Arcadie Suceveanu

Arcadie-Vasile Suceveanu este un poet, eseist şi ziarist român din Republica Moldova. Arcadie-
Vasile Suceveanu s-a născut la data de 16 noiembrie 1952 în satul Suceveni, raionul Hliboca
(Adîncata) din regiunea Cernăuţi (astăzi în Ucraina), în familia lui Vasile şi Catrina Sucevan.
După studiile efectuate la Şcoala de 8 ani (1959-1969) şi la Şcoala Medie din Carapciu pe Siret
(1969), a urmat cursurile Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Română din cadrul
Universităţii de Stat din Cernăuţi (1969-1974). După absolvirea facultăţii, a lucrat ca profesor de limbă
şi literatură română în satul Horbova din raionul Herţa (1974-1979) şi apoi ca redactor şi redactor-şef
la Editura "Literatura artistică" din Chişinău (1979-1990), devenită ulterior Editura Hyperion.
A fost ales apoi ca vicepreşedinte executiv al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (din
1990); secretar şi apoi preşedinte (din 2005) al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. A
debutat ca poet în anul 1968 cu versuri închinate mamei, în "Zorile Bucovinei". În versurile sale se
remarcă printr-un cadru vast al asociaţiilor, prin dinamismul imaginilor. Prin scris se întoarce mereu cu
gîndul la Bucovina.
Pe lîngă volume de versuri, a mai publicat eseistică, cărţi pentru copii şi abecedare. Este foarte
apreciat şi pentru cărţile destinate copiilor: "Ştiu ca la şcoală", "Dacă vrei să fii Columb", "Poezii de
seama voastră", "Filmul copilăriei", "Raţa şi Arhimede (cînd suntem) copii)" ş.a. De asemenea, a mai
publicat cronici literare, eseuri şi a tradus din poezia ucraineană şi rusă. Selecţii din versurile sale sunt
incluse în antologii de poezii din România, Suedia, Ucraina, Rusia, Turcia, Macedonia, Franţa, Belarus
şi Italia.
Arcadie Suceveanu este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Uniunii
Scriitorilor din România şi membru-fondator al PEN-Clubului din Moldova. Selecţii din versurile sale
au apărut în diverse antologii din România, Ucraina, Rusia, Turcia, Belarus, Macedonia, Suedia, Italia,
Franţa. Tradiţională în aparenţă, creaţia lui Arcadie Suceveanu este modernistă în esenţă. Îndepărtîndu-
se cuviincios de mimetismul neputincios şi de expresia plată, sentimentală a majorităţii scriitorilor în
mijlocul cărora a creat şi creează, el a cultivat şi cultivă metafora, simbolul, parabola prin care îţi
dezvăluie gîndirea îndrăzneaţă şi dă strălucire exprimării rafinate care-l apropie de modernişti.
El n-a fugit dintre scriitorii timpului, ci s-a integrat în opera comună de creare a unei literaturi
oneste şi veridice, incitante şi stimulatoare a progresului etic şi, căutînd şi găsind pentru aceasta
modalităţile şi uneltele necesare şi potrivite. El n-a luat de la înaintaşi vetustatea inerentă, ci s-a smuls
din aceasta, devenind un poet modern prin viziune şi prin procedee.
Laureat al mai multor premii, între care: Premiul Naţional al R. Moldova (1998), Premiul
Academiei Române (1997), Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (1987, 1995, 1999, 2000, 2002).
