,, Introducere în arhitext”

Gerard Genette

Stephen expune teoria sa în ,,Portretul artistului” despre cele trei forme estetice fundamentale:
 forma lirică (forma în care artistul îşi prezintă imaginea în imediată relaţie cu sine
însuşi);
 forma epică (forma în care el îşi prezintă imaginea în relaţie intermediară cu sine şi cu
ceilalţi);
 forma dramatică (aceea în care el îşi prezintă imaginea în relaţie imediată cu ceilalți).
Cu toate acestea, împărțirea respectivă nu este una dintre cele mai originale, însă e atribuită cu
uşurinţă, de la o vreme, lui Aristotel şi chiar lui Platon.
La Austin Warren „Textele Clasice care stau la baza teoriei genurilor sunt acelea ale lui
Aristotel şi Horaţiu. De la ei am moştenit ideea că tragedia şi epopeea sunt genurile caracteristice
(şi principalele două genuri literare). Dar Aristotel cel puţin remarcă şi alte deosebiri, mai
fundamentale, între dramă, epopee şi lirică... Principalele trei genuri au fost separate încă de
Platon şi Aristotel, în funcţie de „modul de imitaţie” (sau de „reprezentare”): în poezia lirică
vorbeşte propria persoană a poetului; în epică (sau în roman) poetul vorbeşte, pe de o parte, în
numele său personal, ca narator, şi, pe de altă parte, îşi face personajele să se exprime în vorbire
directă (naraţiune mixtă); în dramă, poetul dispare în umbra personajelor sale... Poetica lui
Aristotel, care consideră că epopeea, drama şi poezia lirică („melică”) sunt genurile literare
fundamentale...”.

De asemena , N. Frye; P. Lejeune, R. Scholles; H. Cixous, T. afirmă:

Northrop Frye Philippe Robert Scholles Helene Cixous Tzvetan
Lejeune Todorov
„Dispunem de presupune că precizează că comentând el vede originea
trei termeni care punctul de sistemul lui Frye spusele lui triadei la Platon,
deosebesc plecare al acestei „începe cu Dedalus, le iar sistematizarea
genurile, lăsaţi teorii este acceptarea localizează ei definitivă la
moştenire de „împărţirea împărţirii astfel sursa: Diomede: ,,De la
autorii greci: trinitară a fundamentale „tripartiţie Platon la Emil
drama, epopeea, anticilor între datorată lui destul de Staiger, trecând
opera lirică”. epic, dramatic şi Aristotel între clasică, prin Goethe şi
liric”. formele lirică, împrumutată din Jakobson s-a vrut
epică şi Poetica lui să se vadă în
dramatică”. Aristotel ”. aceste trei
categorii formele
fundamentale sau
chiar „naturale”
ale literaturii.
Diomede, în
secolul al IV-lea,
sistematizându-1
pe Platon,
propune
următoarele
definiţii: liric =
operele în care
vorbeşte doar
autorul; dramatic
= operele în care
vorbesc numai
 personajele; epic
= operele în care
autorul şi
personajele au
deopotrivă
dreptul la cuvânt

La abatele Batteux, într-un capitol adiţional al eseului său, Leş Beaux-Arts réduits à un même
principe (Artele frumoase reduse la acelaşi principiu), e vorba despre doctrina generală a lui
Batteux privind „imitarea frumoasei naturi” ca „principiu” unic al artelor frumoase, inclusiv
poezia. Titlul acestui capitol este aproape nesperat: „Despre faptul că această doctrină este
conformă cu a lui Aristotel”.
Capitolul respectiv este consacrat în esenţă demonstrării faptului că Aristotel distingea în arta
poetică trei genuri sau, spune Batteux cu un termen împrumutat din Horaţiu, trei culori
fundamentale. „Aceste trei culori sunt cea a ditirambului sau a poeziei lirice, cea a epopeii sau a
poeziei narative, în sfârşit cea a dramei, sau a tragediei şi comediei”.
Abatele citează el însuşi pasajul din Poetică pe care se bazează, iar citatul merită să fie reluat,
chiar în traducerea lui Batteux: „Les mots composés de plusieurs mots conviennent plus
spécialement aux dithyrambes, les mots inusités aux épopées, et les tropes aux drames”
(„Cuvintele alcătuite din mai multe cuvinte se potrivesc îndeosebi ditirambilor, cuvintele mai
puţin folosite epopeilor, iar tropii dramelor”). Este încheierea capitolului XXII, consacrat
problemelor lexis-ului - sau, cum am spune noi, ale stilului. După cum se vede, e vorba aici
despre relaţia de convenienţă dintre genuri şi procedee stilistice - cu toate că Batteux trage
oarecum în acest sens termenii lui Aristotel, traducând prin
 „epopee” ta heroika (versuri eroice)
 şi prin „dramă” ta iambeia (versuri iambice şi desigur îndeosebi trimetrii din dialogul
tragic sau comic).
 Cât despre Platon, el citează ditirambul ca tip prin excelenţă al poemului... pur narativ. Nu
există nimic, aşadar, în toate acestea - ba dimpotrivă -, care să îndreptăţească prezentarea
ditirambului ca ilustrând la Aristotel (sau la Platon) „genul” liric.

