Povestea lui Harap-Alb

Împăratul Verde nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să i-l trimită pe cel
mai vrednic dintre cei trei fii ai săi, căruia să îi lase împărăţia. Fiul cel mare şi
cel mijlociu se oferă pe rând dar se întorc umiliţi din drum după ce le iese un
urs în cale. Fiul cel mic nu vrea să îşi dezamăgească tatăl şi, la sfaturile unei
bătrâne gârbovite (Sfânta Duminică), îi cere hainele, armele şi calul pe care
le-a folosit tatăl în tinereţe. Bătrâna îl învaţă pe fiul cel mic cum să îşi aleagă
calul: să ducă o tavă cu jăratic în grajd şi să îl aleagă pe cel care va veni să
mănânce. Aparent o mârţoagă bătrână, calul care mănâncă jăratic se
dovedeşte a fi un armăsar înzestrat cu darul vorbirii şi al zborului. Când să
pornească la drum şi fiului cel mic îi iese în cale ursul fioros, care se
dovedeşte a fi tatăl deghizat. Mezinul trece testul tatălui, care îi oferă blana de
urs şi un sfat important: să se ferească de omul spân şi de omul roş, însă
tocmai această învăţătură nu o va putea urma personajul principal: refuză de
două ori ajutorul Spânului dar a treia oară, rătăcindu-se în pădure, este nevoit
să îl accepte. Spânul îl păcăleşte, îl obligă să devină slujitorul său, numindu-l
Harap-Alb, iar el se dă drept nepotul Împăratului Verde. Ajungând în sfârşit în
împărăţia acestuia, Spânul încearcă să scape de Harap-Alb, trimiţându-l în
misiuni periculoase. Cu ajutorul calului său dar şi al Sfintei Duminici, Harap-
Alb reuşeşte să fure salatele din grădina Ursului şi să ucidă cerbul cu
diamante încrustate în piele. O ultimă misiune este aceea de a o aduce pe
fata Împăratului Roş. Pe drum alege să cruţe o nuntă de furnici şi să ajute un
roi de albine. Ca mulţumire pentru bunătatea sa insectele se oferă să îl ajute:
îi dăruiesc câte o aripă pe care va trebui să o ardă când va avea nevoie de
ele. De asemenea, se întâlneşte cu Gerilă, Fomilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-
Lăţi-Lungilă, pe care îi ia cu el spre tărâmul Împăratului Roş. Ajunşi acolo
trebuie să treacă de anumite probe în care talentele noilor prieteni se
dovedesc necesare: să doarmă într-o casă foarte fierbinte, să mănânce şi să
bea cantităţi uriaşe de mâncare şi vin, să aleagă macul din nisip (unde îl vor
ajuta furnicile), să păzească pe fata Împăratului peste noapte, să o
deosebească faţă de sora ei vitregă, ce îi semăna foarte mult (unde îl va ajuta
regina albinelor). O ultimă probă este propusă chiar de fata Împăratului Roş: o
întrecere între turturica ei şi calul lui Harap-Alb după trei smicele de măr
dulce, apă vie şi apă moartă. Calul reuşeşte să îndeplinească şi această
ultimă condiţie aşa că Împăratul Roş este nevoit să i-o dea pe fiica sa lui
Harap-Alb. Pe drumul înapoi cei doi se îndrăgostesc, fata dă în vileag secretul
Spânului şi le spune tuturor că Harap-Alb este adevăratul nepot al Împăratului
Verde. Spânul îi retează capul lui Harap-Alb, calul îl omoară pe Spân iar fata
Împăratului Roş se foloseşte de smicelele de măr dulce, de apa vie şi apa
moartă pentru a îl readuce la viaţă pe iubitul ei. În final se căsătoresc, rămân
moştenitori peste împărăţia unchiului şi petrec fericiţi până în momentul de
faţă.
 Fantana dintre plopi

Intr-o seara, toamna, un calaret batran se opreste la Hanul Ancutei

pentru a se odihni. 
Acolo il intalneste pe vechiul lui prieten, Comisul Ionita. Calatorul isi
duce calul la adapost iar Ancuta cea tanara, il intreaba curioasa pe
Comisul Ionita daca acea persoana este cea despre care a tot auzit
povesti de la mama ei. Comisul Ionita ii raspunde, spunandu-i ca el
este Niculai Isac si ca urmeaza sa le povesteasca intamplarea din
tineretea lui care l-a facut sa isi piarda un ochi. El stia ca Niculai era
un om curajos si rau, pentru ca au strabatut drumurile impreuna,
cand erau tineri.
Cand Capitanul Niculai s-a intors, Comisul Ionita i-a spus ca toti cei
de acolo doresc sa afle povestile care urmal sa le spuna. Drumetii au
baut vin impreuna, apoi Niculai a spus cu parere de rau ca Tara
Moldoveneasca nu mai e ce-a fost. 
Cand Ancuta a mai adus vin, Niculai a prins-o de mana iar restul
drumetilor asteptau sa inceapa povestea. A inceput sa
poveasteasca, spunand ca aceasta intamplare a avut loc acum 25 de
ani, cand el era tanar, dar ticalos. 
Intr-o toamna ca aceasta, dupa ce a dus vin la Suceava, a facut un
popas la Hanul Ancutei, dar a incalecat si s-a plimbat aproape de
malul Moldovei, pana ce a auzit vocile a unor tigani. Unul dintre ei,
Hasanache s-a apropiat de Niculai, iar pe langa el a trecut o
tigancusa, pe nume Marga. 
Hasanache i-a spus tigancusei sa mearga inapoi, dar ea, chicotind,
refuza de fiecare data. Niculai le-a dat cate un banut, apoi a plecat
inapoi spre han, gandindu-se la Marga. Cand a ajuns la han, a vazut-
o pe Marga stand langa o fantana dintre plopi. Urmatoarea zi Marga
venise sa-i multumeasca pentru banutul primit, arantandui incaltarile
cumparate, urmand sa se reintalneasca, tot la fantana, in acea
seara. 
Capitanul Niculai i-a promis ca se vor vedea cat de curand, dupa
care a plecat cu o oarecare parere de rau. Pe drum i-a cumparat
tigancusei o haina din blana de vulpe, intorcandu-se, apoi, la fantana
dintre plopi. Acolo s-a intalnit cu Marga, cum i-a promis. 
Dupa putin timp petrecut impreuna Marga a inceput sa planga,
spunandu-i ca Hasanache va veni cu inca doi frati si-l vor omori, apoi
ii vor fura banii si calul. Niculai pleca de acolo imediat cum auzi
aceste vorbe, dar pe drum a fost atacat de cei 3 frati. 
El a omorat unul dintre ei, iar altul l-a lovit pe el cu un fier ascutit, in
ochiul drept. Capitanul Isac a vazut luminile hanului si a inceput sa
tipe, dar pana au venit tovarasii lui, tiganii plecasera. Nu departe de
el, calul icnea de durere, avand picioarele din fata rupte, dar el a
plecat lasandu-l acolo. 
Ajuns la fantana, unde toti erau aplecati cu capetele deasupra
colacului de piatra a vazut ca Marga a fost omorata si lasata acolo. 
Cand Capitanul Niculai termina Istorisirea, soarele apunea, iar ceilalti
gospodari si carausi au ramas tacuti. El a intrebat daca fantana dintre
plopi mai era acolo dar Mos Leonte i-a spus, dezamagit, ca a fost
distrusa, ca toate celelalte.Mai tarziu s-a aprins iar focul iar Niculai i-a
mai cerut Ancutei cea tanara, vin.
 La tiganci

Domnul Gavrilescu, profesor de pian care dă ore particulare la domiciliul

elevilor, se întoarce cu tramvaiul de la o elevă, într-o zi caniculară. În tramvai
se discută, cu fereală şi cu indignare, („E o ruşine”... ) despre locuinţa
somptuoasă a ţigăncilor din apropierea traseului tramvaiului, şi despre ţigănci.
Dându-şi seama că şi-a uitat servieta cu partituri la locuinţa elevei, la „m-me
Voitinovici, mătuşa Otiliei”, Gavrilescu coboară din tramvai pentru a se
întoarce şi a recupera obiectul.
Mergând pe trotuar, toropit de caniculă, soseşte tramvaiul de care avea
nevoie, dar domnul Gavrilescu renunţă să urce în el – „Se opri şi-l salută lung
cu pălăria. «Prea târziu! – exclamă. Prea târziu!... »”. Trece pe sub umbra
nucilor din grădina ţigăncilor, este plăcut impresionat de răcoare şi când „o
fată tânără, frumoasă şi foarte oacheşă, cu salbă şi cercei mari de aur”, iese
pe poarta grădinii şi îl cheamă „la ţigănci”, acceptă.
Este condus de fată într-„o căsuţă veche, pe care anevoie ar fi putut-o bănui
acolo, ascunsă între tufe mari de liliac şi boz”. Întrebat de o bătrână ţigancă
ce doreşte, şi pus să aleagă trei femei de neamuri diferite, la sugestia
bătrânei optează pentru „o ţigancă, o grecoaică, o ovreică”, pentru care
plăteşte trei sute de lei („trei lecţii de pian! exclamă el”). Apoi, la cererea
bătrânei ţigănci adresată celei tinere, este dus „la bordei”, unde ajunge
trecând de casa cea luxoasă care se zărea din stradă, printre nuci. Acolo intră
„într-o încăpere ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase
şi în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereţii”.
Deşi nici o perdea nu se mişcase, odaia „începu să se lumineze într-un chip
misterios” de strălucirea zilei de vară, se simte „un parfum sfios şi exotic”, iar
în faţa lui Gavrilescu apar trei tinere fete. Anume, „o ţigancă, o grecoaică, o
ovreică”, spune una din ele. Acestora le face o mărturisire „la 20 de ani eu am
cunoscut, m-am îndrăgostit şi am iubit pe Hildegard!”. Ele îi cer să ghicească,
dintre cele trei, care este ţiganca. Dar Gavrilescu, spune autorul, „fireşte, le
ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe
de-a-ntregul goală, foarte neagră, cu părul şi ochii negri, era fără îndoială
ţigancă. A doua, şi ea goală, dar acoperită de un voal verde pal, avea un trup
nefiresc de alb şi strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta
nu putea fi decât grecoaica. A treia, fără îndoială era ovreica: avea o fustă
lungă de catifea vişinie, care-i strângea trupul până la mijloc, lăsându-i pieptul
şi umerii goi, iar părul bogat, roşu aprins, era adunat şi împletit savant în
creştetul capului”.
Gavrilescu însă nu ghiceşte: fata tuciurie era grecoaica, cea cu pielea albă
evreica, iar cea cu părul roşu ţiganca. Gavrilescu aude de la fata cu pielea
tuciurie că ea este grecoaică şi nu ţigancă, cum spusese el, ceea ce lui îi
declanşează amintiri despre dorinţa de a călători în Grecia, de pe când era
îndrăgostit de Hildegard. Jocul continuă, dar nici la a doua încercare
Gavrilescu nu ghiceşte, socotind că „fata acoperită cu voalul verde-pal” este
 ţiganca, de fapt aceasta fiind evreica. În urma noii erori, evreica presupune,
cu regret, că incapacitatea de a ghici se datoreşte faptului că Gavrilescu „Şi-a
adus din nou aminte de ceva, şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut”. Dacă ar fi
ghicit care este ţiganca, îi spune grecoaica lui Gavrilescu, „Ţi-am fi cântat şi
ţi-am fi dănţuit şi te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foarte frumos”.
Profesorul se aşează la un pian şi începe să cânte – „Nu se mai gândea la
nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parcă pentru
întâia oară, deşi îi veneau una după alta în minte, ca şi cum şi le-ar fi amintit
după foarte multă vreme”.
Dându-şi seama de faptul că fetele nu mai sunt lângă el, începe să le caute.
Trece după un paravan, de unde începe „o odaie curios alcătuită, cu tavanul
scund şi neregulat, cu pereţii uşor ondulaţi dispărând şi reapărând din
întuneric”.
Simte o căldură puternică şi se reîntoarce, pentru a cânta din nou la pian, dar
găseşte în cale un paravan despre care nu ştia să fi fost acolo înainte. Merge
în lungul paravanului, căldura creşte şi dă de un perete răcoros, de care se
lipeşte. Simte că îi sunt smulşi pantalonii-şalvari, cu care se trezise îmbrăcat
la un moment dat fără să ştie cum, după ce şi-a pierdut lângă zid şi tunica
primită odată cu şalvarii, rămânând astfel „gol, mai slab decât se ştia, cu
oasele ieşindu-i prin piele, şi totuşi cu pântecul umflat şi căzut, aşa cum nu se
mai văzuse vreodată”.
Ajunge lângă o draperie, de care trage ca să se acopere cu ea, dar „Începu
să simtă că draperia îl trage, cu o putere crescândă, spre ea, astfel că puţine
clipe în urmă se trezi lipit de perete şi deşi încercă să se desprindă lăsând
draperia din mâini, nu reuşi, şi foarte curând se simţi înfăşurat, strâns din
toate părţile, ca şi cum ar fi fost legat şi împins într-un sac”.
Gavrilescu se trezeşte lângă bătrâna care îl primise, aude afară „huruitul
metalic al tramvaiului”, iese din clădire şi din curte şi porneşte spre strada
Preoteselor, spre a-şi recupera servieta cu partituri.
Dar sunând la apartamentul de la numărul 18, etajul I, i se spune, de către
femeia ce i-a deschis, că acolo nu locuieşte doamna Voitinovici, şi nici Otilia,
nepoata ei, fata căreia îi dădea ore de pian. Un tânăr, ce dădea să intre în
apartament, îl informează că acolo sta el şi familia sa, Georgescu, de patru
ani. De la nişte vecini află că doamna Voitinovici se mutase de acolo de opt
ani.
În tramvai, îndreptându-se spre domiciliul său, i se spune că banii, pe care îi
avea, s-au schimbat de un an şi nu mai sunt buni, iar preţul biletului de
tramvai crescuse şi el de trei sau patru ani.
Ajuns acasă, cheia nu se potriveşte iar un vecin, deranjat de bătăile puternice
în uşă, îi spune că domnul Stănescu, ce locuia acolo, este plecat la băi.
De la cârciumarul din apropiere află că domnul Gavrilescu a dispărut, nu se
ştie unde, în urmă cu doisprezece ani, iar soţia sa, Elsa, a plecat în
Germania, la rudele ei.
Gavrilescu revine la casa ţigăncilor, plăteşte o sută de lei bătrânei şi o cere pe
nemţoaica pe care o refuzase la prima vizită. Este trimis în clădirea luxoasă
ce se zărea din stradă, unde găseşte, în salon, „umbra unei femei tinere”, în
care o recunoaşte pe Hildegard, aceasta îi spune că îl aştepta de mult timp şi
îl invită să meargă cu ea.
Ies din grădină „fără să mai deschidă poarta”. Fata îl trage uşor în trăsura
condusă de un birjar, fost dricar, cu care el venise şi, la remarca lui
Gavrilescu, „se întâmplă ceva cu mine. Dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu
birjarul, aş crede că visez…”, ea răspunde: „Aşa începe. Ca într-un vis...”.
 Moara cu Noroc

