Mitul lui Sisif

de Albert Camus
Pot spune că acest eseu a devenit rapid una dintre lucrările mele preferate. Pe
parcurusul cărții este discutat absurdul, relația dintre om și lume, dintre căutarea pentru sens și
lipsa acestuia în univers, după cum scria: „Absurdul ţine atât de om cât şi de lume. Pentru
moment, el este singura lor legătură. Îi înlănţuie unul de celălalt cum numai ura o poate face. E
singurul lucru pe care-l pot desluşi limpede în acest univers fără de măsură în care se
desfăşoară aventura mea”. Astfel pornind de la realizarea absurdului, Camus încearcă să
găsească concluzia la care duce, identificând 3 variante. Prima variantă este sinuciderea, pe
care o respinge argumentând că ignoră problema, individul recunoscând că absurdul este prea
mult pentru acesta. A doua variantă este ceea ce numește sinuciderea filosofică care este
respinsă pe motivul că acest „leap of faith” propus de alți filosofi (spre exemplu religia)
contrazice poziția originală. Astfel singura opțiune este revolta. Singurul mod de a trăi cu
absurdul este să te revolți constant împotriva acestuia prin a trăi, o concluzie care m-a surprins
prin optimismul acesteia, tinând cont că am pornit de la un gând terifiant pentru mulți: lipsa
sensului, a unui scop și evident lipsa a ceva după moarte.
În continuare, Camus prezintă câteva exemple ale omului absurd pornind de la Don
Juan, celebrul cuceritor de femei din literatură, afirmând: „Omul absurd nu se desparte
niciodată de timp. Don Juan nu se gândeşte să „colecţioneze” femei. El epuizează un număr cât
mai mare şi, o dată cu ele, şansele sale de viaţă. A colecţiona înseamnă a fi în stare să-ţi trăieşti
trecutul. Dar el refuză regretul, ca pe o altă formă a speranţei.”. Don Juan este astfel absurd
prin refuzul de a se opri din cucerit, refuzând să se stabilească cu cineva știind că este singurul
în controlul propriei vieți, dându-i singur valoare după cum consideră. Al doilea exemplu este
actorul, care își devotă viața unor personaje care se nasc și mor pe durata piesei, în doar câteva
ore, în urma lor rămân doar poze, nimic despre ei ca indivizi. Ultimul om absurd este
cuceritorul, care deși știe că orice victorie e efemeră continuă să lupte pentru glorie.
A treia parte este cea care m-a pus cel mai mult în dificultate, fiind discutat subiectul
creației, al artei, în special literatura. Nefiind un cititor înrăit mi-am dat seama rapid că voi
putea doar să accept opinia lui Camus, fără a avea posibilitatea de a dezvolta asupra rândurilor
din fața mea. Totuși o idee mi-a atras atenția. Discutându-l pe Kirilov, Camus scrie: „Dacă
Dumnezeu nu există, Kirilov este Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu există, Kirilov trebuie să se
omoare, Kirilov trebuie deci să se omoare pentru a fi Dumnezeu.”. Astfel în psihologia
personajului sinuciderea este singurul mod prin care poate fi liber, fiind propria divinitate, prin
revoltă care de data asta nu urmare a disperării ci pentru a ajunge la libertate.
Fără îndoială partea mea preferata este ultima, în care este propus eroul absurd: Sisif.
Acest ultim ”capitol” reprezintă pentru mine, concluzia tuturor celor spuse înainte. În mitologie,
Sisif este condamnat ca pentru eternitate să urce acea piatră pe vârful muntelui numai ca
aceasta să se rostogolească la baza de fiecare data. „Sisif este eroul absurd, atât prin pasiunile,
cât şi prin chinul său. Dispreţul faţă de zei, ura faţă de moarte şi pasiunea pentru viaţă i-au adus
acel supliciu de nespus al fiinţei care se străduieşte în vederea a ceva ce nu va fi niciodată
terminat.”
Însă, Camus observă că pedeapsa primită îi oferă bucurie: „Toată bucuria tăcută a lui
Sisif e aici. Destinul său îi aparţine. Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când îşi
contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii”. Este evident spiritul de revoltă. Până la urmă,
ce inspiră mai mult rebeliunea decât atunci când găsești fericirea în pedepsele tale. Ultimele
două propoziții înglobează perfect toate punctele discutate când vine vorba de revolta contra
absurdului: „Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie
să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”. Astfel trebuie să găsim fericire și scop vieții prin a o trăi, în
ciuda cunoștinței că după moarte nu mai urmează nimic. Suntem îndrumați să ne bucurăm de
viață.
