Noi trebuie să cunoaştem şi să apreciem la justa valoare sacrificiile mari pe

care le-a făcut modestul profesor, ieşit din sânul românimii basarabene.

Referinţe bibliografice:
1. Dicţionarul etnologilor Români, Bucureşti, 1998, v. II.
2. I. Sofronie, Victimă a genocidului stalinist // Luceafărul. 12 iulie, 1996.
3. Creaţia populară. Curs teoretic de folclor românesc din Basarabia,
Transnistria şi Bucovina, Chişinău, 1991.
4. Petre V. Ştefănucă, Folclor şi tradiţii populare, Chişinău, 1991, vol. I.
5. G. Botezatu, Din corespondenţa inedită a profesorului Petre V. Ştefănucă //
Revistă de etnologie, 1997.
6. A. Hâncu, Gr. Botezatu, Folcloristul şi etnograful P. V. Ştefănucă // Limba şi
literatura moldovenească, nr. 1, 1989.

Nina Corcinschi Lirism şi poeticitate în Pe urmele lui Orfeu

de Nicolae Dabija

Nicolae Dabija, pe bună dreptate numit de criticul Ion Ciocanu „sinonim al

poeziei” [1, p.123], după ce a reuşit să reabiliteze estetic poezia şi să-i descopere
acesteia forme subtile de artă autentică, a decis să-i descopere şi originile,
cufundându-se cu mult zel în căutări de istorie literară românească.
Interesul lui Nicolae Dabija pentru primii noştri scriitori a coincis cu o
predilecţie generală faţă de reflectarea începuturilor şi a începătorilor (avem în vedere
mai mute romane, ca Sânge pe zăpadă şi Cumplite vremi de Vladimir Beşleagă şi
altele). Dar acolo unde prozatorii cultivau epicul, Nicolae Dabija cultivă liricul – o
ocazie unică pe care ţi-o dă eseul, ca specie literară.
În volumul Pe urmele lui Orfeu (Chişinău, 1990), eul auctorial fiinţează nu doar
obiectiv, dar şi subiectiv, caracterizându-se atât ca structură spirituală, cât şi ca
expresie afectivă. Lirismul îşi etalează aici poeticitatea sub forma organizării formale
şi a caracterului ficţional – imaginar. Particularităţile artistice ale textului se
profilează pe fundalul unui dialog fecund al prezentului cu trecutul.
„Dintr-un dor de rădăcini”, Nicolae Dabija face un sondaj nu doar geografic, ci
şi geopsihic în spiritualitatea românească reconstituind pas cu pas file nescrise din
literatura neamului nostru. Porneşte pe urmele înaintaşilor dorind să privească
aceleaşi locuri pe care le-au privit şi ei, să atingă aceleaşi lucruri şi să simtă fiori
identici cu ai acestora. Nu o admiraţie oarbă pentru strămoşi îi ghidează paşii, ci
intenţia de ai descoperi şi înţelege mai bine, de a cunoaşte lumea cu simţurile lor, de-
a se contopi, a se identifica spiritual cu trecutul, dând astfel un verdict nu numai
acestuia, dar şi prezentului.
Poetului cu o structură afectiv – psihologică susceptibilă la trăiri de vibrantă
sensibilitate, vedeniile trecutului îi ascut la maxim simţurile: parcă-i vede, parcă-i
aude pe strămoşi: „Parcă-i mai auzeam plânsul amestecat cu suspinul înfundat al
apelor şi mai vedeam pietrele jilave de lacrimile poetului...” [2, p.16].
 Un adevărat conglomerat de senzaţii izbucneşte în efuziuni lirice de o căldură şi
sinceritate copleşitoare: „Îngenunchez, întru a atinge, sentimental, cu buzele pragul
sfânt, pe care a făcut primul pas spre lume, într-o zi atât de demult, cel mai mare poet
al nostru. (Dabija îl are în vedere pe Mihai Eminescu. – N.C.)” [2, p. 265].
Pe alocuri, proza lui Nicolae Dabija este dezlănţuirea unei poezii palpitante, în
care metaforele se întrec în frumuseţe şi savoare, imaginile se succed în dimensiuni
temporale, revelând simţul poetic fascinant al autorului: „Şi parcă şi aud cum în
cartea poetului, uitată în preajmă, încolţeşte năvalnic iarba, foşnesc codrii, vălură
lanuri, murmură izvoarele etern neadormite” [2, p. 227].
Autorul inspiră locurilor pe care le vede poeticitate şi se lasă, la rîndul său,
inspirat, învins chiar, de frumuseţe. Sensibilitatea lui debordantă surprinde unde
poetice chiar şi acolo unde ele nici nu pot fi bănuite. Aceasta este, probabil, şi o
calitate a Ochiului al treilea, ce descoperă esenţe dincolo de aparenţe, revelează
tainicul, ascunsul (fructele care se „odihnesc” în flori etc.). Pe alocuri însă frumuseţea
se arată nudă, necamuflată, izbitoare (locurile sălbatice de la Rudi, Orheiul vechi) şi-l
