) îşi urmează cursul. Vărsarea de sânge
duce la vărsarea de sânge. Zeii au o vină, pentru că s-au amestecat cum nu trebuie în destinele
muritorilor, dar şi aceştia s-au complăcut în păcat (de pildă, Clitemnestra priveşte cu voluptate şi
cu un morbid fior poetic sângele lui Agamemnon: ,,o dulce rouă a morţii”). Au greşit nu dintr-un
impuls de moment, ci pregătind pe îndelete crima. Iertarea nu poate veni de niciunde:„dacă apele
toate/ Pe-o albie numai s-ar scurge/ Nu pot niciodată să spele/ O mână pătată de sânge”.

Povestea nu s-a sfârşit, ea continuă în Hoeforele (Purtătoarele de libaţiuni) şi Eumenidele.

Omorul săvârşit de Clitemnestra nu avea cum rămâne nepedepsit. Iar instrumentul puniţiunii
zeieşti este Oreste, fiul lui Agamemnon şi al Clitemnestrei. Cu ajutorul surorii lui, Electra, şi
îndemnat stăruitor de Apolo, Oreste, întorcându-se în Argos şi dându-se drept un călător venit să
anunţe moartea.. lui Oreste, îl ucide pe Egist şi, după un dialog de intensitate dramatică, pe
mama lui, Clitemnestra.

Şi-a răzbunat părintele, dar a comis un matricid. N-a săvârşit omorul cu sânge rece. În sufletullui
s-a dat o luptă („E mama mea, am dreptul s-o omor?„), iar şovăiala care l-a cuprins semnalează o
licărire în cugetul său, care începe sa se desprindă de morala barbară a răzbunării cu orice preţ,
fiindcă aşa au vrut zeii. Iar acest început de desprindere de sub presiunea fatalităţii il face pe
Oreste într-o măsură răspunzător de fapta sa. Simţămintele de fiu cedează în faţa datoriei de fiu.
El nu putea să nu răzbune uciderea părintelui său.

Dar toate astea îl costă. O vreme, pare că Oreste şi-a pierdut minţile. Îngrozit de ce a făcut şi
urmărit de Erinii, aceste zeităţi care nu lasă pedepsită o fărădelege, tânărul se refugiază în
templul lui Apolo. Şi cu asta intrăm în arealul dramatic al Eumenidelor. Ca să le mai astâmpere
zelul, Apolo, cel care-l împinsese pe Oreste la crimă, le adoarme pe Erinii. Pentru scurt timp
însă, umbra Clitemnestrei, ieşită din mormânt, certându-le pentru apatia lor.

Furiile – care simbolizează convulsiile remuşcării – vin iar pe urmele lui Oreste şi îl ajung, chiar
şi în templul zeiţei Palas Atena, unde hăituitul, sfătuit de Apolo, căuta protecţie.Va urma o
judecată, la care urmăritoarele, dezlănţuite, cer pedepsirea făptaşului, ameninţând că altfiel vor
potopi Atena cu nenorociri. Însă înţeleapta Atena, la fel şi Apolo îi iau apărarea lui Oreste, zeiţa

17
promiţând Eriniilor că le va consacra un cult, într-un sanctuar al lor. Ca prin minune – suntem,
doar, în plină poveste -, înverşunatele duhuri încolăcite de şerpi se preschimbă în Eumenide,
divinităţi făcătoare de bine, proteguitoare.

Viitorul pare mai surâzător, chiar utopic (,,Blestemul vechi stârpit să fie”). „Sălbaticia urii”,
ţinând de o morală a începuturilor, e lăsată în urmă. Răzbunarea nu va mai fi să fie un imperativ
din tată în fiu, cu moarte pentru moarte. Asumată, vinovăţia va trebui, într-un fel sau altul,
plătită, o faptă rea, fie şi dictată de onoarea de familie, nemaiputând fi pusă doar înseama
destinului. Cel ce ia viaţa altuia dispune, începe să dispună, de liberul-arbitru, de aceea el nu
poate fi iertat decât după ce ispăşeşte.

Şi totuşi, oricât muritorii ar fi încercaţi de îndoială, oricât ar căuta să se împotrivească, destinul

îşi urmează cursul. Vrerii Moirelor (Parcelor) până şi Zeus i se supune. Iar dacă peste bietul om
se abate o anatemă, afurisenia se va răsfrânge şi asupra descendenţilor. Cel care cade în greşeală,
într-o greşeală gravă, îşi expune descendenţii unor pedepse cutremurătoare.

18
 Eneida

Rezumatul Eneidei - Cartea I

Vergilius își începe poemul epic prin enunțarea subiectului său, "Război și un bărbat la luptă", și
cerând muzei sau zeiței inspirației să explice mânia lui Juno, regina zeilor. Bărbatul despre care
este vorba e Enea (Aeneas), care fuge dintre ruinile orașului său natal, Troia, distrus de asaltul lui
Ahile (Achilles) și armata grecilor. Troienii supraviețuitori îl însoțesc pe Enea într-o călătorie
periculoasă, având scopul întemeierii unui nou cămin în Italia, dar, de-a lungul drumului lor,
aceștia trebuie să se confrunte cu răzbunatoarea Juno.

Juno îi poartă pică lui Enea întrucât Cartagina este orașul său preferat iar, conform unei profeții,
poporul descendent din troieni va distruge, într-o zi, Cartagina

De asemeni, mânia lui Juno este îndreptată împotriva Troiei deoarece un alt troian, Paris, o
desemnase pe Venus, și nu pe ea, drept câștigătoare într-un concurs de frumusețe dintre divinități.
Juno îl cheamă pe Eol (Aeolus), zeul vânturilor, poruncindu-i să trimită o mare furtună asupra lui
Enea pe când el navighează în sudul Siciliei, în căutarea unui port prietenos. Zeul se supune,
dezlănțuind o furtună groaznică contra troienilor epuizați de bătălii.

Enea privește cu oroare apropierea furtunii. Vânturile și valurile lovesc corăbiile sale, deviindu-
le de la curs și împrăștiindu-le. Pe măsură ce furtuna se întețește, Neptun, zeul mării, îi simte
prezența pe domeniul său. El le spune vânturilor că Eol i-a încălcat granițele și liniștește apele
chiar atunci când flota lui Enea părea să fie pe pragul scufundării. Lui Enea i-au mai rămas șapte
vase, iar ele se îndreaptă spre cel mai apropiat pământ care poate fi văzut: coastele Libiei, unde
se află orașul Cartagina. Când ajung la țărm, înainte de a pleca la vânătoare pentru hrană, Enea le

19
reamintește tovarășilor săi de adversitățile anterioare, mult mai periculoase, pe care le
înfruntaseră și de finalul sortit pe care se străduiesc să-l atingă.

Între timp, pe muntele Olimp, sălașul zeilor, mama lui Enea, Venus, este martoră la necazurile
troienilor și îl roagă pe Jupiter, regele zeilor, să pună capăt suferințelor lor. Jupiter o asigură că
Enea va găsi, în cele din urmă, casa sa promisă din Italia, și că doi descendenți ai lui Enea,
Romulus și Remus, vor fonda cel mai puternic imperiu din lume. Jupiter trimite apoi un zeu pe
pământ pentru a vedea dacă oamenii din Cartagina îi tratează cu ospitalitate pe troieni.

Enea rămâne neștiutor despre mașinațiile divine care-i influențează viața. În timp ce se găsește
într-o pădure, Venus apare, deghizată, în fața lui, și îi relatează despre cum Dido a devenit regină
Cartaginei. Sychaeus, soțul bogat al lui Dido, care locuise împreună cu ea în Tyre (un oraș din
Fenicia, în prezent Liban) fusese ucis de Pygmalion, fratele ei. Sychaeus i s-a înfățișat apoi lui
Dido ca o stafie și a sfătuit-o să plece din Tyre alături de fenicienii care se opunea tiranului
Pygmalion. Ea a fugit din oraș, iar emigranții fenicieni și-au găsit sălaș dincolo de mare, în Libia.
Acolo au întemeiat Cartagina, care a ajuns un oraș puternic.