Capitolul I
Acțiunea începe având în prim plan chiar pe personajul principal, Ghiță care
nemulțumit fiind de condiția sa socială de cizmar modest și sărac, hotărăște
să ia în arendă un han aflat lângă o moară părăsită pentru a reuși să câștige
mai mulți bani. Contrar vorbelor înțelepte ale bătrânei (soacra sa) din
începutul nuvelei, Ghiță hotărăște că vrea să scape de sărăcie cu orice preț și
decide să plece către moară.

Capitolul II
Astfel, împreună cu soția sa Ana, cu bătrâna și cu cei doi copii, Ghiță se
mută la Moara cu noroc, un loc descris ca fiind amplasat într-o zonă pustie,
având în fața sa cinci cruci care parcă anunță drumețul că acolo este un loc
binecuvântat. După o perioadă de stat la moară, Ghiță devine cunoscut în
zonă de către drumeți, ba chiar îi surâde norocul și începe să câștige niște
bani. Trăia o viață fericită alături de familie și simțea că și-a depășit condiția
de cizmar sărac.

Capitolul III
Totuși, lucrurile devin complicate când la Moara cu noroc își face apariția
Lică Sămădăul, șeful porcarilor și a turmelor de porci din zonă, cunoscut ca
fiind un om primejdios de către locuitorii din zonă. Odată cu apariția lui
Lică Sămădăul la han, apar și necazurile familiei lui Ghiță. Lică, om aspru și
neîndurat, se impune în fața lui Ghiță și îi cere acestuia să țină socoteala
tuturor oamenilor care trec pe la han, expunându-și statura sa de șef al zonei.

Capitolul IV
Deși reținut și împotrivit la început, Ghiță înțelege că Lică este un om
puternic și respectat în zonă, iar cu teama de a nu-i deveni dușman, nu se
împotrivește. Acest moment marchează, totodată, un alt moment important,
în care Ghiță își mai ia o slugă, își cumpără două pistoale și doi câni pentru a
se păzi de dușmani. Devenise tot mai ursuz, se aprindea din orice, ba chiar
devenise în unele momente violent cu Ana.
Ghiță ajunge să înțeleagă că toți oamenii care veneau la moară veneau cu
voia lui Lică, iar el ajunsese să depindă de intențiile acestuia. Înțelege că
dacă se pune bine cu Lică, o să-i meargă bine, acest moment fiind marcat de
gândurile sale asupra faptului că dacă nu ar fi avut familie, ar fi avut să-i
meargă foarte bine și să se îmbogățească. Astfel, Ghiță devine din ce în ce
mai însetat de avuție, devine complicele lui Lică Sămădăul, ajungând să
primească bani din tot felul de nelegiuiri întocmite de acesta.

Capitolul V
Ghiță ajunge să își sacrifice căsnicia, devenind omul sămădăului, după cum
gândea el, cel mult până când ajunge să strângă o sumă considerabilă de
bani. Intră din ce în ce mai tare în jocurile ilegale ale lui Lică, dar fiind
totuși încântat de faptul că se îmbogățește datorită acestuia.

Capitolul XII, XIII, XIV, XV
Ajunși în ziua cu pricina, Lică vine la han, moment în erau prezenți doar
Ghiță și Ana, deoarece bătrâna și cei doi copii plecaseră la rude.
Dorind să-l facă gelos pe Ghiță, Lică o ia pe Ana la dans și îi face avansuri
acesteia, chiar sub ochii soțului ei. În repetate rânduri, Ana s-a simțit
vândută și aruncată de Ghiță în brațele lui Lică, toate aceste fiind rezultate,
însă, din teama pe care o avea Ghiță față de Lică.
Pentru a-și duce planul la bun sfârșit, Ghiță acceptă propunerea lui Lică de
a-l lăsa singur cu Ana la han, gândindu-se doar că se va întoarce în scurt
timp pentru a-l da pe acesta pe mâna lui Pintea. Ana, dornică de răzbunare în
fața omului care o trădase, se dăruiește lui Lică și îi cere să o ia cu el dacă ar
fi să plece.
Capitolul VI, VII, VIII, IX, X, XI pe scurt
Ghiță devine din ce în ce mai distant față de Ana, aceasta simțind mereu că
tovărășia sa cu Lică nu este bună. Totuși, toate aceste acțiuni ale lui Ghiță cu
scopul înstăririi ajung să aibă consecințe.
Acesta ajunge să fie anchetat în calitate de martor în două rânduri în ceea ce
privește jefuirea arendașului, respectiv a unei crime înfăptuite de Lică și
oamenii lui. Ghiță, fiind conștient de aceste nelegiuiri, totuși decide să
depună mărturie falsă de frica sămădăului, acesta din urmă scăpând
nevinovat.
De la apariția sămădăului în viața, viața lui Ghiță luase o direcție care nu îi
mai plăcea, moment în care ajunge în postura de a gândi un plan prin care ar
putea să scape de Lică.
Împreună cu jandarmul Pintea (căprarul), care ajunsese să-i fie prieten bun și
care îl urmărea de mult să-l prindă pe Lică cu ilegalități, pune la cale o
diversiune prin care să-l prindă pe acesta cu banii furați asurpa sa, chiar în
ziua de Paști.

Capitolul XVI
Întors la Moara cu noroc, Ghiță o găsește pe Ana singură și îi mărturisește
că deși o iubește, nu mai poate trăi alături de ea după tot ce s-a întâmplat,
astfel că dorește să o omoare. Astfel, Ghiță, auzind zgomotele de la ușa
hanului și speriat că nu-și va putea duce fapta la sfârșit, o înjunghie pe Ana
și rămâne înfipt genunchii și cu cuțitul asupra sa.
În același timp, dând buzna în han, Lică ordonă prietenului său Răuț să îl
impuște pe Ghiță, acesta căzând după împușcătura în ceafă, fără a afla măcar
cine l-am ucis.
Zăcând într-o baltă de sânge, dintr-o ultimă suflare, Ana șopti către Lică să
se apropie și își înfinge unghiile în obrajii acestuia și îl mușcă de mână.
După toate cele petrecute, Lică dă foc la casă pentru a ascunde tot ce s-a
întâmplat, după care, urmărit jandarmul Pintea, nemaiavând forță de a fugi,
se sinucide, izbindu-se cu capul într-un trunchi de stejar.