Dubla sau multipla identitate a unui poet, fenomen curent, implică tot felul de modulaţii
problematice. Există, să spunem, cel puţin doi Suceveni: un Suceveanu auroral, tandru, păstrând
prospeţimi juvenile, graţios şi sensibilist – şi un alt Suceveanu, al amiezii şi maturităţii, gânditor,
sceptic şi interogativ, vădit contrariat de ambianţa dizarmonică. Scrutând propria-i epocă, el e,
totodată, un retrospectiv şi un prospectiv. „A fi modern în poezie nu înseamnă a nega şi detesta la
modul teribilist şi fără discernământ orice formulă tradiţionalistă, valorile certe ce formează
potenţialul literar actual, propunând în schimb avalanşe de cuvinte conţinând infrasensuri
indescifrabile, mimări de stări şi sentimente”, – astfel scria Arcadie Suceveanu într-un eseu:
Emisferele de Magdeburg. Intra în discuţie ideea de context, despre care şi glosează într-un alt eseu,
Acelaşi Don Quijote: „Sunt contemporan cu timpul vieţii mele, cu propria mea naştere, cu propria
moarte, cu propria mea memorie. Dacă mi-ar fi fost dat să trăiesc în secolul al XVII-lea sau în secolul
al XXII-lea, dacă aş fi fost hindus ori saxon şi nu român din emisfera nordică a Bucovinei, cea
înstrăinată de Ţară, dacă suferinţă mea ancestrală nu-şi avea izvoarele în lacrima latină a lui Ovidiu
şi în plânsul metafizic al Mioriţei, cu siguranţă că aş fi simţit şi aş fi scris altfel, în contextul altor
realităţi, determinat de o altă sensibilitate, de o altă conştiinţă (...) Lumea modernă intră (a intrat?) în
postmodernitate. (...) Poetul de azi, caşi cel de ieri, ca şi cel de mâine, este şi rămâne prototipul lui
Don Quijote, senatorul morilor de vânt, dispus să ia oricând de la capăt, cu aceeaşi credinţă şi
îndărătnicie, spectacolul şi drama Iluziei”.
 Arcadie Suceveanu a fost apreciat de mai mulți oameni ai artei, printer care Dumitru Apetri,
Ștefan Broască, Leo Butnaru, Constantin Ciopraga, Eugen Lungu, Tudor Palladi, ș.a.
,,Dumitru Apetri afirmă: ,, Anunţându-se un “cronicar de vise albastre”, poetul declară că îşi va
făuri poeziile “după poziţia stelelor fixe”, deci după inspiraţia zămislită în sferele sublimului.”.
De asemenea, Ștefan Broască accentuează frumusețea poeziei lui Arcadie Suceveanu : ,, Poezia
lui Arcadie Suceveanu se opune unei deconspirări în toată plinătatea şi profunzimea sensurilor ei
chiar de la prima lectură, necesitând eforturi intelectuale şi o certă experienţă de percepţie a unei
scriituri cu mai multe straturi semantice, învăluite (şi mă refer, evident, la ultimul compartiment din
Eterna Danemarcă) în subtile şi evazive veşminte ale unei ironii abia sesizabile şi până la un grotesc
de cea mai crasă speţă…”.
Poetul, traducătorul, eseistul și prozatorul Leo Butnaru, la fel apreciază personalitatea poetului: ,,
Arcadie Suceveanu scrie o poezie a densităţilor metaforice desfăşurate, de multe ori, în parabole
moderne filate ingenios din ancestrale înţelepciuni. Rafinamentul artistic, ca dovadă a unei culturi
poetice de înaltă probă, plasează creaţia relativ tânărului autor în cel mai larg circuit literar
românesc, fapt remarcat şi în numeroase recenzii pe care le-a avut cartea sa “Arhivele Golgotei” în
prestigioasele  reviste: “România literară”, “Luceafărul”, “Literatorul”, “Steaua”, Tribuna”,
“Ramuri”, “Ateneu” etc.”.
Pe o notă pozitivă scrie și Ruxandra Cesereanu : ,, Este un poet al apocalipsei jucăuşe, un fantast
elucubrant, care nu are pretenţia de a scrie în transă, ci de a cultiva o febrilitate lingvistică. Frenezia
este motorul delirului său construit şi fluturat în faţa cititorilor, fără ascunzişuri. Maşina apocaliptică
a poetului este stihială, combinând cupola Sfintei Sofii, Evul Mediu, dansând rock şi piatra filozofală
crescând dintr-un cartof. Arcadie Suceveanu construieşte astfel o uriaşă “comedie” mişcătoare de
lumi. Cât despre personajul Apocalipsei în care văd o ţicnită Doamnă cu Coasa, străbătând
continentele, ca zepelin, ca balenă, din Nil în Gange, nu îmi rămâne decât să-i urez: bine-ai venit în
lumea noastră de mucava! ’’.
