Universitatea Academiei de Ştiinte a Moldovei

Facultatea: Științe Socioumanistice, Catedra: Limbi și Literaturi

Specialitatea:Limbă și literatură/limbă engleză

REFERAT
„Mitul faustic în opera lui Goethe”

Realizat :,
studentă în anul II, Grupa L21

Controlat: Ciobanu Olesea,

dr., lect. sup.

Chișinău 2013
Din viața autorului

Johann Wolfgang von Goethe născut , în oraşul Frankfurt pe 28 august 1749 a devenit
cea mai reprezentativă imagine a iluminismului german. Marele poet este considerat un geniu
universal deoarece nu s-a axat doar pe poezie. Desenul şi muzica, scrima şi călăria, limbile
clasice şi literatura modernă nu au lipsit din educaţia viitorului poet. Stabilit cu traiul la
Weimar pentru 15 Goethe ajunge cunoscut în toată lumea după lansarea a câteva volume de
poezii şi a dramelor ”Suferinţele tânărului Werther” şi ”Gotz von Berlinchingen”. La
Weimar, Goethe ajunge până la curtea regală, unde primeşte un post în Consiliul de miniştri.
La 31 de ani, încărcat de onoruri, Goethe începe să fie preocupat şi de alte domenii în afară
de literatură: botanică, geologie, anatomie, faună. Consideraţiile sale în aceste direcţii au fost
de un real ajutor ştiinţelor naturale. Datorită relaţiilor excelente cu curtea regală nu avea
probleme în obţinerea de fonduri, iar cercetările întreprinse de el s-au dovedit nespus de
fructuoase.
A absolvit Universitatea din Frankfurt şi în paralel ia cursuri intensive de desenl.
Mai tîrziu în 1770 se înscrie la Universitatea din Strasburg şi aici îşi ia licenţa în avocatură,
dar renunţă la meserie după primul său proces. Tot aici îl întâlneşte pe filosoful Herder,
conducătorul mişcării Sturm und Drang (Furtună şi Avânt). Acesta îi trezeşte interesul
tânărului Goethe prin concepţiile sale surprinzătoare. Evoluția sa artistică și experința de
viață îl îndeamnă de a purcede la crearea operei Faust, căreia Goethe i-a consacrat ani
îndelungați de strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puțin înainte de a se
stinge din viață. Se inspiră din vechi monumente și scrie poemul Römische Elegien 
Alte faimoase poezii și opera sunt: Cântece noi , Prometeu, Elegii romane , Mireasa din
Corint , Zeul și baiadera, Faust (partea I și partea II), Divanul occidental-oriental,Götter,
Zei, eroi și Wieland.
În 1830 moare fiul său iar la 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. a fost
îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinților în Weimar.

Faust
Cea mai remarcabilă operă a poetului, este alcătuită din 5 acte și 7 tablouri
Opera este inițiată la Strassburg în perioada traiului de 15 ani. În acest timp a început să
lucreze la primele versiuni ale lucrării sale Faust . Acest poem reprezintă într-o oarecare
măsură unele tnagențe a vieții scriitorului cu eroul Faust. Elaborarea acestei o-pere a durat
aproape 60 de ani. Autorul a subintitulat-o tragedie, dar poate Ii socotită totodată poem
dramatic sau dramă filozofică. În operă se vorbește despre bătrînul doctor universal
specializat în diferite domenii care își vinde sufletul diavolului pentru frumusețe și tinerețe
veșnică. Faust se îndrăgostește de Margareta o fecioară pură și nevinovată care la rîndul ei își
pierde capul din dragoste pentru Faust. Aceste urgii Mefistofel le savurează cu plăcere atunci
cînd fratele Margaretei este ucis de către sabia sa în duel cu Faust, cu scopul de a proteja
reputația surorii. Faust își părăsește iubita fiind dus de Mefistofel prin iad și arătîndui alte
plăceri și femei însă acestea le refuzădin motiv că nu o poate uita și astfel revine pentru a o
elibera din închisoare. Margareta, distrusă sufletește că și-a ucis copilul nu dorește să fie
eliberată. La vederea lui Mefistofel care îl urma ca o umbră pe Faust, cheamă pentru ai salva
sufletul.
În literatura universală mitul faustic reprezintă acest pact cu diavolul dintre
Faust și Mefistofel. Orice pact are prețul său iar doctorul Johann Georg Faust primește avere,
frumusețe, tinerețe, iubire, aur în schimbul propriului suflet care după moarte va hoinări în
veșnicul foc al iadului.
Motivul mîntuirii este recent întîlnit în operă astfel deschizîndu-I drumul către
întregul univers literar. Primul act unde Faust dorește să soarbă din otravă și actul al cincilea
unde Margareta așteaptă mîntuirea prin divinitate.Epopeea lui Ghilgameş, Divina comedie,
Paradisul pierdut, Faust, Crimă şi pedeapsă şi FraȚii Karamazov fac parte din capodoperele
incontestabile ale literaturii universale care abordează, fiecare într-un registru unic, specific
contextului social, politic, geografic, dar mai ales religios în care au fost scrise, acest motiv al
mântuirii. Fiecărei capodopere i-a fost dedicat câte un capitol în care s-a încercat evidențierea
modului în care ideea de mântuire este prezentă ca motiv, mit, simbol, metaforă. Indiferent de
epocă, motivul mântuirii se regăseşte plenar în capodoperele marilor scriitori al căror demers
artistic are acest punct comun al încercării de a găsi o soluție eternelor frământări umane, de a
da răspuns întrebărilor fundamentale referitoare la originea, misiunea şi destinația ultimă a
omului. Ideea de mântuire construieşte şi dezvoltă întreaga Commedia dantescă. Această
dorință de salvare, înălțare şi purificare reprezintă izbânda progresivă a sufletului, victorie
dobândită prin dizolvarea treptată a formei până la spiritul pur, idealul ultim, esența vieții.
Întregul drum al Commediei este un salt constant de la trup la spirit până când trupul în
duh s-a împlinit, e perpetua emancipare de materie şi simțuri prin mijlocirea ispăşirii şi a
durerii, prin ciocnirea dintre satanic şi divin, dintre Infern şi Paradis. Aceeași tangență o
exprimă și mitul faustic de la început de drum până la final, Faust se zbate intre plăcere și
suflet, între rațiune divină și sentiment diabolic, între suferință, pocăință, retragere și între
distracție, savoare, existență. Faust este același călător dantesc care hoinărește în căutarea
iubitei Beatrice respectiv Margaretei. Pornind de la celebra legendă populară (din care este
inspirată de asemenea tragedia dramaturgului englez Chris-topher Marlowe - The Tragicall
Histoire of Dr. Faustus şi poemul lui Lessing) a alchimistului care, pentru a pătrunde tainele
ştiinţei, îşi vinde sufletul diavolului, Goethe a creat o extraordinară dramă, în centrul căreia se
află omul care caută sensul existenţei.
Importanța operei faust. Opinii critice