Capitolul XVII
Finalul nuvelei o înfățișează pe bătrână, care şedea cu copiii pe-o piatră de
lângă cele cinci cruci de lângă moară şi plângea cu lacrimi alinătoare,
spunând că ”așa le-a fost dat”, după care ia copiii și pleacă.
 Ion

Primul capitol,se numeste “Inceputul”,in care se descrie mai iantai

drumul ce duce din Armadia spre Bistrita si trece prin satul
Pripas.Se mai descriu casa invatatorului Zaharia Herdelea,care este
de fapt casa familiei Rebreanu din Prislop,casa lui Macedon
Cercetasu, casa primarului,si casa lui Ion al Glanetasului,eroul
principal al romanului.
Actiunea incepe la hora de duminica,la care iau parte toti locuitorii
satului.Aici,ion nu joaca la hora cu Florica lui Maxim Oprea,desi jocul
se facea in batatura casei acesteia,ci cu Ana lui Vasile Baciu,promisa
de tatal ei lui George Bulbuc.Acesta din urma,vrand sa-l
provoace,danseaza cu Florica.
La un momentdat toata lumea se opreste,barbatii isi scot
palariile,cei care stateau pe prispa se ridica,caci venisera preotul
Belciug impreuna cu doamna Maria Herdelea,nevasta
invatatorului,cu domnisoara Laura si cu Titu.
In acest timp Ion isi daduse intalnire cu Ana,in gradina sub nuc.In
timp ce stateau imbratisati,au fost vazuti de catre Ilie,fratele de
cruce al lui George,caruia ii si spune imediat.Acesta impreuna cu
tatal Anei,se duc la locul cu pricina,iscandu-se un scandal
groaznic,cu tot felul de reprosuri.Ion era cunoscut ca un baiat
 violent,dar acum s-a abtinut sa nu se ia la bataie cu tatal
Anei,sperand intr-o oarecare impacare cu aceasta.
Dupa ce acestia s-au despartit,Vasile Baciu si-a luat fata si au plecat
acasa,iar Ion si cu ceilalti s-au dus la carciuma satului,unde in
general veneau satenii sa bea ca sa mai uite de greutati.Aici,Ion il
bate pe George,reusind sa-si stinga focul care-l avea in piept de la
cearta de mai devreme.
Acestea sunt momentele in care este foarte fericita,deoarece credea
ca aceasta bataie a fost din cauza ca Ion o iubea,nestiind
adevarul,ca acesta ii dorea doar bogatia si pamanturile la care a
ravnit inca de cand era copil.
In al doilea capitol,numit “Zvarcolirea”,se incepe cu momentul in
care Ion se scoala,si era plin de sange,caci adormise imbracat cu
hainele de sarbatoare cu care fusese imbracat cu o seara
inainte.Acesta s-a schimbat si a plecat sa munceasca la o fasie de
pamant,tocmai in inima hotarului.Aici eate vizitat de Florica,fata pe
care el intr-adevar o iubea,dar era foarte saraca.Acestia se
imbratiseaza,si sunt vazuti de Ana,care suferea din pricina tatalui
sau care nu-I permitea sa se mai intalneasca cu Ion..
Apoi la slujba Ion este mustruluit de catre preotul satului de bataia
acestuia cu George,caci Toma Bulbuc s-a dus imediat sa I se planga
preotului ca Ion I-a batut fiul.
Actiunea se muta apoi asupra lui Titu,un carturar din
Transilvania,care invata adevaratele probleme din viata satului,la
inceput ca ajutor de notar,apoi intelegand ca rolul sau trebuie sa fie
mai important.
La sfarsitul capitolului,Ion isi formeaza hotararea de a lupta cu
Vasile Baciu pentru Ana,si obtiunea vaga de la hora devine o
hotatare ferma.
Capitolul al treilea incepe cu impacarea dintre George si Ion,incat au
dat si mana,dar aceasta era doar de fata lumii,caci Ion nu avea sa
renunte la Ana si la bogatia ei,astfel incat acesta incepuse sa o
viziteze pe Ana pe ascuns la ea acasa din ce in ce mai des.Apoi
actiunea se muta asupra Laurei,o fata de numai 19 ani care avea o
adevarata viziune asupra dragostei,astfel incat ea refuza la Pintea,si
il iubeste din ce in ce mai mult pe Aurel Ungureanu.Apoi Pintea
trimite o scrisoare parintilor ei,in care ii cere mana,lucru foarte
asteptat de catre parintii si rudele Laurei,mai ales ca acestia nu
prea il inghiteau pe Aurel,despre care credeau ca vrea sa-si bata joc
de fata lui.
In acest timp Ion vrea sa-si mareasca bucata de pamant,luand din
bucata altuia crezand ca nimeni nu o sa bage de seaama,dar Simion
Lungu,al carui pamant era vrea sa-l vada pe Ion la judecata pentru
fapta comisa.
Familia Herdelea il astepta pe Pintea in timp ce Laura il astepta pe
Aurel.Acesta a venit si in timp ce dansau,Laura ii spune de
propunerea pe care I-a facut-o Pintea,si acesta spunandu-I ca este
de acord cu totul,fapt ce a intristat-o pe Laura.
Intre timp Titu se plimba prin afara satului,cand se intalneste cu
Roza Lang,de care era profund indragostit.Aceasta lai intai il
ispiteste,dar apoi in final il refuza.
In capitolul al patrulea,george vede ca Ion nu maise duce pe la Ana
si ca nu mai pare tot atat de interesat de ea ca inainte,astfel incat
incearca sa-I castige inima,dar totul pare imposibil,caci Ana era de
neinduplecat.
Ion primeste citatia de la judecata si speriimdu-se putin se duce la
invatator ca sa-l sfatuiasca cu ce sa faca.Ajungand la judecatorie
Ion se impaca cu Simion,dar pedeapsa e pedeapsa astfel incat ion
trebuie sa stea 2 saptamani la racoare.
Inspre seara vine si Pintea in sat,caci duminica avea sa fie serata
dansanta la care toata lumea era invitata.Aici s-a aflat ca Laura
avea sa se marite cu Pintea.
Ion face o plangere la judecatorie caci,dupa cum era sfatuit si de
ceilalti nu era drept ca el sa stea la temnita.
Peste vreo 2 saptamani,a venit in sat profesorul de
greaca,Maiereanu,in cinstea caruia avea sa fie data o petrecere.Titu
nu stia cum sa faca sa o invite la aceasta petrecere si pe Roza
Lang,dar aceasta fusese invitata impreuna cu sotul ei.Totusi Titu
reuseste sa aiba o aventura cu Roza,fiind foarte aproape sa fie
prinsi de catre Lang
Intre timp,Ana ii spune lui Ion ca I se pare ca este insarcinata,lucru
care l-a bucurat tare mult pe Ion,caci astfel se putea casatori cu ea
si punand mana pe avere.aceasta discutie a fost auzita de catre
George,care ara ascuns.
Capitolul V,numit “Rusinea”,incepe cu fixarea logodnei dintre Laura
si Pintea,adica a doua duminica dupa Boboteaza.Timpul trecu foarte
repede si logodna s-a facut fara mare ceremonie si cu putini invitati.
Apoi incepe sa se raspandeasca veste prin sat ca Ana ar fi
insarcinata.Timpul trecea si ana nu mai putea sa-si ascunda
sarcina.Tatal ei nu mai stia ce sa faca,o compatimea si ii aducea
doctorul de frica sa nu I se intample ceva,acesta crezand ca tatal
copilului este George.Chiar se duce la el acasa,sa-I spuna sa-i ia
fata de sotie acum ca a facut-o de ras,dar atuncie momentul in care
afla ca George nici macar nu a atins-o pe fata lui.Venit acasa,o ia la
bataie pe Ana icercand si vecinii sa o scape din mainile lui.Sfatuit de
tatal ei,Ana se duce la Ion,cu gandul sa-I propuna acestuia sa se
casatoreasca,dar raspunsul nu a fost cel asteptat,caci Ion a spus ca
vrea sa se intalneasca cu tatal ei sa discute si sa se tocmeasca.Ion
se gadea numai la avere,si cum o sa puna toate acestea pe numele
lui;dar totusi refuza sa se insoare cu Ana.
In capitolul VI,aflam ca Titu pleca din sat ca sa o uite pe Roza,dar
tot timpul el este cuprins de ramuscari.
Se face o plangere pentru Ion din partea preotului si al lui
Herdelea,pe baza faptului ca este un element periculos pentru
sat.Totusi,dupa ce s-au sfatuit,si dupa ce Vasile a fost de acord sa
puna averea pe numele luiAnei si lui Ion sa-I dea 5 locuri si o
pereche de boi,Ion se gandi ca este o propunere destul de buna,si
accepta sa-I ia fata de sotie.
Titu incepea sa se simta din ce in ce mai bine acolo unde era,sa se
inteleaga bine cu lumea,si mai ales ca avea cariera care si-a dorit-
o,prin care putea sa asculte durerile poporului sa fie sprifinul lui,si
sa fie in mijlocul neamului.Dar nu avea sa dureze mult ,caci lumea
nu era multumita de capacitatile sale.
Herdelea este suparat pe Ion fiindca I-a inselat asteptarile,prin
faptul ca l-a tradat inspectorului scolar ungur,pentru toate falsele
alegeri si falsa democratie.
Cu toate acestea Ion mai are curajul sa apara in fata lui Herdelea,si
chiar in casa lui.
In acest timp,Titu se gandea la fel ca alta data din ce in ce mai mult
la Roza,datorita careia se si intoarce in Jidovita.O gaseste pe
aceasta acasa,singura,plangand,pentru ca subinspectorul Horvat l-a
gasit pe Lang beat,si din aceasta cauza vrea sa-l destituie din
functie.
Laura se casatoreste cu George Pintea,intr-o duminica,apoi au
plecat cu o trasura la Bistrita,si de acolo urmau sa-si continue
calatoria cu trenul.
O alta nunta este aceea dintre Ion si Ana,care a durat trei zile,dupa
cum era obiceiul.Deja pe Ion nu il mai interesa ana ca
persoana,uitandu-se pe furis la Florica
In capitolul al VII lea este vorba despre conflictul dintre Herdelea sI
Belciug,despre faptul ca Ion afla ca de fapt nu poate intra in posesia
pamanturilor,asa cum I se promisese inainte de casatorie
Titu s-a dat seama ca Roza nu merita dragostea lui adevarata,mai
ales ca in dupa ce a plecat din sat si in timp ce el suferea Roza s-a
consolat cu cine a putut.
Din cauza faptului ca Ion a fost inselat de catre tatal Anei,Acum
acesta vrea sa se razbune,astfel incat intr-o zi o asteapta pe Ana,si
o ia la bataie,crezand ca ea s-a inteles cu tatal ei ca sa-l insele.
Invatatorul Herdelea are o propunere pentru cei doi:vasile sa-I dea
lui Ion jumatate din avere,urmand ca cealalta jumatate sa-I fie data
dupa moartea sa.dar nici unul nu a fost de acord,luandu-se la
bataie.Atunci Ana si-a dat seama pentru prima oara de necazul care
s-a abatut deasupra ei.Dupa ce s-a mai calmat,Ion ii spune sotiei
sale ca daca nu are nici un ban nu poate sa o tina si mar fi mai bine
pentru ea sa se intoarca acasa.
In capitolul al VIIIlea,Ana se intoarce acasa,spunand ca Ion a gonit-
o.In acest timp,Ion a gasit un avocat si l-a tras in judecata pe Vasile
pentru inselatoria sa.
Laura trimite o scrisoare acasa incare spune ca sunt fericiti,ca au
calatorit mult si sa nu-si faca probleme pentru ei.
Relatia dintre Ion si Ana mergea din ce in ce mai rau,deoarece Ion o
batea din ce in ce mai des,chiar daca ea era insarcinata.Dupa putin
timp au luat-o durerile facerii,nascand un baiat,ajutata de catre
Zenobia.Ion era impresionat,tipetele copilului bucurandu-l si
suparandu-l in acelasi timp.
Acum Titu a calatorit pana in satul Lusca,purtand-o in inima pe
Roza.Dupa putin timp dupa ce s-a stabilit,cunoaste o invatatoare de
25 de ani,pe nume Virginia,de care se indragosteste.
In ziua de Sf Petru au botezat copilul lui Ion pe nume Petre.Apoi
duminica l-au gasit pe Avrum spanzurat in casa.
Herdelea afla ca va fi suspendat din slujba,cel putin provizoriu.
In capitolul al IX lea il observam pe Herdelea care se arata foarte
ingrijorat in legatura cu slujba lui,pentru ca-I era frica sa nu ramana
pe drumuri.primiste srisoare de la Laura in care-I spunea ca este
insarcinata,dar ca are o sarcina cam grea.
Mosul Ion moare ,inainte spunandu-I Anei ca lui nu-I e frica de
moarte,si ca este multumit ca o sa moara,vorbe ce au afectat-o pe
Ana facand-o sa se gandeasca mai adanc.
Vasile se duce cu Ion la notar hotarat sa-I lase si ce-a mai ramas
din avere,apoi dandu-si seama ce a facut a vrut sa-l loveasca pe
Ion,dar acesta l-a trantit pe scari.
Titu,indragostit de Virginia,afla ca acesteia ii facea curte
plutonierul,fiind foarte uparat din aceasta privinta.De acum se isca
niste certuri intre Titu si locotenent,dar rezultate cu o strangere de
mana,caci Titu nu voia sa petreaca cateva zile la arest.Din acest
moment hotaraste ca ar fi mai bine sa plece in Romania.Vazand ca
nu are banii necesari de drum,se gandeste sa se intoarca
acasa.chiar in ziua plecarii,afla ca Virginia s-a logodit cu
locotenentul,neuitand sa o felicite cu aceasta ocazie.
Acum Ion este foart fericit ca a reusit sa puna mana pe atata
pamant,pe care chiar il saruta.
Din capitolul al X lea,aflam ca Laura a nascut o fetita,pe care au
botezat-o Maria,si ca Florica avea de gand sa se marite cu George
Bulbuc,fapt care l-a facut pe Ion sa se gandeasca serios la aceasta
situatie.Nunta a vut loc,la George acasa.Ion s-a imprietenit din ce in
ce mai bine cu George cu scopul sa fie cat mai aproape de
Florica.Din aceasta cauza,Ana nu a mai putut suporta si s-a
spanzurat in grajd.
In capitolul al XI lea,Ion se crede blestemat si vrea sa savarseasca
pedeapsa din inchisoare.Herdelea a fost achitat fapt care l-a bucurat
atat de tare incat nici nu a putut dormi.
Ion a ajuns la inchisoare,intre 4 ziduri,macinandu-l tot felul de
ganduri negre.Herdelea avea sa-si reanceapa serviciul la scoala din
Pripas.
Dupa ce Ion si-a ispasit pedeapsa,s-a intors acasa,dar o veste
proasta il astepta:copilul era bolnav,deochiat cum zicea mama
lui.Dupa putin timp copilul moare si,toata averea ar trebui sa se
intoarca la Vasile.Alaturi de gandul spre pamant lui Ion I se altura si
gandul catre Florica.
In capitolul al XII lea,Ion incepuse sa-I dea din nou tarcoale
Floricai ,fiind convins ca mai pot fi impreuna.Savista ii spune totul
lui George,care,infuriat spune ca-l va omori.
In legatura cu mostenirea,Vasile a fost pe la multi avocati si toto I-
au spus ca,copilul mosteneste pe tata si tata pe copil,stia ca nu mai
are ce sa faca,dar cel putin sa-l sperie.
In acest timp Titu se indrepta spre Romania.Ajuns la destinatie,el si
reuseste sa-si faca prieteni.
In acest timp Ion isi dadea intalniri cu Florica,fapt bine stiut de
George,astfel incat o data a venit mai repede acasa,tocmai cand
Florica trebuia sa se intalneasca cu Ion in curte.Vazandu-l pe Ion,l-a
lovit,spargandu-I capulsi  omorandu-l.George a fost luat de catre
jandarmi.
Averea lui Ion ramasese bisericii,astfel incat preotu se simti dator
sa-l inmormanteze pe acesta in pamantu bisericii.
In casa familiei Herdelea are sa mai aiba o nunta,aceea dintre
Ghighi si Zagreanu.
Capitolul se termina cu aceeasi prezentare din primul capitol aceea
a drumului satului,dar in sens invers cu plecarea familiei
invatatorului Herdelea si a lui Titu Herdelea.
Ultima noapte de dragoste,intaina noapte de razboi

