Sunteți pe pagina 1din 30

Genurile literare

Conceptul de gen literar. Perspective n definirea genurilor Istoria si tipologia genurilor n antichitatea greco-latina Teorii ale genurilor n Evul mediu, Renastere, sec.XVIII Teorii ale genurilor n romantismul european Genologia, ntre descriptiv si normativ Teoria genurilor n viziunea lui Tzvetan Todorov, J.-M. Schaeffer si G. Genette Conceptul de gen literar. Perspective n definirea genurilor Notiunea de gen provine din latina (genus= neam , rasa , mod de a fi ) si defineste, pornind de la conventii formale, tematice, de la norme de constructie devenite prescriptii constrngatoare, o clasa de opere, de texte literare cu proprietati comune. Conceptul nu este produs n cmpul stiintelor care studiaza literatura, el este mprumutat din studiul biologiei, din cercetarea fenomenelor naturale care pot fi reduse, dator ita particularitatilor speciilor, la cteva trasaturi definitorii, repetabile n dinamic a evolutiei individuale, astfel nct aparitia unor noi exemplare nu determina modificari morfologice si functionale la nivelul speciei. Aceasta abordare a genurilor literare ce are n vedere modelul evolutionist din stiintele naturii nu se poate aplica ntocmai studiului operelor literare, caci fiecare creatie presupune diferentierea, fie implicita, fie explicita, de modele le anterioare, de acest fapt depinde nsasi conditia estetica a operei, originalitatea sa. Constrngerile operate de traditie nu pot fi ntotdeauna ignorate, nsa n mod subversiv ele sunt condamnate, parodiate, demitizate, ajungndu-se la o literatura diferita de cea anterioara, la o literatura care se face prin dezicerea subtila de vechile structuri, prin deconstruirea miturilor n cheia deriziunii, care treptat va conduce la noi conventii (reguli ce rastoarna prescriptiile considerate anacronice vor defini noile prescriptii si tehnici metaliterare). Ren Wellek si Austin Warren afirma n Teoria literaturii ca genul literar nu este un simplu nume, deoarece conventia estetica n care se ncadreaza o opera i modeleaza caracterul (1967: 299). n siajul celor discutate mai sus putem observa ca orice norma

estetica, orice model preexistent, orice regula de scriitura nu au doar ingrata functie de a constrnge imaginatia, viziunile artistice la o formula unanim acceptata, ci opereaza n acelasi timp o modelare structurala organica, teoreticienii americani precizau si n alte contexte ca modul de existenta al unei creatii literare este dependent de acele norme implicite care trebuie extrase din fiecare experienta personala a unei opere literare, si care luate la un loc, constituie adevarata opera literara n ntregul ei (1967: 201). Pornind de la aceste particularitati prin care se defineste originalitatea operei, la o compar atie n diacronie putem stabili clasificari ale textelor, prin asemanare si diferenta fata de normele ntrupate de noua opera, ajungnd prin acest traseu obiectiv la o teorie a genurilor, care nsa nu exclude si posibilitatea unicitatii unor texte, convingerea ca unele opere sunt greu clasabile ori chiar integrabile mai multor categorii de texte (asa cum putem descrie tipologic multi plu romanul Viata si opiniunile lui Tristram Shandy, apartinnd lui L. Sterne: roman de calato rie, autobiografic, jurnal intim alunecnd n eseu, roman cavaleresc, epopee, parodie, n f ine roman despre roman, metaroman). Conform teoriei lui Tzvetan Todorov, expusa n articolul semnat n Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage (1972) studiul genurilor trebuie sa se faca pornind de la caracteristici structurale si nu pornind de la numele lor ; teoreticianul su bliniaza ca aceasta este abordarea cea mai pertinenta astazi. Urmarind tipologia structurala a discursurilor, se vor determina trasaturile repetabile ale textelor literare, ca ci nu se poate vorbi de cazuri totalmente unice, irepetabile, dimpotriva literatura se construieste pe baza unor invarianti, chiar daca se renunta pentru o vreme la preferintele tematice anterioare, vom descoperi ca se pastreaza invariantii formali, modurile de expunere (naratiunea, dialogul,

descrierea), prototipurile umane ce devin caractere, scheme ale unor moduri de e xistenta credibila ntre anumite limite ale fictiunii. N. H. Pearson sublinia caracterul canonic al genurilor, considernd ca acestea pot fi privite ca niste imperative institutionale care exercita o constrngere asupra scriitorului, dar care la rndul lor suferasi ele o constrngere din partea acestuia (apud. Wellek, War ren, 299). Genul este prezentat ca o institutie ale carei cadre, imperative, prescrip tii sunt n mod mai mult sau mai putin voluntar integrate creatiei, desfiintate, nlocuite, reinve ntate. Boris Tomasevski, potrivit unei viziuni definitorii Scolii formale ruse, priveste genu rile n dinamismul specific reconvertirii, reciclarii formelor si apreciaza ca ele traiesc genetic . n ciuda transformarilor, a contaminarilor si a substituirii genurilor superioare d e catre cele marginale, acestea si conserva elemente structurale, indicii de gen (procedeele de constructie) care se constituie n instrumentarul formal, invariabil, testamentar ce face posibila perpetuarea genericasi genetica a speciilor si a genurilor. Istoria si tipologia genurilor n antichitatea greco-latina Cu toate acestea trebuie sa revenim la cele mai vechi probleme ale poeticii, caci teoria genurilor, dezvoltata din Antichitate pna n prezent a propus abordari diferite, mai mult sau mai putin convingatoare. Genul a fost considerat un mod de a spune, de a repreze nta lumea n text, conform teoriei lui Platon. Filosoful grec impune o clasificare a operelor dupa modalitatile si rolul pe care l are mimesis-ul n fiecare dintre genuri. Astfel dis tinge ntre: modalitatea pur mimetica, n care imitatia sub forma fictiunii este integrala, autorul se ascunde ca prezenta locutorie sub o masca (tragedia, comedia); mimesis-ul expozitiv, n care autorul relateaza despre sine, naratiunea se face la persoana I (poezia ditirambica); mimesis-ul mixt, n care se combina naratiunea cu reprezentarea, diegesis-ul cu mimesis-ul, prezente n epopee, iar mai trziu n nuvela, roman, etc. n Republica Platon nu defineste genul liric, acesta nu va fi precizat nici de cat re Aristotel, ambii filosofi considerau ca