Tudor Palladi scrie și el despre Arcadie Suceveanu, menționând : ,, Arcadie Suceveanu este un
zugrav ales al metaforei şi un incrustator neîntrecut al goticului imagistic, mai ales al fastului
acestuia. La el poezia veritabilă este ca şi crucea aurită a unui templu de pe culmea unui deal,
planând ca şi cum aerul… Este ceva miraculos în această inversare, răsturnare ideatică dinspre
aspaţialitatea ideatică a metaforei sau a dejucării ei în subsidiar, pe care el a găsit-o intuitiv şi ideal
în ceea ce priveşte echilibrul dintre gând şi imagine. El trebuie poate mai bine căutat, după noi, mai
mult în intimitatea comunicării, a zicerii subţiri, fine… Or, ea este pare-se cheia de boltă a fondului
său originar…”.
Pe lângă aceștia, Adrian Dinu Rachieru accentuează: ,, Poezia lui Arcadie Suceveanu, clasică în
aparenţă şi modernistă cu măsură, cu apetit pentru parabolă şi de un indiscutabil rafinament, trăind
această dramă fără febre mesianice, va plânge “munţi de sare”. Ea condensează metaforic durerile
unui neam. Prin Arcadie Suceveanu poezia de “dincolo” se desparte hotărât de tradiţionalismul rural
şi bucolic, îmbrăţişând parabola cu aer fantast (ca în superba Maşină apocaliptică), trecând chiar
dincolo de comedia cotidianului pentru a instaura, sub aerul apăsător al tablourilor suprarealiste
(Oct. Sovianu), cinstirea metafizicului. Dar Suceveanu, anunţând ruptura pe care ultimul val o şi
realizează (în pofida caracterului “disjunctiv”), nu acceptă, neapărat, reţetele “optzeciste”; poet
matur, format, el se anunţă ca un nume important al liricii noastre.”.
Apreciat de Alexandru Ştefănescu pentru “acele poeme de un remarcabil fast baroc”, preţuit de
C. Ciopraga pentru puterea de sinteză a “rapsodului”, omologat de Mihai Cimpoi pentru “replica
spirituală, calamburul care valorifică jocul inteligenţei, oniric a la Dimov’’, echinoxist în viziunea lui
Nicolae Popa - Arcadie Suceveanu este un poet-cărturar.
 Printre zecile de poezii ale lui Arcadie Suceveanu, cea care mi-a atins sufletul este ,, Ea,
Dragostea”, o poezie ce exprimă frumos sentimentele eului liric, o poezie care m-a cucerit prin
simplitatea ei:
,, Și atuncea venea Ea:
Nufăr-pasăre-femeie,
Și în trup îmi descuia
Murmurul Mării Egee.
Aer dulce avea-n os!
Aburit de-a ei privire,
Se-nroșea miraculos
Geamul vieții cel subțire.
O, și-avea un farmec sfânt
Semăna cu-o ploaie care
La trei metri de pământ
Se transforma în ninsoare.
O religie era
Plină toată de păcate,
Ce cu sângele-mi lega
Clipa de eternitate
Vino iar! acum îi strig,
Pâlpâind înspre departe,
Pasăre, să-mi ții de frig,
De tristețe si de moarte. “

Dragostea este sentimentul predominant în poezia lui Arcadie Suceveanu, sentiment pur și frumos
ce apare ca o împlinire sufletească. De-a lungul timpului mulți oameni au încercat să găsească o
definiție exactă pentru acest termen, dar este oare posibil să fie explicată în cuvinte o senzație care
poate fi doar simțită sau experimentată? Adevarul este că dragostea este cel mai minunat sentiment din
lume, acesta poate avea o forță atât distructivă, cât și constructivă, iar când dragostea ne zidește, ei
bine, acest lucru este minunat!