Venus îl îndrumă pe Enea să meargă în oraș și să vorbească cu regina, care urma să-i ureze bun
venit. Enea și prietenul sau, Achates, se apropie de Cartagina, învăluiți într-un nor adus de Venus
pentru a nu fi zăriți. La marginea orașului, ei dau peste un altar al lui Juno și sunt uimiți la
vederea unei mari picturi murale înfățișând evenimentele din războiul troian.

Uluirea lor crește când ajung la curtea lui Dido și găsesc mulți dintre camarazii lor care se
pierduseră în furtună și îi cer lui Dido să le dea ajutor în refacerea flotei lor. Dido le aprobă cu
bunăvoință cererea și spune că își dorește să-l poată întâlni pe liderul lor. Achates remarcă faptul
că lui și lui Enea li s-a zis în mod clar adevărul cu privire la primirea lor călduroasă în Cartagina,
și Enea pășește în afara norului. Dido este impresionată și încântată să-l vadă pe vestitul erou, și
îi invită pe conducătorii troieni să ia masa cu ea în palatul său.

Venus se teme că Juno îi va incita pe fenicieni împotriva fiului ei și își trimite în Cartagina un alt
fiu, Cupidon (Cupid), zeul dragostei, care ia aici forma fiului lui Enea, Ascamus. Sub această
deghizare, Cupidon aprinde inima reginei cu o pasiune fierbinte pentru Enea. Cu iubire în ochii
săi, Dido îl roagă pe Enea să-i povestească aventurile sale din vremea războiului și de-a lungul
celor șapte ani de când plecase din Troia.

20
Analiza primei cărți din Eneida

Vergilius aderă la stilul epic creat de poetul grec Homer prin inserarea invocării muzei de la
debutul poemului său. Cu o invocare asemănătoare încep atât Iliada, cât și Odiseea, epopeele
homerice care sunt un model pentru Vergilius. Eneida reia subiectul din cele două epopei din
punctul la care ajunsese Homer. Evenimentele descrise în Eneida reprezintă, așadar, o continuare
a Iliadei și se desfășoară în același timp cu călătoriile lui Ulise (Ulysses) din Odiseea.

Vergilius face aluzie la epopeele lui Homer și încearcă, totodată, să-l depășească și să-l
revizuiască pe Homer, iar diferențele dintre cei doi scriitori marchează marchează notabil
evoluția literară. În vreme ce în Iliada și Odiseea, muza este invocată din primul vers, Vergilius
își începe Eneida cu cuvintele "Eu cânt" și abia, după un anumit număr de versuri, își rostește
invocarea. Este ca și cum Vergilius ar face acest lucru mai curând din obligație decât din cauza
unei credințe autentice în inspirația divină. El evidențiază prezența sa ca și narator și devine mai
mult decât un mijloc prin care este canalizat poemul epic.

Eroul de pe mare, cotropit de vremea rea și împiedicat de întâlniri neașteptate este un alt motiv
recurent din poezia epică antică. Din punct de vedere roman, derivat din cel grec, acțiunile și
norocul oamenilor sunt supuse unui destin unitar, iar evenimentele specifice din viețile lor sunt
produse de o grămadă de forțe supranaturale aflate în competiție. Enea, navigând de la ruinele
din Troia către Italia, nu deține întru totul controlul asupra direcției și avansării sale. Destinul a
stabilit ca Enea și oamenii săi să se focalizeze către un nou cămin în Italia, care va duce, în cele
din urmă, la crearea Imperiului Roman. Jupiter se asigură de asta și nici unul dintre zei nu poate
împiedica asta. Ei pot, totuși, afecta modul în care se petrece, și rivalitățile și loialitățile
personale ale zeilor ce intervin mereu alimentează conflictul din poem.

Motivele urii lui Juno față de troieni au fost binecunoscute de audiența romană a lui Vergilius,
care era familiară cu tradiția grecească. Homer detaliază fundalul resentimentelor lui Juno contra
Troiei în Iliada. Zeița disputei, Eris, a aruncat un măr de aur înaintea zeițelor Olimpului și a
declarat că era un premiu pentru cea mai frumoasă dintre ele. Mărul a fost pretins de trei zeițe:
Juno, Venus și Minerva. Ele au decis să-l pună pe troianul Paris, cel mai arătos dintre bărbațîi
muritori, să pună capăt disputei. În secret, fiecare dintre ele a încercat să-l mituiască și, până la

21
urmă, Paris i-a dat mărul de aur lui Venus pentru că ea ii oferise cea mai tentantă mită, adică să-i
ofere cea mai frumoasă femeie de pe pământ, Elena. Faptul că Elena era deja măritată cu regele
grec Menelau nu a făcut decât să genereze un alt conflict.

Când Paris a luat-o pe Elena la Troia, soțul ei, a adunat mai mulți viteji (inclusiv fratele său,
Agamemnon, Ulise și Ahile), și au navigat cu toții înspre Troia, inițiind războiul troian. Au ținut
sub asediu orașul vreme de 10 ani și, natural, zeițele au sprijinit ambele tabere. Juno și Minerva
i-au ajutat pe greci, iar Venus le-a dat ajutor troienilor, loialitatea sa față de ei fiind determinată
de faptul că războinicul troian Enea era fiul său.

Rivalitatea dintre zeițe se răsfrânge asupra narațiunii din Eneida, atât de mult încât, uneori,
povestea pare să fie mai puțin despre acțiunile personajelor muritoare, cât despre ciondăneala
dintre divinități care, în mod continuu, schimbă și manipulează evenimentele de pe pământ. Una
din temele principale din Eneida este că destinul învinge în final, atât pentru zei, cât și pentru
muritori.

Enea este sortit să se stabilească în Italia, și nici chiar mânia de nestăvilit a lui Juno nu poate
schimbă asta. Jupiter, a cărui voință este identificată inexorabil cu destinul, deoarece este cel mai
înalt zeu, se ocupă ca planul său să se materializeze. Când Juno îl pune pe Eol să-l chinuie pe
Enea, este necesar ca Jupiter să ia parte la acțiune, așa că o sprijină pe Venus. De fapt, intervenția
ocazională a lui Jupiter în interesul lui Venus, spre marea frustrare a lui Juno, constitue un model
general în Eneida.

În timp ce Juno încearcă să desfidă destinul pentru a-și satisface furia, Enea relevă în prima sa
cuvântare din epopee, către echipajul său, la ajungerea în Libia, abilitatea sa de a-și reprima
emoțiile și voințaîn urmărirea îndatoririi sale sortite.

Rezumatul Eneidei - Cartea a II-a

La cererea lui Dido, Enea (Aeneas) își începe povestea întristătoare, adăugând că relatarea sa
înseamnă să-și retrăiască durerile. Se întoarce în timp cu 10 ani, la războiul troian. La debutul
poveștii, grecii construiseră un uriaș cal din lemn gol pe dinăuntru, unde se ascund cei mai buni
soldați ai lor, înarmați până în dinți, în vreme ce restul armatei grecești rămâne ceva mai departe

22
de Troia. Vederea calului gigantic din fața porților orașului și câmpului de bătălie aparent părăsit
îi uluiește pe troieni.

Lângă cal, troienii găsesc un tânăr grec, pe nume Sinon. El le spune că grecii și-au dorit să fugă
din Troia de ceva vreme, dar au fost împiedicați să facă asta de furtuni puternice. Un profet le-a
zis să sacrifice pe unul din ei și a fost ales în acest scop Sinon. El a reușit, însă, să scape în
decursul pregătirilor pentru jertfă, iar grecii l-au lăsat în urmă. Troienilor le este milă de el și-l
întreabă care este semnificația uriașului cal. Sinon îi lămurește că este o ofrandă pentru zeița
Minerva, care s-a întors împotriva grecilor după ce unul din templele sale fusese pângărit de
Ulise (Ulysses). El pretinde că dacă i se face vreo stricăciune statuii din lemn, Troia va fi distrusă
de mânia Minervei dar, dacă troienii instalează calul în interiorul orașului lor, ei vor fi victorioși
în războiul contra Greciei sudice, cu Minerva de partea lor.