Naratorul, Ştefan Gheorghidiu, arată în amintirile sale scrise că „în primăvara

anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat”, luase parte la
fortificarea văii Prahovei (o pseudo-fortificare, deoarece tranşeele săpate ar fi
putut fi distruse de „Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice”, puşi pe râmat),
dar pe zece mai este mutat lângă masivul Piatra Craiului, în regimentul XX,
care avea drept misiune o „fortificare” similară a zonei. Acolo „În realitate,
vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice,
care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne
împărţeam în români şi turci şi năvăleam urlând unii într-alţii. Ştiu bine că în
acest timp – completează acid naratorul – se dădeau asigurări în Parlamentul
ţării că «suntem bine pregătiţi», că în doi ani de neutralitate «armamentul a
fost pus la punct», iar anumite persoane îşi luau răspunderea afirmării că
suntem gata «până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş», iar cu ştiinţa
luptei până la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.”.
În ciuda liniştii de „vilegiatură militară”, Gheorghidiu suferă de o traumă
psihică ce i se redeschide ori de câte ori un cuvânt sau o propoziţie îi
afectează acel punct sensibil, „aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere
ale unui lacăt secret, una singură deschide spre interior.”. Astfel se întâmplă
în cursul unei discuţii de la popotă, cauzată de un fapt divers aflat din presă –
un bărbat îşi ucisese nevasta infidelă fiind apoi achitat –, când punctele de
vedere ale camarazilor săi (fie că se orientează către vinovăţia femeii, fie
către a soţului) i se par insensibile la adevărul faptelor vieţii, reducţioniste, şi o
afirmă ca atare, spre indignarea celor de faţă. Are şi o tentativă de conflict
fizic cu căpitanul Corabu – care, jignit de reacţia sa verbală, vrea să-l
lovească –, oprită însă de hotărârea din priviri („Cred că mi-a văzut în ochi
privelişti de moarte, ca peisajele lunare. Au înţeles toţi că sunt hotărât să
răspund şi apoi să mă omor.” – lovirea superiorului se solda cu tribunal militar
şi ani grei de închisoare).
După acest incident, ieşind de la popotă, Gheorghidiu mărturiseşte unui
camarad, Oprişan, convingerile sale despre rostul iubirii, justificându-şi astfel
reacţia faţă de discuţiile nesărate ale celorlalţi ofiţeri: o iubire mare presupune
contopirea totală a două suflete şi nu poate fi încorsetată în reguli, indiferent
de natura lor, nu poate fi redusă la ideea de datorie sau de libertate a femeii
faţă de bărbat, aşa cum presupuneau în opiniile lor participanţii la dezbaterea
de dinainte, situându-se de o parte sau de alta a cuplului prezent în ştirea de
presă. În plus, naratorul menţionează părerea sa despre naşterea unui astfel
de sentiment: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru
că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să jigneşti atâta
încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te
obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuie prezenţa ei zilnică. […] Psihologia
arată că au tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute
cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism,
voluntar la început, patologic pe urmă.”, după care îl anunţă pe Oprişan că
este hotărât să dezerteze, dacă nu va primi o permisie de două zile, spre a
merge la Câmpulung, solicitare ce îi fusese refuzată de către comandantul de
batalion, căpitanul Dimiu.
Diagonalele unui testament
Capitolul începe brusc, printr-o punere a cititorului în fondul problemei
sufleteşti a naratorului, de la data când are loc istorisirea întâmplărilor: „Eram
însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă
înşală.”, după care va urma povestea iubirii trecute, a evenimentelor esenţiale
desfăşurate până în momentul atribuit redactării textului de către narator.
Iubirea lui Ştefan Gheorghidiu pentru Ela fusese a unui student la filozofie,
bucureştean sărac ce trăia din slujba de funcţionar la Senat, unde fusese
numit de către un fost prieten al tatălui său decedat. Totul a început ca reacţie
de răspuns la faptul că Ela îi arăta mereu, public, dovezi de dragoste: „deşi
nu-mi plăcea, începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai
toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele
mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei
mele iubiri.”. Un orgoliu întărit prin aceea că întreaga personalitate a femeii o
făcea să fie admirată („Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar,
cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi fragedă, cu o
inteligenţă care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte,
era, de altfel, un spectacol minunat. Izbutea să fie adorată de camarazi, băieţi
şi fete deopotrivă, căci înfrumuseţa toată viaţa studenţească.”).
Intrând în prezentarea detaliată a evenimentelor anterioare, naratorul evocă o
vizită la unchiul său, Tache Gheorghidiu, extrem de bogat, petrecută cu puţin
timp înaintea decesului acestuia din urmă. Fiind întreaga familia invitată, Nae
Gheorghidiu – celălalt unchi al lui Ştefan, deputat în calitate de membru al
partidului liberal şi avocat de succes – reproşează ironic defunctului său frate
Corneliu, tatăl lui Ştefan, fost profesor de filosofie, lipsa de spirit practic, spre
a atrage simpatia lui Tache, în vederea obţinerii unei părţi mai substanţiale din
viitoarea moştenire, în testamentul acestuia. Cu toate că îşi riscă moştenirea,
Ştefan răspunde luând parte tatălui său, într-un mic discurs la fel de ironic,
care cuprindea trimiteri la situaţia lui Nae Gheorghidiu: „– Unchiule dragă –
i-am spus, fără să îmi pot tescui în mine nemulţumirea – drept să-ţi
mărturisesc, am cam început să mă împac cu ideea că tata n-a agonisit
avere, ca să ne lase moştenire. Căci moştenirile acestea nu sunt totdeauna
fără primejdie. De cele mai multe ori părintele care lasă avere copiilor le
transmite şi calităţile prin care a făcut avere: un obraz mai gros, un stomac în
stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru
averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva
rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o
buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.”.
Testamentul va cuprinde însă o surpriză, în ciuda replicii acide îndreptate
împotriva lui Nae Gheorghidiu, pe care unchiul Tache părea să-l prefere
întrucât avea acelaşi spirit pragmatic: „Printr-un codicil, datat cu ziua de 27
octombrie, [ziua vizitei menţionate] mie mi se lăsa o quotitate dublă decât
oricăruia dintre ceilalţi moştenitori.”. Acel codicil atribuie în plus lui Ştefan
(„nepotului meu preferat”, zice testamentul) o vilă de lângă Paris, dar Nae
Gheorghidiu, forţând interpretarea textului, atacă actul în instanţă, împreună
cu mama naratorului şi surorile sale, până când acesta din urmă, dezgustat,
renunţă la partea suplimentară, deşi ar fi câştigat procesul, susţineau avocaţii
consultaţi de el.
Dezinteresat la început faţă de o eventuală implicare în afaceri, propusă de
către Nae Gheorghidiu şi constând în investirea banilor moşteniţi, împreună
cu cei ai avocatului proveniţi din aceeaşi sursă, într-o fabrică metalurgică,
Ştefan acceptă în cele din urmă propunerea, la insistenţele soţiei, pe care o
descoperă altfel decât o ştia: „în acest interes al tinerei mele neveste pentru
afaceri, vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaică vag
domesticită, în care se deşteaptă pornirea atavică, atunci când, culcată cu
capul pe pieptul dresorului şi-i linge mâna, dând de sânge, îl sfâşie pe
imprudent, tot aşa aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în
femeia mea porniri care dormitau lent, din strămoşi, în ea.”.
Acea fabrică metalurgică, de clopote, va fi cumpărată împreună cu Tănase
Vasilescu, supranumit Lumânăraru datorită unei afaceri cu obiecte bisericeşti
de la care pornise în agonisitul avuţiei sale, dar după un şir de peripeţii.
Tănase Vasilescu a participat la licitarea întreprinderii, stricând proiectul
avocatului, care s-a retras aparent, până cu o zi înaintea depunerii ultimei rate
de către Lumânăraru, când avocatul a cerut oficial blocarea conturilor bancare
ale contraofertantului său, ameninţându-l astfel cu pierderea contravalorii deja
plătite. Pentru a nu ajunge în acea situaţie, Tănase Vasilescu acceptă să
ofere spectacolul umilitor la care îl supune Nae Gheorghidiu: serveşte,
îmbrăcat cu şorţ de băiat în casă, aperitivele la o masă dată de către deputat
unde „plângând, fără ruşine de el însuşi, implora pe Nae Gheorghidiu să nu -l
nenorocească, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc.”. Cu toate că
afacerea părea bună, lucrurile nu au mers cum trebuie în principal datorită
blocării exportului de aramă de către Germania, de unde se achiziţiona
metalul; în plus, Tănase Vasilescu – analfabet fiind, îşi masca deficienţa
culturală sub pretextul deficienţei de vedere –, responsabil cu organizarea
muncii, nu avea experienţă în domeniul industrial. Deşi situaţia de criză a fost
rezolvată de către deputat, prin cumpărarea unui depozit guvernamental cu
material metalic, prin intervenţie la nivel ministerial, Ştefan s-a retras din
afacere, socotind-o incompatibilă cu structura lui psihică în urma intervenţiilor
neortodoxe ale unchiului.
După ce a trecut prin experienţa obţinerii metalului pe căi lăturalnice şi a
umilirii lui Tănase Vasilescu printr-o manevră legală dar imorală, naratorul
concluzionează asupra României din perioada primului război mondial:
„Fireşte că viaţa ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioţii
noştri, în măsura în care toată observaţia ar putea fi adevărată, par să fie, ca
toţi orientalii, de un aprig şi vulgar senzualism. Ceea ce nu se poate obţine pe
cale sufletească şi de constrângere a conştiinţei, se obţine uşor prin femei,
care, dacă ştiu să se refuze şi să manevreze cu trandafirul roşu, nu cunosc
refuzul. Situaţii se fac şi se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aici o
nuanţă, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu
poate obţine după umilitoare audienţe, obţine o actriţă într-o convorbire
telefonică de un minut. Mai au acelaşi succes cei influenţi, care pot practica
dictonul: «Do ut des», exact: dă-mi, dacă vrei să-ţi dau şi eu.”.
E tot o filozofie...
Surprinsă plăcut de succesul pe care îl avusese Ştefan prezentând la
seminar Critica raţiunii practice de Immanuel Kant, Ela îi cere să-i răspundă la
întrebarea „ce naiba vor toţi filozofii aceştia?”, pusă cu „ochii mari şi albaştri,
încruntaţi de necaz.”. În răspunsul său, Ştefan Gheorghidiu se arată adept al
relativismului filozofic („adevărul nu-l putem şti niciodată, niciodată...
dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumuseţea are pete şi e
trecătoare...”) şi afirmă că fiecare sistem de gândire filozofică nu constituie
decât dezvoltarea unei premize iniţiale, nedemonstrabilă. „Căci, [continuă el
relatarea răspunsului său dat atunci Elei] în general, aceste sisteme sunt
capodopere de logică şi metodă. Numai dacă le admiţi însă punctul de
plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii şi
nebunii sunt cei mai mari adepţi ai logicii.”. Lecţia de filozofie rostită cu acest
prilej cuprindea mai departe descrierea pe scurt a câtorva mari sisteme
filozofice, din punctul de vedere al modului în care aceste sisteme prezintă
cunoaşterea umană. (De pildă, pe baza premisei potrivit căreia „Numai prin
simţuri putem cunoaşte ceea ce e de cunoscut, prin experienţă.” precum şi pe
baza
Episcopul Berckley trage concluzia că dacă totul nu există decât câtă vreme e
cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; şi cum
cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există şi
senzaţiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul
provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai un vis al spiritului.”,
afirmase atunci naratorul.) Şi se termină, această prelegere ţinută în patul
conjugal, printr-o apropiere erotică începută ca un joc: „conturam, abia
atingându-le cu gura, buzele moi şi cărnoase, iar când înfiorat le simţeam
întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă
apropiam de urechiuşe. Îşi răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în
călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptăţii,
vădind goală, floarea de mătase galbenă din mijloc, în lumina cristalină crudă
a lămpii.”.
Anişoara, o verişoară a lui Ştefan Gheorghidiu, măritată cu Iorgu, proprietar
de moşie, începe să o aprecieze pe soţia lui Gheorghidiu şi o introduce în
viaţa mondenă a capitalei, ce o atrage din ce în ce mai mult. Drept urmare
începe să devină nemulţumită de înfăţişarea fizică a bărbatului ei, căruia îi
recomandă insistent înnoirea garderobei, în conformitate cu moda vremii.
Uşor neliniştit de aceste schimbări de atitudine, Ştefan începe să îşi piardă
echilibrul psihic, deoarece femeia, remarcă acesta, „Era în toate planurile
mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară,
în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea,
nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu
domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem
Universitatea.”.
Nervozitatea lui ajunge la paroxism cu prilejul unei excursii în grup la via de
lângă Odobeşti proprietate a unui dintre membrii „bandei” de prieteni comuni
în care îi introdusese Anişoara. Pe tot drumul către Odobeşti, dar şi acolo, Ela
manifestă un interes aparte pentru un anume G., „vag avocat, dansator foarte
căutat de femei, pe care le învăţa, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare,
un dans nou, la modă: tango.”, menţionase naratorul anterior relatării
excursiei. Drept urmare atracţiei faţă de acel bărbat, evidentă în gesturile
soţiei, Ştefan are o reacţie de gelozie misogină împinsă la limită şi bănuie
chiar o legătură adulterină efectivă între cei doi, desfăşurată acolo: „Sunt clipe
când ura şi dezgustul meu faţă de femei devin atât de absolute, că socotesc
că de la oricare dintre ele te poţi aştepta la orice. Astfel ca, într-o excursie, s-o
descoperi în camera unui domn, nu mi se pare imposibil, cu toată oroarea pe
care mi-o inspiră o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de
aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedică pentru o femeie care, când
iubeşte iar, e gata pentru toate neruşinările şi imprudenţele. Bineînţeles,
trebuie să fii dintre cei care cred în nobleţea feminităţii în general, dintre cei
care au nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre cei care au jucat totul pe
cartea ei, ca să vorbeşti de «neruşinare» şi de «infamie», altminteri totul
rămâne un amuzant desen”.
Găseşte şi o explicaţie atitudinii sale, atunci când o vede nefericită pentru că
G. făcuse curte şi altei femei din acel grup – „Crezusem, cu un secret orgoliu,
că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din
cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e
atât să fii lipsit de voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi
credeai că singur poţi s-o trezeşti (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era
adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună.”. Cerându-i
explicaţii soţiei (dar indirect, prin afirmarea dorinţei lui de a divorţa, după ce
s-au retras în dormitorul lor), aceasta consideră că totul nu a fost decât un joc
firesc, pe măsura regulilor societăţii mondene în care intraseră. Ceea ce nu
face decât să-l dezguste şi mai mult – „Sunt cazuri când experţii, într-un
tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă
de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream
acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap
străin şi vulgar.”.
Dar un strop de echilibru sufletesc îi va fi adus naratorului într-o convorbire
ulterioară cu „O doamnă, poate încă tânără, faimoasă frumuseţe aventuroasă
pe vremuri.”, care, înţeleaptă, îi va spune, printre altele, că „femeia înşală
numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.”.
Asta-i rochia albastră
Pentru a se răzbuna, eroul narator afectează a avea o relaţie întâmplătoare
cu o altă femeie, în timpul când el şi soţia lui se află invitaţi la masă de către
nişte prieteni; stratagemă de succes, căci „Fără grijă de spectacol, ca un
animal rănit, nevastă-mea se trântise într-un fotoliu şi nu vorbea cu nimeni.”,
afirmă el, completând apoi: „Simţeam acum că e o jucărie în mâna mea. Că
puteam s-o umilesc, s-o fac să sufere şi mai mult, dar la ce folos? Îmi venea
să-i spun: uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul nostru trecut.
Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat?”. După câteva zile,
profitând de o nouă întâlnire colectivă unde participase şi G., vine rândul Elei
să se răzbune, prin acelaşi procedeu al flirtului declarat, făcut evident public,
iar Ştefan reacţionează – după ce o chemase acasă pe soţie şi aceasta
refuzase să plece de lângă celălalt bărbat – ducând acasă, în patul conjugal
„o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”.
Ca răspuns faţă de revolta soţiei din momentul când a văzut fapta („– În patul
meu, o adunătură de pe stradă?”), femeia cu care se culcase Ştefan va
răspunde cu bunul simţ specific ocupaţiei sale: „– N-ai decât să dormi în el,
madam, nu să umbli noaptea teleleică.”. Apoi, rememorează în continuare
Gheorghidiu, „Am frământat întreaga noapte trupul femeii străine, cu o furie
deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot ce oferă una, îţi poate oferi şi
cealaltă şi că nu merită, că e ridicul să suferi atât de mistuitor, pentru atât de
puţin lucru.”.
După acest ultim conflict Ela îşi părăseşte soţul, dar pasiunea lui continuă să
se desfăşoare cu aceeaşi intensitate: „Simţeam că femeia aceasta era a mea
în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la
începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel
amândoi.”. Aceasta dincolo de relativismul conştient al perspectivei, căci
acele întâmplări şi trăiri sunt nesemnificative în context universal, dar pentru
cel care le parcurge „au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea
Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aştri în
necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei. Şi, în
organizarea conştiinţei mele, femeia mea era mai vie şi mai reală decât
stelele distrugător de uriaşe, al căror nume nu îl ştiu.”. Şi o întâlnire
întâmplătoare, pe stradă – când, printre altele, discută despre rochia albastră
a femeii, pe care soţul nu o mai recunoaşte, sub tensiunea psihică a separării
–, îi va aduce în cele din urmă pe cei doi iarăşi împreună, în ciuda gestului
soţiei din momentul când înţelege că partenerul ei cedase („Şi-a muşcat, cu o
satisfacţie vulgară, buza de jos, ca şi când ar fi spus, câştigând prinsoarea:
«A, domnule, în sfârşit!»”).
Sub aspectul momentului politic, Ştefan Gheorghidiu rememorează
participarea sa la o şedinţă a Camerei, unde se dezbătea problema intrării
României în război, în alternativă cu păstrarea statutului de neutralitate,
susţinută de către opoziţie. În discursul conclusiv favorabil participării la
război, unul dintre membrii guvernului respinge argumentul proastei înzestrări
a armatei, al lipsei unei artilerii competitive, susţinând demagogic că „Vom
învinge pentru că soldaţii noştri se vor lupta cu baioneta – şi nu e tun care să
reziste baionetei româneşti – împotriva oricărui armament, iar când baioneta
se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinţii… (aplauze delirante).”.
Sub aspectul carierei sale intelectuale, naratorul înregistrează revenirea la
Universitate, unde îşi dă examenul restant de anul trei, pe când întâlnirile
soţiei cu G. în grupul de prieteni au contenit, ceea ce nu a însemnat însă şi
blocarea suspiciunilor soţului gelos, care păstrează în minte posibilitatea unor
relaţii secrete, ale celor doi.
Între oglinzi paralele
Concentrat de două săptămâni la Azuga, Ştefan revine în Bucureşti pe
neaşteptate pentru soţia sa, noaptea, şi găseşte casa „goală ca un mormânt
gol”, ceea ce îl afectează moralmente mai ales: „Ştiam că iubirile sunt
trecătoare, dar îmi spuneam că sfârşiturile trebuie să fie cinstite, ca între
oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart
elegant, se salută cu cordialitate şi, la nevoie, cu părere de rău că totul a
durat atât de puţin, iar sfârşitul acesta de metresă-servitoare, cu atât dispreţ
faţă de o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată infamie.”.
La revenirea Elei îi propune un divorţ amiabil, cu însuşirea culpei de către soţ,
ceea ce ea acceptă, dar frământările lui reîncep, mai întâi construind ipoteze
asupra motivelor lipsei de acasă, apoi considerând iubirea trecută drept
autoînşelare („Tot trecutul îmi apărea cu alt înţeles decât cel cu care eram
obişnuit. Iar una dintre cele mai dureroase operaţii erau aceste concluzii pe
care trebuia să le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu
mă iubise.”).
Pentru a-şi calma sensibilitatea rănită, naratorul are alte relaţii sexuale, prilej
pentru el de a constata prin opoziţie cu mai vechea sa dragoste „că iubirea
fizică frumoasă e o profanare. E nevoia de a zdrobi într-o îmbrăţişare, odată
cu trupul frământat şi sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. […] E
bucuria de a vedea, răvăşită, leşinată de voluptate – prin tine – femeia dragă
cu sufletul zăpăcit de această goană continuă, şi pe urmă încremenit în
spasm, ca în faţa unui miracol.”.
Aflând că este bolnavă, Ştefan trimite flori şi cărţi soţiei sale, apoi se întâlnesc
din întâmplare la un concurs hipic, care declanşează un şir de întâlniri căutate
şi cu funcţie terapeutică pentru cel suferind din amor şi intrat în sevraj, căci,
recunoaşte acesta, „Prezenţa femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui
detracat […]. O săptămână după ce o vedeam, eram totdeauna mult mai puţin
obsedat de ea şi aveam o senzaţie de vindecare.”. O vreme îşi găseşte o altă
satisfacţie, spirituală, în speculaţii pe care le consideră inedite asupra
sistemului filozofic kantian („am simţit înfiorat, că poate exista o lume
superioară dragostei şi un soare interior, mult mai calm şi mult mai luminos în
acelaşi timp.”), până când va descoperi, dezamăgit de sine, aceleaşi
interpretări kantiene la Giovanni Papini.
Soluţionarea conflictului se va produce când Ştefan descoperă printre hârtiile
rămase în casă de la Ela o scrisoare a verişoarei sale Anişoara, din data
revenirii lui inopinate în Bucureşti, prin care îi invită consoarta să doarmă la
ea peste noapte, căci soţul, Iorgu, plecase la moşie şi îi era urât singură.
Apoi, în regăsirea celor doi, „O săptămână întreagă, o lună, a fost o beţie de
dureri amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor
în alcool. Tot trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai
ales după fericirea ei, acum nestăpânită.”. Şi, pentru a fi mai aproape de soţ,
Ela se mută în Câmpulung de unde, în scrisori zilnice trimise celui aflat sub
arme „descria micile ei bucurii singuratice în această staţiune de vară. Să
citească dimineaţa câte o carte, pe bancă, pe bulevard sau în parc, urmărind
jocul copiilor, cu bonele lor, să se ducă la piaţă să cumpere brânzeturi,
zmeură şi mere, să doarmă leneşă după masă”...
Ultima noapte de dragoste
Istorisirea se reîntoarce la momentul iniţial, cel de la care porneşte nararea
întâmplărilor anterioare conflictului de la popotă, care a declanşat şirul
rememorărilor. Căpitanul Dimiu, conducătorul batalionului din care făcea parte
Ştefan Gheorghidiu, îi aprobă sublocotenentului narator, după intervenţia lui
Orişan, o deplasare la Câmpulung, unde îi solicitase „negreşit” Ela prezenţa,
dar nu ca permisie ci sub pretextul unei recunoaşteri în zona Rucărului, căci
„E ordinul regimentului să nu părăsească nimeni unitatea.”, se justifică Dimiu.
Ştefan o descoperă pe soţia sa izolată de mediu, căci nimeni nu o salută în
cursul plimbării de dinainte prânzului prin staţiune, de aceea resimte „un val
de recunoştinţă umilă pentru femeia aceasta care n-avusese măcar
curiozitatea să se intereseze de ceilalţi oameni, Mi se părea concludentă
această atitudine a ei… şi-mi reproşam neîncrederea şi neliniştea de altădată.
Simţeam voluptatea unei posesii depline a trupului şi a sufletului ei.”. Uşoara
îmbătrânire a trupului, care îşi pierduse frăgezimea şi elasticitatea juvenile, îl
determină să trăiască şi mai intens momentul iubirii lor („Îmi plăceau, parcă
