Razboiul troian

Războiul troian este un conflict militar celebru al Antichității, care i-a avut ca protagoniști pe
eroii ahei și inamicii acestora, locuitorii orașului Troia din Asia Minor[1]. Conform mitologiei
grecești, neînțelegerea ar fi izbucnit după ce Paris, prințul Troiei, ar fi răpit-o pe Elena, soția
lui Menelau, regele Spartei. Deși neconfirmată istoric, legenda Războiului Troian este una din
cele mai importante teme ale literaturii Greciei Antice, mai ales datorită celor două mari
epopei, Iliada și Odiseea, atribuite lui Homer. Iliada relatează parțial ultimul an al asediului Troiei,
iar Odiseea descrie drumul întortochiat al întoarcerii
acasă a lui Ulise (Odiseu), regele Itacăi și unul din
principalii lideri ai armatei aheilor. Alte segmente ale
legendei sunt redate într-un ciclu de poeme eroice care
nu a supraviețuit decât sub forma unor fragmente.
Episoadele războiului au constituit material tematic și
sursă de inspirație pentru tragedia greacă sau
pentru poeții romani Virgiliu și Ovidiu.

Cauzele războiului troian sub aspect mitic sunt

complexe, deoarece au antrenat chiar și
zeitățile Olimpului. Se spune că în timpul nunții
zeiței Thetys cu regele tesalian Peleus, tocmai când zeii
dănțuiau, și-a făcut apariția Eris, personificarea
discordiei, înciudată că nimeni nu s-a gândit să o invite,
și a aruncat în mulțime un măr de aur[2] pe care stăteau scrise cuvintele „celei mai frumoase”.
Văzând mărul, Hera, Atena și Afrodita s-au grăbit să-l revendice, susținând fiecare în parte că le
întrece în frumusețe pe celelalte două. Nereușind să ajungă la o înțelegere, cele trei zeițe au
hotărât să ceară o opinie imparțială. De aceea l-au ales ca arbitru pe prințul troian Paris.
Ademenit cu diferite daruri de învrăjbitele olimpiene, Paris i-a oferit în cele din urmă mărul
Afroditei, după ce aceasta i-a promis că Elena, cea mai frumoasă femeie pământeană, îi va
deveni soție. Prin farmecele specifice, zeița a determinat-o pe Elena să se îndrăgostească de
Paris și să fugă cu el în Troia. Agamemnon, regele din Micene, a hotărât să răzbune onoarea
fratelui său Menelaus printr-un război îndreptat împotriva cetății care a făcut posibilă rușinea. De
altfel, relațiile dintre Troia și restul Greciei erau oricum foarte tensionate. Războiul dintre troieni și
ahei a durat zece ani, timp în care mulți eroi au murit, și din tabăra Eladei
(Ahile, Aiax, Patrocles, Antiloh etc.) și din cea a Troiei (Hector, Deifob, Paris etc.). Chiar și
lumea zeilor s-a divizat în susținerea uneia sau alteia din cele două
tabere: Poseidon, Hera, Atena, Hefaistos și Hermes erau de partea aheilor,
iar Ares, Apollo, Afrodita, Artemis și chiar Zeus erau de partea troienilor. Într-un sfârșit, aheii
reușesc să pătrundă în cetatea asediată, prin vicleșugul calului troian. Lipsiți de milă, ei îi
masacrează fără discriminare pe locuitorii Troiei și profanează templele, gest ce va atrage mânia
zeilor. Puțini dintre ahei au reușit să se întoarcă acasă după război: cei care nu au murit în luptă,
au fost zdrobiți la întoarcere de apele înfuriate ale lui Poseidon. Câțiva ahei au
întemeiat colonii pe țărmurile cele mai îndepărtate ale lumii, purtați fiind de forțele divine. Dintre
troieni, un număr redus a reușit să supraviețuiască masacrului. Mult mai târziu, romanii aveau să
pretindă că sunt descendeții prințului Enea, frate al lui Paris, care, după căderea cetății, s-a
întreptat către Italia împreună cu alți troieni supraviețuitori. Legenda este istorisită de Vergilius în
epopeea Eneida.