Operă reprezentativă a iluminismului german, Faust aduce pe scena literară o nouă

dramă a cunoaşterii, a căutărilor de sensuri ultime care să confere finalitate şi scop
perindării omului pe acest pământ. La fel ca personajul său, Goethe se afirmă, în tonul
epocii, întocmai ca un raționalist dornic să pătrundă adevăratul sens al vieții. Deşi detaşat
de efervescența religioasă a predecesorilor, Goethe va condensa în poemul său o întreagă
filosofie de viață construită în jurul unei ideii centrale, cea a clipei împlinirii supreme, ce
poate fi lesne înțeleasă ca o metaforă a unei mântuiri finale. Faust nu rămâne peste veacuri
doar creația capitală a unei vieți artistice, distilate pe parcursul a peste şaizeci de ani de
viață, ci mai ales un poem al deveniri cosmice, a aspirației umane orientate spre
universalitate, spre divinitate, spre găsirea, în ultimă instanță, a mijloacelor sau a țelurilor
mântuiri. Prologul în cer trasează coordonatele cadrului în care se va desfăşura conflictul
sufletesc, conferindu-i valențele unui eveniment cosmic. Tragedia faustică se prefigurează
aici sub forma unei alegorii a unui fenomen divin. Este sugerată perpetua alternanță a
luminii cu întunericul care devine un atribut exclusiv al pământului care, prin rotirea sa
înaintea soarelui, cauzează aceste schimbări. Acestei dualități de poziție îi este supus, în
mod implicit, tot ce trăieşte pe pământ, inclusiv omul. Extrăgând sensurile simbolice ale
acestui fenomen, constatarea firească e că există o inerență a vieții pe pământ ce presupune
o continuă alternanță între doi poli opuşi, lumina şi întunericul, binele şi răul, păcatul şi
mântuirea.
Ceea ce atrage atenția e viziunea goetheană asupra răului. Răul, partea întunecată a
pământului, înțeles ca o consecință firească a mişcării lui de învârtire, nu e decât un verso
sau o negare a luminii. Aşadar, pentru Goethe, răul există într-o continuă condiționare şi
rezonanță cu binele. Astfel, tendința omului goethean de a lupta pentru a-şi câştiga lumina,
binele, e condiționată implicit de existența celuilalt pol, negațiunea binelui, răul, care
determină întreg demersul atingerii desăvârşirii şi al mântuirii în ultimă instanță. Dacă n-ar
exista decât binele, starea naturală a omenirii ar fi fericirea iar încercarea de a cuceri binele
ar rămâne fără oponent deci fără obiect.
Această viziune defineşte atmosfera în care e plasat Faust şi în care se va desfăşura
întreaga acțiune. Tragedia se va petrece pe pământ şi tot ce se va întâmpla va argumenta
acest caracter fundamental al vieții pe pământ: trecerea de la întuneric la lumină, de la
lumină la întuneric, lupta continuă între lumină şi întuneric. Acesta este sensul cel mai
profund al ideii de mântuire care se va reconfirma din nou şi din nou pe întreg parcursul
dramei şi care leagă opera într-un tot unitar.