mai mult ca oricând, aceşti sâni molatici şi ascultători, care îmi umpleau, cu
greutatea lor dragă, palmele, luându-le forma, şi îmi lipeam, cu o dureroasă
bucurie, obrajii de coapsele cu frăgezimi molcome de petale, care altădată
tresăreau elastice şi nervoase.”).
Toată bucuria întâlnirii se va prăbuşi însă ca un castel de cărţi de joc, în două
etape, mai întâi prin descoperirea gestului preţios din momentul când,
dezbrăcată, îşi aprinde o ţigară: „În zilele noastre de dragoste
adevărată nevastă-mea n-avea niciodată, goală, poze de eleganţă studiată.
Frumuseţea ei era toată spontaneitate şi mişcare. Trântea cu picioarele în
perne, se înghesuia sau se răsucea ca să-şi caute ciorapii şi orice mişcare a
ei crea o atitudine de nud în pictură, neasemuit de frumos, de care ea nu-şi
dădea seama. Ca să-şi ia o ţigară, ca acum, şi-ar fi răsucit mijlocul, sau ar fi
întins amândouă braţele, sau ar fi făcut orice altă mişcare, dar gestul acesta
«distins» mă îmbolnăvea prin sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă că mă
înşela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de
a poza goală, de a «face impresie», de care ea nu-şi dădea seama, şi care
era revelator pentru ceea ce nu ştiam eu.”. Apoi prin cererea soţiei de a
depune pe numele ei lirele englezeşti din bancă, sub pretextul de a fi protejată
în cazul că el ar muri pe front, ceea ce îi determină lui Ştefan o reacţie de
suspiciune, motivată prin faptul că îi lăsase femeii prin testament toată
averea, iar o asemenea solicitare însemna că „Dorea, fără îndoială, ca,
adăpostită de griji, să se despartă de mine.”.
Plimbându-se iritat şi solitar prin Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu îl vede pe
G. şi reacţionează interior pe măsură – „Nu mă mai îndoiam acum, venise
pentru ea aici, îi era deci sigur amant. Poate că împreună hotărâseră
chemarea mea de pe graniţă, pentru actul de donaţie.” – apoi se hotărăşte să
deconspire trădarea. Pretextează o întâlnire cu colonelul comandant de
regiment în cursul căreia i se ceruse reîntoarcerea de urgenţă la unitatea
militară şi se cazează la hotel, spre a-i surprinde noaptea pe cei doi, cu
hotărârea de a se răzbuna, dar întâlnirea cu colonelul şi ordinul de
reîntoarcere chiar vor avea loc, astfel încât Ştefan este obligat să revină la
Ela, sub pretextul că a uitat un ordin al regimentului. În timp ce se preface a
căuta respectivul document Ela îi arată un bilet de la G. („Doamnă, sunt de
azi, de la prânz, la Câmpulung, ca să-mi văd o mătuşă şi nişte verişoare.
Dacă vreţi, răspundeţi-mi când pot veni să depun omagiile mele la picioarele
d-voastră.”), ceea ce îi va linişti soţul.
Pe drum însă, în trăsură, sublocotenentul află de la colonelul care nu
cunoştea tribulaţiile sale sentimentale câte ceva despre acel G.: comandantul
regimentului îl întâlnise de mai multe ori în Câmpulung, unde G. venea spre a
sta de obicei câte două sau trei zile, dar de astă dată sosise în Câmpulung cu
două săptămâni înainte. Ceea ce-l va face sigur pe Gheorghidiu în privinţa
relaţiei soţiei cu acel bărbat îl constituie faptul că femeia îi vorbise despre un
iminent consiliu de coroană în care urma să se decidă intrarea României în
război, or aceeaşi informaţie i-o va da şi colonelul, cu precizarea că provine
de la G. În plus, colonelul reproduce istoria unei aventuri amoroase a rivalului,
aflată tot din gura acestuia şi teribil de asemănătoare cu cea în care Ştefan
revenise în Bucureşti fără a-şi găsi acasă nevasta.
Ajuns în unitate, pe fondul unei surescitări extreme („Tot ce era în mine
căpătase o viaţă exasperată, ca şi când un virus puternic rupsese ţesuturi
abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în organ şi-l izbea în creier, ca un
puhoi în mal.”) sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu primeşte ordinul de luptă
– România intrase în război şi el urma să comande vârful avangardei, în cea
dintâi operaţie militară la care participa, o pătrunderea pe direcţia Bran.
CARTEA A DOUA
Întâia noapte de război
Ştefan Gheorghidiu este hotărât să participe la desfăşurarea războiului cu
toată fiinţa sa, motivul fiind acelaşi, erotomania, dar deplasat către alte ţinte
decât Ela („Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în
Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o – decât într-o dragoste
absolută. M-am înşelat o dată, aş mai putea încerca, din nou, de aceea nu
vreau să fiu scăzut, de la început, faţă de femei, prin nici o lipsă în organismul
sufletesc.”). Poziţia sa în avangardă, la trecerea graniţei cu Austro-Ungaria, îi
dă conştiinţa de pionier, de deschizător de drumuri: „Sunt înaintea tuturor
milioanelor din neamul meu; în faţa mea cu o şosea, cu garduri, cu întuneric
şi cu moartea plutind în toate.”. Şi meditează asupra modalităţilor de a deceda
în război, problemă devenită mult mai importantă decât a infidelităţii soţiei,
pentru că „De vreme ce tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci şi nu
când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment fundamental:
atacând, îţi alegi tu, parcă, moartea; urmărit de altul şi ajuns din urmă,
moartea ţi-e impusă. Eşti în clipa morţii, în întâiul caz, un sinucigaş, în al
doilea un ucis, şi încerci toate sentimentele celui asasinat.”. Cu alte cuvinte,
moartea, devenită aproape sinucidere în atac, însemnează libertate, opţiune
personală, aceasta în spiritul filosofiei existenţialiste, care considera
sinuciderea drept formă supremă a libertăţii. Acestea în opoziţie cu iubirea
pentru Ela, ce însemnase obsesie, prizonierat al conştiinţei. O altă experienţă
trăită de către personaj o constituie cea a faptului că în război poţi să ucizi
relativ uşor atâta vreme cât inamicul este departe, cât nu îi vezi chipul, cât nu
îl percepi ca individ ci ca simplă cifră într-o statistică; trăgând de la distanţă „E
o pasiune de vânător şi regretăm sincer că nu vedem căzând net. Mă
îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt
soldaţi ca de plumb. Nu el văd faţa. […] Căci e distanţa, e lipsa acelei
reprezentări a conţinutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume,
dar rareori văzându-i în carne şi oase pe oamenii care poartă acel nume.”.
Atenţia naratorului se orientează însă şi către fapte reprobabile din afara sa,
în momentul când notează – unitatea lui aflându-se pe deal, în avanposturi,
faţă de Tohanul-Vechi – că „Soldaţii trimişi jos să ne facă rost de bunătăţi
pentru masă ne vestesc că prin satele cucerite şi, cu toţi cei doi ani de război,
bogate în vite grase, de soi şi de alte frupturi gospodăreşti, mulţi dintre cei de
la trenurile regimentare şi de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece şi cu
socoteală.”.
Fata cu obraz verde. La Vulcan
În satul Vulcan sosesc ţărănci românce „să se plângă bocind că de îndată ce
satul a fost părăsit de unguri, casele au fost jefuite de ţiganii care locuiesc la
margine.”. Ştefan Gheorghidiu face anchetă şi găseşte vinovată o
ţigăncuşă, „de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, mijlocie de statură.
Are obrazul desăvârşit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca
nişte prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roşcată a părului, la
verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, şi la verdele albăstrui al ochilor,
mă uimeşte de rămân o clipă încremenit.”, notează el, cu precizarea că, la
solicitarea fetei, care i se înfăţişează ca „sfântă a păcatului”, de a rămâne cu
ea, răspunde printr-un refuz ce s-a răsfrânt apoi în el ca „o prăbuşire de
tristeţe”.
Întâmplări pe apa Oltului
Se ordonă forţarea râului Olt şi un ţăran al locului denunţă două femei, Maria
şi Ana Mănciulea, drept spioane în favoarea inamicului; anchetate de către
Ştefan Gheorghidiu, vor fi arestate în ciuda faptului că ele resping acuza şi nu
există dovezi. În legătură cu planul de trecere a Oltului simultan de către toată
divizia, Ştefan manifesta reţineri, care se vor dovedi ulterior întemeiate, toate
batalioanele fiind iniţial respinse. Forţarea râului se petrece totuşi, dar cu
ajutorul uneia dintre femeile acuzate de spionaj, Maria Mănciulea, care
ghidase un regiment printr-un loc favorabil trecerii. Colonelul comandant al
batalionului din care făcea parte naratorul a fost ucis, pe malul opus, în timp
ce conducea asaltul trupelor sale.
Post înaintat la Cohalm
Cohalm este „Un orăşel cu străzi rural de largi, cu case săseşti, cu porţi înalte,
închise şi cu ferestre ca de cetate. O piaţă întinsă în mijloc – poate pentru
bâlci, duminica. E aşezat la întâlnirea a două văi, din fundul cărora urcă uşor
coaste line, de un verde dulce, bălţat ici şi colo de pete negre – petece risipite
de pădure.”. Se petrec mici întâmplări specifice războiului: soldaţii maghiari
rechiziţionează vitele ţăranilor din Stena, saşii din Cohalm reclamă un soldat
din subordinea lui Gheorghidiu pentru a fi luat o fată şi a o fi dus în pădure,
însă era vorba doar despre cercetarea unei acuze de spionaj aduse fetei.
Ofiţerii discută uşor dezamăgiţi de lipsa angrenării în bătălii majore („Popescu
găseşte că războiul nu e prea grozav. Sunt de o părere cu el. Viziunea de
sânge şi foc, mii de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit,
încâlcite lupte corp la corp, ape înroşite, nu le-am întâlnit până acum.”). Lui
Ştefan Gheorghidiu i se ordonă să ocupe o poziţie înaintată, de supraveghere
a inamicului, la doi kilometri de Cohalm, unde suferă cumplit din cauza frigului
(era în ţinută de vară).
Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu
Divizia din care face parte şi Gheorghidiu înaintează către Sibiu, însă
dezorganizat, lipsită o concepţie tactică bine articulată („– Asta e înaintare?
Nu vedeţi că e câmpul plin de batalioane româneşti, ca la manevre? Fără
legătură… fără conducere. N-aţi văzut că ieri artileria noastră a tras în
propriile trupe şi n-a fost nici un mijloc să i se comunice lungimea tirului?”,
protestează Orişan). Artileria germană loveşte compania lui Ştefan, aflată în
ariergarda batalionului şi neputându-se adăposti din pricina poziţionării pe
teren deschis („Suntem aşa, sub cerul vast, şi pământul nu vrea să ne
primească. Trăsnetele vin mereu în noi dar flăcările nu le vedem, căci
închidem cu încleştare ochii.”), ceea ce îl face pe un soldat să repete
necontenit, în stare de şoc, aceleaşi cuvinte: „– Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu.”. Mor şaisprezece oameni din companie.
Notând impresii la desfăşurarea evenimentelor de mai sus, naratorul
menţionează a se fi întrebat obsesiv „Sunt dintr-un neam inferior? Ce aş fi
făcut dacă aş fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o
dată? E aceasta inferioritate de rasă?”. Şi tot el aduce o rectificare, în nota de
subsol la propriu text, afirmând că nimeni nu rezistă psihic atunci când este
lovit direct, ţintit, aşa cum fusese cazul lor, şi aduce drept argument o remarcă
similară datorată ofiţerului – şi scriitorului – german considerat model de
eroism, E. Jünger, din cartea sa, Vijelii de oţel.
„Wer kann Rumänien retten?”
Acelaşi Orişan îl întrebă pe Gheorghidiu, „cu gând îngenunchiat” şi repetând
un titlu de articol dintr-un ziar german găsit întâmplător, „Wer kann Rumänien
retten?” („Cine va putea salva România?”), deoarece situaţia pe front
devenise dificilă. O scrisoare a Elei îi mulţumeşte pentru donaţia pe care o
făcuse în cele din urmă („ai fost atât de drăguţ în chestia lirelor”) şi precizează
– mincinos, consideră bărbatul – că este „singură toată ziua”, dar epistola nu
îi trezeşte nici un fel de reacţie particulară („Acum totul e, parcă, din alt tărâm,
iar între noi abia dacă e firul de aţă al gândului întâmplător.”).
Extenuat („De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De trei zile şi
trei nopţi n-am dormit decât aseară, în şanţul şoselei, două ore, şi azi
după-masă alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar un sprijin, în
noroiul care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi.”) şi profund
depresiv („E în mine o tristeţe mânjită, ca de moarte.”), este rănit la mâna
stângă şi ajunge în convoiul sanitar, unde cunoaşte un ofiţer german luat
prizonier. Acesta, cu referire la faptul că trupele româneşti trecuseră, în mod
neaşteptat pentru nemţi şi făr

