LUCRARE DE DIPLOMĂ

Braşov, 2006
Rolul ziarului în teatrul lui Caragiale

2
 MOTTO : "Gazeta este pâinea cea de toate zilele
a opiniei publice… o metaforă mai fericită nu
cunosc. De ea s-a legat probabil un vis, strălucit
la început şi groaznic la sfârşit, pe care l-am avut
într-una din nopţile aceste şi care mi-a inspirat
ideea unei piese de teatru fanteziste"
(I.L. Caragiale)

3
 CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………… pag. 5

Capitolul I. Implicarea lui Caragiale în viaţa politicǎ şi publicisticǎ …… pag. 7
1.1. Caragiale – colaborator şi creator de reviste şi ziare ………………… pag. 16
Capitolul II. Teatrul – model al publicisticii lui Caragiale ……………… pag. 22
2.1. Interferenţa : teatru - prozǎ - publicisticǎ …………………………… pag. 31
2.2. Ziaristul şi gazeta – eroi ai universului caragialian ………………… pag. 34
Capitolul III. Rolul presei în comediile lui Caragiale …………………… pag. 41
3.1. Rolul ziarului în "O scrisoare pierdutǎ " ...............................................pag. 44
3.2. Lectura ziarului în „O noapte furtunoasǎ” .............................................pag. 53
3.3. Rolul gazetei în „Conu Leonida faţǎ cu reacţinea” .............................. pag. 61
Capitolul IV. Predarea lui Caragiale în şcoalǎ ........................................... pag. 66
Concluzii .......................................................................................................pag. 83
Anexǎ. Mic dicţionar al ziarelor cara apar în opera lui Caragiale ............... pag. 81
Concluzii .......................................................................................................pag. 83
Bibliografie .................................................................................................. pag. 87

4
 INTRODUCERE

Pornind de la ideea că marile opere ale trecutului nu emit astăzi acelaşi sunet
ca şi ieri, că evenimentele au precipitat în scrierile autorilor clasici alte înţelesuri,
ne-ar putea face să credem că opera lui Caragiale în zilele noastre nu mai are nici
o importanţă. Ori nu este aşa, pentru că ne punem fireasca întrebare de ce joacă
azi Caragiale ? sau de ce e mai actual ca oricând ? ne uităm în jurul nostru şi
putem observa ziarişti ca Rică Venturiano sau ca Edgar Bostandaki care "dau de
mal gazeta", citim ziare care, la fel ca şi în vremea lui Caragiale, sunt subordonate
politicului. Ziarele însă, sunt cele mai aprige când e vorba de politică, iar fiecare
eveniment, fie politic fie nu, trecea atunci şi trece şi acum prin sita deasă a presei.
Caragiale s-a deplasat spre noi din capitolul de istorie literară şi fără să ne
dăm seama şi-a modificat profilul hotărâtor. Cu o mare uşurinţă îl putem adapta pe
Caragiale societăţii de azi, nu pentru că l-am uitat, ci pentru că proza noastră
contemporană şi nu numai l-a văzut maestru şi s-a inspirat din el.
Caragiale a fost cercetat de exegeză de nenumărate ori şi ne-am putea pune
fireasca întrebare : " ce mai putem spune ?" sau putem anula punctul lor de
vedere ? răspunsul este simplu : o altă perspectivă asupra scrierilor unui clasic nu
înlătură cu necesitate pe aceea care a precedat-o, ci o completează. Alte explicaţii
nu sărăcesc o operă, ci îi întregesc înţelesurile, ca exemplu putem lua orice
scriitor contemporan care zugrăveşte societatea de azi în cele mai mici detalii. În
structura unei mari creaţii se află nenumărate sensuri pentru care poate s-a trecut
cu vederea sau au fost studiate foarte puţin. Asta nu înseamnă că marea creaţie
are o valoare mai mică. De aceea m-am gândit să abordez teatrul marelui
dramaturg I.L. Caragiale din perspectiva importanţei ziarului în societatea în care
trăieşte, se inspiră şi scrie autorul.
Socotim aşadar opera lui Caragiale un sistem complex de intenţii şi adevăruri
care convieţuiesc într-o ambiguitate artistică desăvârşită, de fapt o totalitate prin
care se exprimă o epocă, contemporanul ei şi artistul care o transcede. În acest
sistem complex ziarul are un rol hotărâtor. Gazeta "pâinea cea de toate zilele a

5
opiniei publice” este lecturată ritualic în „O noapte furtunoasă”, este citită cu
pasiune de Conu Leonida, personaj al piesei cu acelaşi nume, şi este mijloc care l-
ar putea ajuta pe Caţavencu să obţină mandatul de deputat. În piesele de teatru
ale scriitorului este prezentată foamea de gazetă care se manifestă violent şi cu
patimă, iar personajele lui Caragiale sunt parcă subjugate de această forţă
miraculoasă a textului tipărit care departe de a vehicula o înţelepciune supremă, el
este o ficţiune înăscută din imaginaţia debordantă a creatorului său fie că se
numeşte Caracudi care îl scrie între două halbe de bere la bufetul din Cişmigiu
sau Rică Venturiano care exploatează clişeele la modă.
Vom încerca să demonstrăm în această lucrare că publicistica reprezintă
domeniul cel mai consistent al scrisului caragialian, un fel de constantă care-i
străbate toate etapele creaţiei şi toate momentele vieţii pentru că, dacă încercăm
să stabilim momente când I.L. Caragiale a scris cu precădere teatru sau proză,
activitatea publicistică nu poate fi limitată la o etapă deoarece ea s-a desfăşurat pe
o perioadă de patru decenii, adică aproape întregul registru al activităţii artistului.
Vom vedea că publicistica lui Caragiale reprezintă domeniul ce poartă toate
datele definitorii ale scrisului caragialian, ea dezvăluindu-l pe omul, cetăţeanul şi
scriitorul Caragiale.
Vom observa deasemenea că prozatorul şi autorul dramatic interferează
permanent cu publicistul Caragiale, iar gazeta, una din cele mai interesante
produse ale vieţii publice îşi va găsi proiecţia în imaginar, în teatru şi în proză prin
populara constantă a operei literare cu figuri de ziarişti şi cu ziare a căror prezenţă
e aproape nelipsită.
Putem încheia prin a spune că lumea operei lui Caragiale e de fapt o oglindă
a societăţii în care trăieşte, iar Caragiale în incursiunile sale de gazetar politic
rămâne moralistul care observă moravurile instituţiilor şi ale oamenilor. Teatrul lui
Caragiale, dar într-o măsură şi mai mare sunt pline de aluzii şi de ironii la adresa
subculturii de consum şi a celor pentru care valorile artistice adevărate nu au nici o
valoare.

6
 CAPITOLUL I.

Implicarea lui Caragiale în viaţa politică şi publicistică

A exista ca fiinţă umană înseamnă a trăi înconjurat de alte fiinţe. Spaţiul în

care trăim se numeşte societate, aparţinem ei şi ne derulăm viaţa în ea. Socialul
implică organizare, iar acest lucru determină politicul. Viaţa noastră nu se poate
derula altfel, participăm la viaţa socială, deci conform celor spuse de Sartre ne
implicăm politic.
Caragiale cu harul său sciitoricesc a dorit să zugrăvească prin operele sale o
frescă social – politică a vremurilor în care a trăit. Nimeni până la el nu a fost
interesat de acest subiect şi cu atât mai puţin în dramaturgie.
Viaţa social – politică în secolul al XIX-lea era impresionantă dacă luăm
evenimentele aşa cum le cunoaştem din perspectivă istorică, de mişcările politice
care au loc în România de acum două secole, de evenimentele ce conduc ţara
spre o nouă etapă a existenţei sale. Şi astfel binecunoscutele evenimente devin
sursa de inspiraţie pentru Caragiale.
Credem că nimic nu este mai fascinant decât să fi contemporan cu propriile
tale personaje şi acţiuni. Toate acestea se datorează faptului că însuşi Caragiale
s-a împlicat în politică deşi nu i-a făcut o reală plăcere.
Caragiale, încă din tinereţe, susţine critica, nutrea interes pentru politică
„devorând ziarele roşii” 1 (ziarele roşii erau ale liberalilor). Un alt prilej de
experienţă personală a maestrului, dezamăgitoare, a fost serviciul său în „garda
civică” 2 . Există în această gardă spiritul politicianist, în care propaganda liberală,
prin anumite metode, îi covârşea cu desăvârşire pe conservatori. Atunci garda era
considerată un instrument al liberalismului. Acest episod este bine tratat în piesa
„O noapte furtunoasă”. Iată un lucru, care i s-a întâmplat scriitorului în realitate,
devine subiect pentru o piesă de teatru. Caragiale nu a scăpat niciodată ocazia de
a se confunda cu proprile sale personaje.

7
 Caragiale are poate privilegiul de a trăi într-o perioadă istorică destul de
importantă pentru noi. Ne aflăm în vremea grupărilor liberale în frunte cu I.C.
Brătianu şi C.A. Rosetti şi în vremea guvernării lui Mihail Kogălniceanu, care era
prim-ministru, iar preşedinte al Consiliului de miniştrii era Dimitrie Ghica. Apoi a
urmat guvernarea lui I.C. Brătianu, perioadă de guvernare de 12 ani, iar dintre toţi
redactorii Caragiale a simţit cel mai bine consolidarea regimului. Nu putem trece
cu vederea această perioadă importantă din istoria României şi a românilor
deopotrivă. Fiecare moment istoric important marchează şi viaţa social – culturală
a acestui popor.
Pe plan social cultural exista „Junimea” lui Maiorescu, moment deosebit de
important pentru cultura noastră. La „Junimea” se va afla şi Caragiale o bucată de
vreme. Acest lucru însă nu poate fi trecut cu vederea, aşa încât vom insista puţin
pe acest moment. „Junimea” s-a constituit ca o asociaţie, loc de întâlnire al celor
mai importante tendinţe din gândirea şi cultura momentului. Ea a fost şi a rămas
un model de societate deschisă în care exista un cult al valorii, fiecare membru
având datoria morală să aducă în atenţia celorlalţi ceea ce este mai interesant în
domeniul său.
Eminescu, unul dintre prietenii lui Caragiale, remarcat de Maiorescu, îi
propune amicului său să-l cunoască pe Titu Maiorescu şi să intre în „Junimea”. Lui
Maiorescu, un asemenea artist cum a fost Caragiale nu putea să-i rămână străin.
După cum aflăm dintr-o bibliografie a sa „anul 1878 începe pentru Caragiale în
ambianţa de onoare a cercului lui Maiorescu” 3. Avea o activitate foarte intensă. Va
începe un proiect foarte îndrăzneţ pentru că primise să traducă drama în versuri
„Rome vaincue” a francezului Alexandre Paradi apărută în 1876 şi jucată cu
succes la Paris. De data aceasta Caragiale îşi va schimba haina devenind din
critic un poet. Se pare că era rândul său să demonstreze adevăratele sale calităţi.
Atmosfera de la „Junimea” îi pria pentru că realmente se simţea printre
prieteni. Aici la „Junimea”, în casa lui Iacob Negruzzi de la Iaşi, va citi pentru prima
dată piesa „O noapte furtunoasă de la numărul 9” care va avea în final un real
succes.
Pe lângă viaţa culturală care se derula în acea vreme, exista şi o viaţă
publicistică destul de intensă fapt demonstrat de ziarele vremii. Aşadar toate

8
evenimentele erau cernute de sita presei, lucru care de altfel se întâmplă acum şi
la noi. Dar din păcate nu există un Caragiale atât de necesar. Caragiale însă nu
avea convingeri politice foarte bine întemeiate, încât să adere la un partid politic.
Era însă la vârsta tinereţii, fiind doar un simplu, dar abil observator pe scena
politică a ţării. Mai târziu aderă la programul radical al lui G. Panu în 1895 când
deja trecuse de vârsta tinereţii. Deşi aderă la o formaţiune politică, Caragiale nu
încetează să-şi manifeste anumite anticipaţii şi să scrie articole răutăcioase la
adresa „Junimii” şi a lui P.P. Carp.
În evoluţia politică a ţării se întâmplă lucruri importante care-l includ şi pe
Caragiale. Panu fuzionează cu Partidul Conservator iar Caragiale îl urmează şi
este foarte mândru pentru că în sfârşit a găsit un partid în care valorile intelectuale
sunt cinstite.
Într-adevăr conservatorii sunt mai receptivi la valori când e vorba de scriitori
decât liberalii. Acelaşi lucru se întâmplă şi acum, în zilele noastre, şi guvernanţii şi
partidele politice se gândesc la cultură, dar niciodată unuia mai mult decât ceilalţi.
Deşi de factură tradiţională,Caragiale nu face totuşi casă bună cu Partidul
Conservator. În perioada aceea au avut loc mişcări importante în ţară. Are loc
Răscoala din 1907. Aceste evenimente declanşează în inima lui Caragiale
reacţiuni şi resentimente stăpânite. Catastrofa din ţară îl sensibilizează, deşi nu se
afla aici în aceste momente. După răscoalele ţărăneşti s-a înfăptuit a doua fuziune
între cele două grupări politice. Prima se realiza la 8 iulie 1900, a doua zi după
constituirea guvernului Caragiale şi sub preşedinţia lui Gheorghe Gr.
Cantacuzzino. În ianuarie 1908 partidul ramificat sub conducerea lui P.P. Carp îşi
are comitetul său executiv ignorându-l pe Tache Ionescu aflat în străinătate.
Caragiale se hotărăşte să meargă cu el, căci în cadrul partidului se aflau foarte
mulţi tineri intelectuali partizani. Caragiale îi scrie lui Zarifopol : „O să mă dau şi la
o lecuţǎ de politică; suntem datori să ne jertfim pentru patrie. Poate o ieşi şi de
acolo vreun bine” 4.
Evident că implicarea lui Caragiale în viaţa socială şi politică, dar mai ales
politică, atât cât a fost i-a folosit mai târziu. Jocurile politice, schimbarea de
guverne, le-a trăit pe viu.

9
 Caragiale a fost la începutul carierei sale şi nu numai un bun jurnalist. El s-a
apropiat de jurnalistică din sărăcie, apoi s-a întors la ea tot din nevoie. El a
publicat, şi nu puţin, timp de şase ani, fără semnătură sau cu pseudonime.
Caragiale colaborează la debutul său în săptămânalul umoristic „Ghimpele”
al cărui director era N.T. Orăşeanu. În scurt timp se face preţuit şi util. În cronicile
de la „Ghimpele” semnate prescurtat Car sau cu pseudonimul Policar el îşi
însuşeşte „duhul bun al gazetăriei, voiciunea, gluma uşoară ca săgeata care-şi
atinge ţinta fără greşeală” 5.
Ca şi în teatru , în gazetărie a fost de toate; de la corector, redactor, girant,
colaborator până la proprietar. Caragiale moşteneşte substanţial experienţa
veteranului C.A. Rosetti de la „Românul” cel care-i crescuse pe mai toţi publiciştii
români din ultimele decenii ale secolului.
Aflându-se pe scena vieţii politice şi perindându-se de la un partid la altul în
funcţie de fluxurile şi refluxurile vieţii politice, Caragiale şi-a continuat, în parametrii
gândirii şi atitudinii sale cinice, un discurs propriu asupra destinului politic
românesc. Spuneau că de multe ori Caragiale scrie articole sub pseudonime. La
„Voinţa Naţională” foloseşte pseudonimul Quadibet, Papură (nume care nu se
poate identifica cu certitudine rămânând sub semnul întebării), îşi foloseşte şi
numele de Luca. Dramaturgul român, la nici un ziar nu a stat cu anii şi rar se
întâmpla să-l prindă doi ani în acelaşi loc.
Ziarul „Voinţa Naţională” de care am vorbit anterior era scos de I.C. Brătianu
ca şef al Partidului Naţional Liberal iar „Românul” lui C.A. Rosetti era un ziar
liberal. Este necesară o astfel de remarcă pentru a înţelege mai bine jocul politic
în care cu voie sau fără voie s-a implicat Caragiale.
Va scrie numeroase articole împotriva conservatorilor, dar niciodată cuvinte
grele la adresa jurnaliştilor. Anul 1885 reprezintă pentru Caragiale anul de greve,
parcă niciodată nu mai fusese într-o mai mare formă ca acum. După 1889 trece la
jurnalişti care aveau ca ziar „Constituţionalul” şi în paginile căruia semnează cu
pseudoimele Falstaff, Hans, Nastratin, Zoil. Putem considera aceste pseudonime
în jocul gazetăresc nişte măşti sub care se ascunde viitorul dramaturg.
Citind publicistica lui, ne familiarizăm cu scena politică de atunci, înţelegem
mai bine morfologia vieţii politice. Pe autor nu-l interesa partea care se vede, ci

10
culisele „intimitatea maşinăriei politice, cum funcţionează şi la ce randament,
micile mecanisme, rotiţele şi şuruburile ei” 6.
Caragiale avea darul de a prezenta politica într-un mod specific:”Cum stau? –
ia să ne uităm niţel la dumnealor.. un guvern care se clatină de câte ori strănută
Vernescu, ori se supără Gherassi. Zdravăn guvern tebuie să fie. Un guvern
conservator, care se reazămă pe domnul Brarenberg şi pe domnul Mârzescu şi
tremură de răţoiala unui vernescan, îşi are rădăcini puternice în conştiinţa naţiunii.
Un guvern căruia îi e frică să vină c-o idee a sa, ci caută să plagieze opera
junimistă, de nouă ori blestemată de Lascăr Catargiu! Mai bine nici că s-ar putea.
Nici cioara-n par nu poate să stea aşa de bine.
Dar toamna vine: Parlamentul s-apropie. Atunci e atunci. Până atunci o să
amintesc generosului confrate ghicitoarea: Sâcâita vai de ea! Stă într-un vârf de
nuia, şi mi-e frică c-o cădea” 7.
În vremea aceea gazetăria era concepută ca o activitate de comuniune, de
grup, de ideal. Gazeta îi reprezintă pe fiecare, nu invers ca mai târziu, în presa
modernă a secolului nostru.
Anul de graţie 1895 îl găseşte pe Caragiale într-o formă de zile mari. „Gazeta
poporului” nu era pentru el un adăpost din milă, ci o gazetă la care putea să scrie
ceea ce gândea în acel moment conjunctural al ţării. Scrie zeci de tente în cele
două luni de la sfârşitul anului 1895, formând un fond Caragialian care rămâne în
arhiva ziarului liberal. Astfel printr-un exemplu putem justifica cele spuse mai sus.
Este un articol semnat P.P. Lea.
„Ce face?
Ce face domnul Aurelian la comună? – se întreabă iarăşi Tara, după ce a
sfârşit de exploatat subiectele cu care îi veniseră în ajutor tocmai la timp zăpada şi
viscolul.
Ce face domnul Aurelian? Ce forme are de gând să realizeze în comună?
Căci – ca să te mărgineşti la girarea afacerilor curente, tot ce se poate mai uşor şi
mai simplist” 8. P.P. Lea.
Trebuie urmărit şi constatat la Caragiale modul de scriere gazetărească. El
arde prostia, infatuarea, suficienţa conservatorilor şi junimiştilor cu ajutorul
spiritului şi cu incisivitatea cuvântului, nu a brutalităţii prin cuvânt. Urmărim esenţa

11
celor spuse mai sus prin pamfletul „Mesagiul domnesc ne vorbeşte necontenit de
economii”. Este un pamflet contra sinecurilor ca politică guvernamentală. Ca şi
Eminescu, Caragiale va ataca când pe conservatori, când pe liberali de placa
bugetofagiei. Este un articol scris cu gravitate şi cu pişcătura vârfului de peniţă a
scriitorului. Foloseşte expresii dintre cele mai ingenioase: „Ei bine”; „cu una cu
alta”; „pe ici - colea”; „onorabilul domn”, politeţea şi onestitatea ne permit a adresa
„ironia sceptică a planului...o ameliorare a navigaţiei pe Prut”. În contrast aflăm de
spaima personajului caragialian de „economii”, „criză” cu corobarul lor de
„suprimări” şi de insecuritate. Aşadar, după ce am explicat articolul să purcedem a-
l cita:
Bucureşti, 2 Decembrie 1875
[ Mesagiul domnesc ne vorbeşte necontenit de economii]”
Mesagiul domnesc ne vorbeşte necontenit de economii şi cu toate că
dommnul Meiţani, campionul „democraţiei boiereşti” (calambur rezultat din
adjectivarea numelui lui Vasile Boierescu) susţinea mai în deunăzi, sus în deal la
Mitropolie, că economiile sunt ceva demagogie, noi totuşi o mărturisim că suntem
foarte demagogi în ceea ce priveşte economiile, mai ales când aceasta se face
ştergându-de din bugetul statului cheltuieli netrebuitoare şi netrebnice. Aşa fiind,
înterbăm pe marele econom, în alte cuvinte pe marele vistier, are domnia sa
cunoştinţă de următoarele netrebnicii?
D.P. Viforeanu primeşte o întreită leafă. Domnia sa îşi primeşte întâi leafa sa
de profesor de drept la Universitatea din Bucureşti, mai primeşte apoi zece mii lei
ca membru în comisiunea de reformare a codului penal, care de mai mulţi ani a
devenit o sinecură.
Domnul Dimitrie Cornea, ca pensionar, primind o funcţie a statului, trebuie,
după lege, să opteze între pensiune şi salar. Ei bine, domnia sa primeşte
următoarele retribuţiuni: 1. pensia, 2. diurna ca ajutor de primar al oraşului Iaşi, 3
salarii de 12.000 lei noi ca comisar al guvernului pe lângă creditul financiar, prin
urmare dator a-şi avea reşedinţa în Bucureşti, patru zeci mii lei ca membru şi
coleg al domnului P. Viforeanu în comisiunea de reformă a codului penal!

