C.

În nuvelă mi-a plăcut pasiunea harabagiului pentru conversație, pentru

povestire, exemplară și individualizatoare, în sensul că tot discursul este
controlat, calculat cu bună știință de protagonist, care practică un fel seducție
verbală.

D. Acţiunea, personajele, conflictul şi deznodământul:

„Moş Nichifor Coţcariul nu-i o închipuire din poveşti, ci e un om  ca
toţi oamenii; el a fost odată, când a fost, trăitor în mahalaua Ţuţuieni din
Târgul Neamţului, dinspre Vânătorii-Neamţului. Cam pe vremea aceea trăia
moş Nichifor în Ţuţuieni, pe când bunicul meu fusese cimpoiaş la cumătria
lui moş Dediu din Vânători, fiind cumătru mare Ciubăr-vodă”. Personajul se
ocupă cu meseria de harabagiu (căruţaş), preferând drept animale de
tracţiune iepele albe, „tinere şi curăţele”, pentru că „ţinea să aibă prăsilă” şi
„îi slujeau de fanar (felinar) noaptea pe drum.”.
Într-o dimineaţă de miercuri, pe moş Nichifor îl invită jupân Ştrul din
Târgul- Neamţului (negustor evreu de nimicuri femeieşti, aflat în mare
preţuire şi pe la mănăstirile de călugări şi călugăriţe din zonă) să-i ducă nora,
pe Malca cea îmbujorată – „din pricina plânsului, că se despărţea de socri”
– la Piatra Neamţ, unde i se afla soţul, pe care îl luase doar de două
săptămâni, tot neguţător. Şi grijuliu, înainte de plecare jupân Ştrul atrage
atenţia harabagiului: „te rog să mâi cu băgare de samă, ca să nu-mi prăvăli
nora.”, după care stăpânul celor două iepe albe se arată grăbit în a porni la
drum.
Trecând prin codrul Grumăzeştilor, moş Nichifor aminteşte Malcăi
despre bandele de tâlhari care adăstau pe-acolo, fără a lăsa vreun ciocoi sau
negustor să treacă nevămuit, ceea ce o introduce pe Malca în primejdiile ce
se pot ivi în călătoria ei. Temerile Malcăi se vor acutiza, până acolo încât
femeia se ghemuieşte lângă moş Nichifor… agăţată de gâtul bărbatului,
atunci când acestuia i se pare a fi zărit un lup, de care însă el nu se sperie
prea tare, iar scena se repetă, cu alt lup nevăzut, dar invocat de harabagiu.
După care tânăra nevastă, plăcându-i întâmplarea, se interesează de sosirea
unei alte dihănii („– Nu mai vine lupul, moş Nichifor?”), însă bărbatul
consideră că joaca durase destul („îţi vine a te juca, giupâneşică, aşa-i? şi,
după cum văd, ai noroc că eu îmi ţin firea, nu mă prea tem de lup”; „prea
des vrei să vie, că doar nu-i de tot copacul câte un lup!”).
Călătoria este întreruptă de căderea unei roţi de pe osie; după ce „moş
Nichifor stătuse în loc şi nu ştiu ce bichirea şi cisluia prinprejurul căruţei.”,
atunci când pasagera era ocupată cu a culege flori pentru soţul ei, Iţic.
Întreruptă deoarece, afirmă căruţăşul, „baba” uitase a-i pune în căruţă cele
de trebuinţă pentru o asemenea neplăcută întâmplare şi, cu toată silinţa lui,
nu reuşeşte dregerea convenabilă a stricăciunii.
Cu acordul Malcăi – urma să doarmă peste noapte în căruţă, în timp ce
moş Nichifor o va păzi lângă un foc –, cei doi adăstează într-o poiană mai
ferită, un adevărat rai, afirmă căruţaşul, fermecat de cântecul privighetorilor,
cărora le venise vremea „să se drăgostească”. Însă Malca nu are somn,
speriată fiind şi de intenţia bărbatului de a merge călare până acasă, pentru
aducerea sculelor uitate, drept care socoteşte că e mai bine pentru ea să-şi
petreacă restul nopţii lângă cel care o însoţea…
A doua zi dimineaţa (între timp, vorbind „ba unul una, ba altul alta,
de la o vreme i-a furat somnul pe amundoi, şi-au dormit duşi.”) moş
Nichifor dă (ca) din întâmplare peste secure, sfredel şi frânghie, pitite sub
bagajele Malcăi, astfel încât se simte obligat a-şi cere iertare de la „băbuşca”
lui acuzată în zadar: „Pentru c-am năpăstuit-o chiar pe sfânta dreptate, am
să-i duc un fes roş şi un tulpan undelemniu, ca să-şi mai aducă aminte de
tinereţe.”.
Ajunşi la destinaţie, Iţic „nu mai ştia ce să facă de bucurie. Dar când
a mai auzit şi despre întâmplarea ce au avut, şi cum i-a scăpat Dumnezeu
din primejdie, nu ştia cum să mulţămească lui moş Nichifor. Cu ce nu l-au
dăruit ei? Că se mira şi el singur ce dăduse peste dânsul.”. Atât de
mulţumiţi au fost încât „După aceea, tot la două-trei săptămâni,
giupâneşica Malca venea la Neamţ la socri şi se întorcea acasă numai cu
moş Nichifor, fără să se mai teamă de lup…”.
Trecând un an ori mai mult, „moş Nichifor s-au răsuflat, la un pahar
cu vin, cătră un prieten al său, despre întâmplarea din codrul
Grumăzeştilor, şi frica ce a tras giupâneşica Malca… Prietenul lui moş
Nichifor s-a răsuflat şi el cătră alţi prieteni ai săi, şi de-atunci oamenii, cum
sunt oamenii, ca să-i puie sânge rău la inimă… au început a porecli pe moş
Nichifor şi a-i zice: «Nichifor Coţcariul, Nichifor Coţcariul».” – adică cel
isteţ, şmecher, adăugăm noi.

E. Consideraţii şi opinii personale:

Ca și în cazul altor personaje din opera sa, Creangă nu se oprește asupra
portretului fizic, ci își concentrează atenția asupra celui caracterologic.
Descrierea căruței, mijlocul de muncă al lui Nichifor, ocupă mai mult spațiu
decât prezentarea propriu-zisă a personajului. Deducem, deci, că moș
Nichifor, harabagiul, este extrem de preocupat de slujba sa. Aflăm, totuși, că
nu-i place să transporte marfa, preferând să satisfacă nevoile de deplasare ale
oamenilor: „Harabagia, zicea el, e mai bună, că ai a face tot cu marfă vie,
care la deal se dă jos, la vale, pe jos, iar la popas, în căruță".