Enigma Otiliei

Felix Sima,un tanar de 18 ani,vine in Bucuresti la unchiul sau Costache

Giurgiuveanu pentru a urma Facultatea de medicina.Ajuns la adresa indicata
Otilia,pupila batranului,il invita in casa unde cunoste membrii familiei: matusa
Aglae,unchiul Simion si copiii acestora Titi.,Aurica ,Olimpia, ginerele Stanica
Ratiu precum si prietenul de familie Leonida Pascalopol.
A doua zi Otilia ii arata locuinta, el remarca felul jucaus al fetei si este
surprins cand gaseste o scrisoare adresata acesteia, pe numele Otilia
Marculescu.Fata este ravnita de Leonida Pascalopol si invidiata de toti
membrii familiei Tulea.
Felix, curios de enigma numelui Marculescu descopera soarta Otiliei care nu
este cu mult diferita de a sa. Fata a ramas orfana de mica si este crescuta de
tatal sau vitreg, mos Costache.Pascalopol a cunoscut-o pe mama Otiliei si de
atunci i-a ajutat foarte mult, Otilia purtandu-i o stima deosebita.
Rugat de Aglae,Felix il mediteaze pe Titi care a ramas corigent,si in aceste
imprejurari sora sa Aurica se ataseaza de tanar. El,insa, se simte tot mai
atras de Otilia pe care o admira si cu care petrece din ce in ce mai mult
timp.Vede insa in Pascalopol un rival.
La inceputul lunii august, Olimpia, cel mai mare copil al Aglaei isi face aparitia
acasa impreuna cu Stanica, concubinul ei, cu care are un copil. Simion nu-si
recunoaste fiica si refuza sa-i dea o casa de locuit si zestrea sa.
Stanica, prin minciuni si scrisori adresate domnului Pascalopol cum ca se
impusca, reuseste sa stranga ceva bani de la toti si sa-l induplece pe Simion
cu motivarea ca mai are cateva luni de trait,sa-i dea zestrea Olimpiei.
La invitatia lui Pascalopol,Felix si Otilia se duc la mosia acestuia,unde tinerii
profita de timpul petrecut impreuna,iar dupa doua saptamani revin acasa.
Intre timp, fiul Olimpiei si al lui Stanica, Aurel Ratiu, moare, iar tatal induiosat
ii publica in ziar decesul amintind toate rudele, in speranta de a obtine cat
mai mult sprijin financiar.
Stanica este interesat de averea lui mos Costache si in acest scop il aduce pe
un oarecare doctor Vasiliade pentru a-i pune diagnosticul ca este bolnav.
Singurul care descopera planul este Pascalopol, si-l avertizeaza pe batran.
Intre Felix si Otilia se cladeste o relatie de profunda prietenie si atasament.
Felix ii marturiseste iubirea, iar Otilia pare si ea induiosata,insa priveste totul
in mod copilaresc.Grija sa pentru Felix pare mai mult a unei surori.Rusinat,
Felix isi pune pe hartie toate sentimentele sale, trimitandu-i Otilei scrisoarea,
insa ea nu-i da nici un raspuns.
Intr-un moment de gelozie, Felix o roaga pe Otilia sa nu se mai intalneasca cu
Pascalopol, insa tot el, invitat de acesta la el acasa, isi da seama de greseala
facuta fata de Otilia.
In casa discutiile despre adoptia Otiliei de catre mos Costache declanseaza un
nou val cu scandaluri din partea Aglaei. In cele din urma fata ii cere lui mos
Costache sa nu intocmeasca formalitatile de adoptie si pleaca cu Pascalopol la
mosie, spre surprinderea lui Felix, care ramane dezamagit.El se refugiaza in
bratele unei curtezane Georgeta.
Felix are ocazia sa-l cunoasca pe Weissmann, un coleg de facultate care-i
trezeste pasiuni nebanuite pentru poezie. Discutiile avute cu acesta ii
dezvaluie situatia materiala dificila a studentului, dar si spiritul practic al
acestuia, care face injectii si consulta diferite persoane pentru a-si intretine
fratii si surorile.
Cina la restaurantul domnului Iorgu in cinstea aniversarii fiicei sale minore ii
reunesc la aceeasi masa pe Georgeta cu generalul, pe Stanica, Olimpia,
Aglae, Titi, Felix si mos Costache. Aglae pare foarte interesata de viitorul fiicei
celor doua gazele in speranta ca o va casatori cu Titi, in timp ce Felix se simte
din ce in ce mai jignit de purtarile Georgetei.
La inceput, dupa o usoara criza, familia Tulea ignora purtarile lui Simion, care
incepuse sa aiureze, insa vazand ca situatia devine insuportabila, Aglae
ajutata de Stanica si de Weissmann il duc la un sanatoriu. Titi se afla in
centrul atentiei pentru Aglae care urmareste sa-l insoare cat mai bine spre
dezamagirea Aurichii si a Olimpiei.
O nepoata a sa de 16 ani pe nume Lili isi manifesta dorinta de a se casatori,
iar Stanica il recomanda tatalui acesteia pe Felix Sima, in special pentru ca
dorea a aduce in randurile familiei sale si oameni culti.
Felix viseaza ca Otilia canta la pian, insa spre surprinderea sa totul pare a fi
realitate.
Revazandu-se, cei doi povestesc indelung,in timp ce Felix se simte tot mai
atras de Otilia si de schimbarea acesteia.
Mos Costache are planurile sale cu cei doi tineri incepand sa adune materiale
de constructii pentru o casa unde cei doi, Felix si Otilia aveau sa stea dupa
moartea sa.
Stanica ii face cunostinta lui Felix cu Lili spre supararea lui Titi care este atras
de fata si nu intelege de ce toate sunt atrase de baiatul doctorului Sima.
Din cauza unei usoare insolatii si a efortului, mos Costache are un atac, in
urma caruia toata familia Tulea isi petrece doua zile in casa batranului
ignorand boala acestuia. Pascalopol aduce un doctor avizat, profesor la
universitate, care recomanda multa liniste si odihna bolnavului.
Mos Costache se insanatoseste si ii alunga din casa pe toti cei din familia
Tulea fiind de acord cu propunerea lui Pascalopol de a deschide un cont in
banca pe numele Otiliei cu suma de 300000 lei, insa nu-i da banii,
increzandu-se in sanatatea sa. Mosierul deschide contul si depune in el
100000 lei pe numele Otiliei.
Dupa infarct mos Costache devine din ce in ce mai speriat de moarte, la
aceasta contribuind si Stanica care ii povestea tot felul de nenorociri.
Consulta diferiti doctori, urmeaza chiar un tratament chetuind bani pe
medicamente si invita si preotii sa-i sfinteasca casa. Vinde apoi anumite
imobile si aduce in casa o menajera pe nume Paulina, dar care nu sta mult
pentru ca batranul ii descopera interesul fata de averea sa.
Aurica se spovedeste preotului Suica, marturisindu-i dorinta de a se casatori
cu un evreu si anume cu Weissemann,iar Stanica o indeamna pe Otilia sa-l
convinga pe Felix sa se casatoreasca cu Lili.
Mos Costache ii daruieste lui Pascalopol 100000 lei pentru Otilia.Stanica, dupa
indelungi cautari afla locul unde sunt ascunsi banii si-l jefuieste.Mos Costache
este surprins de atac si in urma efortului moare.
Stanica divorteaza de Olimpia si se casatoreste cu Georgeta, iar apoi intra in
politica.
Otilia se casatoreste cu Pascalopol si pleaca impreuna la [SC1] Paris.
Felix, cu ocazia razboiului, devine doctor,apoi profesor universitar si se
casatoreste bine intrand in cercuri inalte.
Se intalneste intamplator cu Pascalopol pe tren si afla ca acesta a divortat de
Otilia, fiind acum casatorita cu un om bogat din Buenos Aires. Fotografia
aratata nu mai aduce nimic din ceea ce era odinioara Otilia. Amintirile acelei
idile se naruiesc in cuvintele lui mos Costache: „Aici nu sta nimeni”.
O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867