Enea și continuă povestea... După ce Sinon termină de vorbit, doi șerpi uriași se ridică din mare
și-i devorează pe preotul troian Laocoon și cei doi fii ai săi drept pedeapsă a faptului că preotul
aruncase o suliță înspre cal. Șerpii se tărăsc apoi sub darul pentru Minerva. Troienii interpretează
atacul șerpilor ca un semn că ei trebuie să între în grațiile Minervei, așa că duc calul pe roți
înăuntrul Troiei.

După căderea nopții, când toți troienii dorm, Sinon deschide burta calului, eliberându-i pe
luptătorii greci. Ei ucid gărzile troiene și deschid porțile orașului pentru restul armatei lor. Între
timp, Hector, liderul decedat al armatei troiene, îi apare în vis lui Enea și-l informează că în oraș
s-au infiltrat trupele grecești. Enea se urcă pe acoperișul casei sale și vede lupte peste tot și Troia
în flăcări. Aleargă după armele sale și apoi se îndreaptă spre inima orașului, însoțit de câțiva
dintre oamenii lui.

Enea și ostașii săi iau prin surprindere și omoară mulți greci, însă nu pot face față numărului tot
mai mare de inamici. În cele din urmă, merg la palatul regelui Priam, unde o bătălie este pe
punctul să se încingă. Grecii, conduși de Pyrrhus pătrund în palat. Pirrhus îl ucide pe Polites, fiul
cel mai tânăr al lui Priam și, după aceea, îl măcelărește pe Priam în propriul sau altar.

Aproape copleșit de durere la văzul acestui măcel, Enea o vede pe Elena, cauza războiului,
ascunzându-se. Este hotărât să o omoare, dar apare Venus, care-i spune că vina pentru război este
a zeilor, și nu a Elenei. Venus îl sfătuiește pe Enea să fugă de îndată din Troia, întrucât destinul

23
său este în altă parte. Enea se duce la tatăl său Anchises, dar acesta refuză să plece din Troia. Dar,
după apariția unor semne (mai întâi, o limbă de foc apărută pe fruntea lui Ascanius, apoi o stea
strălucitoare căzând din cer), Anchises este convins să părăsească orașul.

Enea își ia în spate tatăl, și pleacă din Troia împreună cu soția sa, Creusa, fiul lui,
Ascanius, și mulți alții. Din nefericire, în aglomerație, Creusa se pierde de grup. După ce ies cu
toții din oraș, Enea se întoarce în căutarea ei dar, în schimb, întâlnește umbra sa sau spiritul ei,
care-i spune să nu fie îndurerat, fiindcă îl așteaptă o nouă casă și o nouă soție în Hesperia.
Cumva alinat, Enea se îndepărtează de orașul său natal și-i conduce pe supraviețuitori către
munți.

Analiza celei de-a doua cărți din Eneida

Prin afirmația lui Enea că povestea să despre căderea Troiei este atât de tristă încât ar aduce
lacrimi în ochi chiar și unui soldat atât de aspru precum Ulise, Vergilius atrage atenția asupra
propriei sale repovestiri a episodului calului troian dintr-o perspectivă nouă, cea a înfrânților
troieni. În Iliada și Odiseea lui Homer aflăm descrierea războiului din prespectiva lui Ulise și a
grecilor. Vergilius clamează că până și victorioșii greci ar fi în stare să simtă durere despre acest
eveniment dacă le-ar fi prezentat corespunzător din punctul de vedere al victimelor. Vergilius
scrie o relatare echitabilă, astfel încât atât perdanții, cât și câștigătorii să aibă parte de simpatia
noastră, de respectul nostru.

Rezumatul Eneidei - Cartea a III-a

Enea își continuă povestea, amintindu-și ce s-a petrecut după căderea Troiei. După fuga din oraș,
el îi conduce pe supraviețuitori către coasta Antander-ului, unde ei construiesc o mică flotă de
corăbii. Navighează, apoi, către Tracia, unde Enea se pregătește să ofere sacrificii zeilor. Când
rupe rădăcinile și ramurile unui copac, un sânge negru umezește scoarța sa și pământul din jur.
Arborele îi vorbește, relevându-i că este spiritul lui Polydorus, fiul lui Priam. Priam îl trimisese
pe Polydorus la regele Traciei pentru a fi la adăpost de război dar, după înfrângerea Troiei, regele
trac s-a dat de partea grecilor și l-a omorât pe Polydorus.

24
După organizarea funeraliilor pentru Polydorus, Enea și troienii se îmbarcă pentru a părăsi
Tracia, cu un simțământ de oroare față de violarea de către traci a eticii ospitalitățîi. Ei călătoresc
pe mare spre sud, către insula sacră Delos. Aici, Apollo îi vorbește lui Enea, instruindu-l să
meargă spre pământul strămoșilor săi. Anchises interpretează cuvintele lui Apollo ca o referință
la insula Creta, unde unul dintre marii strămoși troieni, Teucrus, guvernase cu mult timp în urmă.

Enea și grupul său pornesc pe corăbii cu destinația Creta, pentru a-și clădi acolo un nou oraș, dar
sunt loviți de o molimă teribilă. Zeii Troiei îi apar lui Enea în vis și îi zic că tatăl său a greșit, și
că pământul ancestral pomenit de Apollo nu este Creta, ci Italia, casa originară a lui Dardanus, de
la care troienii au primit numele de "dardanieni". Acești zei ai căminului reafirmă, de asemeni,
profeția supremației romane, declarând, "Trebuie să pregătești mari ziduri pentru o rasă
măreață".

Refugiații troieni se reîntorc pe mare. Pătura neagră a unei furtuni îi oprește. Acostează la
Strophades, insulele harpiilor, fioroasele creaturi gen pasăre cu fețe feminine. Troienii omoară
mai multe vite și capre care rătăceau libere și țin un ospăț, provocând astfel un atac al harpiilor.
Troienii nu au ce face decât să fugă de ele, iar una din harpii aruncă un blestem asupra lor.
Confirmând că erau destinați să ajungă în Italia, ea profețește că troienii nu-și vor întemeia orașul
până când foamea îi va forța să-și mănânce propriile lor mese.

Tulburați de acest episod, troienii se duc la insula Leucata, unde aduc ofrande la un altar al lui
Apollo. Apoi, ei navighează spre Italia până ajung la Buthrotum, în Chaonia. Aici, Enea este
uimit să afle că Helenus, unul din fii lui Priam, a devenit rege al acestui oraș grecesc. Helenus și
Andromache fuseseră luați ca prăzi de război de Pyrrhus, dar ajunseseră la putere într-o parte a
regatului celui care îi capturase, după ce acesta fusese omorât.

Enea o întâlnește pe Andromache, iar ea îi relatează povestea captivității sale și a lui Helenus.
Sosește și Helenus, care îl sfătuiește în privința drumului pe care-l are de parcurs. Andromache
adaugă că pentru a ajunge pe coasta vestică a Italiei este necesar să facă o cale lungă în jurul
Siciliei, către sud. Calea mai scurtă, o deschizătura îngustă de apă dintre Sicilia și Italia, este
practic imposibilă de luat în calcul, din cauza a două pericole potențial mortale: Caribda
(Charibdis), un vârtej, și Scila (Scylla), un monstru cu șase capete.

