Definiții ale Filosofiei

David Armeanul identifică şase accepţiuni pe care antichitatea le-a oferit filosofiei, definiţii care aparţin
lui Pitagora, Platon şi Aristotel:

(1). „cunoaşterea celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt” (Pitagora);

(2). „cunoaşterea celor divine şi omeneşti” (Pitagora);

(3). „pregătire pentru moarte” (Platon, Phaidon, 64a)

(4). „asemănare cu divinitatea pe cât îi stă omului în putinţă” (Platon, Theaitetos, 176a);

(5). „artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor” (Aristotel);

(6). „iubire de înţelepciune” (Pitagora).

Iată în cele ce urmează câteva extrase din lucrarea lui David Armeanul, a căror lectură poate facilita
înţelegerea gândirii filosofice în perioada ei de început:

Mai întâi filosofia nu se ocupă cu particularul, cu ceea ce este în curgere şi în continuă transformare, ci
cu universalul, cu ceea ce nu se transformă, ci este totdeauna identic cu sine”.

Platon arată clar acest lucru când spune: «numesc filosof nu numai pe cel care ştie multe şi care este
capabil să distingă multe, ci şi pe cel ce are o viaţă nepătată şi nepângărită»; acest lucru reprezintă
tocmai strădania specifică filosofului practic”.
 Fișă bio-bibliografică Lucian Blaga

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul
Alba, sat ce poartă-n nume "sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi
mărturiseşte, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o
lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga
despre care află de la fraţii lui că "era de o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de
simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va
pomeni în scrierile sale ca pe "o fiinţă primară” ("eine Urmutter”).
Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul "Andrei Şaguna”, din
Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita
înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil
Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După
terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în
1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). Încă din
primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. "La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe
profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta
admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări
deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia
Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935.
În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia "Pe ţărm", urmată de cea intitulată "Noapte"
şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. "Începuse să-l pasioneze problemele de
ştiinţă şi filozofie" – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne
dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice
(Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în
diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga,
Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică,
publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.
În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de
filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj
(1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După
1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962,
opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă
a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea
trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938),
Nebănuitele trepte (1943).
Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-
1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de
cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-
vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre
elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o
simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la
miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei şi culturii naţionale (Zamolxe
(1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram
Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera
filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia
cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936),
Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri,
alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea
lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc
imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.

Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat
mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai
mare.” (Pietre pentru templul meu)

Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai
mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care
dovedesc puterea geniului românesc.

"Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte
ochi demonici […] Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult
poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era foarte iubit,
foarte simpatizat…”

(Şerban Cioculescu, Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România până ce vei închide
dumneata ochii.)

"Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente
constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic […] Acest tărâm este un continent al
sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare,
într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima
doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această
subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe
esenţiale.”
 OMUL în concepţia lui Blaise Pascal
Omul este pentru Blaise Pascal o fiinţă a intervalului, suspendată între tot şi nimic: nimic în raport cu infinitul dar
totul în raport cu neantul – avem de-a face cu o ambiguitate ontologică („infinit de îndepărtat de ambele
extreme”). Dramatismul condiţiei umane rezultă din aceea că se găseşte la egală distanţă de cele două extreme ale
existenţei, din faptul că în om se găseşte un câmp de luptă pe care se înfruntă agonic măreţia şi josnicia, gloria şi
mizeria, fără ca bătălia să se termine într-o victorie totală a uneia dintre părţi. Tragismul mai rezultă din
incapacitatea omului de a-şi putea determina cu exactitate locul pe care-l ocupă în univers, de a tranşa între cele
două tendinţe contradictorii. Putem spune că, în acord cu gândirea lui Pascal, omul poate fi gândit ca o fiinţă
„atopică”, dacă putem spune astfel (de la a – fără şi topos –loc): nu ştie pe ce treaptă să se aşeze. Spectacolul
grandios al universului îi provoacă o permanentă stare de nelinişte, izvorâtă din dorinţa şi totodată din
incapacitatea funciară de a-l înţelege. Făptură firavă, vulnerabilă, dar de o complexitate extraordinară, amestec de
lumini (raţiune) şi umbre (instinct), omul deţine un statut prin excelenţă contradictoriu: nici înger, nici bestie sau
demon: „Nimic nu este mai straniu în firea umană decât contradicţiile pe care le descoperim în ea cu privire la mai
toate lucrurile”. El este depozitarul unor calităţi şi afecte contrare, al unor seducţii contrare deopotrivă de
puternice: simţire-raţiune, spirit-corporalitate. Omul nu înseamnă doar raţiune, ci şi afectivitate, voinţă, deprinderi,
cutume, obiceiuri. Dacă spiritul are ordinea lui, guvernată de principii şi legi, în schimb, inima are logica ei pe care
raţiunea adesea nu este capabilă să o înţeleagă. Ce-i rămâne omului? Să caute să-şi înţeleagă condiţia, să
descifreze ceea ce ţine de intervalul în care este situat, să renunţe la voluptăţile care-l condamnă la uitarea de sine,
să tindă spre înălţarea spirituală, să dea creditul cuvenit verbului a fi mai curând decât celui de a avea…

