Albert Camus-Filozofia absurdului

Albert Camus este prin excelenta, tipul scriitorului multilateral care a practicat cu egala indemanare si pasiune nenumarate genuri literare si publicistice, lasand o opera neterminata dar de o exceptionala intindere si varietate.Si totusi, pentru cine are rabdarea sa parcurga aceasta opera de la inceput pana la sfarsit, varietatea ei inceteaza sa mai apara ca o trasatura esentiala.In ansamblul ei, opera lui Camus este rezultatul unei rigori de gandire care-i impune o unitate atat de stricta incat, cu toata diversitatea formala, sufletul ei ni se rezerva monoton ca o obsesie. Gandirea fundamentala a lui Camus este o eterna pendulare intre da si nu , sau, mai curand, este da si nu in acelasi timp, caci ea incearca, intr-o cautare tragica, sa impace contrariile, aspirand neincetat catre un echilibru, catre o unitate, catre un accord al constiintei cu sine insasi si cu lumea, niciodata pe deplin atinse. Meditatia lui Camus este o neintrerupta intrebare a omului in fata destinului sau, intrebare patetica ce va ramane pana la urma fara raspuns, dar va da nastere unei opere ce va constitui o marturie capitala despre o anumita sensibilitate si problematica a epocii noastre. Constiinta poetului este sfasiata de tendinte contradictorii in egala masura de puternice : gustul pentru actiune si totodata pentru contemplare, detasarea si pasiunea, nevoia logica de a merge pana la ultmele concluzii ale unor premise teoretice si teama de a depasi masura , dragostea de viata si obsesia mortii , o senzualitate arzatoare dar si o inalta spiritualitate, atractie pentru solitudine dar si pentru solidaritate, absurdul si revolta, sensul istoriei si refuzul istoriei. Cele mai reprezentative romane camusiene ( Strainul,Ciuma,Neintelegerea, Caligula, Caderea, Elexilul si Imparatia ) au un caracter exceptional, fiind saturate de ideile din eseurile sale, care au avut o rezonanta europeana.Dar, Albert Camus nu era un filosof si nici nu-I placea sa fie denumit in acest fel. El avea, mai degraba, structura unui moralist.

In cazul acestui scriitor, filozoful cedeaza pasul moralistului. Nu sunt un folozof, ne spune Camus, vreau doar sa definesc un comportament, acela al omului care nu crede nici in Dumnezeu, nici in ratiune. Putem spune ca tot ceea ce a scris Camus se organizeaza in jurul cuvantului absurd , in care izbucneste atat patima lui senzula pentru viata , cat si o neimpacare disperata cu limitele existentei si cu suferintele ei inerente.Si mai putem spune ca acest cuvant asteptat si presimtit de o snsibilitate absurda raspandita in secol1, acest cuvant pe care Camus a stiut sa-l rostesca la timp, a fost cheia succesului sau fulgerator de dupa razboi, cauza mondenitatii si confuziilor care s-au acumulat in jurul lui, intr-un cuvant a modei care l-a urmarit cu privilegiile si servitutile ei. Pasiunea absurdului, cea mai sfasietoare dintre toate , a contractat-o din pricina unei contrarietati: M-am nascut sub un cer fericit, in mijlocl unei naturi cu care te simti in accord nu in ostilitate. N-am inceput deci cu sfasierea, ci cu plenitudinea. Pe urma insa2 Aruncat in acest dcor maret, dar inadecvat, omul ii apare insufletit de o permanenta aspiratie spre unitate, spre reconcilierea spiritului cu tacerea insondabila a lumii care il neaga fara manie. Acesta aspiratie vesnic prezenta si vesnic neimplinita il mentine intr-o contradictie fara iesire pe care Camus a decries-o foarte precis : Omul refuza lumea asa cum e, fara sa consimta a se elibera de ea. De fapt, oamenii iubesc lumea si, in imensa lor majoritate, nu doresc sa o paraseasca. Departe de a voi intotdeauna sa o uite, ei sufera dimpotriva ca nu o poseda indeajuns, ciudati cetateni ai lumii , exilati in propria lor patrie3. Descoperirea absurdului este numai prima treapta, premisa pe care se intemeiaza corolarul revoltei, adica raspunsul omului la nedreptatea conditiei sale si totodata sentimentul care-l solidarizeaza cu semenii sai .Daca moartea pune acpat existentei, reactia omului impotriva acestui final nemeritat trebuie sa fie una de revolta , el trebuie sa moara neimpacat ; constatarea duetului absurd dintre omul care cheama si tacerea de nepatruns a lumii trebuie sa-l indrepte spre cei ce impartasesc aceeasi soarta:
1