25
Urmând instrucțiunile lui Andromache, Enea își duce flota de-a lungul coastei sudice a Italiei,
unde muntele Etna erupe la mare distanță. Odihnindu-se pe o plajă, troienii sunt surprinși de un
străîn zdrențuros care-i roagă să-l ia la bord. Acesta fusese în armata grecească sub conducerea
lui Ulise, iar echipajul său fusese capturat de uriașul ciclop din Sicilia, abia reușind să scape cu
viață. El a povestit că Ulise injunghiase monstrul în singurul său ochi pentru a le permite
celorlalți să fugă.

Pe când străinul își termină povestirea, ciclopul orb aproape că dă peste troieni, care se retrag
rapid, alături de străinul grec, chiar atunci când alți ciclopi sosesc pe mal. Ei merg pe mai departe
pe mare în jurul Siciliei, trec pe lângă mai multe repere clare, înainte de a acosta la Drepanum,
unde Enea are încă o piedică neașteptată, moartea tatălui său.

Analiza celei de-a treia cărți din Eneida

Cu toate că știm din cartea I a Eneidei că troienii rătăciseră vreme de șapte ani, Enea, în povestea
spusă de el, dă puține explicațîi despre trecerea timpului acestuia. În loc de asta, scurgerea
timpului este relevată într-un fel indirect de situațiile pe care refugiații troieni le întâlnesc în
călătoria lor. În Cartea I a Eneidei, apare deja o pictură murală din Cartagina înfățișând
evenimentele războiului troian prin care trecuse Enea. Din punct de vedere istoric, războiul
troian și fondarea Cartaginei sunt separate de secole, și nu ani, deși tradiția epică a comprimat
această perioadă de timp. De asemeni, ii vedem pe Helenus și Andromache într-o vreme chiar
dinaintea sosirii lui Enea în Cartagina, și aflăm că Pyrrhus, pe care-l zărise ultima dată
omorându-l pe Priam, este și el mort. Astfel de detalii ne dau simțământul că nu a trecut un mai
mare interval de timp decât ne poate reda descrierea voiajului pe mare al eroului.

Drumul lui Enea peste Mediterana nu este drept, direct, și flota lui este adeseori deviată de la
cursul său ori trimisă înapoi de zei. El trebuie să aștepte vara înainte de a pleca de pe coasta
Antander-ului, și trebuie să aștepte vreme bună de fiecare dată când pleacă pe mare. Enea indică
o durată de timp pe care o petrece în Creta, unde troienii încep, de fapt, să clădească un oraș
atunci când descrie perioada aceasta "cam un an de moarte". Astfel de opriri lungi justifică
scurgerea a atât de mulți ani între plecarea refugiaților din Troia și ajungerea lor în Libia, aproape
de Cartagina.

26
Spre sfârșitul Cărții a treia a Eneidei, am auzit profeția că Enea este destinat să dea naștere unei
noi rase, unui nou popor, care va deveni poporul roman, reiterată de mai multe ori. Destinul lui
Enea este stabilit, dar Vergilius face rolul destinului său mai complex, astfel încât succesul
eroului său din fiecare aventură nu pare să fie întotdeauna foarte limpede. Pericolele prin care
trec Enea și echipajul lui sunt amenințări reale, chiar dacă el știe că le supraviețui.

Rezumatul Eneidei - Cartea a IV-a

Flacăra dragostei pentru Enea pe care Cupidon a aprins-o în inima lui Dido crește pe măsură ce
ascultă povestea soartei sale amarnice. Ea ezită, totuși, să-și mărturisească iubirea pentru că,
după moartea soțului său, Sychaeus, jurase să nu se mai căsătorească vreodată. Pe de altă parte,
așa cum o sfătuiește sora sa, Anna, prin căsătoria cu Enea ar putea crește puterea Cartaginei,
întrucât Enea este urmat de numeroși războinici. Pentru moment, răvășită de dragoste, Dido lasă
ca lucrările de construire a clădirilor din oaș să treacă pe plan secund.

Juno vede patima lui Dido pentru Enea ca un mijloc de a-l împiedică pe troian să meargă în
Italia. Dacă ei se cunună, sugerează Juno, troienii și tirienii vor fi în pace, iar ea și cu Venus își
vor înceta confruntările. Venus știe că Juno încearcă să-i mențină pe troieni departe de Italia, dar
îi îngăduie lui Juno să-și continue jocul manipulator.

Într-o zi, când Dido, curtea sa și Enea sunt la vânătoare, Juno aduce o furtună asupra lor pentru a
face ca grupul să se disperseze în căutare de adăpost, și aranjează ca Enea și Dido să se refugieze
de unii singuri într-o peșteră. Ei fac dragoste acolo și își afișează deschis relația amoroasă când
se întorc în Cartagina. Dido consideră că ei sunt ca și căsătoriți, dar uniunea lor trebuie să fie
consacrată ceremonial. Se răspândesc zvonuri că Dido și Enea s-au predat întru totul poftelor
trupești și au început să-și neglijeze responsabilitățile de conducători.

Când Jupiter aude de relația lui Dido cu Enea, îl trimite pe Mercur la Cartagina pentru a-i
reaminti troianului că destinul său viitor este în altă parte și că trebuie să se îndrepte către Italia.
Acest mesaj îl șochează pe Enea. Trebuie să se supună, dar nu știe cum să-i spună lui Dido

27
despre plecarea sa. Încearcă să-și pregătească flota pentru a naviga în secret, însă regina
suspectează complotul său și se confruntă cu el. Mânioasă, îl insultă și-l acuză că i-a furat
onoarea. Cu toate că lui Enea îi este milă de ea, își menține credința că nu are altă alegere decât
să se conformeze voinței zeilor. Cu un ultim efort, Dido o trimite pe Anna să încerce să-l
convingă pe eroul troian să rămână, dar fără vreun folos.

Dido oscilează între o dragoste fierbinte și o furie amară. Dintr-o dată, ea pare să se calmeze și îi
spune lui Anna să facă un mare foc în curte. Acolo, zice Dido, și-l va scoate din minte pe Enea,
arzându-i toate hainele și armele pe care le-a lăsat în urmă, și chiar patul în care a dormit. Anna
se supune, fără să-și dea seama că Dido își plănuia, de fapt, propria sa moarte, prin utilizarea
focului ca propriul său rug funerar. Pe când se lasă noaptea, frământările lui Dido nu o lasă să
doarmă. Enea adoarme dar, în visele sale, este vizitat iarăși de Mercur, care-i atrage atenția că a
întârziat deja prea mulți ani și că trebuie să plece de îndată. Enea se trezește, își cheamă oamenii
la corăbii, și pornesc cu toții spre mare.

Dido vede flota îndepărtându-se de mal și este cuprinsă de o disperare finală. Nu mai poate
suporta să trăiască. Fuge afară, în curte, se cațără pe rug, și scoate din teacă o sabie de-a lui Enea.
Se aruncă ea însăși în lamă și, în ultimele sale cuvinte, își blesteamă iubitul absent. În vreme ce
Anna și sevitorii aleargă spre regina muribundă, lui Juno i se face milă de ea și pune capătă
suferințelor și vieții sale.

Analiza celei de-a patra cărți din Eneida

Deși relația ei cu Enea se întinde de-a lungul a numai unei singure cărți din Eneida, Dido a
devenit un simbol literar al iubirii tragice, asemeni lui Romeo și Julietei lui Shakespeare. Deși,
uneori, fericirea lui Enea în dragoste pare să o egaleze pe a ei, troianul dă dovadă de considerabil
mai puțină supărare și anxietate când o părăsește în Cartagina și revine la demersul său de a duce
supraviețuitorii Troiei în Italia și a fonda Roma. Pe când Dido nu numai că-l iubește pe Enea, ci
și speră ca el și războinicii săi vor întări orașul său, acțiunile lui Enea sunt rezultatul unei
abandonări temporare a adevăratelor sale îndatoriri și responsabilități. El se răsfață pentru un
timp în dragoste și plăcerile carnale dar, când Jupiter, prin Mercur, îi reamintește destinul său,
este gata să-și reia misiunea.