inspiră, la rândul lor, pe poet, îl copleşesc, îi potenţează lirismul spunerii, denotând
trăiri lăuntrice impetuoasă asumate de acesta.
Cuniştinţele temeinice despre trecutul neamului îi asigură lui Nicolae Dabija o
flexibilitate a imaginaţiei, îi alimentează intuiţia permiţându-i să improvizeze. Cele
mai consistente în acest sens, sunt fragmentele despre Orfeu şi despre balada Mioriţa.
Surprinde aici prospeţimea şi ineditul asociarilor: „Basarabia, se întreabă poetul
cuprins de revelaţie, nu se numeau oare astfel din vremuri antice, însemnând, posibil,
Ţară a Femeilor Trace sau a preoteselor lui Dionis şi nu desemna oare locul unde a
fost sfâşiat Orfeu de către bacante?!” [2. p.17]. Cât despre balada Mioriţa, există o
serie de argumente care pledează pentru orfismul ei. Nu sunt decât ipoteze, naratorul
punându-şi afirmaţiile sub semnul prezumtivului: poate, credem, fără îndoială că...
Dar ele au o logică bazată pe informaţii istorice, şi dacă nu oferă o certitudine
absolută, sunt oricum plauzibile.
O idee, o străfulgerare de gând, lucruri, obiecte trimit, în universul artistic al
poetului, spre alte reprezentări, formând un lanţ de asocieri atât la nivel spiritual, cât
şi la cel empiric. Astfel, trecutul şi prezentul se află în continuă conexiune, se
interferează, se confundă, se explică reciproc. De exemplu, Nicolae Dabija crede că
superstiţia care împiedică oamenii şi azi să întoarcă capul în urmă când pornesc
undeva, îşi are originea încă în mitul lui Orfeu, ca şi deochiul declanşat de privirea
cuiva.
Ipotezele autorului încearcă să înlăture hotarul dintre mit şi realitate, provocând
iluzia percepţiei trecutului ca prezent continuu.
Reprezentările se invocă reciproc nu numai la nivel conceptual, ci şi conform
unor legităţi senzoriale. „Dansul „Căluşarii”, prezentat de ansamblul „Joc”, mi s-a
părut la un moment dat a fi descălicat din antice mitologii: am văzut tracii căutând să
îmblânzească zeii vechilor lor mitologii, imitând în jurul unui rug centaurii. Iar
alături, acompaniindu-le la liră mişcările repezi, pe poetul Orfeu” [2. p.35].
Comentariul pe care îl face Dabija la opera înaintaşilor conjugă spontanul,
originalul viziunii artistice cu poezia ca mod de expresie. Astfel, opera acestora o
recunoaştem într-un mod inedit, regimul narativ fiind liricizat intens prin
subiectivitatea şi tensiunea afectivă a exegetului.
Reproducând din operele vechilor autori elemente cronicăreşti, Nicolae Dabija
recreează atmosfera arhaică, reuşind să smulgă în chip măiestrit nuanţe şi probe de
expresivitate ale limbii vechi (ustenea, talant, etc.).
Noi, urmaşii lui Grigore Ureche, Miron Costin, Gheorghe Asachi etc., ne
dovedim nerecunoscători acestora, dacă nu dorim să-l ştim pe Asachi băştinaş din
Herţa, dacă-l considerăm pe Eminescu „depăşit”, dacă ne facem a uita că avem un
trecut, o istorie şi chiar permitem profanarea acesteia. Doar natura le-a rămas, cu
siguranţă, fidelă strămoşilor: „Aerul îi mai ţine minte respiraţia” (referinţa e la
Dosoftei, - N.C.). Arborii îi mai ţin minte privirea...[2, p. 99].
Nicolae Dabija a reuşit să-i întâlnească, să-i cunoască pe înaintaşi, să le
vorbească, iar ei la-u învăţat limba naturii, l-au obişnuit să asculte pietrele cum cântă
să audă tăcerea cum cuvântă, să audă, seara, lira marelui poet trac Orfeu. Autorul
doreşte să ne facă şi pe noi părtaşi la acest miracol. Să pătrundem atent şi cu pioşenie
în lumea arhaică unde întâlnirea cu străbunii ne va face mai cumpătaţi, mai demni de
noi şi de trecutul nostru şi, cu siguranţă, mai plini de învăţăminte. „Să ne aplecăm
încă o dată asupra filelor scrise de Neculce Ioan. Auziţi? Se aude distinct o inimă
bătând îndărătul cuvintelor. E inima cronicarului sau poate că nu sunt decât cuvintele
lui care sau deprins să bată în ritmul inimii celuia care le-a dat viaţă ” [2, p.146].
Publicistica lui Nicolae Dabija se prezintă după cum se înţelege şi din
relecturarea aceasta a cărţii sale de la 1990, ca o proză profund poetică, fascinantă şi
la atâţia ani de la apariţia eseurilor analizate aici succint şi, poate, lacunar.
Referinţe bibliografice:
1. Ion Ciocanu, Dincolo de literă, Timişoara, 2002.
2. Nicolae Dabija, Pe urmele lui Orfeu, Chişinău, 1990.