12
 În total patru salare, grase ceea ce reprezintă îndoit leafa primului ministru ;
să se mai adauge în fine şi diurnele de deputat. Cum dar, naiba! Onorabilul domn
Cornea să nu fie ultra guvernamental şi chiar ultra dinastic!
Domnul Nicu Catargiu este comisar al guvernului pe lângă comisiunea
internaţională pentru navigabilitatea Prutului! Prutul urmează a fi navigabil în
starea în care l-a făcut Dumnezeu, când a zidit lumea, dar domnul Nicu Catargiu
primeşte foarte regulat un salariu de 12.000 lei pe an. Domnul Nicu Catargiu mai
primeşte, cu una cu alta, vreo 16.000 lei noi ca prefect provizoriu de Galaţi.
Pentru a nu păcătui adevărului trebuie să mărturisim că acest provizoriu ţine
de vreo trei ani.
Domnul Maior Teliman este profesor la şcoala de cavalerie din Bucureşti.
Domnia sa însă de ani nu îndeplineşte din datoriile sale de profesor decât partea
plăcută de a-şi primi salariul la finitul sau chiar la mijlocul lunii. Domnul Teliman
este de ani detaşat de la şcoală şi trimis ca prefect la Dorohoi. După ce domnia sa
a regularisit acest judeţ acum regulariseşte şi judeţul Fălciu. Domnia sa îşi
primeşte regulat salariul său de bun prefect. (...)
A doua întrebare ne permitem a o adresa onorabilului domn Ţ. Rosetti,
ministru de lucrări publice etc? Nu gândeşte domnia sa că ar fi fost mai nemerit şi
mai demn de domnia sa de a stârni a se economisi multe din aceste grase
sinecure ale favoriţilor zilei, decât a se desfiinţa şcoala de meserii şi de maşini din
Iaşi, şcoală specială, cea mai veche şi mai producătoare din România? Sau intră
în crezul politic al Direcţiei noi, din care face şi domnia sa parte, de a se desfiinţa
una după alta stabilimentele de instrucţiuni din Iaşi, pentru că mai bine să
înflorească Universitatea şi şcoala reală de meserii din Cernăuţi? Vom reveni
asupra desfiinţării şcolii de meserii din Iaşi” 9.
În concepţia lui Caragiale în politică nu e rost şi loc de iluzie şi de fantezii
despre ce a fi. Pentru el prezentul era oglinda viitorului, cum şi aceea a trecutului,
nu un laborator improvizat de unul sau de altul dintre alchimiştii ideologici ai
vremii, care încercau în gura mare experienţe cu formule deja dovedite de realitate
ca inapte. Scriitorul judecă cu asprime orice alunecare a politicianismului „în
domeniul glumei” 10. Politica adevărată şi corespunzătoare intereselor vitale ale
ţării terbuie să fie opera „raţiunii reci” 11.

13
 Din punct de vedere al „raţiunii reci”, dramaturgul nostru era un spirit junimist.
Nu pune preţ pe nimic ce nu era produsul brut al raţiunii, al logicii în raţionamente
şi al limbajului perfect aplicat. Politica românească suferea, de la jumătatea
secolului de boala grandilocvenţei şi a fantasmelor despre „progres” şi viitorul de
aur „al ţărişoarei noastre” după cum afirmă personajele din piese. Aşadar, tocmai
carnavalul politic, teatralizarea vieţii politice, descompunerea lui în farsă l-a agasat
cel mai mult. La orice adversar găseşte acelaşi teatru ieftin, aceleaşi melodii,
aceleaşi cântece.
„Pentru scriitor va fi fost o parte a comicului vieţii lăsându-i pe adversari să se
uite în polemici şi în notiţe în timp ce el făcea cronica realităţii politice şi spirituale
a ţării, redactând mari editoriale, de ţinută etică, de cercetare, chiar literatură şi
fililogică a conţinutului şi limbii presei politice, în postura unui moralist politic” 12.
Recitând acum opera lui Caragiale observăm că acea ambianţă socială pe
care o simţim mai ales în teatrul lui este numai un fundal nu însăşi „structura
operei” 13.

14
 NOTE CRITICE

1. Ş. Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale, Editura Minerva, Bucureşti, 1972

2. Pentru înţelegera exactă a termenului de „gardă civică” folosim cuvântul
de „gardă orăşenească”.
3. Marin Bucur, Opera vieţii, O bibliografie a lui I.L. Caragiale, Editura Cartea
românească, Bucureşti, 1989.
4. Ş. Cioculescu, op. cit., pag. 228.
5. ibidem, pag. 50.
6. I.L. Caragiale, Restituiri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986. (Articole,
Bucureştiuri, „diverse”,”mofturi”, note, însemări identificate şi comentate
de Marin Bucur).
7. ibidem, pag. 14.
8. ibidem, pag. 21 (Gazeta poporului, anul I, nr.236, 19 oct. – 1 nov., pag. 1).
9. I.L. Caragiale, op. cit., pag 62.
10. ibidem, pag. 34.
11. ibidem, pag. 34.
12. I.L. Caragiale, op. cit., pag. 9.
13. Studii şi articole despre Caragiale – Teatru, Editura Facla, Timişoara,
1984.

15
 1.1. Caragiale – colaborator şi creator de reviste şi ziare

„Că s-a simţit contemporan cu toate evenimentele de seamă ale vremii sale
şi responsabil în faţa semenilor” – acestea sunt două condiţii pentru a fi un bun
ziarist, lucru afirmat de Caragiale însuşi.
De-a lungul a 40 de ani de scris cotidian, Caragiale a trecut prin redacţiile a
peste 30 de publicaţii, fiind şi corector, şi redactor, şi director şi fondator, dar unic
realizator al unor reviste şi ziare. Astfel viaţa sa jurnalistică ar putea cuprinde pe
de o parte ziarele şi revistele create de Caragiale, care poartă amprenta unicităţii
creatorului lor şi ziare la care acesta doar a colaborat şi care i-au servit nu numai
ca rodnică ucenicie, ci l-au ajutat să-şi lanseze unele dintre cele mai reuşite
realizări literare. Înainte de a fi adunate în volume, momentele şi schiţele, piesele
de teatru şi nuvelele au apărut mai întâi în paginile ziarelor la care Caragiale a
scris.
Caragiale îşi face debutul publicistic în 1873 la „Ghimpele”, „organ mixt de
jurnalistică şi literatură politică”, unde publica cronici fie literare, fie fantastice, fie
care apar sub titlul zig-zag. Ceea ce i-a atras atenţia lui Ş. Cioculescu referitor la
debutul publicistic al lui Caragiale a fost că „spre deosebire însă de jurnalişti
neliteraţi, debutantul se caracterizează, din cea dintâi clipă printr-o cadenţă
sintactică, foarte personală şi prin proprietatea cuvântului, care denotă pe
scriitor”1. Tot Cioculescu spunea despre scriitor că acesta trece prinntr-o redacţie
colorată politiceşte „cu dezinvoltura spiriduşului care-şi păstrează disponibilitatea
de şagă, neluând în serios structura ideologică a Ghimpelui” 2.
Îl aflăm pe Caragiale şi la „Alegătorul liber” ca girant responsabil. Acest ziar
era unul liberal, de opoziţie care avea menirea să organizeze alegerile
parlamentare şi să răstoarne regimul conservator al lui Lascăr Catargiu. În acelaşi
an este şi corector la ziarul liberal „Unirea democratică”. La ziarul „România liberă”
este cronicar dramatic publicând foiletoane pe teme teatrale semnate Luca. Tot în
acest ziar publică şi „ Cercetarea critică asupra teatrului românesc” despre care

16
Cioculescu afirma că „un adevărat rechizitoriu împotriva complicităţii gazetarilor şi
a cronicarilor teatrali cumpăraţi de conducerea administrativă a teatrelor” 3.
Cronica este şi prima structurare a gândirii estetice a scriitorului.
La ziarul „Timpul” îl găsim ca redactor. Lucrând în redacţie cu Eminescu cu
care leagă o adevărată prietenie, cei doi erau mereu cuprinşi de durerosul
sentiment că societatea în care trăiesc e alcătuită din oameni care nu sunt cum
trebuie să fie şi că nici în viaţa publică şi nici în cea privată lucrurile nu merg spre
bine. Dar colaborarea lui Caragiale la acest ziar nu-i aduce prea mari satisfacţii
drept pentru care o perioadă va fi revizor şcolar, urmând însă a se reîntoarce la
cea care veşnic l-a ispitit şi fermecat: gazetăria.
La „Voinţa naţională”, oficios guvernamental, Caragiale va publica articole
literare, dar şi politce în care a criticat aspru prostia din viaţa politică. Colaborarea
la acest ziar va fi însă întreruptă de Directorul Teatrului Naţional. Împlicarea sa
socio – culturală este sortită eşecului iar Caragiale se va întoarce tot la prima sa
iubire evident gazetăria.
În 1889 trece la junimişti şi publică în ziarul lor „Constituţionalul” articole
diverse scrise mult sub pseudonimele: Hans, Falstaff, Nastratin, Zoil. Revărsând
aceeeaşi energie a scrisului şi fiind pentru perioada respectivă forţa de temut a
ziarului, Caragiale se dăruise într-o colaborare în lanţ, ca un redactor integrat
familiei de la conducerea ziarului junimist. Ca mai la toate ziarele politice la care
Caragiale a colaborat, în calitate de redactor fie numit, fie subînţeles, prezenţa sa
de la „Constituţionalul” scoate dintr-o dată dintr-un vad mediocru, de gazetărie
politică de rutină şi profesionistă de probleme reduse doar la chestiunile de partid,
ziarul junimist, pe care apoi îl impune în atenţia publicului.
Moralistul Caragiale priveşte din apropierea lui Maiorescu la comedia
interpretată de liberali, eternii săi trădători. Acum, Caragiale observa „echipajul
şubred al domnului Lascăr Catargiu” 4 cum odinioară observa carul şubred al
liberalilor, ori îl va observa mai târziu, la „Gazeta Poporului” şi pe acela al
junimiştilor. Rând pe rând, Caragiale va încerca să străbată istoria aflându-se fie la
un partid, fie la altul, încrezându-se succesiv în fiecare şi luând pe cuvânt pe
fiecare până, va ajunge să se convingă singur că toate mergeau prost, pe de-a
îndoaselea şi asta pentru că respectivele partide nu erau echipate corespunzător

17
pentru drumul nostru naţional. În articolele scrise la „Constituţionalul”, printre altele
dezvoltă constatarea că „nu ar fi deosebiri fundamentale între metodele
conservatorilor guvernamentali şi ale liberalilor şi unii şi alţii călcând Constituţia cât
timp sunt la putere deşi au jurat s-o apere în opoziţie”.
În ziarul „Gazeta poporului” el publică articole în care critica sa nu se opreşte
doar la oportunismul junimiştilor ci ţinteşte mult mai sus şi anume în moravurile
corupte. Acest ziar era pentru Caragiale o gazetă la care putea să scrie ceea ce
gândea el în acel greu moment al ţării. Zecile de texte scrise în cele două luni de
la sfârşitul anului 1895, formează un fond caragialian depus în arhiva acestui ziar
liberal.
Îi aflăm apoi la „Ziua”, ziar radical, democrat, în paginile căruia va publica
articole nimicitoare, subtile, printre care şi „Culisele chestiunii naţionale” pe care Ş.
Cioculescu l-a socotit drept „un modul al literaturii politice”.
Nu rezistă ispitei editorialelor politice la „Epoca” (1896 – 1897) şi apoi tece
prin redacţiile revistelor „Foaia interesantă”, România ilustrată iar în „Universul”
semnează rubrica „Notiţe critice” şi îşi exprimă regulat părerea „în chestiunile mari
de interes social şi naţional, ba chiar şi internaţional” lucrând după „planul
prestabilit parcă de a trece în revistă toate vieţile societăţii noastre, opunându-le
mijloacele de îndreptare” 5.
În afara publicaţiilor menţionate până acum, Caragiale a mai colaborat la
Convorbiri literare, Viaţa românească, Gazeta săteanului din Râmnicu – Sărat,
Evenimentul din Iaşi, Protestarea, Drapelul, Pagini literare, Noua revistă română,
Luceafărul din Sibiu, Universul literar, Opinia din Iaşi, Povestea vorbei, Lumea
veche, Tribuna din Arad, România jună, apoi 10 felurite calendare şi almanahuri.
Au rămas în aceste ziare articole numeroase care se integrează operei nu
doar prin valoarea publicistică ci şi prin cea literară. Tot în paginile de gazetă au
fost publicate capodopere ce şi-au găsit repede drumul către inima publicului. La
Caragiale totul pleacă de la gazetă şi se întoarce tot la gazetă pentru că gazetăria
era indispensabilă firii sale. Oricare ar fi fost gazeta la care a colaborat, pentru
fiecare a făcut o pasiune a participării la echipa ei de luptă. De la „Alegătorul liber”
şi „Unirea democratică” ziare liberale, fie de campanie opoziţională, fie de
campanie electorală, până la „Universul” şi la „Românul din Arad” scriitorul va

18
colabora cu înflăcărare. Fiind alături fie de liberali, fie de conservatori, fie de
junimişti, „trădându-i” pe unii pentru alţii, scriind la gazetele unora sau altora dintre
patronii săi politici, Caragiale şi-a continuat, în parametrii gândirii sale civice, un
discurs propriu asupra destinului politic al ţării.
La nici un cotidian nu a stat cu anii şi rar sfârşitul anului îl găsea în redacţia
aceluiaşi ziar. Avându-l pe Caragiale prezent în redacţia sa , orice ziar politic
dădea „spectacolul său de gală” în istoria publicisticii româneşti. Caragiale va fi,
pentru scurtul timp cât se va afla la un ziar, fie colaborator sau redactor, punctul de
atracţie şi de senzaţie în lumea presei. El era, spune M. Bucur, „în redacţia oricărui
ziar, grămăticul, corectorul şi supraveghetorul bunei vorbiri şi a bunei scrieri în
româneşte” 6.
Politica îi furnizează lui Caragiale documente, iar scriitorul îi obişnuieşte pe
politicieni cu ideea că a vorbi şi a scrie nu era „o marfă de disputat înte negustorii
en-gros şi en-detail cu vorbele şi cu principiile” 7.
Cele mai multe dintre observaţiile sale ca publicist sunt de ordinul lingvistic şi
de aceea Caragiale a făcut indirect cronici de limbă şi stil asupra vorbirii româneşti
spre sfârşitul secolului trecut la nivelul politicii şi gazetăriei.
Articolele sale, de multe ori semnate cu pseudonime, îl relevă pe Caragiale
într-o ipostază de observator şi analist al situaţiei politice, economice, morale şi
intelectuale a ţării, a individului şi a personalităţii în funcţie de fiecare perspectivă
de guvernământ. Sub semnul anonimatului, Caragiale drama iluziilor unui timp
istoric contemporan lui, „complăcându-se sau mascând încorporarea sa altor iluzii,
iar puţinele semnături care au fost presărate la un ziar sau altul, rămân ca repere
pe traseul activităţii publicistice a lui Caragiale, pentru a sesiza viitorului că pe
acolo a trecut geniul său” 8.
Şi pentru că un publicist de talia lui Caragiale nu putea doar să colaboreze la
diferite ziare şi reviste, el redactează în întregime săptămânalul umoristic
„Claponul” (mai – iunie 1877), „foiţă hazlie şi populară” din care s-a păstrat doar
puţine numere. Caragiale şi-a numit prima publicaţie în concordanţă deplină cu
hotărârea sa de a parodia tot ce nu e cum trebuie pe lume. În acest ziar, pe care
l-a înfiinţat şi redactat singur, Caragiale „ţinteşte în gazetărie şi în parlamentarism,
prevestindu-şi conservatorismul” 9. Totuşi acest ziar umoristic îl prezintă pe viitorul

19
mare scriitor, precum şi toate resursele lui de ziarist ingenios „la pânda actualităţii,
ca să-i surprindă semnificaţiile” 10.
Perseverent şi consecvent cu sine însuşi, Caragiale va naşte „ Calendarul
Claponului” unde publică satiră socială şi politică, dar şi reproduceri din Anton
Pann. Dar trecerea prin acea lume nebună făcută din culisele gazetăriei
„Claponistice” nu a fost întâmplătoare, ci ea i-a servit lui Caragiale la adunarea
materialului construit din observaţii şi judecăţi despre oameni şi instituţii care vor
popula schiţele despre gazete şi gazetari precum şi pisele de teatru. Putem
justifica aceste afirmaţii prin aceea că ziarul, gazeta, dar şi ziaristul sunt atât de
prezenţi în operele lui Caragiale, încât capătă consistenţă de eroi lucru pe care-l
vom demonstra în capitolele următoare.
În comediile lui apar ziarele, în schiţele lui apar ziarele fapt care
demonstrează că pentru Caragiale publicistica a însemnat o constantă a fiinţei
sale. Dacă stabilim momente când el a scris cu precădere teatru sau proză
activitatea publicistică nu poate fi limitată la o etapă, ea desfăşurându-se pe o
durată ce acoperă patru decenii, adică aproape întregul registru al creativităţii
artistului.
Împreună cu Fedéric Domé va scoate „Naţiunea Română” gazetă de
informaţie cu rol de a cultiva „entuziasmul popular pe chestiunea independenţei”.
După alte experienţe jurnalistice, în 1889 Caragiale se retrage din ziaristică
pentru a reveni în forţă în 1893 întemeind periodicul umoristic „Moftul român” –
organ umoristic fără precisă orientare politică unde Caragiale şi-a publicat unele
din cele mai bune schiţe. Totuşi în incursiunile sale de gazetar politic, Caragiale
rămâne moralistul în adevăratul sens al cuvântului, rămâne acel observator al
moravurilor şi bun cunoscător al oamenilor. Proza lui, teatrul şi într-o măsură şi
mai mare, publicistica sunt pline de aluzii sau de ironii la adresa „subculturii de
consum” şi a celor pentru care valorile artistice adevărate nu au nici o semnificaţie
şi pentru care important era doar „interesul” şi deci modul de parvenire. Această
lume din ce în ce mai mare, o lume ce-şi schimbă fizionomia de la o zi la alta, care
nu are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie,
şi în nici o împrejurare, unitate de gândire şi simţire, ea (lumea) se aseamănă cu
un târg în care totul e improvizat, totul trecător şi nimic durabil. „Sub tot acest turn

20
Babel există o limbă românească care-şi are geniul ei şi un popor care-şi are
calităţile şi defectele lui specifice, o istorie plină de suferinţă, nevoi şi gândiri
proprii” 11 afirmă I.L. Caragiale nemulţumit că statul burghez nu se interesează în
mod real de cultură ci de aservirea ei în scopuri de partid, fie că este el liberal sau
conservator.
Fără a fi mânat de îndemnul unei credinţe ideologice, Caragiale îşi compunea
articolele politice „cu o conştiinţă profesională de artist”, nepunând preţ pe nimic
ce nu era produsul pur al raţiunii, al logicii şi al limbajului perfect aplicat şi decurs
din gândirea sănătoasă, în sfera vieţii politice” 12.

21
 NOTE CRITICE

1. Ş. Cioculescu, Viaţa lui Caragiale, Editura Floarea Darurilor,

Bucureşti, 2001, pag. 56.
2. ibidem, pag. 57.
3. ibidem, pag. 66.
4. ibidem, pag. 70.
5. Ş. Cioculescu, ibidem, pag. 58.
6. I.L. Caragiale, Restituiri, Articole, „Bucureştiuri”, „diverse”, „mofturi”,
note, însemnări – identificate, transcrise şi comentate de marin Bucur,
Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1986, pag. 13.
7. ibidem, pag. 15.
8. ibidem, pag. 20.
9. Ş. Cioculescu, ibidem, pag. 68.
10. V. Silvestru, elemente de Caragialeogie, Editura Eminescu, Bucureşti,
1979, pag. 57.
11. ibidem, pag. 59.
12. I.L. Caragiale, Restituiri, op. cit., pag. 34.