Poezia ,, Ea, dragostea” , de Arcadie Suceveanu se încadrează în specia genului liric în versuri, în
care este descris un tablou al iubirii, care apare ca un ,, nufăr-pasăre-femeie”, care îi descuie cheia
inimii, un tablou deosebit de frumos, astfel, făcându-se conexiune cu emoțiile eului liric.
Chiar din incipit observăm prezența mărcilor lexico-gramaticale explicite cu verbe și pronume la
pers.III : ,, venea Ea”, ,,îmi descuia”, ,,avea”, ,,se-nroșea”, ,,semăna”, ,,se transforma”, ,,era”, dar și
mărci lexico-gramaticale implicite cu verbe și pronume la pers.I ,,îmi”, ,,aburit”. Prezența abundentă a
persoanei iubite, ilustrarea ei prin accentuarea pronumelor la persoana a treia, marchează atașarea eului
față de persoana iubită. Acesta pune în prim-plan femeia, ființă pură și enigmatică.
Eul liric accentuează puterea magică a acesteia care ,, venea Ea:/ Nufăr-pasăre-femeie/ Și în trup
îmi descuia/ Murmurul Mării Egee”. Acesta o compară cu nufărul, floarea purității și a statorniciei, un
simbol unic și uimitor al naturii. Nuferii sunt florile cu cele mai multe semnificații în mitologie,
simbolizând: forța de creație, nemurirea, sănătatea, gloria sau liniștea sufletească. Pentru egipteni, în
antichitate nuferii erau cele mai frumoase flori. Legenda lor spune că soarele a răsărit prima dată dintr-
o floare de nufar. Pentru poet, dragostea răsare din imaginea femeii care apare ca un nufar.
Puritatea, simplitatea și frumusețea florii vine în conexiune cu imaginea femeii. De asemenea, îi
atribuie și imaginea păsării, simbol al relației dintre cer și pământ, simbol al liberății. Iubita avea darul
de a-i deschide sufletul. Însuși eul liric subliniază ideea că aceasta i-a descuiat murmurul Mării Egee.
Tema este dragostea, frumusețea ei. Astfel, autorul ne ilustrează o relație puternică dintre el și ea.
Acesta marchează faptul că ,, aer dulce avea în os”, iar privirea ei îi fură sufletul: ,, Aburit de-a ei
privire,/ Se-nroșea miraculos/ Geamul vieții cel subțire.”. Din aceste versuri observăm dragostea care
plutește în aer, încet, încet punând stăpânire pe sufletul eului liric, furându-i sufletul într-un final.
Cu toate acestea, observăm asemănarea ei cu ploaia, un simbol ceresc și divin care își are apariția
de sus, din nou făcându-se conexiunea cer-pământ: ,, O, și-avea un farmec sfânt/ Semăna cu-o ploaie
care/ La trei metri de pământ/ Se transforma în ninsoare.”.
 De ce totuși Arcadie Suceveanu alege să facă asemănarea dintre femeie și ploaie? Ploaia coboară
pe pământ din cer și simbolizează fertilitatea minții, lumina, infuențele spirituale. Ploaia cerească,
apele din înalt constituie echivalentul cosmologic al seminței. Dumnezeu își trimite îngerii cu fiecare
strop al ploii. Căzând din cer, ploaia semnifică un dar al Zeilor, cu dublu sens, material și spiritual.
Totodata, ploaia apare și ca un element al tristeții, al melancoliei, simbol ce vine în conexiune cu
stările eului liric.
La fel cum nufărul este simbol al purității, ploaia simbol al divinității, în poezia suceveană mai
avem un simbol semnificativ- ,,ninsoarea”, de asemenea simbol al imaculatului. Zăpada este un simbol
al purității, grației și frumuseții divine, individualității, schimbărilor, transformării și noilor începuturi
în culturi diverse ale lumii. Desigur, este conectată și cu încetarea creșterii, dezvoltării din natură,
simbolizând din acest punct de vedere moartea și greutățile vieții.