poezia nseamna doar tragedia, comedia si epopeea, ignornd poemele erotice ale poetei Sapho, odele pindarice, lirica lui Alceu, Arhi loh, etc. nsa genul este de asemenea definit si prin categorii structurale, ce cuprind opere s imilare cu proprietati formale invariabile. Uneori genul a functionat diferentiator, chiar pe baza unor criterii tematice si sociologice. n acest sens teoria lui Aristotel diferentia -d upa personaje si subiectele operelor -ntre genurile nalte si genurile inferioare; n Poetica el separ a genurile dupa patru clase: 1. Dramaticul superior-reprezentat prin tragedie 2. Dramaticul inferior-reprezentat de comedie 3. Narativul superior-n care localiza epopeea 4. Narativul inferior-un gen mai putin precizat, definit prin parodii, literatur a comica de inspiratie populara. Clasificarea aristotelica se realiza diferit fata de viziunea lui Platon , caci n Poetica este urmarit criteriul modului si al masurii dupa care se ordoneaza mimesis-ul: tragedia se diferentiaza de epopee prin modul de organizare a subiectului, este mai unitara, (actiunea sa este dependenta de regula celor trei unitati). Aceasta tipologie a lui Aristotel, desi nu foloseste explicit conceptul de gen, se va pastra si va domina conceptia medievala privind genurile literare, conceptie ce realiza separatia ntre genuri nobile-superioare si genuri mediocre-inferioare, acestea di n urma nfatisau actiuni simple si oameni mai rai , pe cnd celelalte prezentau personaje une dect sunt n viata de toate zilele . Mai este cunoscuta printre teoriile antice ale genurilor si pozitia lui Diomede, care, inspirat de Platon, distinge ntre genus imitativum, genus ennarativum si genus co mmune n functie de modul de reprezentare a subiectului si a lumii, n functie de rolul voc ii locutoare. n acest fel genus imitativum corespunde dramaticului, vocea apartine doar mastilor

mai b

personajelor, genus ennarativum se ilustreaza prin epic, prin textele narative propriu-.zise, prin cele sententioase si didactice n care vorbeste doar poetul, iar genus commun e aduna laolalta epopeea cu liricul, desemnnd un gen mixt, n care se ntretaie vocea autorului cu vocile personajelor. Teorii ale genurilor n Evul mediu, Renastere, secolul al XVIII-lea Evul mediu va relua teoria lui Aristotel si va defini genurile tot prin tipurile umane si prin raportarea sociala a operelor. Poetica medievala contureaza nsa o viziune ternara: genul simplu (humilis) lumea pastorala reprezinta corespundea lumii agricultorilor

genul de mijloc (mediocris)

genul sublim (gravis) lumea eroilor Putem adauga ca aceasta tipologie a genurilor, numitasi roata virgiliana pentru ca Vegilius a ilustrat toate cele trei genuri n Bucolicele, Georgicele si Eneida, este coresp unzatoare analizei mito-critice, de care se ocupa cercetarea arhetipala lui G. Dumzil n Mit si Epopee, urmarind distributia rolurilor n cadrul epopeii Mahabharata, dupa tripartitia functionala a zeitatilor ce patroneaza anumite sectoare ale existentei: sacrul este reprezentat de brahmani (sacerdotii, preotii), eroicul de ksatrya (razboinicii), iar fertilitatea si fru musetea de vaisya si sudra (crescatorii de animale si agricultorii). n sec. XVII regasim aceeasi perspectiva sociologica si la Hobbes, care separa poezia dupa criteriul continutului n poezie pastorala, poezie burlescasi poezie eroica, prima ocupndu-se cu prezentarea bucolica a lumii de la tara, a doua cu viziunea satiricasi comica asupra lumii urbane, iar ultima cu modele aristocrate, reprezentnd lumea fictiona la nfatisata de tragedie si epopee. Perspectiva sociologicasi continutista a fost suplinita abia odata cu romatismul de teorii care urmareau alte criterii, psihologice, filozofice, exist

entiale si antropologice. La mijlocul secolului al XVIII-lea se acrediteaza definitiv si genul liric, prin teoria abatelui Batteux: Artele frumoase reduse la acelasi principiu, aparuta n 1746, sintetizeaza o experienta ndelungata, n care s-au nscris printre altii, un Cervantes, Milton, Dryden, care au contribuit la delimitarea fireasca a notiunii de poezie lirica de conceptia aristotelica despre poezie. Abatele Batteux face trecerea de la traditia mimesis-ului antic la persp ectiva interioara, ontologica specifica romantismului n definirea genurilor. nsa pentru acest teoretician liricul nu reprezinta notarea sentimentului propriu al eului empiric al poetului, ci creatia lirica, inventarea unei emotii, ca sentiment imitat: Sentimentul n poezie este o forma de arta, o constructie n regimul fictiunii, dupa legile verosimilului si ale necesarului , rezuma Gh Craciun teoria lui Batteux. Emotia este descrisa n acelasi timp ca respectare a procesului mimetic -de punere n text nu a ceea ce este real, ci a ceea ce poate deveni credi bil, mbogatind natura n sens aristotelic, prin depasirea modelului -si de asemenea ca u n corelativ obiectiv anvant la lettre. Desi produce o perspectiva eronata, atribuind retroactiv teoriei lui Aristotel identitatea dintre genul liric si poezia ditirambica, abat ele Batteux are meritul de a vedea n mod autonom expresia lirica, pe care o considera exprimarea de sine , vorbire n nume propriu, delimitnd genul subiectiv al carei material este sentiment ul, nu actiunea. Teorii ale genurilor n romantismul european Perspectiva psihologica este dezvoltata de Friedrich Schlegel, care pare sa se ntoarca la teoria mimesis-lui platonician. n anul 1797 autorul german stabileste distinct ia ntre forma lirica, cea dramatica si cea epica, definindu-le ca subiectiva, obiect ivasi subiectiv-obiectiva. O alta perspectiva romantica i apartine poetului Hlderlin, care defineste genurile pornind de la trei elemente psihologice: sentimentul, vointa si intelec tul.