28
Atunci când Enea îi spune adio lui Dido, vedem două laturi ale eroului, precum în Cartea I, unde
își ascunde temerile pentru a pare brav în fața echipajului său. Declarația lui Enea că trebuie să
meargă în Italia și remarca lui Vergilius că Enea "se luptă cu dorința de a o calma și alina (pe
Dido) în toată durerea ei" demonstrează natura conflictuală a eroului. El își îndeplinește pios
îndatoririle trasate de destin; deși simte emoții și este traversat de dorința senzuală, nu are
puterea de a acționa conform acestora. Din perspectiva lui Vergilius, Enea nu este lipsit de inimă,
așa cum îl vede Dido, ci este numai capabil să își subordoneze năzuințele inimii la cerințele
datoriei. Faptul că Enea îi reamintește lui Dido că nu au fost niciodată căsătoriți oficial
sugerează, cumva dubios, că dacă ar fi fost cununați, el nu ar fi plecat. Dar, argumentează el, fără
un adevărat mariaj, își sacrifică numai propriile dorințe părăsind-o pe Dido.

Vergilius tratează dragostea la fel ca pe zei, ca o forță exterioară acționând contra muritorilor, și
nu ca o funcțiune a voinței libere individuale. El nu idealizează dragostea; dimpotrivă, mai
curând o asociază cu nebunia, focul ori boala, prezentând-o ca o forță ce se manifestă cu violență
asupra lui Dido și care o conduce la finalul cărții către sinucidere. Limbajul lui Vergilius de la
începutul cărții indică faptul că emoțiile, simțămintele lui Dido îi subminează autocontrolul;
Vergilius descrie dragostea ei ca "un foc interior care o mistuie". Mai târziu, decizia lui Dido de a
ridica un rug funerar și cea de a se omorî apoi pe aceasta revin la această imagine, și Vergilius
compară sinuciderea lui Dido cu un oraș cucerit de inamici.Săgeata lui Cupidon, trasă pentru a
crea dragostea dintre Enea și Dido, provoacă ură, moarte și distrugere.

Iubirea este în dezacord cu legea și destinul deoarece își distrage victimele de la

responsabilitățile lor. Când Dido se îndrăgostește de Enea, ea își abandonează construcția
Cartaginei. Dido chiar recunoaște față de Enea că proprii ei supuși au început să o urască din
cauza acțiunilor sale egoiste. Enea, de asemeni, trebuie să meargă mai departe fiindcă timpul pe
care-l petrece cu Dido nu face decât să-i împiedice sarcina neegoistă de a fonda un imperiu.

Rezumatul Eneidei - Cartea a V-a

Nori uriași de furtună amenință flota troiană când această pleacă din Cartagina, împiedicându-i
apropierea de Italia. Enea redirecționează corăbiile către portul sicilian Eryx, unde guvernează
prietenul și tovarășul său din războiul troian, Ancestes. După ce acostează și este întâmpinat cu

29
căldură de Ancestes, Enea își dă seama că este aniversarea de un an a morții tatălui său. Propune,
așadar, opt zile de ofrande, sacrificii aduse zeilor, și o a noua zi dedicată jocurilor competitive,
incluzând vâslit, alergarea, tragerea cu arcul și lupte, în onoarea tatălui său

În cea de-a noua zi, festivitățile debutează cu un concurs de vâslit. Participă patru galere,
fiecare pilotată de câte unul din căpitanii lui Enea și având în echipaj mulți tineri vânjoși. De-a
lungul coastei este marcată o distanță corespunzătoare, și competiția începe, cu numeroși
spectatori ovaționând de pe plajă. Gyas, conducând vasul Himera (Chimaera) conduce în prima
jumătate a cursei. Însă, la punctul de reîntoarcere, cârmaciul său face un viraj prea larg, și galera
rămâne în urmă. Pe porțiunea din urmă preia conducerea Sergestus, dar vasul său se blochează
între stânci. Cloanthus și Mnestheus se întrec către punctul final, iar cel dintâi se roagă lui
Neptun, care îl ajută să iasă învingător. Competitorii sunt răsplătiți cu premii generoase, chiar și
Sergetus, după ce-și dislocase vasul dintre stânci.

Urmează o alergare. Nisus este în frunte pe cea mai mare parte a concursului, dar alunecă pe
sângele unui sacrificiu înainte de finiș. Euryallus ajunge să câștige cursa, însă Enea, la fel de
generos ca și mai înainte, le înmânează premii tuturor participanților. Apoi, puternicul Dares își
pune pe mâini mănușile de luptă și provoacă pe oricine să se lupte cu el. La început, nimeni nu-i
răspunde provocării, iar Acestes își convinge, în cele din urmă, prietenul sicilian, Entellus, un
mare luptător în trecut, să pășească în ring. Cei doi încep meciul dându-și unul altuia lovituri
înfiorătoare. Mai tânăr și mai agil, Dares atacă mai rapid decât Entellus. Îi dă un pumn fulgerător
lui Entellus, care cade la pământ. Acesta se ridică totuși, și îl asaltează pe Dares atât de
necruțător încât Enea hotărăște să pună capăt meciului. Entellus se retrage din luptă dar, pentru a
arăta ce-i putea face lui Darius, omoară un taur (premiul) cu un singur pumn devastator, care
aruncă în afară creierul animalului.

După aceea are loc concursul de tras cu arcul. Eurytion îl câștigă prin străpungerea cu o săgeata a
unui porumbel din cer, însă Ancestes provoacă senzație când săgeata sa ia foc, în mod miraculos,
în văzduh. În fine, tinerii din Troia și Sicilia se întrec pe cai pentru a-și demonstra tehnica. Ei se
atacă unii pe alții într-un exercițiu de bătălie, impresionându-i pe toți cu abilitatea și îndrăzneala
lor.

Între timp, ranchiuna lui Juno față de troieni nu a scăzut. Ea însărcinează pe Iris, mesagerul său,
să se ducă la femeile troiene, care se află pe plajă, ceva mai departe de bărbații care se desfată în

30
jocuri. Iris le stârnește să se revolte, făcând apel la teama lor față de alte, viitoare călătorii pe
mare și mai multe bătălii. Ea le împarte torțe în flăcări, incitându-le să dea foc vaselor troiene,
astfel încât bărbații lor să fie siliți să clădească aici, în Sicilia, noul lor oraș. Mânioase, femeile
incendiază flota. Bărbații zăresc fumul și aleargă către plajă. Ei își stropesc corăbiile cu apă, dar
eșuează să stingă flăcările. Până la urmă, Enea se roagă lui Jupiter să-i salveze flota și, imediat,
se produce o furtună cu ploaie care pune capăt incendiului.

Incidentul îl cutremură pe Enea, care se gândește dacă ar fi satisfăcător să se stabilească, în pace,

pe coasta siciliană. Prietenul său, Nautes, un clarvăzător, îi oferă o sugestie mai bună: ei ar trebui
să lase în Sicilia unii troieni, pe cei bătrâni, slăbiți, răniți, și femeile epuizate de navigat, în grija
lui Acestes. Enea ia în considerare acest plan și, în acea noapte, îi apare în față fantoma tatălui
său, Anchises, care-l îndrumă să-l asculte pe Nautes. Spiritul îi spune, de asemeni, că Enea va
avea de purtat o luptă cu un inamic dificil în Latium, Italia, dar că, mai întâi, trebuie să viziteze
lumea subpământeană pentru a discuta mai mult cu Anchises.