22
 CAPITOLUL II

Teatrul - model al publicisticii lui Caragiale

Publicistica reprezintă domeniul cel mai consistent al scrisului lui Caragiale,

un fel de constanta care-i străbate toate etapele creaţiei si toate momentele
vieţii,ea poarta toate datele definitorii ale scriituri lui Caragiale; publicistica îl
dezvăluie pe omul, cetăţeanul Caragiale.
Actualitatea publicisticii lui Caragiale nu vine doar din modul in care intră in
rezonanţa problematică abordată de acesta in presa vremii cu realităţile sociale
de azi. Actualitatea ţine şi de profilul moral-intelectual şi de profesionist pe care îl
propune Caragiale ca ziarist, modul care rezistă celor mai exigente cerinţe ale
presei moderne atât ca structură, cât si la nivelul expresiei.
„Universul Caragialian se bucură de o anumită atitudine care stă sub
semnul teatralităţii” 1 afirmă A. Chiţoi. Această atitudine conferă unitate creativităţii
lui Caragiale. În teatru, proză şi publicistică există o strategie comunicaţională o
structură discursivă uşor de recunoscut. Teatralitatea care domină discursul
publicistic, fiind şi un factor de unitate a operei însemnând si conceperea
publicisticii ca act de comunicare, dar si abordarea textului publicistic ca un
instrument al comunicării între emiţător şi receptor. Rolul de emiţător îl are autorul
discursului publicistic , în cazul nostru Caragiale însuşi, care direcţionează relaţia
stabilită cu receptorul. Noi ne aflăm practic in faţa unui spectacol al lumii,
spectacol regizat co brio de Caragiale care-şi asumă atât rol de regizor cît şi rol de
actor ce joacă toate rolurile posibile de la „ adrisant” direct către cititor, apoi
asumându-şi condiţia de public. Dar fie că se adresează direct cititorului, fie că se
aşează direct in fotoliul spectatorului, Caragiale vrea să creeze impresia, că
semnificaţiile textului nu sunt pasiv receptate ci ele sunt constituite prin cooperare.
Fie că-şi transformă receptorul în participant activ prin adresare directă,
adoptând stilul oral, fie că receptorul e plasat în poziţia de complice al emiţătorului,
cert este că cititorul lui Caragiale nu este neglijat pentru că doar existenţa lui face

23
posibilă” tranzacţia publicistică” dându-i sens, aşa cum de altfel nici spectacolul
teatral nu poate fi conceput în afara publicului.
Aşa cum am afirmat deja proza lui Caragiale, teatrul şi într-o măsură şi mai
mare publicistica sunt pline de aluzii sau de ironii la adresa subculturii de consum
şi a celor pentru care valorile artistice adevărate nu au nici o semnificaţie.
Tematica jurnalisticii lui Caragiale este puternic ancorată in rostul adevărat
al lucrurilor, Zâmbetul şăgalnic, acru sau amar ascunde sau destăinuie interesul
ziaristului Caragiale pentru viaţa banală a tuturor românilor.
Insistenţa cu care sunt urmărite greşelile de vorbire şi de tipar, repetatele
ironii la adresa celor care nu ştiu scrie corect urmăresc de fapt să stabilească
graniţa dintre cultură şi parvenitism căci pentru Caragiale „a scrie şi a citi corect
sunt atitudini prin care te plasezi la nivelul adevăratelor norme de cultură şi
civilizaţie” pentru că oricât de sus s-ar afla poziţionat pe treptele ierarhiei sociale
aceste două operaţiuni coboară nu numai exprimarea „spre comicul trist al
incorectitudinilor triviale ci şi gândirea spre sălbăticie şi spre anularea ei” 2.
Caragiale este o prezenţă vie, atentă a epocii sale, un istoric al societăţii
româneşti văzute sub toate aspectele ei, el este „ cel mai mare istoric al epocii…
un istoric complet, care arată, care critică şi care explică” zice Garabet Ibrăileanu.
În centrul preocupărilor sale publicistice s-au aflat de-a lungul a peste
patruzeci de ani de scris cotidian, deopotrivă teatrul, literatura, grija pentru şcoala
românească precum şi viaţa politică cu toate ascunzişurile ei. „Vreau să arăt lumii
cum am văzut eu împrejurările sociale şi politice la care am asistat şi ca istoric, nu
numai ca simplu comediant”. „Si a-ţi închina viaţa luminării spiritului, naţiunii,
curăţirii gustului ei, inspirându-i sentimentele ţi ideile cele mai nobile, combaterii
prejudecăţilor formate,gonirii opiniilor strâmbe.”
Cu aceste credinţe a făcut Caragiale gazetărie-aşa cum a făcut literatură într-o
perfectă legătură cu jurnalismul. După cum afirmă şi M. Toma „orientarea
jurnalistici spre polul realităţii cuprinde raportările la faptul divers într-o înclinaţie
ale cărei origini se confundă cu cele ale însăşi literaturii scriitorului, ironia din
textele jurnalistice, cu esenţa ei îndelung elaborată alimentează textele majore” 3.
Departe de a constitui un simplu material brut de laborator, al operei lui Caragiale,
jurnalistica sa reprezintă una din componentele ei solide. În cadrul operei ea are o

24
anume autonomie artistică iar noi vom descoperi acest lucru dacă ştim să căutăm
adevăratele trimiteri dinspre proza jurnalistică spre literatura majoră.
Totuşi unul din domeniile pe care Caragiale le abordează cel mai mult în
articolele sale publicistice este teatrul. Autor dramatic, traducător, sufleor, director
al Teatrului Naţional din Bucureşti şi director general al Teatrelor, Caragiale a simţit
şi a văzut mereu starea teatrului românesc din interiorul lui.
Fie că e vorba despre concepţiile sale estetice, fie că adoptă o atitudine
critică faţă de moravurile teatrale şi de presă, fie că sesizează favorabil o nouă
producţie teatrală Caragiale o face „de pe poziţii de etică jurnalistică bine
definite”4. Dar toate textele caragialiene dovedesc pasiunea scriitorului pentru
scrisul cotidian, unitatea satirică şi implicarea cititorului în text prin punerea în
scenă.
Veritabil om al presei, nu doar al teatrului Caragiale enunţă un principiu
destul de modern şi anume că presa nu are doar funcţia de a alimenta zi de zi
gustul publicului spre creşterea tirajului ziarului, ci ea are şi funcţia de a educa
acest gust. Şi cum poate să-l educe dacă nu prin sancţionarea acelor producţii
teatrale care nu au o bună calitate.
Totuşi de ce a scris Caragiale teatru? Pentru că poate aşa a simţit. El nu şi-
a imaginat personajele ,de-acum celebre decât pe scenă. Acolo se simt ele cel
mai bine deoarece se pot desfăşura în voie. Personajele lui sunt pline de viaţă, nu
sunt marionete. Nu pot fi conduse de cineva, asemenea autorului omniprezent în
roman. Ele au nevoie de libertate. În paginile unui roman nu ar fi încăput cu
siguranţă, dar pentru a înţelege mai bine alegerea maestrului vom face o
incursiune în istoria dramaturgiei şi în mod special a comediei, deoarece despre
ea vom vorbi în cele ce urmează.
Comedia s-a năsut odată cu teatrul grecesc. Era considerată de către Aristotel în
„Poetica”ca dramaticul inferior, însă ”constituirea comediei ca gen dramatic a avut
loc după cristalizarea tragediei şi printr-un proces de imitaţie, dar mai cu seamă
printr-o evoluţie organică dictată de propriile ei necesităţi” 5.
În ce priveşte limbajul vechilor comedii antice, acesta iţi extrăgea
elementele de peste tot: din vorbirea vechilor poeţi, din legendele şi cântecele
populare, din vocabularul de port, sau din cenaclurile poetice, filosofice. Serii

25
întregi de denumiri: lucruri obişnuite, răutăţi , jigniri, boli şi infirmităţi, detalii
practice, atacuri şi multe altele. Toate acestea contribuie la nota ei de realitate la
verva ei satirică. Acelaşi lucru se întâmpla şi la Caragiale. Într-o varietate măcinată
de intrigi politice, în care mai la tot pasul existau răutăcioşi, atacuri şi o lume
obişnuită, dar cu mult umor e firesc să existe resurse suficiente pentru acest gen.
Lui Caragiale care era atent al orice detaliu, nu i-a fost greu să găsească acele
resurse. De altfel nici societatea de acum nu e lipsită de toate aceste argumente
prezentate mai sus. Dacă analizăm amănunţit acest gen literar, evident că el i se
potriveşte cel mai bine scriitorului. Spiritul său se îmbină foarte bine cu scrisul.
Cu ajutorul personajelor de tot felul, a amestecului de nebunie şi realitate,
din acţiunile lor a devenit cu putinţă să se zugrăvească moravuri şi caractere, să
se dezbată probleme de viaţă ale oamenilor şi ale societăţii. Realitatea
înconjurătoare pentru autorul de comedie e foarte importantă.
Dacă tragedia reflectă poziţia omului în faţa existenţei, comedia în schimb
cuprinde în ea ecourile multor evenimente contemporane, unele de ordin social,
altele de ordin politic sau interes artistic şi literar.
Regele comediei antice rămâne Aristofan, dar până la el comedia nu
zugrăveşte propriu-zis moravuri. Adevărata comedie s-a dezvoltat „atunci când de
la insolenţa satirică s-a trecut la o satirică bazată pe observaţie şi finalitate
socială”6. Şi în vremea lui Aristofan, stările de lucruri se produceau la Atena din
cauza slăbiciunii unor conducători stăpâniţi de ambiţii deşarte, erau subiecte de
comedii.
Până acum am făcut un scurt istoric al comediei şi în continuare ne vom
ocupa de contextul social şi istoric al epocii care l-a determinat pe Caragiale să
scrie şi un alt gen literar. Asistăm în secolul al XLX - lea la o dezvoltare
spectaculoasă a ştiinţelor. De asemenea spaţiul social se lărgeşte. Chiar şi în
Europa cuceririle politice şi sociale ale Revoluţiei burgheze din Franţa şi mişcările
sociale în dezvoltare au determinat pătrunderea în arenă a maselor populare.
Literatura şi ea, ca ştiinţă, îşi propune să aibă în vedere mai ales elemente şi
situaţii certe.

26
 În acest context nota dominantă teatrului european e realistă, iar pe plan
artistic dau măsura vremii două genuri: romanul şi drama. Pe Caragiale însă nu-l
va pasiona romanul, ci va merge pe realismul dramatic.
Dacă ne uităm cum a evoluat teatrul european, vom observa că nu suntem
departe de adevăr. Teatrul francez nu a strălucit şi nu a înregistrat nici pe departe
o însemnătate ca cea a romanului. Fenomenul teatral francez priveşte mai puţin
viaţa oraşelor de provincie şi mai mult, totul se petrece în capitală. În ceea ce
priveşte Anglia, nu pare a fi departe de situaţia Franţei. Şi aici romanul câştigă
teren, însă teatrul vine galopând din urmă. În spaţiul englez s-a formato dată cu
Shakespeare o tradiţie dramaturgică de excepţie. Însă o importanţă covârşitoare
este dramaturgia rusă, alături de roman. Dramele lui Cehov, desigur exprimă stări
de lucruri din Rusia. În aceeaşi măsură cele trei ţări pot fi puse pe acelaşi
piedestal, astfel încât adăugându-l şi pe Caragiale al nostru putem să închidem
cercul dramaturgiei europene aşa cum se cuvine. Dramaturgia românească
niciodată nu fost mai prejos decât cea europeană, de la Caragiale teatrul
românesc parcă renaşte. Toţi îl consideră pe Caragiale etalon şi merg mai
departe. Până şi modernitatea are ce învăţa de la Caragiale.
În perioada noastră postmodernă, producţia românească a reprezentat o
filă de aur în cartea culturii. Faptul că dramaturgul nu şi-a pierdut condiţia îl
datorăm trecutului. Dacă acest lucru nu era bine făcut în trecut acum ar fi luat
calea pierzaniei.
Pentru orice dramaturg din orice timp vine, actual sau vechi îl face publicul,
spectatorul de orice vârstă. Noi hotărâm destinul fiecărei scrieri şi nu altceva.
Piesa, jocul scenic, tot ce implică teatru rămâne deoarece acum în secolul acesta
mulţi oameni de cultură prorocesc sfârşitul artei. Nu doar arta se înnoieşte ci şi
tehnica. Astfel că piesele de teatru, dar mai cu seamă romanele nu le mai citim din
cărţi, sau în cazul pieselor nu le mai vedem la teatru, ci pe ecranul unui biet
calculator.
Dar cu toate acestea, suntem siguri că orice cetăţean care apreciază
frumosul în artă nu va închide televizorul, din orice colţ de ţară ar fi el, atunci când
la televizor e o piesă de teatru şi cu atât mai mult dacă e caragialiană.

27
 Satisfacţia, aplauzele dintr-o sală de spectacol, par neînsemnate faţă de
entuziasmul pe care fiecare vrea să-l exprime. Astfel se produce adevărata
emoţiune socială care înfrăţeşte om pe om, „ unindu-i într-un gând şi o simţire,
pentru asemenea efecte e creat teatrul, pentru asemenea emoţiuni ce purifică şi
unesc sufletele cetăţenilor i s-a recunoscut teatrului rangul de instituţie de cultura
in stat. Cine e orbul care nu vede şi surdul care nu aude?” 7.
Între acte există o imaginaţie a publicului, publicul însuşi percepe altfel o
piesă de teatru decât o carte. Piesa pare oarecum palpabilă, o vedem şi ne
închipuim tot felul de lucruri, pe când la un roman importantă este doar imaginaţia.
Personajele lui Caragiale trăiesc din propria lor viaţă. Autorul ni le prezintă aşa
cum sunt ele, cum le-a lăsat Dumnezeu şi cum le-a crescut societatea. Intenţia lui
Caragiale nu e de a discredita instituţiile statului şi nici anumite pături sociale sau
moravuri (adulter, beţia, prostia, neînţelegerea).
Opera lui Caragiale e opera unui adevărat poet. „ El nu a copiat personajele
sale cum caută să facă toţi neajunşi artei, sub numele de arta naturalistă sau
realistă, ci le-a creat, influenţându-le o viaţă nouă şi adâncă, ce nu porneşte de la
lumea de afară, ci din propria lui inimă de artist, din nenumăratele combinaţii în
care se pot exprima sentimentele omeneşti” 8.
Avantajul deosebit a unei piese de teatru, în speţă comedia, este acela de
stârni râsul. Jocul scenic al personajelor produce acest lucru. Într-un roman fie el
şi politic râsul lipseşte, deoarece tema centrală poate fi un simbol al deteriorării
fiinţei umane şi atunci acest lucru. Când spun acest lucru mă gândesc la romanul
lui Liviu Rebreanu şi anume „Gorila”. Aici politicul devine un nisip mişcător. Totul
duce spre tragic şi nicidecum spre comedie. Dacă Caragiale ar fi prezentat
societatea sa într-un roman evident că ar fi dus spre tragic. E posibil ca atunci
când scria piese de teatru Caragiale să se simtă bine şi să se gândească la
scenele care vor reprezenta aceste piese. Un dramaturg poate să scrie orice îi
trece prin cap sau îl inspiră, pentru că el în final efectul este acelaşi, însă pentru
cei care citesc şi încearcă să înţeleagă este mai greu.
Teatrul este spaţiu, deci artă plastică, este curent deci literatură, este gest ţi
mişcare deci coregrafie, este sunet deci muzică. Altfel spus este artă totală, ce are

28
ca însuşiri ritmul ţi armonia, el având rolul de a captiva, de a fermeca şi deci într-
un cuvânt de a vrăji.
„Teatrul este o moară de vânt care curge numai cu apă şi care macină
autorul” 9. Teatrul ca orice eseu îţi solicită fantezia şi biblioteca, iar dramaturgia se
scrie la masa de scris. E drept că autorul nostru e un nonconformist, dar cu toate
acestea dramaturgia caragialiană a spus multe şi va mai spune o bună bucată de
vreme.
În creaţie şi mai ales în cea artistică este vorbă, este multă îndrăzneală.
Fără această îndrăzneală, nu poţi deveni un adevărat creator. Caragiale a avut
această îndrăzneală, fapt demonstrat de opera sa. Nu putea să scrie un roman în
care să-şi folosească personajele din piese, deoarece aceste ar fi fost înţelese
altfel decât dorea autorul, s-ar fi simţit stânjenite şi cu siguranţă nu şi-ar fi găsit
locul. Personajele lui Caragiale sunt dinamice, au nevoie de spaţiu şi unde îl pot
găsi mai bine decât pe scenă. Printre rândurile unui roman cu siguranţă nu ar fi
încăput.
Teatrul lui Caragiale trebuie văzut sau auzit şi nicidecum citit ca un roman.
E firesc de asemenea să te implici emoţional şi să trăieşti acţiunile alături de
personaje pentru că frumuseţea jocului teatral este aproape magică. Sentimentul
„jucătorilor”(cei de pe scenă şi cei din sală)de a se afla împreună într-o situaţie de
excepţie, de a împărtăşi secretul jocului de a se deosebi de ceilalţi oameni şi de a
se sustrage în felul acesta de la normele obişnuite, face ca spectacolul de teatru
să fie încadrat de o vrajă. Iar această vrajă „se extinde dincolo de durata fiecărui
joc în parte prin proiecţia sa în imaginarul spectatorului prelungind comunicare din
timpul reprezentaţie ei teatrale dincolo de tragicul ei efemer” 10.
Totuşi dincolo de legătura directă de practician a lui Caragiale cu teatrul,
permanenţa preocupărilor sale teatrale e demonstrată şi de numărul de articole
publicistice, cronici dramatice sau articole teoretice. Toate aceste fac din Caragiale
un „modern teatrolog” 11.
Silvian Iosifescu afirma: „la Caragiale spiritul contemporan interesul mereu
treaz pentru vremea lui - apare expresiv în contrastul dintre greutatea cu care
12.
scria şi diversitatea publicisticii” La Caragiale faptul că şi-a făcut ucenicia la
revista umoristică „Ghimpele” se resimte în operă. El urmăreşte mereu claritatea şi

29
eficienţa scrisului, nu suportă extravaganţa stilistică, ci caută mereu să se facă
înţeles. Astfel publicistica, teatrul ţi proza lui îi dezvăluie pe scriitor ascunzându-şi
rolul de actor, de spectator şi nu în ultimul rând pe cea de regizor al veritabilei
montări scenice în care transformă discursul publicistic.
Deşi străbate atent epoca, interesat fiind de faptele sociale şi politice pe care le-a
comentat mereu, la el interesul lucid şi răspunsul critic pe care l-a dat epocii
rămâne permanent. Caragiale nu-si ignoră nici o clipă cititorul, dovadă fiind faptul
că în mai toate textele sale publicistice, el adoptă stilul oral, fiind convins că
drumul cel mai sigur către inima cititorului este cel al adresării directe, al dialogului
prin care receptorul devine participant activ al actul comunicării, cooperând activ la
semnificaţiile textului.
Strânsa legătură cu publicistica e demonstrată şi de faptul că multe din
operele lui sunt împânzite de anunţuri apărute în presa vremii. Dar Caragiale nu a
fost mit doar cu publicistica ci după cum am spus şi cu teatrul. Însă unirea lui cu
teatrul a fost şi ea puternică şi realizată prin toate legăturile posibile: prin tradiţie
familială, prin activitate proprie de la funcţia de sufleor până la aceea de director
general , de la calitate a de copist de roluri până la aceea de dramaturg. Atât
teatrul cât şi publicistica l-au ajutat pe Caragiale să-şi conceapă cea mai mare
parte a operei ca un” spectacol de interpretare individuală sau colectivă.
Fie că-şi „ legitimează” legătura cu teatrul fie că-şi urmează „pornirea
sufletească la cariera literelor” 13 apărând în articolele sale literatura naţională, fie
că-şi manifestă preocupare pentru acurateţea limbajului publicistic, fie că se află în
mijlocul agitaţiilor politice,Caragiale se dovedeşte un gazetar de vocaţie. Stă
mărturie uşurinţa cu care e „frecventat” mai toate speciile publicistice consacrate
sau inventate de el însuşi. Gazetarul Caragiale nu a ratat la nivelul modalităţilor de
expresie jurnalistică nici ştirile, nici recenziile , nici cronicile dramatice sau politice
sau muzicale, nici pamfletele sau reportajele ;el a intuit totuşi că structura
gazetăriei moderne, elementele ei esenţiale sunt pamfletul şi reportajul ambele
plasate sub semnul informaţiei de ultimă oră.
Caragiale are mereu conştiinţa clară a faptului că gazetarul, dar şi creatorul
pieselor de teatru scrie pentru publicul său şi de aceea orice act publicistic şi orice
piesă aflate în afara acestei axiome se dovedesc a fi inutile.

30
 NOTE CRITICE

1. Adriana Ghiţoi – Caragiale publicist, editura Tritomic, Bucureşti, 2005, pag.

37.
2. Florin Manolescu – Caragiale şi Caragiale – jocuri cu mai multe strategii,
editura Cartea Românească 1983, pag. 28.
3. M. Tomuş – Opera lui I. L. Caragiale, editura Minerva, 1977, pag. 120.
4. A. Ghiţoi – ibidem, pag. 66.
5. Ion Zamfirescu - Panorama dramaturgiei universale, editura Enciclopedică
Română, Bucureşti, 1973, pag. 41.
6. ibidem, pag. 45.
7. Mihail Dragomirescu – Critica dramatică, Editura Eminescu, Bucureşti,
1996, pag. 154.
8. ibidem, pag. 159.
9. Dramaturgia românească în interviuri. Antologie de Aurel Sasu şi Mariana
Vartic, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, pag. 20.
10. A. Ghiţoi, ibidem, pag. 45.
11. ibidem, pag. 66.
12. Silvian Iosifescu, Momentul Caragiale, Editura pentru Literatură, 1963, pag.
47.
13. A. Ghiţoi, ibidem, pag. 96.