Deoarece îi conferă pământului un fel de puritate, prospețime, zăpada este, totodată, un simbol al
inocenței, nevinovăției, inclusiv în poezia lui Arcadie Suceveanu. Neaua topită poate simboliza un nou
început, o transformare, o metamorfoză, o renaștere, ori încheierea unei perioade marcate de muncă
grea, eforturi, dezamăgiri, frustrări, dar și "dezghețarea" inimii, îndrăgostirea! Presupusa calitate a
fulgilor de nea de a fi diferiți unul de altul, a nu fi nici măcar doi identici, exprimă irepetabilitatea,
individualitatea, unicitatea noastră ca oameni, a trăirilor noastre de zi cu zi. De asemeni, natura delicată
și efemeră a fulgilor de zăpadă poate reflecta fragilitatea și aspectul trecător al existenței noastre.
În filosofia Zen, fulgii sunt un simbol perfect al vieții și al etapelor sale. Într-un proverb Zen se
zice, "Nici un fulg de nea nu cade vreodată într-un loc greșit". Cu alte cuvinte, nimic nu se petrece
întâmplător, aleator. De asemenea și în poezia noastră, fulgul de nea – femeia, apare în viața eului
nicidecum întâmplător, ci cu un scop, de a-l face fericit.
Pe lângă toate aceste atribuiri, eul o aseamănă și cu religia: ,, O religie era/ Plină toată de păcate,/
Ce cu sângele-mi lega/ Clipa de eternitate”. Aici observăm nu o oarecare religie, ci una plină de
păcate. Astfel, menționăm faptul că femeia face ca timpul să pară eternitate. Prezența lânga el face ca
timpul să pară veșnic. Iubirea este mai puternica decat timpul. Indragostiților, clipa le pare o eternitate.
Dragostea înfruntă destinul, barierele timpului si spațiului. Absența ființei iubite nu slăbește, ci
sporește dragostea.
La finalul poeziei, eul cheamă iubita : ,,Vino iar! acum îi strig,/ Pâlpâind înspre departe,/ Pasăre,
să-mi ții de frig,/ De tristețe si de moarte”, ea fiind ca un medicament al sufletului. El nu o cheamă
într-un mod liniștit, ci mai degrabă o strigă, iar și iar pentru a-i liniști durerea sufletului.
Titlul poeziei este sugestiv, ilustrând iubirea dedicată ei, ființei dragi. Arcadie Suceveanu chiar și
în titlul poeziei accentuează cui dedică rândurile scrise. Acesta folosește la fel persoana a III-a, ,, Ea,
dragostea”. Încă din titlul ei, ne face o mică prezentare a ceea ce urmează a fi relatat.
Sentimentele eului liric sunt în primul rând de admirație, dragoste care vin în conexiune cu
tristețe. Pe parcursul poeziei sentimentele lui se amplifică, se accentuează încetul cu încetul. Eul liric
sucevenean se simte cuprins de vraja iubirii, de puterea ei care îl face împlinit.
În poezia respectivă avem o multitudine de figure de stil: comparații, epitete, metafore care dau
culoare și accentuează frumusețea Ei, a dragostei. Dintre comparațiile care apar pe parcursul poeziei
avem asemănarea dragostei cu nufărul, pasărea, femeia, religia, aerul, ninsoarea, ploaia. De asemenea
apare o metaforă care dă lumină versului: ,, aer dulce ave-n os’’. Personificarea își face și ea
prezența: ,, Semăna cu-o ploaie care/ La trei metri de pământ/ Se transforma în ninsoare.”, o imagine
frumoasă și foarte sugestivă.
Lait motivele care zugrăvesc întreaga poezie sunt : nufărul, ploaia, ninsoarea- toate trei reprezen-
tând puritate și condoare, toate trei fiind în corelație una cu cealaltă.