Enea nu știe ce semnificație poate avea predicția misterioasă a tatălui său, iar a doua zi i-o
descrie lui Acestes, care consimte să-i găzduiască pe cei care nu doresc ori nu pot să-și continue
drumul spre Italia. Îngrijorată și de alte trucuri posibile ale lui Juno, Venus se teme pentru
siguranța călătoriei troienilor pe mare. Ea îl roagă pe Neptun să-i lase să ajungă în Italia fără a li
se întâmpla vreun rău. Neptun este de acord să le dea un pasaj sigur de-a lungul apelor cerând,
totuși, ca unul din echipaje să piară în voiaj, ca un fel de sacrificiu pentru ceilalți. Pe când
navighează, Palinurus, căpitanul de frunte al flotei lui Enea, este cuprins de somn pe când se afla
la cârma, iar vasul său este înghițit de mare.

Analiza celei de-a cincea cărți din Eneida

Ultima lovitură dată de Neptun lui Palinurus pare să fie un impuls ridicol al vanitățîi divine.
Neptun nu este stăpânit de o ură explicită față de troieni și nu are nici un interes în a le întârzia
destinul și, totuși, își dorește moartea lui Palinurus ca preț al unei călătorii în siguranță. Nu este
clar de ce Neptun are nevoie să fie pacificat, de vreme ce el este calm și blând în discuția sa cu
Venus. Cei doi negociază ca într-o tranzacție amicală de afaceri, iar moartea implicată pare să fie

31
gratuită și irațională, demonstrând încă o dată cum capriciile zeilor au consecințe nefaste, grave
asupra treburilor muritorilor.

Jocurile sportive de pe malurile din Eryx servesc ca o diversiune atât pentru noi, cât și pentru
Enea și oamenii săi. După patru cărți ale Eneidei în care predomină vremea rea, distrugerea,
suferința și sinuciderea, jocurile furnizează un interludiu senin. Ele dau naștere unor momente
comice, ca atunci când Gyas este prins între stânci și își aruncă cârmaciul peste bord, sau când
Nisus, pentru a întoarce cursa în favoarea prietenului sau, Euryallus, alunecă voit pe sânge,
punându-se în calea lui Salius. Astfel de momente de seninătate sunt rare în Eneida, Vergilius
menținând constant un ton solemn. În afară de a facilita o relaxare, un respiro, aceste secvențe îi
permit lui Vergilius să-și arate abilitatea poetică în crearea de incitare și suspans. El folosește
interjecții și imperative pentru a ne atrage în competiție.

Rezumatul Eneidei - Cartea a VI-a

În cele din urmă, flota troiană ajunge la malurile Italiei. Corăbiile își aruncă ancorele pe coasta
din Cumae, aproape de Napoli de azi. Urmând instrucțiunile tatălui sau, Enea se îndreaptă spre
templul lui Apollo, unde întâlnește o preoteasă, o sibilă. Ea îi poruncește să-și spună păsul. Enea
se roagă lui Apollo să le îngăduie troienilor să se stabilească în Latium. Preoteasa îl avertizează
că îl mai aștepta multe încercări în Italia: lupta la o scară asemănătoare cu cea a războiului troian,
cu un inamic de calibrul războinicului grec Ahile (Achilles) și alte probleme iscate de
interferențele lui Juno. Enea întreabă sibila dacă-l poate ajuta să ajungă în lumea subpământeana,
pentru a-și vizita tatăl, așa cum fusese sfătuit. Aceasta îl informează că pentru a intra acolo cu
vreo speranța de întoarcere, trebuie, mai întâi, să găsească un semn. Trebuie să găsească o
ramură aurie în pădurea din apropiere. Ea îl învață că dacă ramura se rupe cu ușurință din copac,
înseamnă că destinul îl cheamă către lumea subpământeană. Dacă Enea nu este menit să
călătorească intr-acolo, creanga nu se va rupe din arbore.

Enea este consternat la vederea mărimii pădurii dar, după ce rostește o rugăciune, o pereche de
porumbei coboară din cer și îl ghidează către copacul dorit, din care reușește să desprindă o
ramură aurie. Eroul revine la preoteasă cu acest semn, iar ea îl conduce la porțile lumii
subpământene.

32
Dincolo de porți curge râul Aheron (Acheron). Luntrașul Charon duce spiritele morților peste
râu. Oricum, Enea observă că unor suflete li se refuză traversarea și trebuie să rămână pe acest
mal. Sibila îi spune că acestea sunt sufletele oamenilor morți ale căror corpuri nu au avut parte de
o înmormântare potrivită. Cu mare tristețe, Enea îl remarcă pe Panilurus printre acestea. Charon
le zice celor doi vizitatori că nici un trup trăitor nu poate traversa râul, însă sibila îi arată ramura
aurie. Înduplecat, Charon îi duce peste râu. Pe celălalt mal, Enea este îngrozit la auzul vaietelor a
mii de suflete suferinde. Aici, spiritele decedaților stau la coadă pentru a fi judecate de Minos.

În apropiere sunt câmpurile jalei, pe care rătăcesc cei care au murit din cauza dragostei. Acolo,
Enea o vede pe Dido. Surprins și mâhnit, îi vorbește, cuprins de un oarecare regret, spunându-i
că nu a părăsit-o din propria lui voință. Umbra reginei moarte pleacă de lângă el, ducându-se
către umbra soțului ei, Sychaeus, iar Enea varsă lacrimi de milă.

Enea ajunge apoi pe câmpurile eroilor de război, unde se află numeroase victime ale războiului
troian. Grecii fug de îndată ce îl zăresc. Sibila îl grăbește pe Enea să meargă înainte, și cei doi
trec pe lângă o fortăreață enormă. Înlăuntrul zidurilor acestei sunt judecați de Rhadamanthus cei
mai răi păcătoși, și au loc torturi teribile. Enea și preoteasa ajung la dumbrăvile binecuvântate,
unde cei buni, lipsiți de păcate, umblă în pace și confort. În cele din urmă, Enea dă cu ochii de
tatăl sau. Anchises îl întâmpină cu bucurie și îl felicită pentru că a întreprins această călătorie
dificilă. El răspunde cu bunăvoința multor întrebări ale lui Enea, despre modul cum morții sunt
distribuiți în Dis, lumea subpământeana, și despre cum sufletele bune ajung, până la urmă, pe
câmpurile bucuriei.

Analiza celei de-a șasea cărți din Eneida

Călătoria lui Enea pe tărâmul subpământean din Cartea a șasea este un altul din cele mai vestite
episoade din Eneida. De fapt, acest pasaj l-a înălțat pe Vergilius la statutul de profet creștin în
Evul Mediu. În secolul al XIV-lea, poetul italian Dante Alighieri l-a folosit ca o fundație a
descrierii călătoriei sale prin infern, chiar dacă versiunea lui Vergilius a vieții de apoi nu a fost,
evident, una creștină. Asemeni lui Vergilius, Dante și-a focalizat imaginația formidabilă în
inventarea de pedepse pentru păcătoși.

33
Deși Dis al lui Vergilius este de sorginte precreștină, aceasta reprezintă o variantă avansată a
teologiei clasice, care nu a fost codificată la fel ca în religiile moderne. Într-o lume de zei
temperamentali, care cer sacrificii și par să împartă arbitrar pedepse și răsplăti, Vergilius
portretizează o viață de apoi în care oamenii sunt judecați conform virtuții lor de pe pământ.
Această schemă a vieții de dincolo este o idee pe care creștinismul a împletit-o cu tradiția iudaică
în conștiința occidentală, secole mai târziu, dar care-și are sursele în misterele orfice ale
antichității clasice. Prezența lui Orfeu (Orpheus), "preot al Traciei", în dumbrăvile binecuvântate
confirmă influența orfismului, care a fost și pentru Platon o sursă a viziunilor sale despre viața de
apoi.