31
 2.1. Interferenţa: teatru – proză – publicistică

Condiţia scrisului cotidian vreme de circa 40 de ani, căreia Caragiale i s-a

supus cu profesionalism, încercând chiar să profesionalizeze teatru şi proza, face
posibilă sesizarea unor legături între publicistică, teatru şi proză. Unicitatea
scriitorului constă, dincolo de faptul că omul de teatru domină definitoriu opera, în
faptul că gândul său teoretic e în strânsă legătură cu proiecţia artistică, concretă în
operă a unei atitudini estetice. Acelaşi lucru se poate spune şi despre atitudinea sa
faţă de presa vremii şi faţă de gazetari care făceau din peisajul mediatic românesc
al timpului un prilej bun de o bună caricatură.
Articole publicistice ca „pâinea noastră cea de toate zilele…” care anunţă
„fiziologie în două – trei cronice” a presei, plecând de la premisa că „Gazeta e una
din cele mai interesante produse organice ale vieţii publice” 1 trecând prin Coloana
a V sau „o săptămână” îşi găsesc proiecţia în teatru dar şi în proză, prin popularea
operei literare cu figuri de ziarişti şi cu gazete, a căror prezenţă e aproape
nelipsită.
Şi pentru a exemplifica afirmaţia de mai sus prin faptul că „ O scrisoare
pierdută” se deschide cu citarea unui articol din „ Răcnetul Carpaţilor” :
„Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui om! Ruşine pentru
guvernul vitreg care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în
ghearele unui vampir! ...” 2. Următoarea piesă „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”
respectă şi ea aceeaşi schemă: se deschide cu un citat de presă, de data aceasta
din ziarul Aurora Democratică: „Aşa cum îţi spusei, mă scol într-o dimineaţă şi ştii
obiceiul meu, pui mâna mai întâi si-ntâi pe Aurora Democratică să văz cum mai
merge ţara. O deschiz… şi ce citesc? Uite, ţin minte şi acuma:11\23 Făurar… a
3
căzut tirania! Vivat republica!” Ziarul este lecturat ca un ritual şi de Jupân
Dumitrache şi de Nae Ipingescu, eroi ai comediei „O noapte furtunoasă”
Şirul continuă cu drama „Năpasta” a cărei primă scenă îl surprinde pe
Gheorghe ţinând o gazetă în mână din care va căuta curând şirul şi va citi.
Victor, chelnerul din „O soacră” citeşte şi el, nu o gazetă ci o broşură care
se dovedeşte a fi tot un periodic, iar Peruzeanu o dată străfulgerat de gândul

32
otrăvirii soacrei, îşi vede numele în pagina de fapt divers a gazetelor, iar gazeta va
fi până în finalul piesei o prezenţă ameninţătoare.
Temă şi variaţiuni, Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii, Urgent,
Telegramă, Atmosferă încărcată,Reportaj, High-life, O cronică de Crăciun Greu de
azi pe mâine sunt numai câteva dintre prozele lui Caragiale alcătuite fie numai din
texte gazetăreşti, fie având ca subiect o anume imagine a presei, fie constituindu-
se ca o adevărată scenă pe care evoluează gazetari celebri specializaţi în” a da
de mal gazeta” şi transformând textul narativ „într-o potenţială scenetă teatrală” 4.
Indiferent de ipostaza în care apare gazeta în teatrul sau în proza lui
Caragiale, ea este o realitate , o prezenţă vie. Eroii lui Caragiale sunt fie ei înşişi
publicişti, fie cititori fideli ai textelor publicistice.
Prezenţa presei în teatru dar şi în proză reprezintă o parte integrantă a
imaginarului, ea însăşi-devenind spectacol pe de o parte sau transformând
anumite specii publicistice în naraţiuni teatrale pe de altă parte.

33
 NOTE CRITICE

1. A. Ghiţoi-Caragiale publicist, editura Tritomic,2005, pag. 104.

2. I.L.Caragiale –Teatru, editura Romhelion,1995, pag. 69.
3. ibidem, pag. 55.
4. A. Ghiţoi, ibidem, pag. 107.

34
 2.2. Ziaristul şi gazeta – eroi ai universului caragialian

Când vorbim de ziarist şi gazetă ne gândim că aceste sunt de fapt două

cuvinte ce fac parte din câmpul lexical al presei, presă care l-a pasionat şi l-a
acaparat cu totul pe scriitor, ea fiind în acelaşi timp şi un inepuizabil motiv literar.
Caragiale a fost pasionat de existenţa publică a ziarului, de cititorul de ziar, de
viaţa redacţională şi de tipul redactorului, de absolut toate formele de „mistificare a
opiniei publice din timpul său” 1.
Ziarul e atât de prezent şi de activ în opera lui Caragiale încât capătă
consistenţă de erou în a cărui alcătuire intră reporterul, tipograful, corectorul,
administratorul, colaboratorul redacţional, cititorul avid de ştiri senzaţionale şi
autorul însuşi, gazetar de vocaţie, care a fost legat toată viaţa de ziare şi reviste,
numindu-se nu o dată”publicist român”.
Presa era pentru scriitor o forţă supranaturală, ea era singura putere
capabilă să stăvilească abuzurile din viaţa publică şi să pună în frâu viciile
indivizilor. Totuşi în majoritatea articolelor, schiţelor şi chiar în teatru domină o
viziune caricaturală asupra presei deoarece satiricul Caragiale scruta moravurile
unei prese cu „putere îmbelşugată şi convingeri puţine. Presa e patroana moftului,
ea caricaturiza în proporţii uriaşe ”hipertrofiind evenimentelepolitice,
metamorfozând informaţiile mărunte în cataclisme, afectând pasiuni incendiare şi
deznădejdi cosmice în orice cauză publică, ironizând şi demitizând cu o
impudoare totală, contrazicându-se cu inocenţă şi blamând mereu cutremurător,
arogându-i rolul de putere în stat şi acela de gardian al eticii, fiind însă în flagrant
delict continuu de nesocotinţă, ignoranţă şi malonestitate” 2
Caragiale a fost interesat, chiar pasionat de stabilirea limbajului în ziare şi
reviste, urmărind cu o plăcere amară cum e schimonosită vorbire de către scrierea
cotidiană de uz public. El a făcut portretul gazetarului ca reprezentat al breslei
afirmând” cinste şi gramatică aceste sunt cele dintâi condiţii ale unei prese bune.
” Cine vrea poate avea şi idei. Dar nu e obligatoriu. Dar gazetarii- o
breaslă, căci o breaslă rea gazetăria la acea vreme şi nu o profesie-bine

35
reprezentată atât în schiţe cât şi în teatru se sustrăgeau primelor două condiţii, dar
o realizau caricatural pe a treia.”
Caragiale încearcă să demonstreze ceea ce nu trebuia să facă un reporter,
dispreţuind presa din făcută din „Trei parale bârfirea, două minciuna şi nerozii…
două de-o para”. În schiţe găsim figuri de gazetari celebri şi putem aminti pe
Caracudi în „Reportaj”, pe Eduard Bostandaki-Turturel erou al schiţei „High-life”.
Nici în piesele de teatru, scriitorul nu ezită să-i descrie pe cei cu a căror meserie a
cochetat aproape patru decenii: compătimeşte cu Rică Venturiano” student în
drept şi publicist” sau cerând pe Caţavencu ziaristul avocat fără scrupule nimic
altceva decât”mandatul de deputat într-un oraş în care el este cel dintâi între
fruntaşii politici”.
Rică Venturiano „care scrie adânc” şi „combate bine” are meritul de a-l
prefigura” pe Caţavencu, maestru în tupeu care-şi ascunde. Matrapazlâcurile sub
principii serioase” printre care: „scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul
Gambetta”, principii la care Caţavencu nu renunţă decât în caz de forţă majoră,
ca şi colegul său de breaslă, Rică. Însă gazetarii din operele lui Caragiale nu sunt
decât ipostaze ale aceleiaşi caricaturi:ziaristul demagog , străin de orice normă
profesională şi deontologică, specialist în”dat de mal gazeta”. Toţi reprezintă o
marfă ideală pentru ochiul critic al ziaristului Caragiale, toţi sunt nişte moftangii ce
reprezintă idealul gazetăresc al demagogiei în carne şi oase veniţi printre fideli
admiratori iar admiratorii sunt şi ei alegători”naivi” din specia conului Leonida.
Deşi n-a fost „tandru niciodată cu presa căreia Caragiale cu ironia lui
tăioasă i-a dezvoltat deficienţele organice de cultură şi onestitate profesională” 3 în
opere revine ideea presei ca „pâine a opiniei publice”, adică o sursă primordială a
opiniei. Una din schiţe chiar se numeşte „ Pâinea noastră cea de toate zilele”.
Dacă presa are acest rol atunci gazetarul nu poate fi altceva decât „brutarul
inteligenţei” care ştie de toate şi are funcţia de a hrăni cum se cuvine opinia
publică, animaţi fiind de covingerea că pentru România”câtă vreme va fi rău nu va
fi bine!” 4.
Să urmărim în câteva schiţe şi în teatru cum este cântată şi în teatru cum
este cântată şi devorată această hrană ”spirituală”. În „Atmosferă încărcată” lumea
smulge gazetele din braţele băiatului care le-a adus; în „Inspecţiune fiecare din cei

36
trei prieteni ia câte o gazetă şi-şi aruncă ochii pe ultimele informaţii; în Cum
stăm…” „Amicul meu scoate un vraf de gazete din buzunar şi începe a citi cu toată
atenţia, în Grand Hotel „Victoria Română„ „în cafenea un individ, aplecat cu pieptul
pe biliard citeşte o gazetă deschisă mare pe postavul verde”.
„ O scrisoare pierdută” începe cu lectura ziarului, în „O noapte furtunoasă”
soţul coanei Veta îşi oferă prilejul zilnic dea se conecta la fluxul general şi
atotcuprinzător al politicii prin lectura ziarului. Marele păcat al lui Leonida este că
nu şi-a citit gazeta înainte de culcare, greşeala lui costându-l o prăbuşire în infern
pentru că a nesocotit ritualul lecturii ziarului. Pedeapsa pentru neiertata lui crimă
este şi ea groaznică iar eroul recunoaşte că unica lui salvare în faţa
necunoscutului e textul magic al gazetei, putem concluziona că textul tipărit al
ziarelor reprezintă reperul suprem de referinţă pentru personajele caragialiene. El
le fascinează puternic pe acestea, iar gazeta, textul de căpătâi, memorie a faptelor
şi mai presus de toate oracol care ştie ce se va întâmpla le hrăneşte minţile şi le
umple vidul lăuntric cu cascada vorbelor răsunătoare răspunzând setei lor
nestăvilite de extraordinar şi bombastic.
Văzând şi simţind „enorm” şi „monstruos” aproape 40 de ani, în timpul
peregrinărilor prin redacţiile multor ziare şi reviste Caragiale a studiat profund
foamea de senzaţional a presei burgheze. Suntem în Bucureştiul secolului XIX, în
care ziarele de senzaţie, care devorează toate adevărurile, se vând cu succes la
colţurile străzilor iar reporterii sunt specialişti în reportaje inventate.
La Caragiale ocupaţia cea mai răspândită este statul de vorbă în berării,
bodegi, birturi, cârciumi, cafenele. Aceste sunt locuri în acre vorbitul are uneori
„semnificaţii ritualice”. Dar totul se desfăşoară sub semnul prezentului: ”ce mai e
nou?” „ ce mai scriu gazetele?” Informaţiile de ultimă oră din presă fac obiectul
dezbaterii dintre partenerii de conversaţie care de cele mai multe ori sunt amici.
Prin atmosfera de dezorientare creată de imaginarul jurnalistic, presa apare
ca o instituţie condusă de acerbe lupte politice. Şi putem exemplifica cu două
schiţe „Temă şi variaţiuni” şi „Groaznica crimă din strada Fidelităţii” , ambele
dedicate presei. Ele speculează comicul perspectivelor discordante în care apare
un eveniment unic în funcţie de orientare politică a ziarului. Într-o astfel de situaţie
presa nu mai are rolul de a oferi informaţii reale publicului, ci ea e redusă la

37
statutul unei fabrici de zvonuri care se conduce după deviza „ mult zgomot pentru
nimic”. Ziariştii prinşi în acest mecanism care le depăşeşte competenţele sau le
confirmă absenţa lor sunt „sublimi dar lipsesc cu desăvârşire” 5. Ei nu sunt prezenţi
la faţa locului, dar putem citi rezultatul dezastruos al investigaţiilor dictate de
politica ziarului.
„În groaznica sinucidere din strada Fidelităţii”acelaşi eveniment e văzut
diferit de reporterii a două ziare:Aurora şi Lumina. Reporterul ziarului Aurora
descrie în spiritul clişeelor romantice împrejurările gestului funest al sinuciderii pe
când cel al ziarului Lumina afişează o atitudine opusă, lucidă. Însă aspectul de
parodie este definit cu mai multă stricteţe în Temă şi variaţiuni”schiţă ale cărei
personaje sunt însuşi stilurile unor ziare. Se poate observa că evenimentul supus
discuţiei, un incendiu izbucnit în Dealul-Spirii, reprezintă pentru unul din
comentatorii săi „o pată neştearsă” asupra regimului, pentru altul „o pură
invenţiune ieşită din fantezia nesecată şi din bogatul arsenal de calomnii –al
adversarilor, pentru”un jurnal chic” el este un pretext de cronică mondenă. Pentru
a fi scutit de imposibilitatea alegerii, publicului i se oferă varianta oficială, demnă
de luat în seamă, prin autoritate unui ziar „oficios”, după care incendiul din Dealul
Spirii nu a avut loc.
Presa creatoare de evenimente false- este prezentă şi în alte schiţe
precum: „Politică”, „Un sfat la trei zile”, „Înfiorătoarea şi îngrozitoarea şi oribila
dramă din strada Uranus”.
Ziarele care circulă prin teatrul lui Caragiale se bucură de mai mult respect.
Pentru Conul Leonida lectura ziarului este expresia unui orgoliu savant, dar şi a
unui obicei naţional efectuau zi de zi. Gazeta este pentru personaj o sursă de
cunoaştere şi de informare iar în absenţă ea nu produce decât dezorientări şi
confuzii.
Lectura ziarului „Vouă Patriotului Naţional” capătă şi ea valoare de ritual în
„O noapte furtunoasă”. Articolul de fond Republica şi Reacţiunea sau Venitorele şi
Trecutul semnat de un scârţa-scârţa pe hârtie care combate bine şi semnează R”
„Vent… e un prilej de educaţie civică şi politică pentru Jupân Dumitrache mai puţin
destoinic n ale înţelegerii decât Impingescu. După adânci reflecţii şi deducţii logice
surprinzătoare cei doi reuşesc să-şi clarifice reciproc „chestiunile zilei”

38
Omul politic Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului di „ O scrisoare pierdută”îşi
începe şi el ziua printr-o lectură şi ea ritualică a ziarului „Răcnetul Carpaţilor”.
Fără gazete, personajele lui Caragiale şi mai ales cele din piesele de teatru se
simt uneori stânjenite. Prezenţa ziarelor le oferă de mai multe ori posibilitatea de a
evita intervenţii inoportune, de a refuza replica atunci când nu o doresc sau, pur şi
simplu, de a-şi umple timpul.
Putem concluziona că foamea de presă este nestăvilită la eroii lui
Caragiale. Burghezia secolului al XIX-lea era înnebunită după senzaţionalul din
presă, de aceea pentru a nu-şi pierde cititorii, ziarele aveau un rol bine stabilit,
acela de a face senzaţie. Dar dacă nu faci senzaţie cu ştiri adevărate sau măcar
plauzibile ziarul nu rezistă concurenţei şi-şi găseşte imediat pieirea. De aceea cei
care născocesc sunt adesea mai agreaţi decât „scrupuloşii”, iar gazeta care nu
vrea decât să se vândă bine, adică cu tiraj crescut, e de multe ori mai bucuroasă
de scandalurile pe care le provoacă decât de expunerea obiectivă a faptelor reala.
Şi acest lucru se întâmplă pentru ca cititorul manifestă interes continuu faţă de
mersul afacerilor politice, faţă de fapte, accidente şi scandaluri neîntâmplate, dar
el are nevoie şi de „bucăţele picante”. Când patima cititorului pentru neobişnuit nu
este bine alimentată, gazeta şi gazetarul au nevoie de câteva „zeci de mii de
scandaluri, ori măcar o mare calamitate publică, deoarece altfel leşină, piere
ziaristica română”.
Analizând condiţia presei şi a gazetarului, Silvestru spunea că oricine poate
să scoată o gazetă, pe care apoi s-o substituie demagogic intereselor personale
pentru „a se chivernisi şi a parveni”, că oricine poate să facă gazetărie „bătând la
poarta notorietăţi” înmulţind păcatele presei în care încă domneşte cu violenţă şi
cruzime absurdul neadevăr. Silvestru, spune el mai departe „atunci să nu ne mai
mirăm că nu putem să ne facem o idee exactă despre un anume fapt relatat în
presă” mai ales că fiecare ziar îşi are versiunea lui, iar când citeşti despre un fapt
şi despre comentarea lui, ai impresia unui „taifas de cumetre gureşe încercate de
vedenii” 6.
Această lume e plină de gazetari şi de gazete, aflate de obicei sub
ocârmuirea vreunui partid, care nu fac altceva decât să inducă cititorii în eroare
prin neadevăruri. Şi atunci „să nu ne mai întrebăm – zice fioros Caragiale în

39
„Cercetare critică asupra teatrului românesc” – câţi din gazetarii noştri sunt prin
firea lor chemaţi şi aleşi şi prin ştiinţa lor vrednici a face meseria de care s-au
apucat; să nu mai cercetăm câţi dintre dânşii au obiceiul cinstit şi omenia de a nu
scrie nimic, decât numai şi numai în deplină conştiinţă şi în cunoştinţă de cauză”.
Poate de asta Caragiale a fost veşnic consumat de părerea de rău că presa –
mijlocul important de formare spirituală şi educaţie naţională – e deviată de la
rosturile sale esenţiale în toate direcţiile ea practicând şi optând pentru
dezinformare şi calomnie.
Putem conchide că presa vremi i-a oferit necontenit lui Caragiale, surse de
inspiraţie iar din paginile ziarelor au luat naştere demagogi absoluţi pe acer
scriitorul i-a dăruit în eternitate. Sub aparenţa diferitelor trepte ale ironiei şi
veseliei, jurnalistica lui Caragiale „ţintea spre adevăruri majore şi stabile, relevând
un interes pentru cauzalitatea reală a actelor umane”. M. Tomuş în cercetarea sa
„Caragiale după Caragiale” spune a că jurnalistica e un nivel al literaturi lui
Caragiale ce pune în evidenţă atitudinile şi temele de bază şi ne ajută să ne facem
o idee despre principalele „procedări artistice” componente ale fondului de
originalitate ale scriitorului. Dar una din temele de bază, unul din motivele cele mai
frecvente e gazetăria însăşi după cum unul din eroii cei mai originali e chiar
gazetarul, iar satira la adresa sa ne propune „revers” un prototip eminent poate
„cel mai proeminent şi de cea mai înaltă distincţie ziaristul genial I. L. Caragiale” 7.

40
 NOTE CRITICE

1. V. Silvestru – Elemente de caragialeologie, Editura Eminescu, Bucureşti,

1979, pag. 50.
2. ibidem, pag. 71.
3. S. Cioculescu – Viaţa lui I. L. Caragiale, Editura Floarea Darurilor,
Bucureşti, 2001, pag. 63.
4. A. Ghiţoi – Caragiale publicist, Editura Tritomic, Bucureşti, 2005, pag. 111.
5. ibidem, pag. 113.
6. V. Silvestru, ibidem, pag. 74.
7. ibidem, pag. 76.

41
 CAPITOLUL III

Rolul presei în comediile lui Caragiale

Teatrul lui Caragiale a fost întotdeauna condiţionat de un timp şi un loc

anume: a doua jumătate a secolului XIX, la Bucureşti şi în lumea românescă.
Acest teatru nu poate fi despărţit de locul şi timpul său, iar M. Ionuş spunea că
valoarea adevărată a acestuia constă în semnificaţia lui universală şi eternă,
semnificaţie care nu poate fi definită decât din perspectiva şi cu respectarea
condiţionării sale de loc şi timp.
Teatrul caragialian „se adresează prezentului şi se va adresa viitorului, dar nu
travestit în costumaţia prezentului şi a viitorului, el poate fi receptat orinde în lume,
dar nu îmbrăcat în haina unor moravuri uşoare” 1. Putem concluziona că aceste
comedii ale scriitorului se adresează nu doar prezentului, ci şi viitorului, că ele vor
fi receptate peste tot în lume, dar numai în costumaţia timpului şi locului care le-
am născut.
În acel loc şi timp de care vorbea Ionuş, ziarul este atât de prezent şi de activ
încât capătă consistenţă de erou. Presa era pentru scriitor o forţă mitică
„insinuându-se în viaţa poporului şi a indivizilor ca o divinitate malefică, posedând
violenţa şi cruzimea unui neîmpăcat zeu păgânesc” 2. Totuşi singura posibilitate de
a o contracara era „minimalizarea prin ridicularizare” 3. Presa apărea însă şi ca
singura forţă capabilă să stăvilescă abuzurile din viaţa publică şi să ţină în frâu
viciile indivizilor.
Silvestru spunea despre presa lui Caragiale că avea puterea chiar să se
anuleze pe ea însăşi ca forţă mistificatoare prin paridiere iar Ş. Cioculescu spunea
că însuşi scriitorul nu a fost niciodată tandru cu presa ba chiar i-a evidenţiat mereu
cu ironia lui deficienţele organice de cultură şi onestitate profesională. Locul pe
care-l ocupă ziarul în operă este considerabil.
Ponderea ziarului în intriga comediilor ca motiv epic sau ca mobil dramatic
este de asemenea considerabil. Multe din schiţele lui Caragiale sunt inspirate din
realităţile redacţiilor iar M.V. Căpuşan spunea că e posibil ca multe din scrisorile

42
anonime, procesele verbale sau fragmentele de gazetă să fie preluate parţial sau
în întregime din vastul material care i-a trecut prin mână ca ziarist şi că de
asemenea „anunţurile ce-i împânzesc opera sunt foarte apropiate de cele care au
apărut în presa vremii, unele suferind doar adoptări minime aşa cum discursurile
oratorice merg uneori până la coincidenţa cu unele rostite de politicieni ai vremii” 4.
Cert este însă că presa a fost o pasiune totală care l-a acaparat şi l-a inspirat
mereu pe scriitor care considera gazeta ca fiind „pâinea cea de toate zilele a
opiniei publice”. De aceea personajele sale caută mereu cu înflăcărare să-şi
procure această hrană spirituală pe care apoi o citesc cu pioşenie. Ziarul, apariţie
curentă, reprezintă pentru personajele caragialiene puterea politică în stare să-l
anuleze pe individ, să determine răsturnări de situaţii şi să dezvăluie tot misterul
din viaţa şi trecutul lor.
Ziarele care apar în comediile lui Caragiale şi despre care vom discuta în
subcapitolele următoare poartă nume semnificative: „Vocea patriotului naţional”,
„Răcnetul Carpaţilor”, „Războiul”, „Aurora democratică”. Aceste ziare nu sunt decât
nişte voci, glasuri, ba chiar răcnete, iar „numele lor nu sunt străine de titulatura
ziarelor vremii”, remarca A. Ghiţoi.
Importantă este deasemenea şi lectura ziarului, bine evidenţiată în comediile
lui Caragiale. Personajele acestor comedii sunt practic fascinate de textul tipărit al
gazetelor, ele sunt devoratori de texte publiciste şi acest lucru vom încerca să-l
demonstrăm în continuare.

