Isprăvile lui Păcală, de Petre Dulfu

(comentariu literar, rezumat literar, aprecieri

critice)
Pornind de la celebrele snoave populare despre Pacala, Petre Dulfu, profesor
si pedagog cu real talent literar, ofera cititorilor o prelucrare originala in versuri asnoavelor, in
cartea intitulata “Ispravile lui Pacala”, aparuta in 1894.

Isprăvile lui Păcală, de Petre Dulfu, este o sinteză a snoavei populare româneşti. Celebrele
snoave despre Păcală au cunoscut în literatura română diverse prelucrări (Costache
Negruzzi, Petre Ispirescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Ioan Adam, Alexandru Mitru, Mihai
Beniuc), dar nimeni n-a reuşit să îmbine într-o construcţie epică atât de armonioasă şi plină de
haz, varietatea snoavelor populare româneşti, prezentând conflictele sociale, familiale şi etice, ca
Petre Dulfu.
Snoava este o operă epică în proză sau în versuri, de scurtă întindere, în care se
relatează o întâmplare cu final hazliu şi se face haz pe seama unor defecte omeneşti, cum sunt
lenea, prostia, îngâmfarea, minciuna, zgârcenia sau hoţia, pentru a le corecta. Este înrudită cu
anecdota prin umor. Unii dintre eroii snoavelor româneşti sunt Păcală şi Tândală. Snoava
tratează un incident neînsemnat la prima vedere, dar care se arată a fi semnificativ, plin de
învăţăminte pentru ascultători.”

,,De exemplu: Isprăvile lui Păcală, de Petre Dulfu (Moştenirea, Vânzarea, Împăţirea comorii,
Fluierul, Caprele popii, Boii lui Păcală, Moara dracilor etc.), Ion Creangă (Păcală), Ioan
Slavici (Păcală în satul lui) etc.”
,,Tematica, personajele, conflictul şi scenariul sunt scoase din realitatea cotidiană, de dimensiuni
realiste, pe alocuri cu exagerarea îngăduită de limitele verosimilului. În centrul atenţiei se află
personajul negativ, dezvăluindu-se apucăturile urâte. Uneori personajul pozitiv poate să
lipsească.”
,,Păcală, erou al snoavelor populare românești, este cunoscut pentru umorul și istețimea sa,
ascunse sub o mască de naivitate și simplitate. Tratează autoritățile sătești (popa, boierul,
judecătorul) cu îndrăzneală și ironie usturătoare. Este însoțit,de Tândală. Un personaj fictiv din
folclorul românesc. Numele său provine din verbul a tândăli - cu sensul de a pierde vremea şi
este cunoscut ca fiind un leneș, care nu are vreun rost.”

Isprăvile lui Păcală cuprind patru părţi. Într-un fel de prolog autorul arată rolul snoavelor ca
lectură de agrement şi-şi exprimă admiraţia faţă de frumuseţea creaţiilor populare româneşti.
Scriitorul face apoi o prezentare sumară a cadrului snoavelor sale, înfăţişându-şi eroul în felul
povestitorului popular şi invitându-şi ascultătorii la aflarea unor isprăvi nemaipomenite: „Nu azi,
nici ieri, hai de-atuncea, apă-a curs pe Olt cam multă! / (Sănătate, de la Domnul, celor care mă
ascultă!) / Undeva, pe-aici sub cerul scumpei noastre Românii, / Într-un sat trăia - se zice - un
moşneag, ce-avea trei fii. / Cei mai vârstnici, de! Ca lumea! Când mai buni şi când mai răi, /
Când mai dezgheţaţi la minte, când mai proşti, sărmani de ei. / Cel mic însă ... altă fire! Suflet
bun, dar mai poznaş. / Ca să facă el un lucru, cum se făptuieşte, aş! / Toate le făcea sucite şi pe
dos, de te-ncruceai. / Un nătâng, cu gură cască îţi părea - când îl vedeai. / Îi ieşeau la capăt însă
toate-aşa de minunat, / Că de fapta săvârşită, locului stăteai mirat. / O plăcere-avea: de lacomi, de
neghiobi să-şi râdă-n lege! / Şi, ca el, la gard prostia cine mai ştia s-o lege?”.