Sentimentul defineste genul liric (naiv-n semnificatia sa)

Vointa, caracterizeaza poemul epic care este eroic n semnificatia sa Intelectul, corespunde poemului dramatic, ideal n semnificatie. O alta teorie desprinsa din cadrele abordarii psihologiste romantice i apartine lui Goethe, care delimita genurile, considerate moduri naturale aparute simultan nca din antichitate, distingnd trei forme stilistice originare, din care s-au generat apo i diferite tipuri de poezie: Forma narativa, corespunzatoare genului epic, Forma entuziasta, corespunzatoare genului liric, Forma activa, corespunzatoare genului dramatic. Aceste forme pot fiinta n mod autonom, nsa, potrivit eclectismului specific romant ic, ele pot de asemenea coabita, constituindu-se totusi n forte arhetipale, esente art istice universale, realizate istoric n epopei, balade, satire, elegii, drame, etc. (Gh.Cr aciun, 1997: 114). Perspectiva filosofica a definirii genurilor apare la Hegel, A.W. Schlegel, Schelling, fiecare dintre acestia ncearca sa urmareasca individualitatea, particularitatile fiecarui gen n functie de modul raportarii constiintei la realitate, n relatia organica a genurilor -ca forme de cuprindere a lumii n discurs -cu limitele cunoasterii, cu problema timpului si a categoriei individuatiei. Astfel, pentru Hegel epicul exprima stadiul naiv al constiintei colective, genul liric momentul de separare a individualului de comunitar, iar genul dramatic o s inteza ntre obiectivitatea colectivasi subiectivitatea individuala (Gh.Craciun, 1997: 114). G enurile narative sunt asadar corespunzatoare unei constiinte sociale, publice, specifice epopeii, liricul desemneaza acreditarea intimismului, pe cnd dramaticul retine din trasaturile fiecaruia echilibrnd prin dialog si monolog spatiul public si cel privat, constiinta comuni tara, ethos-ul, cu cea individuala, cu pathos-ul. Teoria lui Schelling, cuprinsa n lucrarea Filosofia artei, modifica n primul rnd configuratia generala a ierarhizarii genurilor, asigurnd liricului valoarea esentiala,caci ea, n sens ontologic, reda

primordialul la scara redusa, desemnnd formarea infinitului n finit , oglindirea universului n creatia umana, ca analogon al cosmosului. Eposul este fo rma de rezumare si de prezentare a finitului n infinit , de aceea probabil se ajunge n roman tism la deconstruirea teoriei clasice a caracterelor umane, reductivasi necorespunzatoar e din prisma accentelor de individualism romantic spectaculos (si bolnavicios, dupa G. Calinescu, Clasicism, romantism, baroc). Dramaticul este, precum n perspectiva hegeliana, un gen mixt, considerat sinteza a universalului si a particularului , a dialecticii dintre libertate si necesitate. Perspectiva structural-morfologica este generata de catre filosofii si autorii romantici si continuata de teoreticienii secolelor moderne. Humboldt, Schelling, Hegel, Coleridge, Jean Paul sunt precursorii unor teorii lingvistice care ilustreaza diferentierea genurilor dupa elemente formale, precum timpul verbal dominant, categoria persoanei sia numarului. Aceste clasificari sunt, este adevarat, spectaculoase, nsa tocmai diversitatea lor atenteaza la validitatea tipologiilor. Pentru ca a devenit o moda cu variabile interpretari, teoriile respective au fost considerate cam riscante. Grard Genette rezuma toate aceste abordari ntr-un tablou integrator pe care nu putem sa nu l vedem ca dovada a spiritului speculativ romantic. (1994: 54) A se vedea tabelul Genologia, ntre descriptiv si normativ Teoria si studiul genurilor au fost definite prin conceptul de genologie, de cat re Paul van Tieghem. Desi nu s-a impus ca termen, genologia a fost perpetuata ca sub-disciplina a teoriei literaturii, ea constituindu-se totdeauna dupa un principiu de ordine, cel al clasificarilor si al descrierii speciilor si a genurilor literare n functie de tipurile de organ izare a discursului,

de elementele structurale, de temele si de procedeele constitutive, de sociologi a personajelor si a publicului. S-au delimitat doua maniere de a face teoria genurilor, una clasica, traditionala, istoric legata de categoriile aristoteliciene expuse n Poetica, iar cealalta, moderna, ce ncepe o data cu abatele Batteux si continua cu romanticii. Teoria neoclasica este o teorie fara criterii descriptive, de fapt ea reprezinta doar seturi de prescriptii, se ocupa cu ierarhii, cu problema timpului si a spatiului, urmareste problema puritatii spec iilor, mai rar definirea unor specii noi, precum poezia cu forma fixa. Autoritarasi conservatoare, teoria clasicasi neoclasica a genurilor nu face dect sa se raporteze mimetic la modele, este rationalista, rigorista, perpetund doctrina antica a genurilor poetice. Principiul puritatii genurilor este horatian, cnd este dogmatic, si aristotelic, cnd se ntemeiaza pe experienta si pe un hedonism rafinat (R. Wellek si A.Warren, 1967). Ierarhia genurilor este fac uta dupa sinteza si proportia combinarii elementelor (sociale, morale, estetice, hedonist e, traditionaliste) n structuri traditionale. Pentru Aristotel tragedia ofera nu orice fel de desfatare, ci numai pe cea care-i este proprie , aceasta specie fiind preferatasi considerata superioara n antichitate, pe cnd, n Renastere, epopeea i ia locul. n secolele XVIII -XIX se produc modificari profunde. Motivele sunt diversificarea gustului estetic, definirea altor segmente de public, reforma nvatamntului produsa de revolutia burgheza, toate duc la aparitia unor genuri democratice , populare , precum romanul, foiletonul, jurnalul, eseul. Apogeul speciilor aristocrate, al genurilo r nalte, reformularea dogmatismului / purismului speciilor n neoclasicism sunt compensate de o literatura noua, progresista, ce se naste ca raspuns la modernitatea istorica, pluralista, capitalista. Se afirma asadar o teorie moderna a genurilor literare, mai flexibila, ea relativizeaza canoanele, schimba predominanta traditiei formale, nlocuieste valorile. La normativitatea clasicista aceasta teorie a secolelor moderne raspunde cu o teorie descriptiva,