Lumina şi întunericul, optimismul etern şi pesimismul absolut, binele şi răul,

primesc contur, se concretizează sub înfățişarea lui Dumnezeu şi a lui Mefistofel, spiritul
universalității şi cel al parțialității. Viziunea mefistofeliană este una în rezonanță cu spiritul
negației pe care îl întrupează şi în opoziție cu cea arhanghelică, pozitivistă. Pentru
Mefistofel (cel care urăşte lumina) întreaga creație e una supusă damnării şi suferinței.
Spectrul restrâns, cel terestru, la care are acces Mefistofel îl privează de perspectiva unui
univers infinit, armonios închegat şi într-un desăvârşit echilibru, al cărui simbol e
perfecțiunea sferică. Viziunea sa e una fragmentară, lipsită de patos şi ideal, o lume a
întunericului, a biruinței răului. Pentru Mefistofel, acea lumină tradusă în rațiune, pe care
Dumnezeu a oferit-o oamenilor, există pe pământ doar ca o simplă amăgire.
Faust, cea mai mistuitoare concretizare în artă a căutărilor de temeiuri existenţiale ale
Omului de la începutul epocii moderne, şi Divina Comedie, cea mai deplină şi mai
cutezătoare expresie artistică a nevoii de absolut a Omului de la sfîrşitul Evului Mediu,
reprezintă mutatis mutandis două momente esenţiale din veşnic neliniştita aspiraţie spre
împliniri înalte a spiritului uman. Din aceste raţiuni, elementul dinamic şi structurant, care
organizează elementele şi le propulsează, pregnant şi revelator, către final, devine, în ambele
poeme,drumul sau călătoria. Dezamăgit de imperfecţiunea morală şi de limitele intelectului,
Dante părăseşte pădurea făptuirilor păcătoase şi, cu nemărginită speranţă în posibilitatea
dobîndirii unei „vieţi noi” (la vita nova), se îndreaptă spre Empireu pentru a contempla chipul
etern al Binelui, Adevărului şi Frumosului. Peste cîteva veacuri, constrîns de aceleaşi
mărginiri ale naturii umane, Faust (Goethe) va parcurge un drum identic în esenţă cu cel al
poetului florentin, însă deosebit în concretizările lui de al acestuia, întrucît rîvna spre o „nouă
şi variată viaţă (zuneuem, buntem Leben) începe în sferele meditaţiei şi ale contemplaţiei şi se
termină cu promovarea unei vieţi active, izvoditoare de fapte.
Elaborînd lucrarea, Goethe nu stabilise direcţia în care avea să se îndrepte firul
principal al acesteia. „Ca şi cum aş şti lucrul acesta – îi răspunde autorul lui Eckermann, care
îi ceruse lămuriri asupra finalului ei – şi aş fi în stare să-l exprim! Din cer, prin lume, spre
infern, asta ar fi ceva în cel mai rău caz; numai că asta nu e o idee, ci desfăşurarea unei
acţiuni (…). De fapt (…), ca poet, nici nu-mi stătea în fire să încerc a întruchipa
lucruri abstracte. Eul meu era bîntuit de impresii, şi anume de sute de feluri de impresii pline
de viaţă, atrăgătoare şi pitoreşti, rezultate ale puterii mele de imaginaţie. Şi, ca poet, nu
aveam altceva de făcut decît să rotunjesc şi să dau formă artistică acestor concepţii şi
impresii, prezentîndu-le atît de viu, încît şi ceilalţi să împărtăşească şi ei aceleaşi impresii,
auzind sau citind cele înfăţişate de mine (…) sînt de părere că, în general, cu cît o operă
poetică e mai incomensurabilă şi mai puţin comprehensibilă minţii noastre, cu atît e mai
bine”.
În pofida unei atari afirmaţii, la începutul lui Faust I, cînd eroul îşi căuta consolarea
marilor sale dezamăgiri în revelaţia pe care spera s-o obţină tălmăcind Noul Testament, poetul
avusese intuiţia marelui adevăr de la sfîrşitul cărţii. Faust găseşte fericirea în viaţa activă, în
creaţia folositoare oamenilor şi societăţii în general. Faust află că sensul vieţii stă în faptă, în
activitatea creatoare şi adresează clipei invocaţia prevăzută în pact. Mefistofel, potrivit
pactului, vrea să îi ia sufletul, dar Faust este mântuit prin faptul că a reuşit să se ridice de la
egoism la cel mai înalt altruism, pentru că şi-a pus viaţa şi activitatea creatoare în slujba
societăţii.
Prin prisma curentului literar iluminismul, opera ”Faust” are o apartenență totală la
acest gen. Actul I este o demnostrare a acestei afirmații prin dezvoltarea multilaterală a
doctorului Faust, devenind un universal al operei. Faust este drama unui învăţat din epoca
reformei lui Luther, căruia ştiinţa vremii nemaifiindu-i îndestulătoare, încearcă practicile
zadarnice ale magiei
1. Gândirea lui Goethe în texte alese, Editura Minerva, Bucureşti, 1973;

2. Johann Wolfgang von Goethe, Maxime şi reflecţii, Editura Minerva,

Bucureşti, 1972.

3. Leonida Maniu – Faust sau dilema puterii creatoare

4. Faust de Johann Wolfgang von Goethe