Practica lui Rhadamanthus de a-i asculta pe păcătoși și apoi a le da sentințe este remarcabil de
similară cu concepția creștină a judecățîi de după moarte; sufletele care eșuează să se căiască
pentru păcatele lor plătesc mai mult pentru ele în iad. Desigur, o diferență majoră este că
Vergilius nu are un echivalent, separat, al raiului creștin. Toate sufletele migrează spre Dis, și
cele mai bune ocupă un loc pe câmpurile bucuriei, înăuntrul unei temnițe uriașe. Într-un fel, acest
lucru se potrivește cu teologia creștină, care postulează că înainte de moartea și învierea lui
Hristos, toate sufletele, bune ori rele, mergeau în purgatoriu. Din punct de vedere creștin, așadar,
era potrivit pentru Vergilius, care a murit cu 19 ani înainte de nașterea lui Hristos, să amplaseze
chiar și sufletele bune în Dis. Cu toate că această conexiune ne poate părea tendențioasă,
influența lui Vergilius printre poeții și învățații creștini a crescut tocmai din cauza unor astfel de
afinități.

Drumul lui Enea în lumea subpământeană este, totodată, o oportunitate pentru Vergilius de a se
dedica unor descrieri pe larg a gloriei viitoare a Romei, în mod particular glorificării cezarului.
Vergilius îi conferă lui Augustus (propriul sau conducător și binefăcător) simbolul Imperiului
Român, ca liderul promis guvernând într-o epocă de aur.

34
 Divina comedie

Opera lui Dante, in toata complexitatea si valoarea ei, a constituit un reper chiar pentru
contemporani, daca luam in considerare admiratia pe care i-a marturisit-o Boccaccio; de-a lungul
secolelor, de la Chaucer si Chateaubriand, pana la Miguel de Unamuno, toate marile spirite s-au
intors catre modelul dantesc. Cu toate ca Vita Nuova este unanim cunoscuta ca “cel mai nobil
manifest al liricii italiene, cea mai desavarsita expresie a dulcelui stil nou [ . ], dar mai ales
candida, ingenua poveste a iubirii lui Dante Aligheri pentru florentina Beatrice Portinari”, asa
cum confirma Alexandru Balaci, numele lui Dante a devenit sinonim cu Divina Comedie.

Scriitorul a inceput sa-si redacteze capodopera inca din 1307, inainte de anii exilului, si ea a
constituit opera capitala pe care Dante a dezvoltat-o pana in ultima clipa a vietii. Pornind de la
principiile artei poetice medievale, conform carora tragedia are un inceput vesel si un
deznodamant tragic, iar comedia, dupa o expozitiune trista, evolueaza spre un final fericit, Dante
si-a intitulat lucrarea Commedia, dar Boccaccio i-a atasat atributul de “divina”, pe care
posteritatea l-a preluat si l-a consacrat. Acest statut nu este intamplator, ci generat de faptul ca
lucrarea se constituie intr-o autobiografie morala, o drama a epocii, o lucrare de sinteza politica,
o epopee si, fireste, un poem alegoric.

35
Formula care deschide calatoria imaginara a poetului prin tinuturile mortii este un laitmotiv al
literaturii medievale. In “amiaza vietii”, Dante, cuprins de regretul de a se fi irosit dupa moartea
Beatricei in placerile iluzorii ale vietii, are o viziune care ii ofera un nou sens existential. Ratacit
intr-o padure intunecata, segerand labirintul interior din care cel ce s-a abatut de la “calea catre
creste” nu se mai poate salva, el este amenintat de trei fiare – o pantera usoara, o lupoaica
“numai os si piele” si un leu “cu bot flamand” - , ale caror intelesuri alegorice sunt lesne de
descifrat: necumpatarea, violenta si viclenia. Aparitia lui Vergilius, “poet divin, lumina fara
moarte”, alunga pe moment temerile celui ratacit, poetul latin invitandu-l pe urmasul sau intr-o
calatorie, de care florentinul nu se simte demn, prin Purgatoriu, Infern si Paradis. Vergilius ii
marturiseste insa ca este trimis de “o doamna blanda-n fapte”, “domnita a virtutii”, Beatrice, care
simbolizeaza iubirea pura, si Dante se lasa cuprins de dorul ei si porneste la drum alaturi de
umbra ilustrului sau inaintas.

Calatoria este proiectata in trei mari carti (Infernul, Purgatoriul si Paradusul), fiecare dintre
acestea articulata pe cate treizeci si trei de canturi, la care se adauga prologul. Cele o suta de
canturi, organizarea lor in tretine si incheierea fiecareia dintre cele trei cantice prin cuvantul
“stele” confirma idealul renascentist al perfectiunii si al simetriei spre care aspira Dante. In
sprijinul aceleiasi idei, critica literara a interpretat si structura partilor poemului, caci numerele
simbolice trei, noua si zece reprezinta osatura intregului text. Infernul cuprinde zece parti, o
campie intunecata si noua ceruri, Purgatoriul grupeaza alte zece spatii simbolice, taramul marii,
coasta muntelui, cele noua ceruri mobile si un cer fix, Empireul.

Patruzand in Infern, Dante este orbit de un fulger si este purtat in Limb, unde sunt adunate
sufletele copiilor morti inainte de Cristos si ale virtuosilor din antichitate, intre care el ii
recunoaste pe Homer, Horatius si Ovidius; dupa intalnirea cu Minos, judecatorul Infernului,
calatorii o zaresc printre cei ce au pacatuit din dragoste pe Francesca da Rimini, care le
istoriceste nefericita ei poveste. Poetul si calauza sa isi continua calatoria prin cercurile unde isi
ispasesc pacatele lacomii, zgarcitii, si risipitorii, maniosii, semetii si invidiosii, ereticii, talharii,
lingusitorii si tradatorii, violentii, sinucigasii, camatarii, hotii, ipocritii etc. Fiecare popas ii
prilejuieste poetului intalniri semnificative cu umbrele unor personaltati ale antichitatii sau cu
unii dintre contemporanii sai, iar istorisirile acestora, precum si pedepsele pe care le ispasesc au
rolul de a trimite spre descifrarea sensurilor alegorice ale lucrarii.

36
Fascinatia acestei prime calatorii vine si din impresia de viata adevarata ce se degaja din
descrieri, personajele surprinse de Dante ducand cu ele si dupa moarte pacatul pentru care au fost
aruncate in Infern. Francesca da Rimini si Paolo Malatesta isi traiesc mai departe iubirea
interzisa, in ciuda chinurilor la care sunt supusi, hotul Ciampolo di Navarra ii pacaleste pe draci
printr-un siretlic, iar contele Ugolino si arhiepiscopul Ruggieri isi continua ura si dincolo de
granitele terestre, rozand intru vesnicie unul din craniul celuilalt. Iesind “catre lumini si stele”,
Dante paraseste Infernul, cutremurat de cele vazute, si se indreapta spre Purgatoriu, dupa ce se
incinge cu stuful umilintei si-si spala obrazul de negurile Infernului, pentru a putea patrunde pe
taramul celor care au constiinta justitiei divine, se caiesc de pacatele savarsite si asteapta iertarea.
Aici el ii va intalni pe rand pe cei ce s-au cait prea tarziu, pe delasatori, pe trufasi si invidiosi, pe
nepasatori, zgarciti, lacomi, desfranati, cu toti caindu-se pentru pacatele lor si ascultand pilde de
iubire, generozitate, cumpatare ori castitate.

In Cantul XXX, poetul este surprins de aparitia iubitei Beatrice care ii va lua locul lui Vergilius
pentru a-l calauzi prin Paradis. Poetul insusi se caieste acum pentru decaderea lui morala si
primeste mustrarile Beatricei, apoi, purificat in unda sclipitoare, porneste “curat si dornic de-a
urca la stele”.

Spre deosebire de atmosfera dramatica a Infernului, in care se aud gemetele si tipetele celor
pedepsiti, iar poetul asista neputincios la zvarcolirile lor, Purgatoril este dominat de calm, liniste,
impacare si speranta. Duhurile intalnite aici au superioritatea morla a caintei, asa cum
marturiseste Guido Guinizelli, intemeietorul scolii “dulcelui stil nou” : “ . si sunt aici, caci m-am
cait in moarte”. Cantina Purgatoriului se defineste prin lirism, poetul italian exprimandu-si aici
toata adancimea credintei sale in valorile umanitatii, ceea ce il determina pe Miguel de Unamuno
sa exclame: “Din adancul acestei nelinisti, din abisul sentimentului moralitatii noastre, iesim la
lumina unui alt cer, cum din adancul Infernului a iesit Dante sa revada stelele . ”.