ce accepta eclectismul, chiar l cultiva (se scrie poem dramatic, teatru epic, roman eseistic, poezie baladesc-epica, poem n proza), n locul unitatii de timp, actiune si spatiu drama aduce expansiunea n toate registrele. Literatura nu mai raspunde acelor directive socia le, personajele nu mai sunt selectate dupa conventiile anterioare, ci evolueaza, se transforma radical pe parcurs, dispare unitatea de ton si atitudine. Teoria moderna romantica este centrata pe explorarea psihologica asupra umanului, pe valorile ontologice, existentiale, de aceea nu se focalizeaza pe niste conventii reci, dimpotriva cauta sa lase loc de afirmare tuturor speciilor care confera autenticitate prezentarilor, libertate de exprimare eului, chiar daca pna la urma aceste devin ele nsele norme, totusi ele vor fi generate n mod firesc, organic, se nasc natural, din formele primordiale de expresie, din structurile antropologice ale imaginaru lui. Genurile cunosc un proces de hibridare, se renunta la stilizare si schematizare, se cauta formule care sa raspunda specificitatii, particularului, subiectivitatii, estetica devine pluralistasi se reflectasi n poetica, n teoria genurilor. Teoria genurilor n viziunea lui Tzvetan Todorov, J.-M. Schaeffer si G. Genette R. Wellek si A.Warren sunt cei care conchid ca genurile literare se reprezinta formal printr-o suma de procedee estetice aflate la dispozitia autorului si care sunt inteligibile pe ntru cititor (idem.p.311). Se poate constata ca n general maestrii sunt rareori inventatori de genuri, ei preiau, elaboreazasilargesc forme anterioare (Dante, Shakespeare, Rac ine, Dikens, Dostoievski, etc). Placerea oferita de o noua opera nu consta doar n ceea ce aduce ea inedit, ci mai ales n senzatia de recunoastere . De asemenea si J.-M. Schaeffer priveste genurile ntr-o relatie pragmatica esentiala: ele sunt dependente nu doar de autor, ci si de receptorul istoric si / sau poten tial. Genericitatea auctoriala se raporteaza la ansamblul de imperative pe care autorul si propune

sa le respecte sisa le transpuna la anumite niveluri textuale sau pe care le mprumuta ca un arsenal anacronic, doar din dorinta repudierii lor prin rescriere ironica, demis tificatoare, iar genericitatea lectorala priveste modul de angajare n procesul lecturii, indentificarea sau

blocajul pe care l suporta cititorul n urma selectiei conformiste ori critico-parodice operate de scriitor printre elementele formale, reguli constitutive ale genurilo r, tipul de discurs, modul de simbolizare, norme tematice si de constructie, etc. Daca autorii au libertatea sau si asuma riscul modificarii, al subminarii procedeelor generice constitutive, substituind viziunea si conventiile anterioare care privesc tiparul genului sau al speciei i lustrate, cititorul trebuie sa se conformeze modelului care i se nfatiseaza, lectura lui este o datorie de mplini t: odata intrat n textura operei el se angajeaza ntr-un proces de recunoastere, de identificare a regulilor traditionale, a poeticii genului, actiune comprehensiva ce trebuie completata cu descoperirea noilor procedee, a unor elemente structurale ce sunt intentionat re convertite, rasturnate. Astfel nct conventiile, practicile ce definesc genericitatea initiala, auctoriala nu au un regim autotelic, ele capata valoare abia atunci cnd lectorul coopereaza cu textul, descoperind sensul prezentei lor n acele combinatii. ntelese drept categorii de lectura, mai mult dect categorii formale, genurile sunt , din perspectiva lui Schaeffer, sisteme privite pragmatic, definite de aceeasi instab ilitate de care implicit vorbea si Tomasevski. Ele sunt dependente de realitatea istorica a literaturii, sunt influentate de modificarile de gndire si de sensibilitate, de-a lungul vremii dec ontextualizate si recontextualizate ca mesaj, stuctura, viziune. Genurile se canonizeaza, dar n u se pasivizeaza; chiar daca ajung la redundanta, ele se stilizeaza, se suplinesc, sunt amenintate din urma de forme mult mai proaspete si vii, ale literaturii marginale sau ale subliterat urii si paraliteraturii. Pentru G. Genette genul reprezinta un cadru teoretic si structural care fata de textul literar se delimiteaza ca generic, ansamblnd n sistemul de reguli care l definesc metatexte, prescriptii si conditii de existenta formala, arhitectonica. n consecinta eseistul si teoreticianul francez considera genul drept arhitext, iar relatiile dintre genuri putnd sa fie denumite ca raporturi arhitextuale, interteoretice si suprastrusturale, chiar si atunci cnd s

e nregistreaza contestarea speciilor anterioare, negarea si nlocuirea genurilor canonice cu alte le, nihiliste si parodice. ncheiem aceasta sinteza cu viziunea dinamica, diaconica a lui Tzvetan Todorov, care specifica n studiul sau despre genurile literare ca orice opera modifica ansamblul posibilitatilor, fiecare nou exemplar schimba specia . Dar trebuie nuantata afirmatia teoreticianului conform careia nu-i recunoastem unui text dreptul de a figura n is toria literaturii sau a stiintei dect n masura n care el aduce o schimbare a ideii pe car e ne-o facusem pna atunci despre una sau despre cealalta dintre cele doua activitati (1973: 22). Aceasta pozitie derivata din teoria competitiei formelor, specifica formalistilor rusi, considera ca doar abaterile, deviatiile pot asigura operelor valoare, ori -asa cum am vazut problema evolutiei genurilor nu se reduce doar la rupturi, la modificari si substituiri, ci presupune metamorfoze subtile, rescrieri, adaptari, chiar redescoperirea unor forme supral icitate care apoi au fost uitate. Orice canonizare este urmata de o actiune deconstructiva, la rndul ei, aceasta va defini cautari ale unor repere tipologice, tematice, formale care se vor stabiliza, ca anticanon, ntr-un alt canon. Cnd acesta va fi ajuns la apogeu, instaurnd specii nov atoare care s-au epuizat apoi n moda literara, se doreste fie revenirea la ordine, la va lorile clasice, prin reconversia speciilor, fie o noua revolutie (asa cum se ntmpla n avangardele istorice, care se substituie prin diferenta si negare). Acest proces dialectic traditie -inovatie, model canonizat -produs al experimentului, asigura nu doar dinamica fireasca a culturii sia literaturii implicit, ci se reflecta n meta-modelul retroactiv al formelor literare, al structurilor de gen. Ele se vor dezvolta, se vor rafina si se vor confrunta polemic att n funct ie de gustul si sensibilitatea epocilor, ct mai ales n relatia intrinseca productie -consum: genericitatea auctoriala se mplineste, si verifica validitatea n actiunea istorica, punctuala

a receptarii, prin / n modul n care genericitatea lectorala asigura feed-back-ul procesului creator si editorial. Bibliografie:

Gh.Craciun, Introducere n Teoria literaturii, Magister-Cartier, 1997 Grard Genette, Introducere n arhitext. Fictiune si dictiune, Univers, Bucuresti, 1 994 J.-M. Schaeffer, Genuri literare , n Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limba jului, cord. Oswald Ducrot, J.-M. Schaeffer si Babel, 1996, p.403-411 Tzvetan Todorov, Introducere n literatura fantastica, Univers, 1973, cap. Genurile literare Tzvetan Todorov, Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage, ---------------1972 R. Wellek si A.Warren, Teoria literaturii, EPLU, Bucuresti, 1967, cap. Genurile l iterare lect. univ. drd. Rodica ILIE

Stilul operei literare Teorii ale stilului

(continuare)

Teoria propusa de Cicero restrnge stilul la o norma ce ramne valabila pna n perioada neoclasica, astfel mpartirea oratorului roman corespundea tripartitiei g enurilor, specifice retoricii si poeticii antice. Exista astfel un stil simplu, altul masurat si evident stilul nalt, fiecare determinate de regulile constitutive. Se face, pornind de la Cicero si Quintilian, o diferentiere tensionata ntre doua moduri de a vorbi n public, maniera aticasi cea asianica. Daca la nceput aceasta pereche era tradusa ca opozitie ntre stilul elevat si stilul inferior, cele doua stiluri definesc mai trziu disjunctia dintre clasic si modern sau mai vechea opoz itie clasicism manierism. A se vedea delimitarile formale, stilistice, culturale n articolele de dictionar Aticism Asianism. Teoriile romantice privesc problema stilului din perspectiva autorului, stilul c onstnd n expresivitatea, individualitatea, exacerbarea libertatii creatorului. Regulile a plicate pentru a se ajunge la un anume stil nu se mai gasesc n afara subiectului, ci, dimpotriva, leg ile sunt produse de eliberarea vorbirii unui locutor prezent n text, lumea lui este norma stilistica, motivata psihologic, ontologic si existential. Victor Hugo si Alphonse de Lamartine ilustreaza acest crez poetic chiar n prefetele pieselor de teatru sau ale volumelor de poezi e. Sa dam cu ciocanul n teorii, n poetici si n sisteme. Sa aruncam jos vechea tencuiala care ascunde fatada artei. Nu exista alte reguli, nici modele; sau, mai bine zis, nu exista alte reguli dect legile generale ale naturii care domina arta n ntregul ei si legile speciale care, pentru fiecare compozitie n parte, rezulta din caracteristicile proprii fiecarui subiect. Unele sunt vesnice, interioare siramn; celelalte variabile, exterioare si nu folosesc d ect o data. Primele sunt scheletul de lemn care sustine casa; cele de al doilea, schela care foloseste pentru constructie si care se reface pentru fiecare cladire. Primele, ntr-un cuvnt sunt o

satura, celelalte, mbracamintea dramei

(Hugo, prefata la drama Cromwell, 1827).

Din cele afirmate mai sus putem observa ca n scrierile romantice autorii nu si mai pun problema stilului ca teorie arbitrar instituita, implicit ei delimiteaza o teorie ce unifica particularul, individuala exprimare cu legea universala a naturii, ca supra-cod, ca limbaj cosmic, organizat n semne sacre n relatie cu care poemele se nasc prin analogie. A ceasta noua viziune va fi decisiva n schimbarea perspectivei definirii stilului, romantismul aducnd libertatea expresiei literare, si o teorie implicita despre stil, antinormativasi pluralista n esenta. Locul ratiunii stilistice si al armoniei mecanice, formale predilecte n r etoricile clasice este luat de inventivitatea si imaginatia exploratorie romantica. De acum nainte problema alegerii unui stil nu va mai fi reglementata de instante teoretice supreme, dogmatismul este suplinit prin aventura si riscul pe care si le asuma la nivelul producerii textului fiecare autor. Chiar avnd ca ideal opera incomprehensibila: Mallarm, Tristan Tzara, V. Hlebnikov, Virgil Teodorescu, Ion Barbu. Teoriile moderne considera stilul ca determinare a unor relatii complexe, multiple ntre cuvinte si referinta (raportul nominalia realia), ntre cuvnt si sistemul limbii, ntre limbajul artistic si autor / receptor. R. Wellek si A.Warren apreciaza ca: n functie de relatiile dintre cuvinte si obiecte, stilurile pot fi mpartite n concep tuale si senzitive, succinte si prolixe sau n minimalizatoare si amplificatoare, categoric e si vagi, linistite si agitate, vulgare si elevate, simple si nflorate; n functie de relatii le dintre cuvinte, ele pot fi clasificate n: tensionate si destinse, plastice si muzicale, netede si aspre, incolore si colorate; n functie de relatiile dintre cuvinte si ntregul sistem al limbii, pot f i deosebite stiluri

orale si stiluri scrise, stiluri sablon si stiluri individuale; iar n functie de relatiile dintre cuvinte si autor stilurile pot fi mpartite n obiective si subiective (1967, p.237). Existasi teorii care privesc stilul din punctul de vedere al producerii lui ca r aport ntre eu si lume, eu si limbaj (Roland Barthes), ca raport ntre autor referinta, cu rea lizarea anumitor nuante, dominatii, accente. Spre exemplificare folosim conceptia lui Tz vetan Todorov, care consolida o teorie a stilului dupa observarea unor elemente relevante n planul enuntarii. Acesti factori distinctivi se grupeaza n niste relatii pe care teoreticianul le rezuma n trei sintagme: stilul emotiv sau expresiv, care se centreaza pe raportul locutor referinta, cu accent pe subiectul mesajului, pe emitator (predominant n lirica lamentatiilor, n poemele romantice, confesive, dominate de imperialismul eului, dar prezent si n romanele egotice, narcisiace, scrise homodiegetic, jurnale intime); stilul evaluativ, acesta pune n valoare acelasi raport locutor referinta, cu accent pe referinta de aceasta data (prezent n poezia descriptiva, peisagista, imagista, n romanul realist, n documentar, reportaj, scrieri memorialistice); stilul modalizant, priveste valoarea de adevar a discursului, adica n particular relatia discurs referinta, viznd codul, functia metalingualasi cea poetica n final. Am vazut ca sistemul individual creat de opera literara se particularizeaza ntr-un stil doar atunci cnd se delimiteaza de alte sisteme asemanatoare, prin contrast violent, diferenta fireasca sau abatere de la modelele redundante, anacronice ori de la norma limbii cotidie ne. Studierea stilistica a abaterilor nu priveste att limba standard ( a se vedea opinia polemica a lui S. Fish), ct efectul violentarii normei, al devierii (inversiunile, repetitii le de sunete, asonante, eufonii, disonate, elipse, intercalari, divagatii). Functiile acestora sunt de a sublinia sau de a estompa efectul produs, ermetizarea mesajului, ambiguizarea din motive estetice, politice, etc. n final trebuie sa subliniem faptul ca, fiind particularizarea unei parole, stilul deceleaza