Prima parte înfăţişează moartea tatălui şi implicaţiile moştenirii. Păcală pedepseşte prostia şi
lăcomia celor doi fraţi mai mari. Partea cea mai amplă relatează peripeţiile eroului ca argat la un
popă hapsân. Partea a treia înfăţişează pe Păcală argat la gospodarul Stancu, unde îşi propune „să
scoată dracii” din Stănculeasa, nevasta cea infidelă. Isprăvile lui Păcală au o compoziţie
simetrică, partea a patra înfăţişând întoarcerea lui Păcală în satul natal, devenind acum gospodar
înstărit, şi necazurile sale, pricinuite de sătenii invidioşi şi răi.
Elogiul satului natal, al locurilor copilăriei este prezentat emoţionant, iar formula de încheiere ne
aminteşte din nou, de basmele populare: „Şi-a umblat Păcală, iarăşi, nu ştiu cât prin cele sate, /
Povestirea-mi niciodată nu ar mai avea... Sfârşit”.

Eroul principal prezintă acest contrast dintre aparenţă şi realitate. În aparenţă este un nerod, un
prost, dar ascultătorul sau cititorul îşi dă seama că personajul stăpâneşte cu mare artă tactica
disimulării, arta prefăcătoriei. Prostia şi buimăceala sunt doar strategii ale lui Păcală pentru a-şi
atrage adversarii în capcană şi a-i pedepsi după cuviinţă; sunt modalităţi de împlinire a menirii
sale de erou justiţiar.

Ca şi basmul, Isprăvile lui Păcală prezintă o acţiune în afara unor coordonate precise ale

timpului şi spaţiului: „undeva pe-aici sub cerul scumpei noastre Românii”. Şi mai vag sunt
prezentate coordonatele temporale: „nici azi, nici ieri, hai de-atuncea apă-a curs pe Olt cam
multă”, iar formula introductivă este preluată parca din basm: „într-un sat trăia, se zice, un
moşneag ce-avea trei fii”. Felul în care sunt prezentaţi cei trei fii ne aminteşte, de asemenea, de
basmele populare, stăruind asupra mezinului care impresiona pe toţi, de mic, prin isprăvile şi
prin isteţimea lui. Ca şi în basme, dar într-o măsură mult mai mică, este prezent elementul
fantastic (în capitolele: Flautul fermecat şi Moara dracilor care înfăţişează răzbunările isteţe ale
eroului asupra unui popă lacom, neomenos şi hapsân).
În Isprăvile lui Păcală,dracul nu mai apare ca o fiinţă înfricoşătoare, ca în tradiţia creştină, ci ca
un personaj jalnic prin naivitatea şi prostia lui. - Uite-l mă! ha-ha! sărmanul! Negru, ca din
smoală scos! / - Gol de tot! cu coarne-n frunte! Şi ce coadă are-n dos! / Va să zică aşa sunt
dracii?.