Elena Cartaleanu Simboluri zoologice în Letopiseţul lui Macarie

Printre colecţia de simboluri utilizate de Macarie pentru a conferi plasticitate

scrierii sale, simbolurile zoologice, în general uzuale în cronografie, însă nu extrem
de frecvente, ocupă un loc remarcabil. Cititorul medieval era obişnuit cu alegoria
animalieră — în primul rând, din Sfintele Scripturi şi din discursul ecleziastic. Şi
folclorul local, din câte putem judeca astăzi, utiliza intens comparaţii şi metafore
bazate pe zoonime. Prin urmare, imaginea animalului ca instrument stilistic într-o
cronică le era familiară destinatarilor acesteia.
Pentru comoditatea analizei, vom împărţi animalele în patru categorii:
domestice, sălbatice, exotice şi înaripate. Oricât de bizară ar părea clasificarea din
punct de vedere biologic, tabloul prezentat de letopiseţ o îndreptăţeşte.
Animalele domestice sunt acele familiare cititorilor şi cronicarului, jivine
cunoscute din viaţa cotidiană. Ele au o importanţă economică, reprezentând una din
posesiunile principale, şi de aceea devin frecvent pradă a incursorilor:
În anii de două zece şi şapte mii şi o singură dată doi (7022-1514), a venit o
mulţime de tătari de la Perecop şi au năvălit deodată şi fără veste asupra Ţării