o noua viziune despre lume, limbaj, eu, afirma o performanta, a expresiei noi, inedite, definind -asa cum dorea Mallarm cuvntul strain limbii , pur, si totusi apartinnd vocabulelor tribului, limbajului obstii. Stilul culmineaza asadar cu sublimarea unei dorinte de a atinge limbajul universal, pornind de la paradoxala ntemeiere a limbii singular e, autarhice, care este celebrata n intimitatea ritualului scriptural, o experimentare a unui mod de existenta a creatorului n si prin limbaj, astfel definindu-se pe sine. Stilul ca deformare DEFORMARE [lat. deformatio,-onis, schimbarea formei, desfigurare, degradare ] La nivel stilistic, este sinonima cu abaterea, devierea de la norma (de la limbajul standard, al comunicarii cotidiene, al universalului reportaj ); degradare a unei f orme sau conventii; violentare a unor modele, structuri clasicizate, intrate n uz si recun oscute oficial. La un alt nivel, metatextual si intertextual, deformarea semnifica un procedeu de transformare a textului luat ca baza a modificarilor (hipotext, Gennet) n pastisa, parodie, producnd un text nou (hipertext). Astfel, deformarea participa la deconstruirea modelului, la resemnificarea valorilor sale, de la o perspectiva lineara, de preluare imitativa, de adaptare si rescriere la reconversia ironica, satirica, umoristica sau parodica. Deformarea este un proces care opereaza att n dimensiunea sonora a limbii, fiind numitasi deformare a semnificantului (Philippe Roussin, Figura , [1972, 1995] / 1996, Noul dictionar enciclopedic al sti intelor limbajului), (de ex. poemele onomatopeice futuriste, zaum-ul inventat de Hlebnik ov Bobaobi se cntau buzele, unele poeme dadaiste sau, n cazul poemului scris de Virgi l Teodorescu ntr-un idiolect personal, n leoparda, procesul deformarii este dus la e xtrem, ea actionnd si sonor, dar si semantico-sintactic, nemaiputnd fi recunoscuta nici o forma preexistenta), ct si la nivel morfologic si semantic (Raymond Queneau altereaza functia

referentiala dobndita de cuvinte n limbajul obisnuit si redenumeste lumea, reciclnd vocabulele aceluiasi cod, numai ca le distribuie altor realitati dect celor anterior reprezentate; limba sparga, inventata de Nina Cassian, este un cod inedit care ncearca remotivarea limbajului poetic prin recurs la mecanismele flexionare ale limbii romne; pastrnd etimonul unor lexeme, construieste vocabule noi prin derivare cu si de la unitati minimal e autohtone), la nivel de constructie, de sintaxa (dislocari, topicalizari, inversiuni, expansiuni excesive), la nivel macrostructural, afectnd, spre exemplu, logica romanesca (structura romanului Sotron, al lui Cortazar, disturba ordinea fireasca a nsiruirii capitolelor, cititorul putnd alege varianta aleatorie propusa de autor prin numerotarea data de acesta capitolelor sau, apelnd la o habitudine de lectura formata de-a lungul experientei lectorale anterioare, cititorul accepta sa faca salturi printre pagini, cautnd ordinea cronologica, succesiunea fireasca a capitolelor). n plan formal, deformarea actioneaza mai ales prin raportare la modelele stereotipizate, canonizate, recunoscute si recognoscibile si dupa ce a intervenit rasturnarea structurilor anterioare, dupa ce reactia produsa s-a manifestat n grade diferite de agresivitate. Cele mai violente deformari se produc n epocile de creatie antiliterare, ca reactie la con formismul regulilor si la rigorismul programatic al generatiilor care s-au academizat. Def ormarea este astfel o forma de raspuns cultural, vehement sau tacit, ironic sau subversiv fata de o traditie mobiliznd artistii personal sau n elite care ataca normativizarea, pasivizarea si imitatia slugarnica a regulilor. Dadaistii prin poemul sincron L amiral cherche un maison a louer, bazat pe lecturile simultane n franceza, germanasi engleza sustinute de Tristan Tzara, Marcel Janco si Huelsenbeck, produc voluntar deformarea mesajului, att datorita bruiajului semantic, ct si datorita blocajelor sonore, unele pasaje snt cntate, altele, nsotite de sunete produse de instrumente diverse (tobe, morisca), de invazia unor onomatopee, efec te bruitiste, suieraturi, percutie aleatoriu excutata. Astfel deformarea dobndeste o functie es entiala mai ales la nivelul mecanismelor ce vizeaza

orizontul de asteptare, producnd prin performance insolitarea modului de raportare a publicului n fata acestui gen de spectacol. Im provizatia si gustul pentru scriitura instantanee practicate de dadaisti mizeaza evident pe efectele plurale ntretinute de o serie de deformari., de natura metatextuala, paratextualasi arhitextuala, n urma exercitiilor acestora nascndu-se anti-poemul, anti-teatrul, anti-reclama ca noi forme de poem, teatru, reclama. Deformarea se insinueazasi la nivelul practicilor tipografice, n dimensiunea form aliconica a textului. Primul modernist care este nemultumit de unitatea traditionala a cmpului paginii este Mallarm, cel care mprastie textul pe pagina dubla, (n Un coup de ds / O aruncare de zaruri) sau care deformeaza integritatea spatiului tipografic, dar si valoarea functional galanta a obiectelor, scriind poeme ntre pliurile unor evantaie, atribuind artei nu doar semantico-simbolic, ci si empiric valoarea de obiect estetic autonom. Funct ia autoreferentiala cucerita astfel de cuvntul perceptibil printr-o serie de deplieri si datoreaza concretizarea gratie activitatii poetului, care deformeaza sensul / uzul cuvintelor si al lumii obiectuale, renuntnd la mimesis-ul realitatii, ambiguiznd registrele (biografic, p oetic, filosofic). n pictura, deformarea imaginii produce anamorfozele (Arcimboldo), duplicarea textului vizual prin schimbarea perspectivei, prin ambiguizarea planurilor, prin interferarea regimurilor (animat -inanimat). Att n literatura, ct si n celelalte arte, deformarea depinde de operatiile subsecvente: alegerea bazei care sa suporte modificarile, selectarea procedurilor deformatoare (hiperbolizare, anamorfoza, pastisa, parodie, rescriere sau adaptar e) si combinarea lor, construirea noului text. Rezulta din acestea ca deformarea poate deveni o modalitate de producere si de impunere a unui stil poetic, plastic sau filosofic . n acest sens ea trebuie discutata n termenii unei relatii de opozitie, de afirmare a unei intentionalitatii de diferentiere fata de un prototip. Daca prin conceptul de forma, filosofia, estetica si poetica ntelegeau perfectiunea, ordinea, prin deformare ar trebui sa se traduca nelinistea reformatoare, atacul, anarhia culturala. Deformarea suplineste calmul, echilibrul structurilor formalizate, in terogheaza