43
 NOTE CRITICE

1. Mircea Tomuş, Caragiale după Caragiale, editura Media Concept,

Sibiu, 2004, pag. 264.
2. Valentin Silvestru, Elemente de caragialeologie, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1979, pag. 46.
3. ibidem, pag. 48.
4. M.V. Căpuşan, Despre Caragiale, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1982,
pag. 60.

44
 3. 1. Rolul ziarului în „O scrisoare pierdută”

Comedia „O scrisoare pierdută” considerată capodopera teatrului comic al lui

Caragiale, adevărata lui sinteză, începe aşa cu ştiu cu toţii prin lectura unui ziar:
„Tipătescu puţin agitat se plimbă cu «Răcnetul Carpaţilor» în mână; e în haine de
odaie; Pristanda în picioare, mai spre uşă, stă rezemat în sabie”. Fiind un ziar la
mijloc realizăm că este vorba de ceva de importanţă maximă; totuşi la prima
ascultare a textului citit de Tipătescu, impresia nu poate fi neapărat aceasta, căci
ceea ce spune gazeta pare vag, general şi nu neapărat legat direct de firul concret
al acţiunii care va urma: „...Ruşine pentru oraşul nostru să tremure în faţa unui
om!... Ruşine pentru guvernul vitreg care dă unul dintre cele mai frumoase judeţe
ale României pradă în ghearele unui vampir!...” 1.
În dezbaterea „Scrisorii pierdute” primele imagini se vor referi la alegerile
pentru deputaţi. Suntem în anul 1883 când s-a pus problema revizuirii constituţiei.
Organizaţia locală a partidului guvernamental dintr-un orăşel de munte, prezidată
de Zaharia Trahanache,mare proprietar, sprijină candidatura avocatului Tache
Farfuridi, pe care avocatul Nae Caţavencu, şeful grupului independent (dezident),
vrea s-o înfrângă folosindu-se de o scrisoare compromiţătoare, trimisă de prefectul
Ştefan Tipătescu soţiei lui Trahanache, Zoe. În vreme ce scaunul de deputat este
în acest mod disputat, guvernul trimite de la centru un candidat oficial în persoana
şantajistului ramolit Agamemnon Dandanache, „mai prost decât Farfuridi şi mai
canalie decât Caţavencu, ales desigur în unanimitate” 2.
În imaginea variantelor tipologice ale personajului politic, Caragiale are puţini
rivali. Cu pasiune aproape diabolică, el urmăreşte avatarurile omului politic pe
vârste şi pe sexe în viaţa politică şi cea intimă. Caragialianul om politic e un
comod, nicidecum un gânditor. El îşi confecţionează programul din „politica”
ziarelor, din freamătul străzii sau de scandalul cafenelei. Aflat la putere sau în
afara ei, omul politic universal este sedus de orice şansa care i-ar putea oferi o
identitate. Un „imparţial”, el culege foloasele din toate conjucturile, „se îmbracă în
toate culorile”, retorizează cu inocenţă suspectă pe toate registrele, evident sau
lacrimogen, într-un cuvânt amoral.

45
 Caţavencu, candidatul e un „revizionist”, el reprezintă ambiţiosul politic,
resortul întregii acţiuni. Este unul din personajele cele mai active şi mai inteligente.
Reprezintă spiritul de independenţă al oraşului său. Are o gazetă în care combate
administraţia prefectului şi a fondat o societate cooperatistă „independentă de cea
din Bucureşti” cu care caută să-şi facă un partid al său cu care să se poată
impune guvernului. Când Tipătescu vrând să-i scoată din cap ideea deputăţiei, îi
oferă şi primăria şi un loc loc în Consiliul Judeţean şi epitropia unei biserici,
Caţavencu nu vrea să se învoiască cu nici un chip, un lucru numai are, un lucru
care „i se cuvine”: deputăţia.
Candidatul, omul politic nu face parte din lumea de jos sau cel puţin pare să-
şi ascundă provenienţa. Protagoniştii din piesele lui Caragiale nu sunt întâmplător
aleşi. Ei dezvoltă o seamă de caractere care la un moment dat se întretaie,
construind o mini societate bazată pe principii.
Caragiale în opera sa nu are în vedere numai oameni importanţi, cu un
anumit statut social, ci priveşte cu mult interes şi omul de rând, susprinzând cu
măiestria-i caracteristica, în această piesă imaginea beţivului, a omului de rând
indecis atunci când e vorba să voteze.
Omul de rând ocupă un loc important într-o societate, când se vorbeşte de
alegeri, el are cel mai mult de pierdut. Indecis şi nerecunoscător, pus în faţa
faptului împlinit cetăţeanul trebuie să aleagă, iar alegerea nu-i uşoară. Jocul politic
nu e înţeles de toată lumea, însă e un joc în care odată intrat nu mai poţi da
înapoi. Vulnerabilitatea omului de rând ajută omul politic, îi face jocul fără să
câştige. Unul dintre aceşti protagonişti la joc este poliţaiul Ghiţă Pristanda. Nu e
cetăţeanul cinstit, nu ţine la „famelia lui mare” cum ţine la stăpânii lui, pe care îi
serveşte, în felul fiecăruia, cu egal devotament, cum ar servi şi pe Caţavencu, de-
ar fi prefect.
Cetăţeanul turmentat reprezintă masa anonimă a alegătorilor manevrată
după bunul plac de partidele aflate la putere pentru care ele n-au de fapt nici o
preferinţă. Spune cetăţeanul la un moment dat: ”eu nu poftesc pe nimeni, dacă e
vorba de poftă”. În opoziţie ne este prezentat Ghiţă, tipul funcţionarului umil şi
servil, unealta supusă a celor puternici, implorând mila pentru „famelie”, simplu

46
ecou al lui Tipătescu, căruia îi aprobă cu vorba „curat” chiar şi cuvântul „murdar”,
devotat, ”scofulos la datorie” 3.
Un loc important îl ocupă şi imaginea „burgheziei”. Trahanache, şef de
organizaţie politică, cu autoritate ilizorie, e când la discreţia voinţei lui Tipătescu şi
mai ales al Zoii, când a centrului. Viu în el e numai „machiavelnicul”, abilitatea
măruntă de a descoperi falsul lui Caţavencu şi de a-l lucra. Farfuridi, un alt individ
al înaltei burghezii, e o umbră de voinţă politică, aşteptându-şi rândul la deputăţie,
e înlăturat când interesele lui Zoe şi ale lui Tipătescu o cer şi amânat, fără termen
când interesele centrului impun; pentru el lupta democratică e o biată chestie
personală cu arivistul Caţavencu.
Psihologia ciclică a personajelor caragialiene nu se termină aici. Există un
raport de evoluţie dintre Jupân Dumitrache din „O noapte furtunoasă”, piesă de
care ne vom ocupa în următoarele subcapitole şi Trahanache. Amândoi „stâlpi ai
societăţii” în mediul lor, corecţi în fond, cu obsesia prestigiului casnic, deopotrivă
de naivi, de senini în faţa evidenţei: ambii au încredere absolută în soţie şi prieten.
Jupân Dumitrache are exact aceeaşi funcţie psihologică în mediul mahalalei ca şi
Trahanache în cel al burgheziei provinciale. Căpitan în „guardia naţională” el
contribuie la consolidarea stării lui sociale, permiţând ascensiunea şi siguranţa lui
Trahanache; generaţia lui J. Dumitrache a pregătit calea generaţei lui Zaharia
Trahanache.
„O scrisoare pierdută” evidenţiază şi imaginea femeii care se implică în
politică. O astfel de femeie este Zoe. Ea devine un personaj important, de altfel
singura prezenţă feminină din piesă, datorită scrisorii. Reprezintă femeia modernă
care se căsătoreşte cu un individ om politic, mai în vârstă tocmai pentru a urca
scara socială. Ea îşi înşală soţul cu un bărbat mai tânăr, prefectul, deci: „om cu
foncţie”, care nu se sfieşte să-şi arate amanta în public. În timp ce ea trece prin
cele mai cumplite spaime, prefectul, adică Tipătescu îşi păstreză calmul, satisfăcut
că cel direct interesat, Trahanache, nu crede în autenticitatea scrisorii, mobilul
dramei lui Zoe. Aici Caragiale surprinde slăbiciunea femeii, o slăbiciune pe care n-
o va putea ascunde niciodată. De asemenea autorul surprinde foarte subtil şi
stările sufleteşti ale personajului cu privire la dezastrul care ar putea avea loc
odată cu publicarea actului compromiţător:”...Dumnezeule! cum or să-mi smulgă

47
toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râdă!... o săptămână, o lună, un an de
zile, nu are să mai vorbească decât de aventura asta... şi eu, Fănică, în timpul
ăsta ce să fac? Să mor? Să mor dacă voieşti... pentru că după asta nu o să mai
pot trăi” 4. Evident că amantul găseşte ca întotodeauna soluţia: să fugă împreună.
Zoe ia atitudinea şi refuză. Aici autorul intervine înzestrând personajul cu luciditate
deoarece amorul ei, pare-se este mai mult epidermic decât pasional şi nu-i
întunecă deloc puterea de judecată.
Zoe e prin excelenţă reprezentanta „aparenţelor”, a „faţadei”, a „lustrului de
onorabilitate care acoperă cu strălucire, stricăciunea societăţii burgheze.
Pierderea acestei faţade, rar întâmplată, este pentru cine „se respectă” (din punct
de vedere social) o adevărată catastrofă, pentru că femeia sancţionată se
prăbuşeşte de pe treapta cea mai înaltă la pământ, de unde o aşteaptă un şir
nesfârşit de umilinţe.
Dacă până acum am observat implicaţiile politicii în viaţa burgheziei şi a
familiei, acum vom continua dezbaterea pe tema importanţei ziarului în vremea
alegerilor, o componentă esenţială în acele momente. Practic ziarul este cel care
face legătură dintre individ şi instituţiile statului cu tot ceea ce implică ele. Ziarul
este criticul cel mai aprig. Cetăţenii se informează din gazetă deoarece este
mijlocul cel mai simplu şi mai ieftin de legătură cu restul societăţii. Cuvintele din
ziar reprezintă autoritatea şi întreţin iluzia.
Presa este ea însăşi un fel de personaj, prezentat într-o sugestivă indicaţie,
în raport cu generaţiile. Şi, într-adevăr, importanţa ei creşte cu fiecare generaţie de
politicieni. Din „Răcnetul Carpaţilor” şi din „Vocea Patriotului Naţional” luăm
cunoştinţă de calitatea ideilor şi a prozei prin care „democraţi” îşi apără interesele.
„Răcnetul Carpaţilor” este ziarul din judeţul de munte unde se petrece după
cum ştim deja acţiunea piesei. El este un model superior de presă în structura
politică a vremii deoarece el este organul unei societăţi enciclopedice şi al unei
cooperative economice, deci un instrument de grup. Ziarul practică şantajul şi
încearcă să-şi impună preferinţele fiind în acelaşi timp instrumentul unui abil
demagog local, proprietar şi avocat Nae Caţavencu.
„Vocea”, relativ modestă din „O noapte furtunoasă” devine în această
comedie un „răcnet” al setei de putere dobândită cu orice preţ înnegrindu-şi

48
adversarii, clamând „ruşinea” oraşului, insinuând „vitregia guvernului”, dând
anunţuri teribile. „Răcnetul” deplânge loviturile administraţiei şi se plânge de
„împrejurările prin care trece ţara’. V. Silvestru spunea că trebuie reţinut pentru
caracterul gălăgios al presei şi tendinţa de alertă perpetuă ce se referă la
pericolele grave şi cumplite ce ar plana asupra populaţiei, ca ”într-un atron elan
ironic”. Caragiale a dat mereu gazetelor din operele sale titluri ţipătoare.
Putem explica acest lucru prin numele unor ziare ce apar în operele
scriitorului: în schiţa „Reportaj” gazeta poartă numele de „Revolta naţională” – „o
gazetă combativă ce face crâncenă opoziţie”; în „25 de minute” e consemnată
polemica dintre ziarul oficios „Sentinela ordinii” şi ziarul independent „Drapelul
Libertăţii”, în high-life, ziaristul Edgar Bostandaki Turturel, e autorul unui „Carnet
mondain” la Vocea Zimbrului.
„Racnetul Carpaţilor” este o formă evoluată de „gazetărie partizană” 5 şi asta
pentru că I.L. Caragiale avusese ocazia până în 1884 să cunoască în mod
amănunţit şi presa din provincie mai ales atunci când a fost revizor şcolar în
câteva judeţe. El, afirmă V. Silvestru, „batjocorise cu voluptate tiradele de
liberalism mistic, articolele isterice şi înfruntările false în fond ale foiţelor
provinciale” 6 pe care apoi le-a ridicularizat în multe schiţe şi momente. S-ar putea
exemplifica de pildă în „Greu de azi pe mâine” sau „Unchiul şi nepotul” unde citim
în micul ziar ebdomadar din urbea x..., numit „Ecoul patriei” titlu mare pe prima
pagină : „Mişeliile se dau la lumină, Jaf în avutul public! Jos masca!... hoţii la
puşcărie!...” putem citi apoi în „Glasul ţării”, ziar tot mic, tot ebdomadar şi tot din
urbea x... titlu mare şi tot pe prima pagină: „Mişeleasca înşcenare!, Goana infamă
contra cetăţenilor onorabili!... Ministrul fără lege!... Procurorul Zbir!”
Vom observa în continuare că aproape în toate comediile lui Caragiale ziarul
este citit cu voce tare. Ipingescu şi Leonida citesc cu glas tare. La fel se întâmpla
şi în „O scrisoare pierdută”:prefectul Tipătescu citeşte cu glas tare „Răcnetul
Carpaţilor”.
Personajele comediilor citesc ziarele cu voce tare fie pentru un ascultător
neevoluat, fie analfabet, fie nepricepător în tainele politici. Lectura făcută în acest
fel devine şi un act de iniţiere, ea desfăşurându-se ca un ritual. Dacă în „O noapte
furtunoasă” şi în „Conu Leonida” ziarul se citeşte seara (Ipingescu şi Jupân

49
Dumitrache lecturează ziarul seara înainte de a face rondul, Conul Leonida a uitat
să-şi citească ziarul înainte de culcare) în piesa noastră ziarul este citit dimineaţa
dovadă fiind faptul că Tipătescu, „puţin agitat” e în haine de odaie.
Spuneam că ziarele sunt citite de multe ori parcă pentru un auditoriu care
este analfabet. Putem exemplifica acest lucru prin comportamentul lui Farfuridi şi
Brânzovenescu care aduc foaia volantă tipărită şi răspândită prin târg de
Caţavencu şi care ţanţoşi îi atrag atenţia lui Tipătescu că au în mână dovada
ultimă a „trădării”. Prefectul sincer uimit, le smulge hârtia, dar Farfuridi i-o smulge
înapoi şi nu-l lasă până nu-i citeşte el ce scrie acolo, întrucât Fănică, ori inocent,
ori perfid nu ar înţelege sau s-ar face că nu înţelege.
Prefectul dintr-un motiv, Zoe din alt motiv, Caţavencu, desigur, din alt motiv,
toţi sunt conştienţi de puterea ziarului reacţionând fiecare conform cu acest
adevărat obiectiv. După ce Trahanache relatează întâlnirea cu Caţavencu: ”Mi-a
spus că dacă nu dau eu importanţă lucrului, o să-i dea publicul pentru că
scrisoarea o să se publice duminică la gazetă şi o să fie pusă în carcevea ca s-o
vadă oricine-o pofti! Tipătescu turba: îl împuşc! Îi dau foc!” intuind că numai o
hotărâre radicală poate să bareze nimicitoarea compromitere. Iar când Zoe îi
povesteşte că şi ea a fost la Caţavencu, care i-a propus să-i asigure alegerea:
„Aminteri, publica scrisoarea poimâine...”, amantul coleric recunoaşte deschis:
„Numai că această soluţie este parţială, pentru că deşi l-a pus la „popreală” pe
dom’ Nae, prefectul nu a realizat ceea ce Zoe, inteligentă şi prevăzătoare, îi
aminteşte la un moment dat: „În zadar Fănică; Caţavencu poate muri astăzi,
mâine gazeta lui tot o să publice scrisoarea noastră”. Zoe îşi imaginează cum
gazeta va fi smulsă de toţii oamenii pentru a fi citită, cum va fi ridicularizată şi
arătată cu degetul de toată lumea: „cum or să-şi mai smulgă toţi gazeta, cum or să
mă sfâşie, cum or să râdă!... O săptămână, o lună, un an de zile n-o să mai
vorbească decât de aventura asta...”. Ea este deci conştientă de puterea malefică
a ziarului, de faptul că acesta este o entitate aproape metafizică situată mult
deasupra oamenilor afirmând „...după asta nu o să mai pot trăi”. Pentru că o dată
aflată ştirea, ziarul „monstrul distrugător, avid ce cancanuri şi scandaluri nu mai
poate fi oprit”, prefectul parcă deşteptat din visare ajunge şi el la concluzia că doar

50
o acţiune disperată îi poate salva şi pentru „că nu mai este altă scăpare” îi
propune Zoei să fugă împreună.
Dar cei doi, mai mult decât alţii sunt conştienţi de groaznicul scandal care se
va isca şi asta pentru că gazeta va pune la dispoziţie argumentul cel mai
întemeiat, documentul incriminatoriu şi anume scrisoarea. Oricât de plastografiat
ar fi acest document şi chiar dacă nenea Zaharia nu crede că scrisul e al
prefectului, ziarul va pune la dispoziţia cititorilor săi scrisoarea. Acest lucru va
aduce cu sine batjocura celor doi şi numai dispariţia scrisorii vinovate va rezolva
lucrurile.
Când madam Trahanache, în culmea disperării, îi sare înainte lui Pristanda
întrebându-l „A publicat-o? Dă-mi-o să o văz! Dă-mi-o să o văz!” poliţaiul o
linişteşte amuzant: „nu coană Joiţico, nu e nimica, nu e nimica publicat... Racnetul
nici nu a apărut astăzi!... După ce a fugit Caţavencu, dăscălimea s-a apucat la
ceartă, s-au bătut, l-au bătut pe popa Pripici, şi nici vorbă să mai scoaţă gazeta...”.
Dacă nu mai e gazetă, nu mai e nici scandal, iar Tipătescu îşi poate formula
elegant afirmaţia: „pentru ce a dispărut nu ştiu, din ce motive nu publică scrisoarea
nu-mi pasă, destul că nu o publică... Şi-l crezi tu pe mişelul capabil să nu o publice
pentru altceva decât pentru că nu poate?”
Imposibilitatea ziarului de a acţiona aduce pace în suflete şi liniştea judeţului,
iar pierderea scrisorii duce gazeta, cu tot cu soţietate, cu membrii ei şi cu
directorul – proprietar în tabăra lui conu’ Zaharia, la „noi şi la ai noştrii” încheind
astfel toate comediile dar şi comedia însăşi.
Un alt ziar pomenit în piesă este „Războiul”, şi el ne dă o idee despre modul
cum acţionează, faţă de micii pisicheri provinciali, rechini de la centru.
Agamemnon Dandanache va fi propus „de la centru” şi deşi era un tip senil, dar
abil pentru că ştia să manevreze totul cu ingeniozitate, el va păstra scrisoarea şi
pentru altă dată. Organul central, adică gazeta, e oricând dispusă să facă
publicitate scandalului şi de aceea Aganiţă o priveşte mirat pe Zoe când aceasta îi
spune că ar fi trebuit să fi dat dat scrisoarea găsită înapoi şi afirmă: „cum se poate
coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie şi
altădată!... La un caz iar...pac! la Războiul” 7.

51
 În a sa cercetara a universului comic caragialian, Ştefan Cazimir presupune
că prin gestul lui Dandanache, Caragiale ar vrea să sugereze că acolo unde
tehnica şantajului „a încetat să fie apanajul celor inteligenţi şi inventivi” va ajunge
celui din urmă imbecil. V. Silvestru crede, dimpotrivă, că „sugestia merge spre o
ierarhie inversă în ce priveşte mijloacele de acţiune ale presei” 8.
Atât Zoe cât şi Fănică recunosc că pe lângă Aganiţă „de la patruzopt în
camera cu toate partidele”, Caţavencu se află pe un plan inferior de malonestitate.
„Ce lume! Ce lume! Ce lume!...” va aclama Tipătescu adăugând politic: „Unde eşti
Caţavencule, să te vezi răzbunat! Unde eşti, să-ţi cer iertare că ţi-am preferat pe
onestul domn Agamiţă...”. Întreaga istorie cu scrisoarea „becherului” şi Războiul le
demonstrează că ei, cei din provincie sunt depăşiţi de ceea ce se petrece în
capitală „la centru”, deşi mecanismul în care resortul principal e presa,
funcţionează în acelaşi mod.
Totul ne conduce la ideea că forţa presei este copleşitoare că ea are o
capacitate destructivă, fiind în stare să răvăşeacă bunul mers al lucrurilor după
cum poate să-l şi repare. Presa se pricepe să schimbe nu doar convingerile unei
mulţimi naive ci şi pe cele ale unor persoane influente. Şi putem concluziona că
ziarul îi ridică pe oameni exemplificând cu scena în care Caţavencu îi citează cu
importanţă, lui Pristanda, un articol al său din „Răcnetul”, iar comisarul, cea mai
credincioasă slugă îi declară mieros şi zdrobit: „Trebuiesă-l fi citit, coane Nicuel; eu
gazeta dumneavoastră o citesc ca Evanghelia totdeauna”.
Vom observa în continuare că nu doar Pristanda citeşte gazeta ca pe o carte
sfântă. La fel se întâmplă şi cu Jupân Dumitrache şi cu conu Leonida, ambii
fascinaţi de puterea miraculoasă a gazetelor.
Aflate sau nu sub tirania ziarului, personajele lui Caragiale sunt pline de viaţă,
ele trăiesc atât de viu şi de complet, că pentru descrierea celui mai însemnat
dintre ei, ai putea să faci câte o monografie.