În cartea a treia a Republicii, Platon îşi motivează binecunoscuta hotărâre de a-i alunga pe poeţi
din Cetate prin două serii de cauze:
 Cea dintâi se referă la conţinutul (logos) operelor, care trebuie să fie (şi de prea multe ori
nu este) esenţialmente moralizator: poetul nu trebuie să înfăţişeze defecte, mai ales pe
cele ale zeilor şi ale eroilor, şi cu atât mai puţin să le încurajeze înfăţişând virtutea
nefericită şi viciul triumfând.
 Cea de a doua se referă la „formă” (lexis), adică, de fapt, la modul de reprezentare. Orice
poem este o povestire (diegesis) de evenimente trecute, prezente sau viitoare; această
povestire în sens larg poate lua trei forme:
- fie pur narativă (haple diegesis),
- fie mimetică (dia mimeseos), adică, la fel ca la teatru, prin dialoguri între personaje,
- fie „mixtă”, adică de fapt alternată, când povestire, când dialog, ca la Homer.
Cele trei moduri de lexis deosebite de Platon corespund, pe planul a ceea ce se va numi mai
târziu „genuri” poetice, tragediei şi comediei în ce priveşte mimeticul pur, epopeii pentru cel
mixt, şi „mai ales” (malista pou) ditirambului (fără vreo altă ilustrare) pentru narativul pur.

Prima pagină a Poeticii defineşte în mod limpede poezia ca pe o artă a imitaţiei în versuri
(mai exact: prin ritm, vorbire şi melodie), excluzând în chip explicit imitaţia în proză (mimii lui
Sophron, dialogurile socratice) şi versul neimitativ - fără măcar să menţioneze proza
nonimitativă, precum elocvenţa, căreia îi este consacrată Retorica.
Principiul lor este o încrucişare de categorii direct legate de însuşi faptul reprezentării:
obiectul imitat (întrebarea cine?) şi felul de a imita (întrebarea cum?)-felul de a povesti.
Obiectul imitat – nouă restricţie – constă doar în acţiuni omeneşti, sau mai exact în fiinţe
omeneşti care acţionează, ce pot fi reprezentate fie ca superioare (beltionas), fie egale
(kat'hemas), fie inferioare (kheironas) ,,nouă”, adică desigur muritorilor de rând.

Aristotel deosebeşte în principiu, în primul capitol, trei tipuri de diferenţiere între artele
imitative: prin obiectul imitat şi modul de imitare (amândouă sunt în cauză aici), însă şi prin
„mijloace” (traducerea lui Hardy; în mod literar, e vorba despre întrebarea „în ce?” în sensul în
care ne exprimăm „în gesturi” sau „în cuvinte”, „în greceşte” sau „în franceză”, „în proză” sau
„în versuri”, „în hexametri” sau „în trimetri” etc.); acest ultim nivel e cel care corespunde cel mai
bine la ceea ce tradiţia noastră numeşte formă.

Sistemul aristotelic al genurilor poate fi deci figurat în felul următor:

MOD
DRAMATIC NARATIV
OBIECT
SUPERIOR tragedie Epopee
INFERIOR comedie Parodie

Egalitatea dintre epopee si tragedie este susținută: „epopeea se apropie (ekoloutesen) de

tragedie întru atât că este, ca şi ea, imitaţia cu ajutorul cuvintelor a unor oameni aleşi”
- urmează reamintirea deosebirilor de formă (metru uniform al epopeii vs metru variat al
tragediei),
- a deosebirii de mod şi a deosebirii „de întindere” (acţiunea tragediei închisă în faimoasa
unitate de timp a unei mişcări de rotaţie a soarelui);
 „Dintre părţile lor constitutive, unele sunt aceleaşi la amândouă, altele proprii tragediei; de
aceea, cine ştie să spună despre o tragedie dacă-i bună ori rea, ştie şi despre epopei. Căci
elementele epopeii se întâlnesc şi în tragedie; ale tragediei însă nu se întâlnesc toate în epopee”.

Pe lângă toate acestea, avem și teoria catharsis-ului, conceptul estetic fiind utilizat ca o
metaforă, spre a descrie efectele tragediei asupra spectatorului.

Tragedia (definiții)
Existența tragediei presupune
îmbinarea „peripeţie” „recunoaştere” a acţiune violentă
surprinzătoare sau unor personaje a comisă (ori, şi mai
(para ten „răsturnare” a căror identitate bine, pe punctul de a
doxan) şi acţiunii, ca fusese până atunci fi comisă, însă
minunată atunci când necunoscută ori evitată în ultimul
(thaumaston) a un mascată; nenorocire moment prin
faptelor, ca şi comportament suferită de un erou recunoaştere) între
când ajunge la un nici întru totul fiinţe dragi, unite
întâmplarea rezultat invers nevinovat nici mai ales prin legături
pare să decât cel vinovat pe de-a- de sânge, însă care
acţioneze aşteptat ntregul, din pricina nu cunosc natura
„anume” nu a unei adevărate legăturilor dintre ele
crime, ci a unei
greşeli funeste
(hamartia)

Toate aceste criterii de mai sus, care desemnează acţiunile din Oedip rege din lucrarea cu
același nume sau din Cresophonte ca fiind cele mai desăvârşite acţiuni tragice, iar pe Euripide ca
fiind autorul cel mai tragic, eminamente tragic, sau tragic prin excelenţă (tragikotatos) constituie
o nouă definiţie a tragediei, de care nu putem dispune întru totul spunând doar că e mai puţin
extensivă şi mai cuprinzătoare decât cea dintâi.

Făcând o totalizare a celor relatate mai sus, afirmăm faptul că tragedia este deci o specificare
tematică a dramei nobile, tot aşa cum pentru noi vodevilul este o specificare tematică a comediei,
sau romanul poliţist o specificare tematică a romanului. Tragedia este o ramură a dramei care
abordează într-o manieră serioasă căderea întristată a unui protagonist. În multe tragedii,
protagonistul este un erou tragic al statutului social exaltat, al cărui defect de caracter se combină
cu soarta pentru a-și aduce ruina.