stadiul acumulativ al oricarei culturi, producnd deraieri de la regula, opereaza divergent, critic, prin distantare ironicasi abolire a schematismului traditional. Deformar ea traduce o reactie: nerespectarea intentionata sau involuntara a unor norme, modele, ierarhii, repercutndu-se att n gndire, n limbaj, la nivel de mentalitate, ct si la nivelul soci logiei gustului si a receptarii. n consecinta poate avea efecte duale: de refuz si abdicare de la o ordine, de la stereotipizare si, n acelasi timp, caracter novator, experimental, caci ea forteaza obisnuintele de creatie si de receptare si, producnd disconfort, formeaza implicit un nou gust. Valoarea sa constructiva, dinamista, este concurata din perspectiva conservatorilor de o valoare peiorativa, derizorie, negativa, privind afirmarea unor productii care n u se pot elibera de umbra maestrilor, a unor opere inferioare n raport cu formele pure ale clasici lor. Bibliografie: Baltrusaitis, J. Anamorphoses, [1969], (Anamorfoze. Sau magia artificiala a efectelor miraculoase, Editura Meridiane, Bucuresti, 1979). Hugo, Victor--Prefata la drama Cromwell, 1827, n Arte poetice. Romantismul, coord . Angela Ion, Univers, Bucuresti, 1982, p 297-298 Lamartine, Alphonse de Prima prefata a Meditatiilor, 1849, n Arte poetice. Romantismul, coord. Angela Ion, Univers, Bucuresti, 1982, p. 275-279 Roussin, Philippe n Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Nouveau dictionnaire enc yclopdique des sciences du langage [1972, 1995], ditions du Seuil, Paris ( Figura , n Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbajului, coord. Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Editura Babel, Bucuresti , 1996). Schaeffer, J.M. - Stil , n Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbajului, cord . Oswald Ducrot, J.M. Schaeffer si Babel, 1996, p.421-430 Wellek, Ren, Warren, Austin -Teoria literaturii, EPLU, Bucuresti, 1967 cap. Stilul si stilistica , p.230-244

Anexa: Stilul operei literare Dictionar ATICISM [greaca attikismos < attikos, atic] Termenul se refera la modul de a vorbi al atenienilor din Atica, un stil simplu, concis, clasic, ulterior elegant, exprimnd un anumit ideal de perfectiune a artei cuvntulu i. Aticismul provine din atasamentul fata de partida ateniana (Tucidide), un atribut care exprima politica favorabila Aticei , pe care o duceau unele cetati grecesti n secolul al IV-lea . Hr. n secolul urmator, dupa expeditiile purtate de Al. Macedon, Eratostene l foloseste, n Alexandria, cu sens de rafinament , puritatea limbii . Treptat aticismul reprezinta alaturi de orientarea opusa, asianism, doua mari stiluri ale oratoriei si prozei grecesti si latine (T. Vianu, 1963 pag. 612). Prin aticism se ntelege rostirea corecta (Crates din Pergam), retorica aticista avndu-si modelele n scriitorii si oratorii clasici elini ai secolelor al V-lea si al IV-lea . Hr. (Tucidide, Lysias, Demostenes) care au ripostat la tendintele elocintei nflorite din Asia Mica prin simtul masurii si al claritatii, prin armonizarea conciziei cu puritatea, s implitatea, precizia si finetea exprimarii. G. R. Hocke noteaza ca aticismul apare nca din secolul al II-lea . Hr. cu denumirea de <<stil>>, revendicndu-se de la vechile modele atice, <<clasic pure>>, <<sanatoase >> (Cicero) . (1998, pag. 29). Dihotomia aticism /asianism* apare n studiile de retorica grecesti si latine care si pun problema eficacitatii elocintei (Antifon, Cicero, Quintilian). Cicero, n Brut us, observa lipsa elocintei n Argos, Corint si Teba, saracia ei laconica n comunicarea dintre spartani si pierderea puritatii vorbirii atice dincolo de Pireu, unde n contact cu moravuri de osebite [limba] a dobndit un lustru strain, a pierdut ( ) ceea ce s-ar putea numi sanatatea ei, facnd o a nu mai sti sa vorbeasca cu naturalete. Asa senascura oratorii asiatici, a caror repeziciune si abundenta nu sunt de dispretuit, dar al caror stil este lipsit de concizie si prea mbelsuga t

(apud. T. Vianu, pag. 613) Observatiile lui Cicero contureaza directia clasicistasi conservatoare a retoricii antice care si-a facut din modul firesc, natural de a vorbi un ideal. Aceasta arta a cuvntului are n conformitate cu rigorile aticismului. cteva atribute: un stil dens, comunicare la pidara, esentialasi nteleapta, concentrare si iscusinta pe care Cicero le subliniaza printr-o definitie metonimica a acestui mod de elocinta, ca vrsta spirituala abatrnetii, ca maturitate a inteligentei. Eleganta stilului atic este subliniata de Quintilian, care stabileste si mai drastic opozitiile: De multa vreme se distinge ntre doua feluri de stil, unul strns si fin (pressi et integri), celalalt umflat si gol (inflati et inani), unul neavnd nimic de prisos, celalalt fiind lipsit de gust simasura (iudicium et modus) . Explicatia consta n faptul ca limba greaca introducndu-se cu ncetul n orasele Asiei, nvecinate cu Grecia, locuitorii lor nazuir a la gloria elocintei mai nainte de a stapni bine aceasta limba, astfel nct, neputnd exprima bine un mare numar din gndirile lor prin cuvntul propriu, au fost obligatisa recurga la circumlocutiuni, si obiceiul acesta prinse radacini printre ei. ( ) As atribui mai degraba aceasta deosebire geniului (naturae) nsusi al celor ce vorbeau si ascultau: fiindca aticii, popor lustruit si fin nu puteau suferi ceea ce este umflat sau prea mbelsugat, n timp ce asiaticii, mai vanitosi si mai declamatori, au dat n chip natural acest caracter si elocintei lo r . (De institutione oratoria, apud T. Vianu, pag. 613) n teoria culturii, aticismul devine sinonim cu termenul clasicism*, G. R. Hocke consacra perechii atic-asianic urmatoarele serii sinonimice: clasic, armonios, conservato r manierist, elenist, dizarmonic, modern, considerndu-le trasaturi stilistice atemp orale. n aceeasi directie se situeaza abordarea lui V. Streinu, care atribuie conceptelor valoarea unor