1 2

Mitul lui Sisif, Pleiade, II, pag. 98. Interviu aparut in Revue du Caire, 1948, Pleiade, II, pag. 380. 3 Omul revoltat, Pleiade, II, pag. 664.

 In experienta absurda, suferinta este individuala. Incepand cu miscarea de revolta, ea are constiinta de a fi colectiva, este aventura tuturor. Primul progress al unui spirit cuprins de instrainare este deci de a recunoaste ca impartaseste acesta instrainare cu toti oamenii si ca realitatea umana, in totalitatea ei, sufera de aceasta distanta fata de sine si fata de lumeMa revolt, deci sintem4. Mitul relatiei absurde a omului cu universul, reprezentat prin munca zadarnica a lui Sisif, se completeaza cu mitul unui Prometeu vesnic, care, protestand impotriva conditiei sale, se face totodata exponentul si aparatorul unei naturi umane permanente. In centrul acestei experiente despre care scriitorul vrea sa depuna marturie cu cea mai mare onestitate, sta figura mamei, simbol al acelei trairi esentiale.Pe acelasi caiet pe care figureaza planul din 1935, plan al cartii ce se organizeaza in jurul temei mamei, sunt notate si cateva fraze care constituie esentiale indicatii pentru felul cum trebuie citit acest volum , si care sunt tot atatea formule demne sa figureze ca epigraf la intreaga creatie a lui Camus: Sa pun fata in fata disperarea ascunsa si dragostea de viata Absurd.AbsurdNu vreau sa alegimparatia noastra se afla pe acest pamant5. Dar, dincolo de toate acestea, punerea temeliilor conceptelor de om absurd si literatura a absudului , ca si formularea ipostazelor de revolta si literatura a revoltei presupune o larga arie de informare, sustinuta de un spirit speculative extrem de subtil. Nazuinta maxima a omului absurd conceput de Albert Camus este creatia.Autorul ne previne ca arta nu trebuie privita ca o cale de evaziune din absurd, ci ca o relevare a acestuia, o iesire a spiritului din sine spre a-i arata celuilalt cu precizie calea fara iesire pe care mergem cu totii. Sub semnul rationamentului absurd, creatia urmeaza idiferentei si descoperirii. Ea marcheaza punctul din care tasnec pasiunile absurde si unde rationamentul inceteaza.6 Daca absurd nu este realul in sine, ci relatia dintre constiinta si lume insemneaza ca artistul absurd trebuie sa ajunga la acest stadiu de refuz al semnificatiilor,de privire indiferenta asupra lumii:
2

24 5

Omul revoltat, pag. 431-432. Exilul si Imparatia, Bucuresti, 1968, pag. XIV. 6 Mitul lui Sisif, Bucuresti, 1969, pag. 101.