Intrarea in Paradis se face o data cu invocatia lui Apollo, zeul artei, caruia poetul ii cere sprijinul
pentru a putea reda in versuri toata stralucirea fascinanta a sferelor ceresti.

Alaturi de Beatrice, poetul urca in cerul Lunii, in cerul lui Mercur, unde imparatul Iustinian ii
prezinta in termeni alegorici istoria Imperiului Roman, calatoreste apoi in cerul Venerei, spre
sufletele care au trait iubirea profunda, spre cerul Soarelui, unde il intalneste pe Toma d’Aquino,
si spre cerul lui Marte, alaturi de luptatorii pentru credinta in Cristos. Intalnirea cu stramosul sau,

37
Cacciaguida, ii prilejuieste lui Dante o evocare a trecutorului florentin, dar ii confirma si viitorul
sau stralucit, semn al constiintei propriei valori. In cerul lui Jupiter, el are prilejul sa-i intalneasca
pe marii suverani, in cerul lui Saturn vede duhurile contemplative, apoi, in cerul instelat, are
revelatia triumfului lui Cristos si primeste binecuvantarea Sfantului Petru. In discutiile filosofice
cu Sfantul Iacob si Santul Ioan, Dante abordeaza problemele dragostei si sperantei.

Ultima treapta a Paradisului este Empireul, unde, la rugaciunea Sfantului Bernard, Fecioara ii
prilejuieste lui Dante contemplarea Treimii. Un ultim fulger de lumina strapunge insa mintea
acestuia si il aduce in real, pentru a rosti cuvintele prin care se incheie poemul, respectand
simetria cu finalurile canticelor anterioare:

“Mai mult sa spun nu-s vrednic prin cuvinte

caci vrerii Sale potrivind pe-a mele,

asemeni rotii ma-mpingea-nainte

iubirea ce roteste sori si stele”.

Descrierea Paradisului este un adevarat poem al lumii si al frumusetii, caci, asa cum observa
istoricul literaturii italiene, Francesco de Sanctis, “din toate formele aici nu ramane decat lumina,
din toate afectele, nimic altceva decat iubirea, din toate sentimentele, nimic altceva decat
beatitudinea, din toate actele, nimic altceva decat contemplatia”.

Idealul perfectiunii pe care l-a imprastiat intreaga Renastere este influentat in cea mai deplina
masura de Divina Comedie a lui Dante. Structura poemului tine de o arhitectura grandioasa,
poetul organizand in simetrie cele trei cantice, precum si canturile ce le compun. Complexitatea
lucrarii este generata si de multitudinea de sensuri pe care ea le propune si pe care Dante insusi le
anunta inca de la aparitia operei sale. Un prim sens este cel literal, potrivit caruia poetul
calatoreste in anul 1300, vreme de sapte zile. Din el rezulta insa imediat sensul alegoric,
reperabil chiar din primul cant, atunci cind eroul este atacat de trei fiare, simbolizand lacomia,

38
violenta si viclenia. Calatoria este una simbolica, de purificare, mai intai prin ratiune,
intruchipata de Vergilius, apoi prin iubire, a carei exponenta este Beatrice. De aici rezulta un
profund sens moral, caci exemplul lui Dante este oferit intregi umanitati. Epoca istorica evocata,
sangerosul ev mediu, ar putea permite si receptarea unui suprasens, acela al iesirii din framantata
contemporaneitate a lui Dante, pentru a revigora vechiul Imperiu Roman, in toata gloria pe care
o evoca personajele Comediei.

Din acest punct de vedere, lucrarea, in care se recunosc descrieri ale mediului florentin, ale
moravurilor vremii, analizate ale situatiei politice, evocari ale unor personalitati exemplare, dar
si configuari ale teoriilor stiintifice vehiculate in epoca, privind pozitia planetelor in Univers,
este o sinteza a culturii si literaturii medievale. Evocarea vechii Florente in opozitie cu cea
contemporana este pentru Dante un prilej de a-si afirma patriotismul vibrant, de altfel una din
coordonatele morale ale cartii. Alexandru Balaci afirma: “Contemporanietatea sa si Florenta sunt
temele centrale, axele in jurul carora se rotesc toate canturile poemei. Prezentul, Italia,
contemporanii si Florenta, patria nerecunoscatoare, dar intotdeauna iubita, toate aceste elemente
sunt puternic inradacinate in mintea si sufletul poetului, care le poarta cu el in imaginara sa
calatorie, in tenebrele Infernului, in cantecele Purgatoriului ori in stralucirea Paradisului”.

Arta dantesca a fost si ea, alaturi de celelalte note de valoare, un motiv pentru care secolele nu au
putut asterne umbra peste capodopera. Stapan peste arta compozitiei, poetul isi organizeaza
edificiul artistic intr-o uimitoare impresie de viata. Succesiunea dinamica, dar echilibrata a
planurilor compozitionale, puterea de a concentra esentialul in tablouri memoriabile, gama larga
a mijloacelor plastice la care apeleaza poetul, de la tonurile sumbre ale Infernului la cele
luminoase ale Paradisului, precum si versul fluid si muzicalitatea limbii literare italiene care se
intemeiaza prin Dante, toate acestea se reunesc sub semnul unei valori indiscutabile si, in ordinea
marilor capodopere, unice.

Ivita intr-un timp in care omul era schematizat si supus dogmelor, Divina Comedie prefigureaza
cuceririle Renasterii, propunand un om stapanit de pasiuni, de dureri, de aspitatii care il ajuta sa
depaseasca amenintarea mortii. Cu toate ca a fost poetul lumii de umbre, Dante afirma triumful
vietii in eternitate, prin ratiune si iubire, triumful adevarului si al dreptatii, nu numai asupra
cetatii medievale, ci asupra intregului cer instelat, spre care cititorii lui Dante isi ridica,
invariabil, privirile.

39
Influenta asupra literaturii romane

Ea insasi intemeiata pe traditiile antichitatii si ale evului mediu, nutrita din sevele literaturii
latine pe care poetul a cunoscut-o si a pretuit-o, Divina Comedie a devenit de-a lungul timpului
reperul umanistilor, dar si al modernilor care au regasit in ea propriile valori.

Fara a se regasi la un anume scriitor sau intr-o anumita opera literara, capodopera italiana a
impresiponat cultura romana prin marii ei sustinatori, care au oferit cititorului, prin comentariul
lor pertinent, perspectiva reala asupra acestui mare poet. Preocuparile lui Cosbuc, Tudor Vianu
sau Alexandru Balaci pentru opera dantesca au confirmat afinitatea culturii noastre pentru sora
intru latinitate, atat de stralucit sintetizeaza in personalitatea lui Dante Alighieri.

Aprecieri critice

“Florenta, in cazul sau, nu e un loc unde se savarsesc acte absolute, ci expresia durersoasa a unei
experiente existentiale ce se desfasoara in intregime pe firul lentei si inexorabilei curgeri a
timpului, pe eroziunea valorilor considerate absolute si de neinlocuit.” (D’Arco Silvio Avalle)

“Spectacolul care i se infatiseaza poetului strabatand cele trei lumi de dincolo (metafora a
propriei sale situatii morale – si a intregii omeniri – in realitatea ei, apoi in perspectiva necesitatii
si posibilitatii ei de indreptare, de inaltare si de salvare) demonstreaza ca personalitatea umana,
inzestrata cu lumina ratiunii si cu puterile liberului arbitru, isi poate dirija destinul, sustragandu-
se de sub puterea nociva a patimilor, spre a castiga astfel demnitate umana, echilibru si armonie.”

40