tipare de cultura , aticismul n Franta secolului al XIX-lea fiind echivalent rafinam entului viguros, slefuit si curat dupa cum l definea n antichitate Quintilian. V. Streinu considera ca spiritul atic se regaseste n cultura moderna la Pascal (n opozitie cu Rousseau), la Racine (prin diferenta cu V. Hugo), la Wordsworth, Goethe, Alecsandri, Fundoianu sau I. Pillat. Eminescu foloseste notiunea n Scrisoarea I ntr-un context ironic cu privire la rec eptarea pedanta, artificioasa a stilului poetic clasicizat: Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac ( ) /Aticismul limbii tale o sa-l puna la cntari, / Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari Bibliografie: 1. Defradas, Jean Literatura elina, Ed. Tineretului, 1968, traducere I. Vulpescu 2. Hocke, G. R. Manierismul n literatura, Univers, Bucuresti, 1998 traducere Hert a Spuhn 3. Vianu, Tudor Studii de literatura universalasi comparata, Ed. Academiei RPR, 1963 4. Dictionar de termeni literari,coord. Al. Sandulescu, Ed. Academiei RSR, 1976 ASIANISM [termen derivat de la Asia, se foloseste si asiatism] stil aparut n Asia mica, n antichitatea eleistica, secolul al V-lea . Hr., desemneaza orientarea n retorica spre vorbirea nflorita, patetica, afectata, influentata de modelul oratoric oferit de Hegesias din Magnesia (aproximativ 250 . Hr.). Stilul asianic nfloreste odata cu ntlnirea metropolei grecesti cu vechile culturi orientale. Cei mai vechi reprezentanti ai sai sunt c onsiderati Gorgias din Leontinoi, Empedocle si mai ales <<obscurul>> Heraclit ( ) cu anitezel e, metaforele si jocurile sale de cuvinte creatoare de enigme. (G. R-. Hocke, 1998, pag. 29) E. Norden stabileste sinonimia stil aticist, conservator si stil asianic, modern , acesta fiind configurat prin opozitie cu primul. n locul masurii si al conciziei atice, modul asianic desemneaza abundenta, elocinta intesificata afectiv, prolixitate cautata, ambiguizare prin jocuri lexicale si efecte ritmic muzicale, prin antiteze si ornamentatie st ilistica bogata. Oratoria specifica asianismului a ntmpinat reactii aticiste prin Tucidide, Lysias si Demostenes n secolele al V-lea si al IV-lea . Hr., prin Cicero si prin Quintilian mai trziu, mpotrivirile fata de stilul bombastic al epocii elenistice continund din secolul al II-lea . Hr. pna

n secolul al II-lea d. Hr., att prin vocile unor retori greci, ct mai ales prin poz itiile oratorilor latini (Iulius Caesar, M. Iunius Brutus, Herodes Atticus) Retorismul asianic este caracterizat, prin opozitie cu cel atic, drept dizarmoni c, anticlasic, bombastic; Cicero l numeste lipsit de precizie si prea mbelsugat , potriv indu-se, mai mult cu vrsta tnara dect cu batrnetea . Precizarile pe care le face M. T. Cicero n Brutus configureaza diferente stilistice pentru acest tip de elocinta: Genurile elocintei asiatice sunt doua: unul este sententios si plin de trasaturi spirituale (senten tiosum et argutum) si gndirile nu sunt att de grave si severe, pe ct de concentrate si gratioase. Exis tasi un alt gen care este mai putin remarcabil prin bogatia cugetarii ct prin usurinta si voi ciunea frazei, un gen care domina astazi n toata Asia si n care nu numai ca fraza este curgatoare, dar prin expresiile ntrebuintate, este mpodobitasi eleganta. (apud T. Vianu, 1963, pag. 613) Pentru Quintilian stilul asianic este umflat si gol , prea mbelsugat , excesiv, de o abundenta ancornd n obscurizarea ideilor discursului. Acest model retoric este acuzat de Quintilian drept locvacitate copioasa n jurul lucrurilor pe care nu vor sa le exprime sau pe care le sugereaza prin phantasiai (visiones) , adica imagini ale lucrurilor absente care vor avea ca efect provocarea pasiunilor violente. Specificul oratoriei asianice este deci exagerarea, pretiozitatea, subiectivizar ea, echivocul , pornirea artificiala de la neesential si nvaluirea vicleana n prolixitate a miezului , atribute pe care Hocke le aseaza sub grila tipologica a iregularului ncarcat de tensiune , opus idealului stilului aticist, regularitatii relaxante echivalenta mimesis-ului. Asianismul are ca si aticismul valoare stilistica generala, Hocke l considera un model tipologic, o constanta de expresie anticlasica, abisala, echivalenta cu manierismul*. V. Streinu i atribuie acelasi statut de tipar de cultura care se iveste n elenism, defineste pr etiozitatea

alexandrina, si prin Virgiliu, Seneca, influenteaza manierismul si barocul european, gongorismul spaniol si oratoria franceza (Bossuet). La noi Ion Barbu ilustreaza o expresie poetica obscuriznd ideea, prin acest ermetism mallarman activeaza categoria stilistica a asianismului; un alt exemplu, Emil Brumaru, prin stilul fantast, locvace, pretio s manierist. Bibliografie: 1. Hocke, G. R. Manierismul n literatura, Univers, Bucuresti, 1998 traducere Hert a Spuhn 2. Vianu, Tudor Studii de literatura universalasi comparata, Ed. Academiei RPR, 1963 3. Dictionar de termeni literari,coord. Al. Sandulescu, Ed. Academiei RSR, 1976 Lect.univ. drd.Rodica ILIE