„Este periculos să insişti asupra egalităţilor omului cu vitele fără a-i arăta şi măreţia sa, după cum este periculos să-i
arăţi cu prea mare insistenţă măreţia pe care o are fără a-l face să-şi vadă josnicia. Este însă şi mai periculos să-l laşi
neştiutor şi de una, şi de alta. Însă este foarte avantajos să i le înfăţişăm pe amândouă. – El nu trebuie să creadă
nici că este doar asemenea animalelor, nici că este asemenea îngerilor, şi nici nu trebuie să fie în necunoştinţă de
cauză privind ambele, ci trebuie să le cunoască. Omul nu este nici înger, nici animal; nenorocirea este că cine vrea
să devină înger, devine animal”.(Blaise Pascal, „Cugetări” în Scrieri alese, trad. în lb. rom. la Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967) „La urma urmei, ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în comparaţie cu neantul,
un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme; iar fiinţa lui nu stă mai
aproape de nimicnicia din care este scoasă decât din infinitul în care-i înghiţită. Puterea sa de înţelegere păstrează,
în ordinea lucrurilor inteligibile, acelaşi rang ca şi corpul în imensitatea naturii. Tot ceea ce poate face ea este de a
descifra ceva din ceea ce aparţine lucrurilor de mijloc, veşnic disperată că nu le poate cunoaşte nici principiul de
bază, nici finalitatea. (…) Iată adevărata noastră stare. Este ceva ce limitează cunoştinţele noastre într-un fel de
margini peste care nu trecem, incapabili de a şti totul şi de a ignora totul în mod absolut.” (Blaise Pascal, „Cugetări”
în Scrieri alese, trad. în lb. rom. la Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967) „Ce himeră mai este şi acest om? Ce noutate,
ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?! Judecător al tuturor lucrurilor; imbecil vierme de pământ;
depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine şi de eroare; mărire şi lepădătură a universului. Dacă se
laudă, eu îl cobor; de se coboară, îl laud şi-l contrazic mereu până ce reuşeşte să înţeleagă că este un monstru de
neînţeles… Omul este aşa de mare, încât măreţia lui reiese şi din aceea că el se ştie nenorocit. Un copac nu se ştie
nenorocit. Este adevărat că să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat; dar înseamnă şi că eşti mare dacă ştii
că eşti nenorocit. Astfel, toate nenorocirile omului dovedesc măreţia sa. Sunt nişte nenorociri de mare senior, de
rege deposedat… Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie
ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în
care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe
care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte”.(Blaise Pascal „Cugetări” în Scrieri alese, trad. în lb.
rom. la Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967)
Lectura textului pascalian se poate desfăşura la trei niveluri:

(1). NIVEL DESCRIPTIV – Pascal încearcă să formuleze un răspuns la întrebarea: dintre toate tipurile de fiinţare, prin
ce anume se diferenţiază omul?