Opera de arta intruchipeaza o drama a inteligentei a carei dovada nu o face decat in mod indirect. Opera absurda pretinde un artist constient de aceste limite si o arta in care concretul nu semnifica mai mult decat el insusi7. Omul absud traieste fara speranta ; iar creatia nu are pentru nimeni un rol consolator. Asa explica Albert Camus de ce poate autorul renunta la opera sa .Omul absurd poate fi intruchipat de actor sau de cuceritor .Si unul si altul traiesc viata ca o repetitie. Ramane deschisa intrebarea de ce numai creatorul absurd poate ajunge la o transgresare a eului si la intalnire cu altul ? Omul de stiinta nu poate face nimic in acest sens, in vreme ce filosoful creaza o lume a sa, rezultata din dezacordul ce-l desparte de propria experienta. Dar, dupa experienta absurdului nu mai ramane nimic. Scriitorul francez demonstreaza ca existenta absurdului, capabila sa releve starea de indiferenta, condamna crima.Pentru a demonstra ca viata este absurda, constiinta are nevoie sa fie vie8.Camus recunoaste ca absurdul ca regula a vietii, este contradictoriu. Or , existenta absurda duce la revolta.Aceasta se naste din spectacolul lipsei de ratiune, in fata unei conditii nedrepte si de neinteles9. Romanul Strainul este infuzat de climatul sensibilitatii absurde.Meursault, micul functionar algerian , se intalneste cu absurdul din intamplare, omul in stare de somnolenta, care inca n-a descoperit absurdul decat printr-o crima involuntara, ce se va solda cu condamnarea sa la moarte.Pentru Meursault absurdul se configureaza prin diverse detalii ale hazadului cu care se intalneste pe parcursul vietii sale.Revenind asupra sensului celor doua romane ale sale, Albert Camus scria: Strainul descrie goliciunea omului in fata absurdului, Ciuma, echivalenta desavarsita a punctelor de vedere individuale in fata aceluiasi absurd.E un proces ce se va preciza in alte opere. Dar, in plus, Ciuma, demonstreaza ca absurdul nu ne invata nimic.Acesta este progresul definitiv10.Un om care fusese silit sa-si paraseasca patria, casa si profesiunea, sa se desparta de familie,sa devina un numar intr-un registru, nu era altceva decat intruchiparea perfecta a Strainului, a exilatului , a jidovului ratacitor intr-un univers dezumanizat.
3

37 8

Mitul lui Sisif, Bucuresti, 1969, pag. 103. Omul revoltat, Paris, 1963, pag. 17. 9 Op. cit., pag. 35. 10 Loc. Cit., pag. 231.

Acest om era pregatit sa primeasca meditatia filozofica asupra absurdului conditiei umane ca pe o trista mangaiere a suferintelor lui, sa traiasca din plin o sfasiere metafizica in fata splendorilor lumii de care era frustrat si sa se revolte impotriva destinului sau ca impotriva unui zeu crud si orb. Filozofia absurdului era in spiritul timpului , plutea in aer odata cu fumul ruinelor si cu particulele invizibile pe care le imprastia la mari departari ciuperca atomica de la Hiroshima sau Nagasaki.In acest sens, Camus avea dreptate sa se intrebe rhetoric: Ce altceva am facut daca nu sa meditez asupra unei idei pe care am gasit-o pe strazile timpului meu11. In Noces apare astfel, alaturi de atitudinea de asumare a absurdului, afirmarea revoltei si incercarea de a schita o morala a omului absurd, adica a acelui om caruia i s-a revelat absurdul existentei si care nu renunta la acest prim adevar al sau.Constiinta umana, care aspira la ordine si unitate, spune Camus, refuza moartea si absurdul, dar acest refuz nu are nimic comun cu renuntarea.Absurdul asumat devine astfel lectie de dragoste si regula de actiune : Si acest cantec de dragoste care se naste din contemplarea fara speranta poate, de asemenea, intruchipa cea mai eficace regula de actiune. Intre mit si istorie, opera lui Camus nu exprima ezitarea, ci cauta imperios si zadarnic sa surprinda momentul in care s-ar putea intrezari reconcilierea si unitatea lor.Camus ramane un adevarat om de teatru, cu o constiinta aprofundata a scenei si a dialogului , unul din marii scriitori moralisti ai Frantei, cu o morala fundamentata pe absurd care lasa liber accesul spre valoare . Laureatul premiului Nobel pentru literatura ramane cu fata intoarsa spre reversul lumii. Moare intr-un accident de masina pe autostrada ce ducea spre Paris.In cimitirul din Laurmarin lumina solara bate mereu pe crucea lui alba.
4

411

Vara, Pleiade II, pag. 864.