 Banchetul
de Platon
Aș minți dacă aș spune că mă așteptam să îmi placă atât de mult, poate pentru că când am
încercat să citesc Discursurile lui Epictet, deși stoicismul mi se părea o idee interesantă, nu au
reușit să mă capteze în totalitate, renunând după ceva timp la carte. Mă așteptam la ceva
asemănător și în acest caz însă am fost surprins.
Lucrarea ia forma unui dialog povestit de Apolodor unui prieten, Apolodor la rândul lui
fiindu-i povestite întâmplările. Dialogul are loc la un banchet ținut de Agaton în cinstea victoriei
tragediei sale la Marele Dionisii. Participanții decid ca în loc să petreacă cum au făcut ziua
trecută, să îi înalțe pe rând câte o laudă lui Eros, zeul iubirii.
Primul care vorbește este Phaidros care susține că Eros este cel mai vechi zeu și inspiră
virtute în oameni surpizând că iubirea trezește trăiri puternice, mai ales când persoana iubită este
prezentă. Astfel, dacă o armată ar fi plină de persoane care se iubesc ar fi plină de vitejie și spirit
de sacrificiu, omul fiind în stare să facă orice pentru persoana iubită. Următorul este Pausanias
care introduce idee a doi Eroși: cel ceresc și cel obștesc. Eros Ceresc reprezintă dragostea nobilă
bazată pe onoarea adusă inteligenței partenerului, în timp ce Erosul Obștesc reprezintă atracția
fizică. Eriximah, după ce a schimbat locul cu Aristofan, își aduce laudă urmatorul. El observă
prezența iubirii în orice plan, inclusiv medicina. Iubirea poate să vindece trupul. Acesta
consideră că o dată ce simți dragostea, trebuie să faci orice pentru a o pastră. În concluzie, el
susține că trebuie slăvit Erosul Ceresc care încurajează la bine: „Dar puterea cea mai mare o are,
și asupra noastră, și asupra zeilor, acela dintre cei doi Eros care ne face în stare să săvârșim
binele cu înţelepciune și cu măsură, el fiind acela care ne pregătește pentru o fericire deplină și
ne dă puterea de a avea legături de prietenie atât între noi, cât și cu cei mai presus de noi, zeii”.
Al patrulea este Aristofan, care aduce în discuție mitul androginului care pornește de la
ideea ca erau trei sexe la început: doar bărbat, doar femeie și androginul, jumătate bărbat
jumătate femeie. Bărbații sunt descendenții soarelui, femeile ai pământului iar androginii ai lunii.
Însă aceștia, încercând să se revolte zeilor eșuează și ca pedeapsă sunt tăiați pe jumătate. Se
spune că jumătățile se caută până și în ziua de azi pentru a fi din nou un întreg. El discută și
sexualitatea oamenilor, jumătățile androginilor fiind cupluri heterosexuale în timp ce restul sunt
cupluri homosexuale. El termină spunând că oamenii trebuie să fie atenți, să nu supere zeii,
pentru a nu ne pedepsi iar în acest fel. Agaton este următorul și vine cu ideea că Erosul este cel
mai tânăr dintre zei, ținând de tinerețe. Sugerează că Erosul ține de drepate, moderație, curaj și
înțelepciune, patru trăsături cardinale în Grecia Antică.
Socrate începe prin a-i pune lui Agaton câteva întrebări (capcană aș zice) care în final îl
fac pe Agaton să fie nevoit să fei de acord cu ideea că pentru ca Eros să dorească tinerețe nu
trebuie să o aibă el însuși, îmbătrânindu-l astfel, iar pentru ca el să dorească frumusețe, el însuși
trebuie să fie urât, idei ce contrazic concluzia monologului lui Agaton. Socrate începe să
povestească o discuție cu Diotima care în realatare oglindește poziția în care Socrate se afla în
dialogul precedent, el luându-i locul lui Agaton. Ea observă că Eros nu e nici zeu nici om, e ceva
la mijloc. Ideea mi se pare fascinantă dar pentru mine are sens: daca iubirea e divină un om nu ar
putea să o atingă, dar dacă ar fi umană nu ar mai fi specială. După Socrate vine Albiciade care a
ajuns la banchet beat. El este vizibil îndrăgostit de Socrate și îi aduce o laudă lui, exprimându-și
iubirea ajungând la concluzia că Socrate este unic în propria filosofie. Din relatările lui este
evident că Socrate era practicant al iubirii platonice, o iubire prietenească.