Omul = trestie

 apartenenţa omului la naturalitate (biologic) = nivelul de jos al lumii create

 finitudine, precaritate, fragilitate, vulnerabilitate
 omul este o fiinţă precară
 limbaj vegetal – “trestie cugetătoare” + accent = “cea mai slabă”
 limbaj animal – “vierme de pământ” + accent = “imbecil”.

Omul = trestie cugetătoare – apartenenţa omului la spiritualitate nu mai indică locul pe care Pascal crede că îl
ocupă omul între fiinţe spirituale:

 apartenenţa la spiritualitate poate fi dedusă din predicatele logice atribuite de Pascal omului ca fiinţă
spirituală:
 a. “judecător al tuturor lucrurilor” = capacitate judicativă/de raţionare
 b. “depozitar de adevăruri” = rezultate pozitive ale exercitării facultăţii de judecare
 c. “îngrămădire de incertitudini” = rezultate negative ale exerciţiului de judecată
 OM = a+b+c = fiinţă contradictorie

OMUL – aparţine atât naturalităţii, cât şi spiritualităţii

 fiinţa – naturaliter-precară
 spiritualiter-contradictorie
 interpretare a caracteristicilor nivelurilor extremale
 piatră unghiulară (puncte unificatoare) a lumii create
 singura fiinţă creată ce intră în mişcare cauzal şi aspirational
 confruntare dintre necesitate şi libertate

(2). NIVEL EXPLICATIV – Pascal răspunde la întrebarea Ce sunt oamenii?

1. Teză: omul este cea mai măreaţă dintre fiinţe

2. Argumentare: (a). pentru că deţine, în genere, conştiinţa nenorocirii lui (i. e. măreţie = conştiinţa
propriei nenorociri); (b). în mod special, are conştiinţa nenorocirii considerate a fi cea mai mare =
moartea.

3. Concluzie = superioritatea fiinţei umane în raport cu elementele naturale (vegetal, animal)

(3). NIVEL PRESCRIPTIV – recomandarea/sugestia lui Pascal:

 Întrucât nu toţi oamenii au conştiinţa măreţiei lor (nu-şi conştientizează propria condiţie) Pascal invită la
adoptarea unei atitudini contemplative, la reflecţie.
 Îndemn la filosofie – prin discursul său, Pascal ne plasează într-o poziţie contemplativă, ne determină să
reflectăm la specificul nostru, ca fiinţe umane.
 Mitul lui Sisif sau despre paradoxul fericirii
Sisif este un pesonaj din mitologia greacă, al cărui nume înseamnă “înţelept”. Potrivit legendelor
antice, el este întemeietorul Corintului, unul dintre cele mai importante oraşe ale Greciei antice, în
care se află şi un celebru templu dedicat Afroditei, zeiţa Frumuseţii. Tot el este considerat şi iniţiatorul
Jocurilor istmice, în onoarea zeului mării şi al oceanelor, Poseidon. Homer, în scrierile sale, îl numeşte
pe Sisif ca fiind “cel mai inteligent dintre oameni”.

Cea mai cunoscută dintre legendele care îl au ca protagonist pe Sisif se referă însă la confruntarea sa
cu Thanatos, zeul morţii. Pentru că a dezvăluit faptul că însuşi Zeus o răpise pe Aegina, fiica zeului
fluviului Asopos, Sisif trebuia pedepsit şi dus în lumea morţilor pentru totdeauna. Printr-un şiretlic,
Sisif îl încătuşează pe Thanatos, după care Hades însuşi vine să-l ia pentru totdeauna în Infern. Sub
pretextul că trebuie să mergă înapoi printre cei vii pentru a-i spune soţiei sale să se ocupe de
funeraliile sale, Sisif, odată scăpat din Infern, refuză să se mai întoarcă.

Pentru vina de a-i fi înfruntat pe Zeus, pe Thanatos şi Hades şi de a fi îndrăznit să-şi dorească să
rămână nemuritor, precum zeii, Sisif a fost pedepsit să rămână veşnic în Infern, iar cazna sa perpetuă
să fie aceea de a urca o stâncă pe vârful unui deal, aceasta rostogolindu-se mereu înainte de a atinge
vârful. Şi aşa la infinit.