52
 NOTE CRITICE

1. I.L. Caragiale, Teatru, Editura Romhelion, 1995, pag. 69.

2. ibidem, pag. 134.
3. ibidem, pag. 69.
4. ibidem, pag. 96.
5. Valentin Silvestru, Elemente de caragialeologie, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1979, pag. 48.
6. ibidem, pag. 49.
7. I.L. Caragiale, ibidem, pag. 136.
8. V. Silvestru, ibidem, pag. 52.

53
 3. 2. Lectura ziarului în „O noapte furtunoasă”

Piesa „O noapte furtunoasă” a fost jucată în 1879 ca şi „Conu Leonida faţă cu

reacţiunea”. Caragiale avea atunci 27 de ani. Este o piesă de tinereţe bine lucrată.
Ea reprezintă pe schema istoricităţii întregului operei sale, momentul de primă
afirmare a scriitorului cu o operă deplin constituită în componentele originalităţii
sale într-o carieră de autor de texte, scriptor care îndrumase până atunci „ani de
roboteală jurnalistică şi probe de transpunere din alte limbi” 1.
Vom observa, aşa cum am făcut şi în piesa anterioară, conţinutul comediei cu
insistenţă pe rolul ziarului în această piesă. Ea surprinde societatea românească
la sfârşitul secolului al XIX-lea. Burghezia românească - -marea burghezie – era
acum o adevărată forţă organizată, înstărită, cu ghearele bine înfipte în spinarea
ţării. Caragiale surprinde în această piesă în mod direct mahalaua Bucureştiului,
cu tot ceea ce implică această zonă. Aici cultura întârzie să apară, oamenii au alte
preocupări, iar scriitorul va surprinde totul cu multă minuţiozitate. Fiecare detaliu e
important pentru că face parte din viaţa personajului. Şi aici ca şi în „O scrisoare
pierdută” imaginile constituiente sunt bine delimitate.
Lumea mahalalei a fost valoroficată în decursul anilor şi evidenţiată şi de alţi
scriitori moderni pentru că este o lume fascinată şi plină de neprevăzut, infinit de
bogată, al cărei mic lux sunt totuşi doar manifestările, culorile, parfumurile şi
sunetele sale inimitabile. Această umanitate pestriţă rămasă în pragul civilizaţiei
urbane păstrează încă o fizionomie rurală. Deşi ne aflăm în capitală, uneori ai
impresia că suntem într-un sat de provincie, în care individul doreşte să se
maturizeze, dar în acelaşi timp să se modernizeze, să înveţe limbi străine şi să se
culturalizeze. Totuşi în această lume ziarul joacă un rol important iar foamea de
gazetă se manifestă cu violenţă: este o patimă dictată, impusă de tipare, ca
pretutindeni în lumea moftului.
Deşi tema principală pe care se construieşte „O noapte furtunoasă” este
dragostea, amorul şi nebuniile „ambiţiului erotic” totuşi momentul lecturii ziarului,
receptarea lui propriu-zisă este amplu valorizată în celebra scenă unde Nae
Ipingescu citeşte cu glas tare un articol dintr-un ziar amicului său Jupân
Dumitrache.

54
 Spuneam că dragostea e o temă principală în această piesă. Formele de
„amor nebun” concurează în lumea lui Caragiale pe acelea stabilizate la calmele
convencţii ale clasicistului „triunghi”. Cuplurile întreţin legături de amoroşi
concubini, împerechindu-se provizoriu şi suspectându-se neliniştitor de trădare şi
ele se ceartă şi se împacă, „se traduc şi se iartă”, se ameninţă şi se recombină
sub un cer liberat de orice constrângeri. Replica independentei Ziţa poate fi
interpretată ca un mod de a vedea în dragoste o nebunie insaţiabilă: „Sunt liberă,
trăiesc cum îmi place, cine ce are cu minii! Acu mi-e timpul; jună sunt de nimini nu
depand” 2. Nebuniile amorului stârnesc ambiţiul independenţei şi tot ele nasc
ambiţiul opus, al celor care vor să conserve stabilitatea primejduitelor convenţii
conjugale şi extraconjugale.
„O noapte furtunoasă” s-ar putea numi şi o noapte „nebună”, ori, mai aproape
de adevăr, a nebuniei erotice, în majoritatea lor personajele arătând ca nişte ieşiţi
din minţi din pricina dragostei.
Imaginea cea mai importantă în piesă este cea a omului de rând, a individului
de cea mai joasă speţă. Vom începe dezbaterea cu Jupân Dumitrache, proprietar
şi căpitan în „guardia naţională”. El nu este ca celelalte tipuri din comediile lui
Caragiale, un parazit sau măcar un beneficiar al formelor noi, sau cel puţin o
apariţie de după şi din cauza altor forme. El este un mic burghez, care trăieşte din
negoţul lui, este cu tot „constituţionalismul” lui negustorul de altă dată. Probabil a
moştenit cherestegia de la tatăl său ori de la stăpânul său care, la un moment dat,
l-a asociat la afacere, cum are şi ele de gând să facă cu Chiriac. Este un personaj
ce are orgoliul clasei lui şi ştie să-i ţină prestigiul.
Ca om, Jupân Dumitrache, nu e un model de blândeţe, e primitiv, e aprig, e
cam „hărţăgos”. Are o fizionomie obişnuită, cea a micului burghez din mahala. Dar
el are şi alte caliţăţi şi mai cu seamă are sentimentul de familie. „Onoarea de
familist” la care ţine şi care formează hazul principal al piesei el o înţelege mai
complicat. Cum înţelege eroul nostru această onoare? Pentru Jupân Dumitrache,
în această onoare nu intră numai credinţa femeii, ci şi purtarea bună a bărbatului
faţă de dânsa. El nu-şi dă pe faţă gelozia de la „iunion”, ca să nu „ruşineze pe
cucoane” 3, pe Veta şi pe Ziţa.

55
 Alături de Jupân Dumitrache îl întâlnim pe Chiriac, om de încredere, amantul
perfect. Chiriac, în ipostaza lui de sergent în garda civică e un tip ridicol. Semnul
vădit al ridicolului său e limbajul. În ipostaza de amorez însă Chiriac e numai un
om şi de aceea vorbeşte ca toată lumea.
Din piesă nu putea să lipsească imaginea femeii. Avem două tipuri:Ziţa şi
Veta. Veta, consoarta lui Jupân Dumitrache, şi Ziţa, sora Vetei, soţia lui Ghiţă
Ţircădău, a învăţat la pension , a auzit acolo câteva cuvinte franţuzeşti, vorbeşte şi
ea împestriţat cu acele cuvinte noi, pe care le schimonoseşte foarte rău, dar are
lectură: „Dramele Parisului câte au ieşit, toate le-am citit de trei ori” zice ea
„ambetată”. La polul opus se află Veta, o femeie prea în vârstă, iar efuziunile ei
sentimentale, potosul lui Chiriac sunt de-a dreptul groteşti. Sfioasa Veta
sancţionează cu prezenţă de spirit şi amabilitate, vindecând, într-o perspectivă
comică, nebunia de care se lasă ameţiţi eroii piesei. Cuvântul nebun este rostit în
spaţiul piesei cu precădere de Veta, ca un insistent avertisment simbolic dat celui
care a depăşit măsura. Veta intuieşte repede, unde s-au încurcat firele care au
provocat nebunia generală, intervenind cu replicile sale calmante, ca nişte duşuri
reci.
Veta este axul în jurul căreia se învârt celelalte personaje. Fiecăriua în parte
sau tuturor laolaltă, Veta le stabileşte răul nebuniei de care suferă, readucându-i la
starea normală.
Sub un aspect blajin şi patriarhal, Veta este în realitate adevăratul „spirit
motor al familiei Dumitrache”. Ea spune întotdeauna cuvântul hotărâtor. Tot ea
este cea care pune la cale căsătoria Ziţei cu Rică atunci când blajină şi supusă se
arată lui Jupân Dumitrache că „musiu Rică şi Ziţa compătimesc împreună”.
Preocupată de înălţarea întregii familii, se simte înţepată când bărbatul ei
este tratat de Rică drept mitocan. Deşi îşi înşală soţul, pentru ea instituţia
matrimonială este una sacră, fapt demonstrat de scena când îşi ajută sora să-l
prezinte pe Rică.
Pe treapta cea mai de jos se alfă Spiridon, ucenicul brutalizat de Chiriac şi
Jupân Dumitrache. Îl numeşte la un moment dat „Titircă inimă-rea” pe Jupân
Dumitrache şi mai spune; „Bine l-a botezat cine l-a botezat. Ce are el cu mine?
Zău!” 4. El este omul de încredere al damelor. Are un loc neînsemnat în piesă, dar

56
semnificativ. Reprezintă tipul servilului, de care toată lumea se foloseşte, dar care
nu primeşte nimic în schimb. El este cel care îi aduce ziarul lui Jupân Dumitrache
care-l ceartă pentru întârzierea lui. Dar felul cum e introdusă scena ziarului în
această comedie evidenţiază faptul că alături de alte opere şi aici personajele sunt
bântuite de magia hârtiei tipărite, iar lectura în doi a ziarului este un ritual ce are
loc zi de zi şi care este aşteptat cu nerăbdare.
Afirmaţia lui Spiridon „Vezi că era mulţi muşterii, jupâne, până să-mi dea
madama gazeta”, dovedeşte încă o dată foamea de gazetă a eroilor lui Caragiale,
foame pe care ziarele reuşesc s-o stăvilescă.
Apoi, înainte de a da semnalul de începere a lecturii, Jupân Dumotrache,
trimite să i se aducă sabia şi cintironul, pregătindu-se să arboreze o ţinută
solemnă, iar până la urmă vrea să se asigure că şi acareturile i s-au închis şi că
micul lui univers este asigurat şi protejat. Abia într-un sfârşit îi dă semnalul de
lectură lui Ipingescu care de când a adus Spiridon gazeta şi cât timp Jupân
Dumitrache a fost angajat în discuţie cu Chiriac, a sorbit-o cu ochii pe toate feţele.
Iar atunci când dă semnalul Jupân Dumitrache se află, şezând pe scaun, el este
instalat pe tronul demnităţii sale întregi, cu însemnele acesteia, sabia şi cintironul.
Gazeta pe care Ipingescu a sorbit-o din ochi poate şi pentru a alege ce
anume să-i citească gazdei când i-o cere” Hei! Ia să vedem acum ce mai zice
politica” se mai numeşte Vocea Patriotului Naţional iar lectura ei se desfăşoară ca
un adevărat ritual, seară de seară, pentru că Spiridon aduce foaia automat, fără să
i se fi indicat numele ei – aceasta e preferinţa clară a Jupânului.
Deci „de la înălţimea şi din postura fizică a demnităţii sale de autoritate
supremă a unui univers comic, care are şi iradieri şi extinderi publice” 5. Soţul
coanei Veta şi cumnatul mai mare, nenea al Ziţei, stăpânul lui Spiridon, patronul lui
Chiriac, superiorul lui Nae Ipingescu, care e numai locotenent, Jupânul fiind
căpitan în garda civică şi şeful companiei, care are în grijă şi responsabilitate
pacea cartierului, îşi oferă zilnic prilejul de a se conecta la fluxul atotcuprinzător al
politicii prin intermediul ziarului „Vocea Patriotului Naţional”.
Lectura acestui ziar e făcută cum spuneam într-o ţinută ritualică autentică şi
ea are ca notă generală caricaturizarea fără limită şi cu o singură finalitate:
umorul, hazul. Articolul de fond „Republica şi Reacţiunea sau Venitorele şi

57
Trecutul” e prilej de educaţie civică şi politică pentru Jupân Dumitrache mai puţin
destoinic în ale înţelegerii decât Ipingescu. Totuşi după adânci reflecţii şi deducţii
logice care pur şi simplu surprind, cei doi pătrunşi de importanţa momentului
încearcă să-şi limpezească reciproc „chestiunile zilei” de la „a mânca... sfânta
Constituţiune...”. ba chiar a „,mânca poporul” fapt ce este o geşeală neiertată, ba
chiar putem zice o crimă... şi până la a „avea sufragiu universale” adică: „ştiţi:
masă...sufragiu...”
Întreaga lectură vizează în exclusivitate referinţe alimentare, totul fiind într-o
perfectă concordanţă cu structura personajelor „dezgustătoare” de gazete.
Totuşi memorabila lectură nu întâmpină din partea lui Jupân Dumitrache
obiecţii, el nu face decât să aprobe cu însufleţire „Bravos, zi-i înainte”, „E scris
adânc, loveşte bine” şi să-l încurajeze pe Ipingescu să continue lectura: „Dă-i
înainte, că-mi place, hahaha! I-a înfundat...bine vorbeşte”. El concluzionează cu
afirmaţia bucuroasă „Apoi nu-i zice lui degeaba Vocea Patriotului Naţional”.
E cert că „Vocea Patriotului Naţional”, aceasta venită din centrul politicii
guvernează şi atitudinile civice ale cherestegiului, atunci când se trezeşte faţă în
faţă cu un reprezentant al presei, dar şi al politicii, Tirtirică are sufocaţii: „Nu mă
nebuni!”, „Ei fugi că mor”. Dar cel care scrie şi semnează acest articol la ziar nu
este altul decât R. Venturiano”, un june scriitor democrat, studinte în drept şi
publicist”.
Rică Venturiano este tipul gazetarului care scrie adânc şi combate bine, el
este cel căruia Jupân Dumitrache îi prezice un viitor de „dipotat”, ba chiar mai
mult, de „ministru”, el reprezintă intelectualul, adică exemplul cel mai de preţ al
întregii dramaturigii caragialeşti. În acest personaj sunt în germene, o mulţime de
tipuri, de care şi-a bătut joc mai târziu Caragiale. Toate urile şi dispreţurile lui
pentru „studintele” gălăgios, pentru ziaristul incult şi demagog, pentru poetul lipsit
de talent, pentru Lachi şi Machi din cancelariile bucureştene, toate sunt
concentrate în Rică Venturiano. El este arhivar la judecătoria de ocol, student la
drept şi publicist. Este un personaj complex, înzestrat cu multe calităţi şi defecte
astfel încât abia dacă se mai zăreşte sub grămada de invenţii puse în spinarea lui
de autor.

58
 Curăţit de funinginea abătută asupra lui, Rică apare ca un produs caraghios
al ecoului pe care l-a avut în mahala acea semicultură repede şi pocit introdusă la
noi în veacul trecut. „Beţia de cuvinte” pe care Maiorescu a constatat-o la oameni
aşa – zişi de cultură din vremea lui, ia proporţii uriaşe la mahalagiul „cult” Rică
Venturiano. Vom încerca să explicăm în cele ce urmează ce înseamnă acea „beţie
de cuvinte”. E vorba de o frazeologie pretenţioasă şi dezordonată, e o invenţie
verbală pricinuită de asociaţii incoerente de cuvinte, e fraza care merge fără nici
un substrat de gândire.
Pe Rică, autorul îl pune să spună vorbe care nu corespund nici cu realitatea
istorică (e prea incult şi incoerent pentru un student în drept de atunci), nici cu
posibilităţile sufleteşti umane. Un exemplu sunt vorbele adresate Vetei: „Angel
radios precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă de
când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii: da!
Sunt nebun...!” 6. Rică are ocazia să o cunoască pe Ziţa, sora Vetei la evenimentul
social „Junionul” unde participau indivizi din toate păturile sociale. Caragiale
surprinde într-un mod cu totul deosebit acest moment. Aici se aduna lumea bună
pentru distracţie, aici se puneau la cale treburile importante din politică, aici se
cunoşteau oamenii. Evenimentul social pentru cele două dame era pe de o parte
locul unde se relaxau, se culturalizau, iar pe de altă parte locul unde putea flirta cu
bărbaţii din diferite clase sociale. Era locul potrivit pentru înfiriparea marilor iubiri.
Rică se îndrăgosteşte de Ziţa pe care o cunoaşte la „grădina la Junion”,
liberă să trăiască cum îi place, Ziţa îi împărtăşeşte tânărului dragostea, iar acesta
vine s-o caute la Jupân Dumitrache acasă. Confundând-o pe Veta cu sora ei, Rică
provoacă un adevărat scandal. Totuşi când se află faţă în faţă cu Jupân
Dumitrache, el reuşeşte să-i spulbere acestuia orice îndoială cu privire la
necinstea Vetei. Uşurat de „bănuielile proaste”, Jupân Dumitrache se grăbeşte,
fericit de cele auzite, să valideze noua situaţie. Când află de la Veta că de fapt Ziţa
şi Rică „compătimesc împreună”, jupânul reintră în seducătoarea închipuire că
Veta e o ruşinoasă şi nu o „d-alea”, că harnicul Chiriac îi este un devotat şi nu un
papugiu care l-ar putea trage pe sfoară şi că, în fine, bănuiala cu privire la Rică a
fost un regretabil moment de „orbire” soldat cu o norocoasă relaţie de rudenie.

59
 După ce ascultă „răpit” pe Rică şi-l aplaudă respectuos confirmându-i lui
Ipingescu „e bun de dispotat”, Jupân Dumitrache îi atrage atenţia şi Ziţei „ăsta e
om nu glumă”. În sfârşit, după ce, cercetându-l discret şi ocolit asupra crezului
moral, află în replică de la cumnatul Rică, precum că familia „e baza societăţii”,
Jupân Dumitrache e pe deplin mulţumit, drept pentru care şi exclamă „toate le ştie”
atrăgând numai decât sublinierea capitală a lui Ipingescu „apoi dacă e jurnalist”.
Aici zeflemeaua lui Caragiale ţinteşte omniscienţa gazetarului cu exprimare
păsărească şi ifos ridicol, moftolog prin definiţie.
Întreaga scenă a lecturii ziarului nu face decât să evidenţieze deformarea
gorsolană a noţiunilor şi ideilor din sfera politicii, în cazul lui Jupân Dumitrache şi
deformarea fantezistă a aceloraşi idei în cazul lui Rică Venturiano. Acest lucru ne
duce cu gândul la ideea că totul se făcea fără preocupări de discernământ sau
clarificare pentru ca cei doi interpreţi ai articolului din ziar (Jupân Dumitrache şi
Ipingescu) sunt fiecare nişte inculţi, proşti, dacă nu chiar dobitoci, chiar şi autorul
textului din ziar fiind şi el plin de ifose.

60
 NOTE CRITICE

1. M. Tomuş, Caragiale după Caragiale, Editura Media Concept, Sibiu,

2004, pag. 64.
2. I.L. Caragiale, Teatru, Editura Romhelion, 1995, pag. 22.
3. ibidem, pag. 49.
4. ibidem, pag. 18.
5. M. Tomuş, ibidem, pag. 120.
6. I.L. Caragiale, op. cit., pag. 33.
7. V. Silvestru, Elemente de caragialeologie, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1979, op. cit., pag. 47.

61
 3. 3. Rolul gazetei în „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”

Lumea caragialiană este o lume de articulaţii, în care graniţele individului se

şterg, se întrepătrund, se confundă. Fiecare personaj îşi construieşte un drum, dar
nu de unul singur, ci ajutat de cineva.
La fel se întâmplă şi cu conu Leonida care „dintre tipurile comice ale lui
Caragiale pictate în şi prin cultura lor este tipul cel mai „cult” şi în acelaşi timp cel
mai sărac sufleteşte” 1. Este foarte interesant de observat cum se dezvoltă acest
tip, cum îşi expune însăşi concepţia lui asupra realităţii. E interesant de văzut
această concepţie şi cauzele ei pentru ca în „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”
Caragiale a zugrăvit o clasă întreagă de oameni; mai mult o stare de spirit mai
răspândită decât psihologia unei singure clase.
Am spus despre Leonida că este „cult”. Cultura lui vine aşa cum însuşi afirmă
din: „Ei domnule – zice el Efimiţei – câte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap”.
Se referă fireşte la gazetele şi calendarele de pe vremuri. E uneori atât de cult,
încât îl simţim capabil de a cunoaşte, de a gândi vreo realitate cât de simplă, că
pentru orice om importante sunt „ideile” lor şi nu faptele întâmplate. Fiecare îşi dă
cu părerea iar ca simplu participant la o discuţie trebuie să fi de partea lor. La
Caragiale împărtăşirea ideilor sunt făcute consoartei.
Aşa cum ne spune textul, aflăm că eroul nostru are atât cultură politică cât şi
ştiinţifică. O mostră de cultură pur ştiinţifică este teoria nevricozităţii – curiozităţii –
ideii – fandacsiei – ipohondriei. Interesante sunt, la personajele lui Caragiale,
combinaţiile politice pe care le exprimă dezinvolt şi ceea ce reiese din împletirea
culturilor: cea română şi cea europeană. Conu Leonida cunoaşte istoria
contemporană a Europei din care se inspiră în concepţiile sale politice generale şi
în cele cu privire la patria sa. El apreciază mai ales pe „Garibaldi”. Acest
„Garibaldi” este revoluţionalismul ieftin, al gloatei patruzecioptiste. Nu putea să
lipsească definiţia republicii. Leonida o vede ca pe „un ideal în care numai
plăteşte nimeni bir, fiecare cetăţean ia câte o leafă bună, toţi într-o egalitate” 2.
Idealul acesta este cel pe care şi-l doreşte orice cetăţean, care se naşte bursier,
trăieşte funcţionar şi moare pensionar.