Mi s-a părut fascinant că un text atât de vechi a putut să confrunte niște idei care până și
în ziua de azi sunt străine pentru majoritatea oamenilor. De la discuția asupra sexualității
oamenilor și diferitele feluri de iubire până la slăvirea acesteia, „Banchetul” reușește să rămână
relevant și o operă care poate să ne învețe câteva lucruri chiar la mii de ani de la scriere.

Pe culmile disperării
 de Emil Cioran
Probabil cea mai cunoscută carte a probabil celui mai cunoscut filosof român. Pe durata
cărții domină o atmosferă morbidă, chiar sufocantă prin tristețe. Am simțit totuși o detașare de
text, probabil, din pricina conținutului lipsit de pozitivitate. Cu toate acestea nu am fost
surprins. Eram familiar cu condițiile prin care Cioran o mare parte din viață: depresia și
insomniile.
Ideea lirismului este prima idee cu care te confrunți când începi să citești. Aceasta este
explicată clar și concis: „A fi liric înseamnă a nu putea rămîne închis în tine însuţi”. Termenul
ales, lirismul duce imediat la artă, la poezie. Autorul, continuând ideea, spune că atunci când
omul este copleșit de emoții el se îndreaptă către lirică pentru a se exprima într-un mod
abstract. Astfel este stabilit că creația este singura modalitate prin care te poți exprima în
absolutul trăirilor: „Faptul că aproape toţi oamenii fac poezie atunci cînd iubesc dovedeşte că
mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sărace pentru a exprima o infinitate internă şi că
lirismul interior îşi găseşte un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid şi
iraţional.”. Însă de aici subiectele devin din ce în ce mai depresive și mi-a fost dinc e în ce mai
greu să mă raportez personal textului. Observația: „Sîntem atît de singuri în viaţă, încît te
întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane” aduce în discuție
natura umană, care din experiențele lui Cioran este in relație directă cu sibgurătatea. Mi se pare
fascinantă această idee deși nu aș putea spune că sunt total de acord, preferând să păstrez o
viziune pozitivă pe cât posibil deși pot spune că într-o oarecare măsură împărtășesc sentimentul
de singurătate descris.
Este discutată ideea absurdului dar spre deosebire de absurdul din „Mitul lui Sisif”,
absurdul lui Cioran este, în ton cu sentimentele generale transmise de gândurile sale, mult mai
lipsit de optimismul simțit în opera menționată. Astfel Cioran remarcă: „O pasiune a absurdului
nu se poate naşte decît într-un om în care s-a lichidat totul [...]. Aceluia care a pierdut totul nu-i
mai rămîne în viaţă decît pasiunea absurdului. Căci ce îl mai poate impresiona pe el din
existenţă?”. Omul absurd este cel care nu mai găsețte fericire, este omul care nu mai are nimic
altceva decât lipsa sensului. Acest om absurd este, în opinia mea, un om deja mort.
Însă cel mai sfâșietor fragment este cel în care discută lipsa sensului în lume. Dacă
pentru Camus realizare se face datorită unui „de ce?” cu privire la monotonia și lipsa unui scop
clar al acțiunilor noastre, pentru Cioran realizarea se prezintă sub forma propriei existențe:
„Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n-are nici un sens. Căci în ce fel pot găsi un sens în
frămîntările unui om infinit dramatic şi nefericit, pentru care totul se reduce în ultimă instanţă
la neant şi pentru care legea acestei lumi este suferinţa? Dacă lumea a permis un exemplar
uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi decît că petele pe aşa-zisul soare al vieţii sînt atît
de mari, încît îi vor ascunde lumina, cu timpul.”.
Cu toate aceste trăiri negative, după rândurile în care discută lipsa sensului și
sinuciderea am ajuns să mă întreb cum a reușit să trăiască un om pentru care totul se reduce la
neant. Atunci realizez că răspunsul ne-a fost dat încă de la început. În eseul „A nu mai putea
trăi” este o scurtă propoziție care explică viața autorului: „Creaţia este o salvare temporară din
ghearele morţii.”. Acum este evident că, scriind, Emil Cioran a fost capabil să stăpânească
demonii simțiți îndeajuns pentru a-și continua viața, chiar dacă s-a confruntat cu ei constant.
Cred că ar trebui luat ca exemplu acest aspect: trebuie să îți confrunți emoțiile negative pentru
a nu cădea pradă acestora.