În raport cu mesajul poeziei care pune în prim-plan dragostea, vine și aserțiunea lui
Michelangelo ,,Iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului pentru a urca la El”. Aici apare
imaginea ploii și a ninsorii care cade din cer, o ploaie pură și eternă asemeni iubirii, sentiment divin
dat de Dumnezeu. Iubirea  implică dăruire totală, o credință sfântă în ceva, în cineva. Este o sclipire, o
rătăcire de moment ce ne schimbă și ne preface intreaga viață, întreaga ființă. Este o comuniune trup și
suflet liber consimțită care ne înalță, ne face să fim mai buni, mai frumoși.
Unii ar numi-o refacerea mitului androginului căci asta a dorit Creatorul nostru pentru noi, iar
noi ne supunem acestei voințe divine. El a dat fiecăruia dintre noi un suflet pereche și odată cu el
pasiunea căutării lui. Nu a dorit ca noi să fim singuri si nefericiți (căci asta înseamnă singurătate) și ne-
a înzestrat cu tot potențialul de a ne regăsi, de a ne întregi, de a fi un tot universal suficient sie însuși.
Dragostea se citește în ochii iubitului, poarta către sufletul lui.
Daca ai privit odată adânc în acei ochi ești pierdut pentru totdeauna, vei dori să exiști doar pentru
a te regăsi în acea privire și îți va fi suficient. Umblăm aevea prin lume căutând ceva nedeslușit, iar
când îl găsim mulți dintre noi refuză să accepte această esență a vieții atât de intensă, de complexă și
complicată , preferând ceva simplu si superficial. Probabil se tem și teama este inamicul numărul unu
al fericirii. Această teamă este devoratoare și nu ne lasă să fim fericiți așa cum ne-a fost predestinat să
fim. Destinul nu este un dar implacabil, el poate fi modelat. Este un act de voință și lib er arbitru:
accepți fericirea sau pleci în cautarea nefericirii. Fericirea poate fi chiar lângă noi,iar noi trebuie doar
să o imbrățișăm să-i dăm o șansă de a fi.
În poezia ,,Ea, dragostea”, Arcadie Suceveanu a prezentat într-un mod frumos și deosebit
iubirea, sentimentul de dragoste specific fiecărui om în parte. Acesta a făcut o dedicație iubirii
asemănând-o cu felurite elemente ale naturii: cu nufărul- floarea purității și statorniciei; religia-
credință; ploaia și ninsoarea- imaculare, conexiunea pământ- cer, conexiune celesc-pământesc. Acesta
a atribuit iubirii cele mai alese simboluri oferindu-i o strălucire aparte.
Victoria Fonari, critic, poetă, scriitoare, savantă afirmă în Proiecții ale mitului în creația lui
Victor Teleucă, Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu/ Victoria Fonari: ,, Eul liric se suprapune într-un
palimpest al empirismului suferind cu sfântul Ioan Botezătorul: ,,capul meu strălucește pe tavă-/ și
ghilotina e-n privirea ta!” O sincopare metodologică determinată de o civilizare a uciderii. Ghilotina
este o figură centrală în creația lui Suceveanu. Dar să revenim la expresivitatea privirii, care are nuanțe
cromatice asemenea picturilor neomoderniste retușate în reprezentații iconografice: În ochii tăi o apă
de argint/ Curge pe-un prund de vise luminoase, / Pe care doarme, translucid, un zeu / Cu-aripile-
odihnite pe icoane” (Efigie cu noi). Femeia devine și icoană, și actanta ,, îmbrățișării noastre”. Turnul
devine acel spațiu pe care poetul îl caută ca un impediment artificial de a trăi mitul lui Tristan.
Suferințele îl determină să gândească la femeia iubită similar lui Pygmalion. Imaginea se
intensifică: ,,Iubita mea cu gleznele în vid,/ Cu suflet verde fumegând în păsări”. O stocare de imagini:
femeia-pasăre, Phoenix, scorpie, înger, sfinx”. “
Poetul Arcadie Suceveanu își cântă metaforele aidoma unor cântece. Muzicalitatea versurilor
însuflețește fiecare vers, dă viață acestor metafore, luminând razele simțirii și a trăirilor.