Odată, demult, trăia întrun sat de pe la noi un moşneag care avea trei fii. Cei doi mai mari nu
erau prea deștepți, dar fratele cel mic, Pacala, era altfel. Părea că face toate lucrurile pe dos, dar
până la sfârşit îi ieşeau nespus de bine. Şi încă ceva, avea mare plăcere să râdă de proşti şi de
lacomi. Din această cauză îl şi numiseră oamenii: Păcală. Întro zi, bătrânul lor tată simţi că i se
apropie sfârşitul. Îi chemă pe fiii săi să hotărâră să facă fiecare în curte câte un mic ocol, un ţarc.
În al cui ocol va intra prima oară când vine seara de la păşune, a aceluia să fie vaca. Pacala zise
ca ei şi se apucară de treabă. Fraţii cei mari făcură câte un ocol zdravăn de o parte şi de alta a
porţii şi puseră acolo fân de cel mai bun. Cel mic înjghebă un frunzar din ramuri tinere abia
înfrunzite. Seara, când veni vaca de la păscut, sătulă de iarbă, nici nu se uită la ocoalele cu fân.
Intră veselă în frunzarul lui Pacala şi începu să mănânce frunzele tinere. Fraţii au murit de ciudă,
dar nu au avut ce spune, căci fusese ideea lor. Vânzarea Păcală se îngrijea acum singur de vacă.
O ducea la păscut, o ducea la adăpat, alerga să scoată vaca dacă intra în grâu. Noaptea dormea
iepureşte să nu io fure cineva. Sătul de griji, el hotărî să vândă vaca şi plecă la târg cu ea. Târgul
era cam departe, iar drumul trecea printro pădure. Chiar când se aflau în pădure, pe la amiază, a
început o furtună. Se opri sub un stejar scorburos, legă vaca de el şi se culcă la poalele copacului.
In timp ce dormea, vântul bătea cu putere, iar stejarul scârţâia tare. Lui Păcală i se păru că îi
vorbeşte şi îi cere săi vândă vaca. Se tocmai la preţ, căzu la învoială şi ceru banii. Stejarul scârţâi
şi lui i se păru în vis că zice marţi. Omul se învoi să aştepte banii până marţi şi plecă acasă. Ce
mulţumiţi fură fraţii lui când aflară ce mai târg făcuse mezinul, nici nu se poate povesti. Marţi,
Păcală plecă în pădure, ajunse la stejar şi îi ceru banii. Stejarul scârţâi iar şi omul se învoi să mai
aştepte până săptămâna următoare. În marţea aceea, stejarul scârţâi iar, dar Păcală nu mai vru să
aştepte. Puse toporul pe stejar, iar când îl doborî, văzu în scorbură o căldare plină cu galbeni. Nu
îi luă însă pe toţi, ci numai preţul vacii. Plecă, lăsând restul banilor pe jos. Împărțirea comorii
Când văzură fraţii lui galbenii şi auziră câţi au mai rămas în pădure, se cruciră de mirare. Plecară
iute toţi trei în pădure şi puseră banii în saci. Se întoarseră acasă spre seară. Hotărâră să împartă
banii frăţeşte, dar era greu să numere câte unul. Mezinul se duse la popă, să ceară baniţa cu
împrumut. Popa nu prea avea chef să o caute, dar fratele cel mic stărui atât, încât popa o căută şi
io dădu, dar îl întrebă ce o să măsoare cu ea. Păcală, grăbind spre casă, îi spuse că vor măsura
bani. Popa nuşi crezu urechilor şi se luă după el. Fraţii se apucară de măsurat galbenii, când,
deodată, unul îl zări pe popă la fereastră. Cei mari îl trimiseră pe Păcală săi tragă popii una cu
vreun băţ, să îl înveţe minte. El se duse şi se întoarse iute, zicând că popa nu are săi mai
pândească. După ce terminară de măsurat bănetul, ieşiră pe afară şi… zăriră popa plutind în lac.
Pacala le spuse că el nu ia făcut nimic, doar ia arătat bâta, dar popa sa speriat, a luato la fugă şi a
nimerit în lac. Cei trei socotiră că lumea va crede că ei lau omorât pe popă şi hotărâră să fugă în
lume. Fuga Fraţii cei mari îndesară galbeni pe unde putură. Păcală plecă fără un ban, în urma lor.
Din drum îi strigară să tragă uşa după el, cum e obiceiul când pleci să închizi uşa. Când se uitară
înapoi, însă, văzură cum mezinul târâie după el uşa casei. Îl certară ei şi îi spuseră să lase uşa, dar
el nu voi nicidecum so lase. Merseră ei toată noaptea şi ziua următoare. Pe înserat ajunseră întro
pădure. Aici se opriră şi hotărâră să înnopteze întrun stejar mare. Pacala urcă şi cu uşa. De abia
îşi găsiră câte un locşor că văzură doisprezece hoţi, cu saci plini în spate şi la brâu cu pistoale şi
cuţite lungi. Hoţii poposiră chiar sub stejarul celor trei. Nici nu se aşezară bine, că uşa lui Păcală
o lua la vale. Povestire pe scurt cu vuiet mare şi căzu între tâlhari, care o luară la fugă. Fraţii cei
mari se puseră iute să ia şi ei din prada tâlharilor. Mezinul doar stătea şi îi privea. Hoţii însă,
după ce le trecu spaima, se întoarseră şi zăriră de departe ce se întâmplă cu prada lor. Fraţii îi
văzură şi ei şi o luară la fugă prin pădure, urmăriţi de hoţi. În zori, Pacala mergea pe o cărăruie,
rătăcit de fraţii săi.