62
 În fiecare frază de-a conului Leonida, găsim, dacă căutăm în profunzimea
textului un adevăr general valabil. Căci spunea el consoartei: „Traba statului,
domnule: el ce grijă are? E datoria lui să îngrijească să aibă oamenii lefurile la
vreme” 3. E de fapt concepţia noastră a atotputerniciei statului, e sentimentul
nostru că statul e părintele nostru, când binevoitor, când tiran, e acea stare de
suflet, care ne face să-l ocărâm mereu, că nu ne dă cât ne trebuie, fiindcă
niciodată nu ne va ajunge cât ne dă şi care ne face să fim veşnic opozanţi.
Singurul admirator al conului Leonida este Efimiţa, consoarta sa, un
admirator necondiţionat. Efimiţa face parte din acele femei, măritate cu genii, care-
şi „strică” bărbaţii prin admiraţie şi alintare. La vârsta pe care o are şi cu „statul”
civil de a doua soţie, Efimiţa nu-şi îngăduie să participe la dialogul politic abordat
seară de seară de către pensionarul Leonida astfel decât în termenii superlativi.
Tot atât de adevărat e că bătrâna femeie înţelege prea puţin din cele câte le
ascultă, dar cum nu are altă ocazie de divertisment, îşi umple timpul bucurându-se
de sporovăiala bărbatului ca de o fatalitate. Este atmosfera firească în orice cămin
conjugal, atunci când plictiseala parcă ameninţă.
Lauda coanei Efimiţa aplică strategia confortului conjugal. Ea nu e pe atât de
adevărată pe cât e de utilă. Vorbele Efimiţei fac parte din sintagmele „cultului
conjugal” şi ele sună fără voie ironic pentru că „zeul” spre care se îndreaptă...e gol
şi bătrân.
Safta este al treilea personaj al comediei, fără o semnificaţie deosebită. Ea
este slujnică în casă şi singura care nu s-a supt de realitate. Mobilul care îi ţine pe
cei trei uniţi este zgomotul auzit de Efimiţa. Practic din acest moment intră în
scenă personajul şi se conturează el. Safta are de jucat un rol foarte important şi
anume acela de a-i vindeca de „fandacsie” pe stăpânii săi şi de a-i aduce în
realitatea apropiată.
Un rol important îl joacă în această piesă şi ziarul deoarece prin el lumea se
„culturalizează”. La fel ca şi Pristanda, care citeşte „Răcnetul” ca pe o Evanghelie,
Conu Leonida manifestă faţă de gazetă o fidelitate biblică. El a prins obiceiul, într-
o viaţă, ca după trezirea matinală să pună „întâi şi-ntâi” pe Aurora Democratică
numele publicaţiunii fiind chiar sugerător de zori de zi. De ce ia el ziarul în mână
de cum deschide ochii? Îi explică Efimiţei: „să văz cum mai merge ţara”. Pe el, om

63
politic, nu-l interesează micile daraveli ale mahalalei, e mişcat şi sensibil doar la
marile mişcări ale lumii, are pasiunea politicii în sânge şi când vine oraziunea de a
găsi ştiri senzaţionale în această materie, le citeşte de atâtea ori, până le învaţă
pe de rost: „ O deschiz...şi ce citesc ? uite ţin minte că acuma: 11/13 Făurar... a
căzut tirania! Vivat Republica!” 4.
Garibaldi, om „odată şi jumătate”, „giantă latină” este cel de care conu
Leonida vorbeşte cu mândrie şi siguranţă, el este un erou iar în ierarhia propusă
de Leonida, papa, alesul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi ajung să se închine în
faţa eroului „emanaţie a dezlănţuirii populare” 5. Şi dincolo de ele se profilează
tălmăcitorul acestor lucruri din politică, gazeta, textul de căpătâi, memorie a
faptelor. Gazeta e cea care ştie ce se îmtâmplă şi prevede ce se va întâmpla
„dacă o fi să fie revoluţie trebuie să spuie la ultimele ştiri”. Tot ea dă explicaţia şi
soluţiile în faţa evenimentelor neaşteptate prin sfaturi ce au valoarea unor
imperative: „Naţiune, fi deşteaptă” 6. Deci şi în această piesă, dintre toate
documentele scrise, ziarul este la cea mai mare înălţime; el domină alături de alte
autorităţi (eroi contemporani ori mari figuri ale istoriei precum Garibaldi sau Papa
de la Roma) lumea acestei comedii.
După ce gazeta a deschis piesa, după ce protagoniştii au sculptat din vorbe
şi închipuiri ficţiunea revoluţiei şi a republicii tocmai gazeta este cea care trebuie
să decidă şi să răspundă la întrebarea: „Ce să fac?”. O şi face cu dezvăluiri şi
ţipete: Leonida merge la masă, ia gazeta, îşi aruncă ochii pe pagina a treia şi dă
un ţipăt: „A!” Efimiţa răspunde tot cu un ţipăt care parcă îl presează pe Leonida s-o
lămurească: „Ei!.”
Iar lămurirea, dezvăluirea, trece de pe pagina a gazetei în scenă prin rostirea
lui Leonida: „Nu e revoluţie, domnule, e reacţiune; ascultă: (citeşte tremurând)
Reacţiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întuneric, ea stă la pândă
ascuţindu-şi ghearele şi aşteptând momentul oportun pentru poftele ei
antinaţionale...Naţiune, fii deşteaptă”.
Termenii de „revoluţie” şi „reacţiune” sunt utilizaţi aiuristic în capul bătrânului
pensionar, hrănit toată viaţa cu ştirile şi comentariile Aurorrei. Ziarul este pentru el
ca şi o Evanghelie, el trebuie citit zi de zi pentru că are rolul de a umple „vidul

64
lăuntric cu cascada vorbelor răsunătoare răspunzând setei nestăvilite de
extraordinar” 7.
El consideră că a comis un păcat, deoarece când trezit din somn de
nocturnele zgomote din stradă, el caută înfricoşat şi buimac desluşirea
fenomenului în ziarul de cu seară pe care nu-l citise înainte de culcare, uitase deci
să-şi umple mintea cu vorbe. Leonida recunoaşte că unica salvare în faţa
necunoscutului e textul magic al gazetei faţă de care încrederea lui Leonida
rămâne nedezminţită şi în momentul final: „Tot vorba mea, domnule!” E „triumful
teoriei” după cum precizează în paranteză autorul. Deşi totul nu a fost decât o
părere, Leonida nu se vindecă de boala de care suferă, o boală incurabilă care nu
e alta decât „credinţa de nestrămutat în faţa textului” 8.
Putem concluziona că în această piesă gazeta ţine cheile dramei: ea o
deschide şi tot ea o închide, ea reprezintă autoritatea şi întreţine iluzia cititorilor
săi. Fără ea „omul politic al lui Caragiale e un turmentat”

65
 NOTE CRITICE

1. Garabet Ibrăileanu în I.L.Caragiale, Teatru, Editura Facla,

Timişoara, 1984, pag. 307.
2. I.L. Caragiale, Teatru, Editura Romhelion,1995. pag. 58.
3. ibidem, pag, 59.
4. ibidem, pag. 55.
5. M. Vodă Căpuşan, Despre Caragiale, Editura Dacia, Cluj – Napoca,
1982, pag. 120.
6. I.L. Caragiale, ibidem, pag. 62.
7. M. Vodă Căpuşan, ibidem, pag.124.
8. ibidem, pag. 125.
9. I.L. Caragiale, Politice, Ediţie îngrijită, tabel cronologic, referinţe
critice de Traian Verdinaş, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2000, pag.
12.

66
 CAPITOLUL IV

Predarea lui Caragiale în şcoală

Dacă simţiţi că toamna vă fermeca şi pentru că este legată de începuturile

şcolii, dacă vreodată dezamăgirea cuprinde când legaţi toamna de anii
dumneavoastră, priviţi în ochii senini ai copiilor din jur!
Dacă ochii lor plini de întrebări nerostite vă caută, dacă aerul din jur vibrează
aducându-vă la urechi un „Bună ziua doamna profesoară!” si dacă simţiţi adânc
toate acestea ca aducându-vă bucurii imense, atunci cu siguranţă că ştiţi
răspunsul: nu trăiţi degeaba şi oricum, dumneavoastră sunteţi un om.
Dreptul la o liberă dezvoltare a personalităţii este valabil şi în şcoală, de
aceea libertatea educaţiei nu ar trebui să se oprească la porţile şcolii mai ales că
ea stă pe acelaşi plan cu libertatea religioasă, libertatea ştiinţei, a artei şi a presei.
În şcoală avem de făcut faţă formării, instruirii şi educării tinerilor tot mai încercaţi
şi provocaţi de vremuri, prea încărcaţi cu probleme esenţiale şi, ca urmare, mai
slabi motivaţi faţă de învăţătură, faţă de viaţa şcolii şi a clasei în general.
În acest sens, studierea limbii şi literaturii române în şcoală are menirea de a
contribui la formarea unui om nou, cu un larg orizont de cunoaştere. Lecţia de
literatură este poate actul educativ de cea mai mare complexitate, în care
semnificaţia imaginilor de artă capătă valoare printr-o tehnologie didactică,
determinată de specificul receptării artistice.
În condiţiile accentuării funcţiei formative a învăţământului eficienţa şi
calitatea lecţiilor de limbă şi literatură română vor creşte şi datorită utilizării
metodologiei moderne, unei tehnici moderne, deşi considerăm că modernitatea
unei lecţii nu rezidă în primul rând în tehnica modernă folosită, ci în eficienţa cu
care au fost realizate obiectivele educaţionale, de învăţare, de transfer, de
exprimare printr-o bună organizare a activităţilor elevilor, astfel încât să participe la
lecţie cu o angajare totală, conştientă, cu spirit de iniţiativă, în vedera stăpânirii
metodelor de lucru şi însuşirii conştiente a cunoştinţelor.
O problemă de importanţă majoră asupra căreia ne oprim este dezvoltara
gustului pentru lectură.

67
 Astăzi, când tehnica pătrunde cu atâta impetuozitate în viaţa omului, când
mijloacele audio – vizuale, internetul şi calculatorul îi oferă fără cel mai mic efort,
un înlocuitor, pe cât de lejer, pe atât de înşelător, profesorului de la limba şi
literatura română, în primul rând îi revine sarcina de a forma la elevi deprinderea
de a citi, de a le sădi în suflet ideea că lectura este o cale sigură de adaptare la
asaltul ştiinţei şi tehnicii, oferindu-i posibilitatea dezvoltării lui interioare, spirituale.
Din această cauză, în predarea – învăţarea literaturii române în şcoală,
considerăm lectura drept instrumentul cel mai important al formării şi
autoperfecţionării omului, stimulându-i deopotrivă memoria, imaginaţia şi gândirea.
Ca urmare, exerciţiul de citite conştientă, expresivă, „momentul lecturii” cum
mai este denumit, integrat în lecţia de literatură îmbogăţesc în valoare textul literar,
spunând ceva nou fiecărui cititor sau acultător.
Receptivitata cititorului faţă de mesajul autorului se manifestă deosebit de la
individ la individ. Fiecare carte renaşte cu fiecare lectură. Cititorii pornesc de la
acelaşi mesaj (opera), dar sunt impresionaţi într-un mod personal de conţinutul şi
forma acesteia. Lectura este actul prin care cititorul intră în contact cu textul literar
considerat ca un potenţial capabil să determine acţiuni.
Realizarea obiectivelor studierii limbii române în şcoală este condiţionată într-
o măsură hotărâtoare de lectura literară a elevilor, de contactul lor cu operele
unora dintre scriitorii noştrii reprezentativi. Bine organizată şi sistematică, lectura
literară reprezintă mijlocul principal de învăţare a limbii şi perfecţionare a mediului
de exprimare, a condiţiei indispensabilă a dezvoltării competenţei lingvistice a
elevilor.
Pe de altă parte, opera literară comunică prin limbajul ei specific, idei,
exprimă sentimente, stari psihice, atitudini, convingeri, concepţii. Cu cât profesorul
se va sprijini în procesul de receptare şi pe experienţa de viaţă a elevilor cu atât
mai repede se asigură înţelegerea spontană şi justă a conţinutului operei literare.
Odată cu lectura operei, cititorul şi prin urmare elevul din clacele gimnaziale
trăieşte o experinţă de viaţă inedită, „un eveniment al cunoaşterii” care depnde de
pregătire, de lectură, de experienţa de viaţă, de maturitatea gândirii, de gradul de
sensibilitate, care condiţionează dimensiunile şi intensitata răsunetului „afectiv al
operei de artă” de care vorbeşte Tudor Vianu în „Estetica sa”. Nu este întâmplător

68
că, uneori, personaje exemplare ale unor opere literare valoroase devin modele
pentru elevi, ceea ce arată marea forţă de înrâurire a literaturii asupra cititorilor.
Prin funcţia ei cognitivă şi prin valorile morale pe care le promovează aşadar,
literatura contribuie la îmbogăţire experienţei de viaţă a elevilor, la formara şi
dezvoltarea sentimentelor şi dezvoltă gustul pentru citit, pentru valorile artistice.
Dacă în trecut profesorul de limba română avea un rol de informator, acum
lucrurile s-au schimbat, acum accentul cade pe elev, el fiind cel care trebuie să
descopere singur, să caute, să cerceteze, jocuri de rol, simulări, proiecte. Se pune
accentul pe cooperare, pe munca în echipă care are rolul de a dinamiza lecţiile, iar
în tot acest demers didactic profesorul are rolul de a stimula în permanenţă elevul,
orientându-l şi îndrumându-l.
Pentru că la nivelul ciclului gimnazial, elevii nu au nici cunoştinţele istorico –
literare necesare şi nici capacitatea de a efectua analize literare complexe
esenţiale pntru educarea lor literară, pentru formarea deprinderilor de a comenta o
operă este lucrul elevului cu testul literar, citirea lui corectă, efortul de a descoperi
singur şi sub permanenta îndrumare a profesorului, înţelesul celor citite,
semnificaţiile personajelor, valorile expersive ale limbii, elementele structurii operei
care pun în evidenţă mesajul, înţelegera sensurilor unor cuvinte, expresii,
sintagme, a rolului unor elemente de sintaxă poetică. Toate acestea urmăresc să-l
facă pe elev să devină cititor de literatură, să înţeleagă operele literare şi să-i
formeze gustul estetic.
Ajutaţi de manulale alternative care sunt concepute într-o viziune modernă şi
realizate la un nivel ştiinţific şi metodologic superior şi care au conţinutul
sistematizat pe mari unităţii ce înglobează deopotrivă noţiuni de gramatică,
vocabular, fonetică, texte literare de bază şi auxiliare, probleme de comunicare
orală şi scrisă, de ortografie şi punctuaţie, elemnte de stilistică şi argumentaţie,
elevii sunt mai atraşi, simt munca mai uşoară şi se dedică mai mult studiului.
Prin comentariul pe baza textului adică interpretului, mai ales la clasele a VII-
a şi a VIII-a şcoala îşi propune să dea elevilor o metodă de lucru cu textul literar
care să-i aducă la înţelegerea operelor citite, să le creeze nu numai dorinţa, dar şi
plăcerea de a citi, să găsească în lectură o motivaţie intelectuală, artistică şi
afectivă.

69
 În acest fel, urmând modelul „Ştiu - Doresc să ştiu – Am învăţat” despre care
vorbea A. Panfil în „Limba şi literatura română în gimnaziu – structuri didactice
deschise”, modelul propus de Donna Ogle, şi sub îndrumarea profesorului, elevii
sunt ajutaţi să descopere universul de gânduri şi sentimente al unei opere, lumea
creată de scriitor s- o înţeleagă, să adopte faţă de ea o poziţie critică, să
stabilească o legătură între modul lor de a gândi şi de a simţi şi cel oferit de operă,
care să ducă la îmbogăţirea cunoaşterii şi experineţei lor de viaţă, la înobilarea lor
sufletească.
Structura manualelor alternative adoptată în clasele gimnaziale şi nu numai
promovează prin sistemul de îndrumări, prin permanenta legătură dintre limbă –
comunicare – operă literară, prin întrebări, exerciţii, teme, care însoţesc operele
literare sau fragmentele , un învăţământ formativ, modern, bazat pe participarea
activǎ a elevilor. Aprecierile asupra operei, judecǎţile de valoare, rǎspunsurile la
întrebǎri trebuie sǎ fie rodul unor elaborǎri proprii ale elevilor, elaborǎri care sǎ
denote creativitate, imaginaţia şi gândirea lor. Întrebǎrile şi exerciţiile care însoţesc
textele literare din cadrul unităţilor de învăţare sunt un ghid, o modalitate de lucru
cu textul. Structurate în exerciţii de vocabular, de punctuaţie, în exerciţii de
explorare şi interpretare a textului, ele îi îndeamnă pe elevi să observe, să-şi
folosească cunoştinţele, să-şi exprime părerea, să înveţe jucându-se, deci ele
dirijează observaţia elevilor, procesele gândirii, sugerează anumite puncte de
vedere, dezvoltă fantezia, sensibilitatea, imaginaţia şi introduc elevii în intimitatea
operei pentru redescrierea şi redescoperirea lumii create de scriitor.
Discuţia în jurul textului literar trebuie să aibă caracterul unei dezbateri, a
unei argumentări, să fie cât mai degajată, să se bazeze pe metode ca
brainstorming-ul, descoperirea, conversaţia euristică, exerciţiul să pornească fie
de la exemple pentru a ajunge la definiţii adică inductiv să plece de la definiţii la
exemplificare adică deductiv, să se bazeze deasemenea fie pe demersurile
analogice ce constau în transferarea la acelaşi nivel a unor aspecte deja
cunoscute, fie pe cele dialectice ce permit tratarea unor date prin confruntare
simultană.
Cert este însă că, indiferent ce demers adoptăm, respectivele discuţii trebuie
să se desfăşoare după un plan riguros, logic care să încurajeze gândirea literară,

70
exprimarea personală, nuanţele de interpretare, aspectele expresive şi afective ale
limbajului elevilor.
Prin interpretarea textului în lecţiile de limbă şi literatură română se
urmăreşte: o informaţie sumară despre scriitor căci nu se poate discuta în clasă,
un text literar fără a face câteva referiri la cel care a creat opera, la încadrarea
scriitorului în timp şi în epocă, aşa de pildă în ceea ce îl priveşte pe Caragiale am
putea cere elevilor să se informeze în legătură cu viaţa şi activitatea lui Caragiale
dându-le indicaţii cu privire la cărţile în care se găsesc referinţe critice asupra
activităţii scriitorului precizându-le că puţinele date biografice introduse în manual
sunt insuficiente pentru a-şi forma o părere despre opera scriitorului.
Deşi la clasele gimnaziale nu sunt organizate lecţii despre viaţa şi activitatea
scriitorilor, datele biografice vor fi indicate ca lectură obligatorie fără a face din
acestea o lecţie specială de biografie. Aceste date ar putea fi strânse, zic eu, sub
forma unor portofolii pe care elevii le realizează. De asemenea pot fi îndrumaţi
elevii să citească şi alte opere ale unui scriitor, opere pe care apoi le vor analiza
singuri în jurnalul lor de lectură. Şi gândindu-mă la Caragiale şi la teatrul lui din
perspectiva rolului şi influenţei ziarului le-aş putea sugera să citească integral „O
scrisoare pierdută”, să citească „O noapte furtunoasă”, dar şi „Conu Leonida” şi
să-şi noteze reacţiile emoţionale dar şi reflecţiile provocate de întâlnirea cu textul
pieselor în jurnalul lor de lectură.
O dată cu lectura explicativă a textului, se precizează sensurile cuvintelor
necunoscute, se fixează în enunţuri şi contexte noi, se fac exerciţii de dezvoltare a
vocabularului.
Referitor la „O scrisoare pierdută” sau „O noapte furtunoasă” pot fi propuse
fie exerciţii orale sau scrise de tipul: „Prezentaţi argumente legate de
corectitudinea exprimării în articolul lui Rică Venturiano”. Li se poate cere chiar să
încerce să corecteze greşelile de exprimare din articolul aceluiaşi gazetar prin
consultarea DEX – ului.
Se pot rezolva şi exerciţii ca: exerciţii de înlocuire a unui grup de cuvinte
printr-un singur cuvânt, exerciţii de identificare a câmpurilor lexocale de tipul
”Regrupaţi termenii subliniaţi în jurul unei singure noţini” sau „Găsiţi cuvântul „a
mânca” reluat de x-ori în textul articolului de Ziar în „O noapte furtunoasă” şi

71
cuvintele care fac arte din acelaşi câmp lexical”; exerciţii de identificare a structurii
logice a textului de tipul: ”Citiţi cu atenţie replicile personajelor şi observaţi cum se
face trecerea de la un paragraf la altul”.
Procesul didactic al dobândirii cunoştinţelor de limbă şi literatură română
cunoaşte patru trepte esenţiale „care-l ajută pe elev să înainteze spre ştiinţă”,
spunea A. Panfil în lucrarea pe care noi am numit-o în discuţiile de mai sus.
Acestea sunt:
1. Învăţarea prin identificare, ea însemnând de fapt a recunoaşte, a
constata identitatea unei naţiuni şi a-i motiva existenţa, identificarea
ajută şi la întărirea caracteristicilor noţiunii lor, astfel în cazul operei
„O scrisoare pierdută” putem cere elevilor să îndeplinească
următoarele sarcini de lucru: să identifice cele două ziare care apar
în comedie; să identifice scenele în care apare ziarul; să identifice
rolul ziarului în comedie.
2. O altă treaptă a învăţăturii este cea a învăţării prin opoziţie sau
antiteză, ea având rolul de a reliefa mai bine noţinile literare şi
gramaticale. Prin acest tip de învăţare caracteristicile lor devin mai
evidente, iar elevul distinge aceste noţiuni apelând la analogie, la
comparaţie. Putem cere astfel elevilor să facă o comparaţie înte rolul
ziarului din „O scrisoare pierdută” şi importanţa ziarului în „O noapte
furtunoasă”. Se poate realiza şi o comparaţie între articolul din „O
noapte furtunoasă” în care domină ideea de „mâncare” cu numele
personajelor din cealaltă comedie.
3. În cazul învăţării prin corelaţie ce înseamnă legătură reciprocă între
noţiuni şi fenomene, în cadrul comediei „O scrisoare pierdută” putem
prin metoda ciorchinului să cerem elevilor evidenţierea prin
răspunsuri scurte a rolului ziarului în vremea lui Caragiale şi rolul
presei noastre.

72
Presa lui
Caragiale

Presa
modernă

73
 4. Învăţarea prin transfer presupune existenţa unor cuoştinţe ştiinţifice care
pot fi folosite în alte contexte de învăţare la aceeaşi disciplină sau la discipline
diferite.
Pentru că elevii s-au familiarizat cu textul non – literar – articolul de ziar din
clasele mai mici (clasa a V-a, clasa a VI-a), putem să le sugerăm să analizeze
textele articolelor de ziar prezente în cele două comedii din perspectiva codurilor
sale care trebuie să urmărească: statutul emiţătorului (cine scrie), statutul
receptorului (cui i se adresează textul), finalitatea textului (adică cu ce scop este
scris textul), cum este el structurat, care sunt corectorii specifici, timpurile verbale,
trăsăturile lexicului. Această analiză ar putea pleca de la articole din ziare pe care
le au la îndemână elevii şi ar putea cuprinde: evidenţierea diferitelor elemente
grafice care semnalează tematica lui, tiparul alb – negru sau color al ziarului,
îmbinarea dintre imagine şi text, gruparea titlurilor articolelor dintr-un ziar ţinând
seama de funcţia lor de titluri care oferă o simplă informaţie, titluri care au rolul de
a atrage atenţia cititorilor, titluri care au rolul de a convinge sau care amuză.
Analiza s-ar putea continua şi în cadrul celor două piese de teatru astfel că elevii
plecând de la noţiuni deja ştiute să le folosească pentru exerciţii de tipul: rescrieţi
articolul din „O noapte furtunoasă” fără a mai folosi replicile personajelor, utilizând
diferite elemente grafice (desenul), semnalaţi titlul ziarului „Răcnetul Carpaţilor”.
Elevii pot fi îndrumaţi să realizeze pe grupe un articol de ziar pornind de la un
subiect pe care l-au ales în urma discuţiilor: fie „Rolul Ziarului în una din cele două
comedii”, fie un articol despre un eveniment la care ei au participat. Putem să-i
punem să citească pe roluri scena IV, actul I din „O noapte furtunoasă”, putem
apoi să le cerem să joace rolul reporterilor şi al trecătorilor de pe stradă. Astfel
împărţiţi în două grupe, fiecare grupă trebuie să-şi construiască ce întreabă şi ce
răspunde. Pot fi puse întebări şi date răspunsuri fie pe tema „Ce rol are ziarul în
„O noapte furtunoasă” sau „O scrisoare pierdută” fie pe o temă din viaţa lor de zi
cu zi. Elevii ar putea chiar să realizeze şi un curriculum vitae pentru Rică
Venturiano sau pentru Ştefan Tipătescu.
Voi încerca să propun în continuare un proiect didactic care ar putea fi folosit
în orele de limba şi literatura română, proiect ce are ca subiect „Rolul ziarului în
comedia „O scrisoare pierdută”. Având în vedere că programa şcolară de la ciclul

74
gimnazial nu prevede o oră specială dedicată vieţii şi activităţii literare a lui
Caragiale, s-ar putea lucra întâi la clasă cu ajutorul fişelor biografice întocmite de
elevi. Prin informaţiile prezentate de elevi, prin discuţiile purtate în clasă s-ar putea
mai întâi realiza o imagine de ansamblu a operei lui Caragiale şi apoi să treacă la
analiza propriu – zisă a textului din manual care ar putea cuprinde pe lângă
evidenţierea rolului ziarului în comedie şi următoarele teme la care elevii tebuie să
se gândească şi să-şi spună părerea: - explicaţia titlului, povestire după
momentele subiectului, demonstraţia că opera studiată este o specie a genului
dramatic – comedie, evidenţierea personajelor şi caracterizarea lor, evidenţierea
tipurilor de comic prezent în operă.

75
 PROIECT DIDACTIC

Clasa a VIII-a
Aria curriculară: Limbă şi comunicare
Obiectul: Limba şi literatura română
Subiectul: Rolul ziarului în comedia „O scrisoare pierdută”
Tipul lecţiei: Dezbatere
Obiectiv de referinţă: Argumentarea unui punct de vedere, a unei idei
Obiective operaţionale: La sfârşitul orei elevii vor fi capabili.
a) Cognitive: O1: să recunoască un atricol de ziar, precizând rolul lui;
O2: să precizeze rolul ziarului în comedie;
O3: să precizeze ce urmăreşte Cţavencu prin publicarea scrisorii
în „Răcnetul Carpaţilor”;
O4: să precizeze de ce Agamiţă Dandanache ameninţă cu
publicarea scrisorii în „Războiul”;
O5: să precizeze argumente pro şi contra legate de rolul pozitiv
sau negativ al ziarului.
b) Afective: O6: să manifeste interes pentru desfăşurarea lecţiei;
O7: să participe afectiv la oră.

Metode şi procedee: brainstorming-ul, descoperirea, lucrul în echipă,

conversaţia euristică, argumentarea.
Mijloace didactice: fragmente din ziare, manualul, fişe de lucru.
Resurse: loc de desfăşurare: sala de clasă.
durata: 1 oră

Bibliografie: Al. Crişan, Florentina Sămihăian, „Limba română, Manual pentru

clasa a VIII-a”, Humanitas Educational, Bucureşti, 2003.
Vistian Goia, „Didactica limbii şi literaturii române”, Editura Dacia,
Cluj – Napoca, 2002.

76
 SCENARIUL DIDACTIC

Etapele Activitatea Activitatea

Lecţiei Profesorului Elevilor

1. Moment Salutul, asigurarea Se pregătesc pentru oră

organizatoric disciplinei, pregătirea
pentru lecţie

2. Captarea Solicit elevilor să - Televizorul, calculatorul,

atenţiei precizeze câteva mijloace radio, presa.
de informare a oamenilor

Îi voi întreba despre ce-i - Despre oameni politici,

informează presa despre scandaluri, despre
VIP-uri, starea vremii

Îi voi împărţi pe grupe, le - Rezolvă cerinţa

voi da câte o pagină dintr-
un ziar, cerându-le să-şi
aleagă un articol şi să-l
comenteze

În urma discuţiilor se trag

concluziile următoare:
- Articolul porneşte de la
un fapt real;
- Are caracter informativ;
- Nu deformează
realitatea;
- Domină obiectivitatea;

77
3. Trecerea la lecţia Se pun câteva întrebări în Am avut de căutat şi de
nouă. legătură cu ce am avut de citit fragmentele în care
Anunţarea făcut pentru ora se vorbeşte despre ziar în
obiectivelor respectivă comedie şi de recitit
scena IV, actul I, din „O
noapte furtunoasă”

Se face selecţia
fragmentelor şi se pun
întrebări:

- Care sunt cele două - „Răcnetul Carpaţilor” şi

ziare care apar în „O „Războiul”.
scrisoare pierdută”?

- Explicaţi titlul fiecărui - Explică titlul.

ziar.

- Ce rol au ambele ziare - Pentru că acţiunea se

în piesă? desfăşoară în timpul
alegerilor ele au rol de
şantaj, de influenţare a
opiniei publice, de
informare asupra
trecutului unor personaje.

- Pentru ce sunt folosite - Pentru asigurarea unor

aceste ziare? funcţii.

4. Dirijarea învăţăturii - Ce urmăreşte - Urmăreşte şantajul şi

Caţavencu prin obţinerea mandatului de

78
publicarea scrisoorii în deputat.
ziar?

- Precizaţi cum a ajuns - A ajuns deputat tot

Dandanache deputat datorită unei scrisori pe
dacă el este „mai prost care a folosit-o ca mijloc
decât Farfuridi şi mai de şantaj, ameninţând că
canalie decât Caţavencu”. o va publica în ziarul
„Războiul”.

- Se realizează lectura pe
roluri a începutului piesei
şi se explică finalul
articolului pe care-l citeşte
Tipătescu cu voce tare.

- Cum este numit - Vampir pentru că suge

Tipătescu? sângele poporului.

- Se fac precizări în - Stabilesc că în articol

legătură cu corectitudinea sunt folosite şi câteva
articolului şi cu expresiile figuri de stil şi că se
folosite în text adoptă o viziune
subiectivă

Se cere elevilor să Elevii completeazǎ

completeze ciorchinele de ciorchinele.

79
 pe tablă pentru a
evidenţia ce se întâmplă
în epoca modernă când
au loc alegeri.
Îi pun să-şi justifice
afirmaţiile.
Pornind de la ideile de
mai sus se trag
concluziile: ziarul are
acelaşi rol şi în vremea lui
Caragiale dar şi în
vremea noastră
5. Asigurarea feed- Pornind de la afirmaţia
back-ului „Gazeta este pâinea de
toate zilele a opiniei
publice”, aduceţi trei
argumente pro şi tei
contra acestei afirmaţii
80
Fac acest lucru pentru a
influenţa opinia publică
- Rolul lui este: de a
influenţa opinia publică
- E folosit pentru şantaj în
campanii electorale
- Poartă ideile oamenilor
dar le scormoneşte şi
trecutul pentru a găsi
ceva ce le-ar compromite
funcţia
- Personajele lui
Caragiale sunt
înspăimântate de forţa
miraculoasă a gazetei, de
scandalurile pe care ea
le-ar isca şi care le-ar
putea distruge.
Elevii sunt împărţiţi pe
grupe şi rezolvă cerinţa
 Se poartă discuţii
referitoare la alte piese pe
care ei le-au citit şi care
au avut ca temă ziarul şi
rolul său

Se concluzionează că
ziarul este atât de prezent
în operele lui Caragiale
pentru că acesta a fost
atât prozator şi dramaturg
cât şi publicist care a
încercat să aducă presa
timpului său pe calea cea
bună, fie ironizând-o în
speranţa că se va
îndrepta, fie prin munca
sa de colaboratot şi
creator de reviste şi ziare

Temă pentru acasă: Sunteţi reporter al ziarului

„Răcnetul Carpaţilor”.
Imaginaţi-vă continuarea
articolului de ziar pe care-
l citeşte Tipătescu.

Mic dicţionar al ziarelor ce apar în operele lui Caragiale

81
 Aurora (Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii)
Aurora democratică (Conu Leonida faţă cu reacţiunea)
Amicul poporului (Tempora)

D
Drapelul libertăţii (25 de minute)

E
Ecoul patriei (Greu de azi pe mâine... sau Unchiul şi nepotul)

G
Glasul ţării (Greu de azi pe mâine ... sau Unchiul şi nepotul)

L
Lumina (Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii)

M
Moftul român (Diplomaţie)

R
Revolta naţională (O cronică de Crăciun, Reportaj)
Răcnetul Carpaţilor (O scrisoare pierdută)
Războiul (O scrisoare pierdută)

S
Sentinţa ordinii (25 de minute)

U
Universul (Temă şi variaţiuni, Răspuns dominical)

82
 V
Vocea patriotului naţionale (O noapte furtunoasă)
Vocea zimbrului (High life)

CONCLUZII

Indiferent din perspectiva în care este abordat, un lucru e sigur, Caragiale a

câştigat pariul cu eternitatea, acea eternitate pentru care era conştient că scrie:

83
„Nu ştiu, mă, când am hârtia albă dinaintea ochilor, mă apucă aşa o ameţeală şi o
spaimă ... Mi se pare că cineva e în spatele meu care-mi pune mâna pe umăr,
poate chiar eternitatea, şi se uită să vadă ce scriu”.
Pe de altă parte, citind atâtea cărţi care au avut ca subiect pe Caragiale şi
care au discutat şi disecat universul operei lui, ai senzaţia că prezenţa ta nu-şi mai
poate găsi locul.
I.L. Caragiale s-a constituit ca un subiect faţă de care fiecare s-a simţit dator
să fie prezent. Subiect tentaţie, Caragiale mereu deschis unor noi şi necesare
interpretări, materializate în numeroase studii deja efectuate, ar putea lăsa
impresia că este un continent cunoscut. Oricum cei care au făcut din Caragiale
obiect de studiu al cercetărilor lor nu sunt nici puţini şi nici anonimi începând cu
Titu Maiorscu, D. Gherea, Eugen Lovinescu, Garabet Ibrăileanu, Şerban
Cioculescu, George Călinescu, Tudor Vianu, Mircea Tomuş, şi continuând cu V.
Fanache, Maria Vodă Căpuşan, Al. Călinescu, Florin Manolescu şi lista nu e nici
pe departe încheiată.
Şi atunci ne punem fireasca întrebare ce am mai putea scrie noi, studenţii de
la litere despre acest scriitor arhicunoscut şi din plin comentat. Totuşi mi-am
propus ca în această lucrare să vorbesc despre rolul ziarului în teatrul lui
Caragiale insistând şi comentând ziarele ce apar în piesele de teatru. Nu puteam
face acest lucru fără ca în peralabil să fac câteva precizări referitoare la implicarea
lui Caragiale în viaţa politică şi publicistică a vremii pentru a avea o imagine clară
a societăţii în care a trăit, a scris şi care l-a inspirat pe Caragiale.
Un alt capitol al lucrării se referă la contribuţia lui Caragiale la diferite ziare şi
reviste din vremea sa şi anume la cele la care el a colaborat, dar şi la cele al căror
director a fost. Trebuia deasemenea precizată şi strânsa legătură care există între
teatrul, proza şi publicistica lui Caragiale şi asta deoarece, dacă încercăm să
stabilim momente când scriitorul a scris cu precădere teatru sau proză, activitatea
publicistică nu poate fi limitată la o singură etapă pentru că ea s-a desfăşurat pe o
durată ce acoperă circa patru decenii, adică aproape întregul registru al
creativităţii artistului. Am încercat să evidenţiez rolul gazetei, dar şi al gazetarului
la Caragiale care sunt atât de prezenţi şi de activi în opera lui, încât capătă
consistenţă de eroi.

84
 S-a observat că multe dintre prozele lui Caragiale sunt alcătuite fie numai din
texte gazetăreşti, fie au ca subiect o anume imagine a presei. Nici teatrul nu se
lasă mai prejos. Cele trei comedii studiate sunt populate de gazete iar lectura lor
este desfăşurată după un anumit ritual. Toate personajele sale sunt parcă
fascinate de vraja textului tipărit al ziarelor. Toate sunt subjugate acestui demon
care este ziarul şi prin intermediul căruia vorbesc creatorii săi, adică jurnaliştii
celebri specializaţi în „a da de mal gazeta”.
Indiferent de ipostaza în care apare gazeta în teatrul sau proza caragialiană,
ea este o realitate, este o prezenţă constantă. Pentru că personajele lui Caragiale
sunt nişte pretexte pentru declanşarea unor conversaţii ulterioare, de multe ori
comentarii ce devin adevărate controverse pe marginea celor citite.
Prin atmosfera de dezorientare creată de imaginarul jurnalist, presa apare ca
o instituţie condusă de acerbe lupte politice. Ceea ce-am încercat să demonstrez
în capitolul al treilea al lucrării a fost ideea că în cele trei piese de teatru studiate şi
analizate gazeta deţine un rol important pentru că lectura ziarului este pentru
Conu Leonida atât expresia unui orgoliu savant deoarece citise el multe gazete la
viaţa lui, dar şi a unui obicei matinal desfăşurat zi de zi ca un adevărat ritual.
Deasemenea, lecturii ritualice a ziarului îi este dedicată o întreagă scenă
(scena IV, actul I) în „O noapte furtunoasă” unde articolul de fond semnat de Rică
Venturiano, vizează mai mult referinţe alimentare totul fiind de fapt în deplină
concordanţă cu structura personajelor „dezgustătoare şi devoratoare de gazete”.
Nici „O scrisoare pierdută” nu se dă bătută. Incipitul ei îl prezintă pe Tipătescu
care-şi începe ziua de lucru prin lectura şi ea ritualică a „Răcnetului Carpaţilor”.
Personajele lui Caragiale erau turmentate fără gazete. Cititorul de gazetă,
credul, strivit de prestigiul câte unui jurnal, înfricoşat de litera lui citeşte totul cu
pioşenie. Ziarul este luat drept martor inatacabil, el reprezintă pentru personajul lui
Caragiale puterea politică în stare să-l anuleze pe individ, să determine răsturnări
de situaţie sau să dezvăluie tot ce fusese misterios în trecutul vreunui om.
Putem concluziona ca iubitoare de ştiri senzaţionale, personajele din teatrul
lui caragiale îşi alimentează foamea de nou, de senzaţie, de scandal din rubricile
ziarelor pe care le citesc.

85
 În ultimul capitol am încercat să abordez predarea lui Caragiale în gimnaziu
din perspectivă modernă, propunând câteva tipuri de exerciţii pe tema – „Rolul
ziarului în piesele „O scrisoare pierdută” şi „O noapte furtunoasă”. Am încercat
chiar să realizez un proiect didactic pe tema „Rolul ziarului în comedia „O
scrisoare pierdută”, proiect care ar putea fi folosit pentru înţelegerea importanţei
ziarului în opera lui Caragiale în cadrul unităţii de învăţământ „Teatrul dramatic” la
clasa a VIII-a.
Teatrul lui Caragiale ne-a arătat prevenitor cum se poate denatura calitatea
umană în ifosele politice, în mirajul puterii, în vulgaritate, în mania conservatoare
şi iluziile literale, în formele fără fond şi cuvintele fără acoperire.
Degradarea societăţii pe care o prezintă Caragiale nu a fost determinată să
apară din motive pur livreşti sau imaginare, ci este un proces al unei hiperlucide
conştiinţe critice faţă de realităţii morale, sociale. Politice sau chiar estetice ce
apar de neînvins în mediocritatea lor rigidă. Cu alte cuvinte, caragialismul
înseamnă o alarmă la mediocritate, o ripostă la banalitate, un protest la adresa
prostiei şi a subculturii de consum, o demascare a progresului iluzoriu. Toate
acestea se vor răsfrânge atât în publicistica lui Caragiale dar şi în operele lui.
Fiind un bun cunoscător al oamenilor, mai ales din punct de vedere moral,
Caragiale ne-a dezvăluit definit cu extremă tristeţe, jovialitate şi blândeţe, prostia.
De aceea, de multe ori, e prea puţin să spunem că noi îl înţelegem pe Caragiale,
ci mai degrabă el ne-a înţeles pe noi.
Astăzi nu se mai teme nimeni de Caragiale, cădem cu euforie în lumea lui
crezând cu naivitate că e un simplu joc. Aflându-ne în plin postmodernism vorbim
despre Caragiale de parcă ar fi contemporanul nostru. O dată în plus, scriitorul
redevine contemporanul nostru printr-o răsturnare paradoxală: el devine interpretul
necruţător al eului nostru real.
Caragiale ca şi Eminescu sau Brâncuşi, nu e fireşte un autor pentru un om.
El este ca şi poporul român, un fenomen etern al poporului sau destin.

BIBLIOGRAFIE

86
1. Marin Bucur, Opera vieţii, O bibliografie a lui I.L. Caragiale, Editura
Cartea Româneascǎ, Bucureşti, 1989.
2. Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L. Caragiale, Editura Floarea Darurilor,
Bucureşti, 2001.
3. Maria Vodǎ Cǎpuşan, Despre Caragiale, Editura Dacia, Cluj –
Napoca, 1982.
4. Adriana Ghiţoi, Caragiale publicist, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.
5. I.L. Caragiale, Teatru, Editura Romhelion, 1995.
6. I.L. Caragiale, Politice, Ediţie îngrijitǎ, tabel cronologic, referinţe critice
de Traian Verdinaş, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2000.
7. Silvia Iosifescu, Momentul Caragiale, Editura pentru literaturǎ, 1963.
8. Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale – Jocuri cu mai multe
strategii, Editura Cartea Româneascǎ, 1983.
9. Mihail Dragomirescu, Critica Daramaticǎ, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1996.
10. Mircea Tomuş, Opera lui Caragiale, Editura Minerva, 1977
11. Valentin Silvestru, Elemente de caragialeologie, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1979.
12. Mircea Tomuş, Caragiale dupǎ Caragiale, Editura Media Concept,
Sibiu, 2004.
13. I.L. Caragiale, Restituiri, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1986,
(Articole, „Bucureştiuri”, „diverse”, „mofturi”, note, însemnǎri
identificate, transcrise şi comentate de Marin Bucur).
14. Maria Vodǎ Cǎpuşan, Caragiale?, Editura Dacia, Cluj – Napoca,
2002.
15. Şerban Cioculescu – Caragialiana, Editura Albatros, Bucureşti, 2003
16. Ştefan Cazimir – Caragiale e cu noi, Editura Garamond Junior
17. V. Fanache – Caragiale, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1984
18. Al. Piru – Valori clasice, capitolul I.L. Caragiale, Editura Albatros,
Bucureşti, 1978
19. Garabet Ibrăileanu – Scriitori români şi străini, Editura pentru
literatură, 1968.

87