Aparut initial in primele numere ale Convorbirilor literare si imediat

apoi in volum, studiul va fi inclus, incepand din 1892, in toate
editiile Criticelor maioresciene, insemnatatea lui este capitala nu
numai in opera autorului sau, dar si in intreaga istorie a culturii
romanesti. S-ar putea pe drept cuvant afirma ca el reprezinta
certificatul de nastere al criticii noastre literare modeme.

Maiorescu isi organizeaza expunerea in doua ample sectiuni tratand

despre ceea ce numeste el "conditiunea materiala" si "conditiunea
ideala" a poeziei. Cele dintai consideratii cuprind insa cateva
clarificari fundamentale care indica limpede si mai presus de toate
intentia de a fixa statutul autonom, specific al poeziei si al artei in
general: "Poezia, ca toate artele este chemata sa exprime frumosul;
in deosebire de stiinta, care se ocupa de adevar. Cea dintai si cea
mai mare diferenta intre adevar si frumos este ca adevarul cuprinde
numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei manifestate in materie
sensibila."

Fiecare arta isi are materialul sau propriu in care se realizeaza

(lemn, piatra, culori, sunete), o particularitate a poeziei fiind faptul
ca ea nu si-l gaseste in lumea exterioara, fizica sau naturala,
cuvintele neinsemnand pentru ea decat un "organ de comunicare",
distinctie cu atat mai interesanta si mai importanta cu cat confuzia
dintre limba si materia operei literare este mai raspandita si mai
persistenta. in realitate, observa pe buna dreptate Maiorescu,
materialul poetic "se cuprinde numai in constiinta noastra si se
 compune din imaginile reproduse ce ni le desteapta auzirea
cuvintelor poetice". Am zice astazi, neputand totusi contesta
caracterul sensibil al limbii, ca adevarata ..materie" a poeziei nu
este intr-adevar cea lingvistica. in ciuda caracterului ei concret, ci
aceea imagistica Maiorescu sesizeaza aici cu exactitate statutul de
existenta imaginara al creatiei literare Scopul poeziei fiind asadar
acela de a destepta "prin cuvintele ei imagini sensibile in
fantezia auditoriului", iar nu de a formula reci idei abstracte,
misiune ce revine prozei, se intelege stiintifice, straduinta cea mare
a adevaratului poet va fi de a gasi si valorifica mijloacele cele mai
expresive ale limbii. in general, cuvintele si-au pierdut dc-a lungul
timpului sensul lor concret si plastic, incat artistului i se impune in
mod imperios obligatia de a le revitaliza ori insensibiliza prin
procedee speciale. in primul rand insa, trebuie desigur preferate
vocabulele care si-au pierdut intr-o mai mica masura caracterul lor
sensibil originar. Exemplele lui Maiorescu nu le indica totusi propriu-
zis pe acestea, cat mai cu seama asocierile cu valoare metaforica
sau oricum figurativa. Al doilea procedeu ar fi al intrebuintarii pe
langa cuvintele tocite de vreme a adjectivelor sau adverbelor sau,
cum le numeste Maiorescu global, a epitetelor ornante. in
continuare, in al treilea rand, criticul mentioneaza personificarile,
pentru ca sa incheie prin adaugarea comparatiei, a metaforei, a
tropului in genere, deja implicate in fond si in procedeele
anterioare. Simplificand, am putea spune asadar ca pentru
Maiorescu si, in definitiv, pentru toata lumea pana in prezent,
posibilitatea de a restitui limbii o anumita expresivitate tine aproape
exclusiv de figuratia stilistica. Altfel zis, semantismul lingvistic poate
redobandi valori de plasticitate numai prin fenomenul de
metaferenta, adica de transfer al unor sensuri de la un cuvant la
altul. Lingvistica moderna numeste conotatii aceste intelesuri noi,
figurative, adaugate celor logice, de dictionar, sau, in aceeasi
terminologie noua, denotatii.

Este incontestabil ca Maiorescu formuleaza in felul sau exact

aceasta problematica, intuind fara gres detalii si nuante dintre cele
mai fine. El atrage de asemenea atentia ca si in campul larg al
procedeelor stilistice s-a produs, prin indelunga utilizare repetitiva.
un fenomen de diminuare a virtutilor expresive, incat poetul e dator
sa caute si sa inventeze noi alaturari lexicale, mai proaspete si ca
atare mai apte de a genera imagini sensibile. O a doua conditie
pusa de Maiorescu este si justetea, nu numai noutatea unor
comparatii, care nu trebuie sa contrazica anumite norme de minima
plauzibilitate. $i criticul da, ca Ia fiecare pas al demonstratiilor sale.
exemple de imagini evident inacceptabile, ironizandu-le asa cum se
cuvine.
Insemnatatea operei de sensibilizare a limbii e cu atat mai demna
de subliniat cu cat, dupa opinia lui Maiorescu, pe acest teren se
 manifesta in primul rand "mult discutata originalitate a poetului",
care "nu este si nu poate fi totdeauna nou in ideca realizata: dar
nou si original trebuie sa fie in vestmantul sensibil cu care o
invaleste si pe care il reproduce in imaginatiunca noastra", in acest
context al discutiei, criticul se intoarce la ideea incompatibilitatii
dintre poezie si preocuparile practice, din randul carora politica s-a
dovedit a fi cea mai pernicioasa, ea fiind "un product al ratiunii", in
timp ce "poezia este si trebuie sa fie un produci al fantaziei". E
limpede prin urmare ca "inainte de a putea fi vorba de poezie,
trebuie cel putin sa se implineasca conditiunea mehanica a orcarei
opere de arta: aflarea materialului sensibil care pentru poezie
consista in imaginile sensibile desteptate prin cuvinte". Abia dupa
aceea "incepe taramul artelor, posibilitatea frumosului, critica
estetica, si de aci inainte vin apoi cerintele artistice". Gandul mai
adanc al lui Maiorescu pare a fi ca inainte de orice poezia trebuie sa
devina constienta de regimul sau specific si numai dupa aceea
urmeaza a fi judecata sub aspectul calitatilor sale. Or, recunoaste
el, "de aceste considerari mai inalte nu s-a tratat in paginile
precedente, si nici nu credem oportun a se trata in literatura
noastra, prea tanara inca pentru o estetica mai rafinata".

Al doilea element definitoriu al poeziei este "conditiunea

ideala", constand in obligatiile ce trebuie respectate in raport cu
obiectul sau "ideile exprimate de poet" care de fapt se identifica in
conceptia criticului cu "simtamantul" sau pasiunea, neputand fi
niciodata, cum a repetat-o el de atatea ori, "o cugetare exclusiv
intelectuala sau care se tine de taramul stiintific, fie in teorie, fie in
aplicare practica". Reamintind deci ca "iubirea, ura, tristetea,
bucuria, desperarea, mania etc. sunt obiecte poetice", in vreme ce
"invatatura, preceptele morale, politica etc. sunt obiecte ale
stiintei", Maiorescu remarca oportun si cu subtilitate ca si acestea
din urma pot totusi avea un rol si anume acela "de a servi de prilej
pentru exprimarea simtamantului si pasiunii, tema eterna a
frumoaselor arte". Apare aici destul de clar ca ganditorul nu exclude
in fond din cuprinsul inspiratiei artistice nici preocuparile intelectuale
si pragmatice, cu conditia insa esentiala ca ele sa nu se infatiseze ca
un scop in sine, ci doar ca un mijloc al emotiei estetice.
Incompatibilitatea principiala dintre arta si suszisele preocupari o
motiveaza Maiorescu prin imprejurarea ca cea dintai nu arc caracter
utilitar si nici segregationist, interesand adica numai o restransa
parte a publicului, precum problemele de ordin stiintific, ci
dimpotriva "marea majoritate a poporului". Pe de alta parte,
adevarurile stiintifice evolueaza, ca si interesele practice, incat
poetul care le face obiect al operei sale va fi abandonat de cititorii
sai cu timpul. in schimb, sentimentele si pasiunile umane sunt
eterne.
Totodata, daca activitatea stiintifica presupune o continua incordare
a inteligentei, obligand la inscrierea in lantul infinit de cauze si
efecte ale fenomenelor, poezia constituie dimpotriva "un repaos
intelectual", care aduce omului mereu activ "o mangaiere
binefacatoare", scotandu-l din cursul continuu al ..nexului cauzal" si
indreptandu-l spre sentimente si pasiuni care "sunt actele de sine
statatoare in viata omeneasca: ele au o nastere si o terminare
pronuntata, au un inceput simtit si o catastrofa hotarata si sunt dar
obiecte prezentabile sub forma limitata a sensibilitatii."
Intre poezie si afectivitate exista de altfel niste asemanari prin care
ele se diferentiaza net de alte manifestari omenesti. Maiorescu
enumera trei dintre acestea si anume rapiditatea si bogatia
proceselor interioare (autorul zice: a ideilor!), apoi exagerarea sau
reinterpretarea obiectelor sub puterea sentimentului si pasiunii si, in
sfarsit, evolutia graduala si accelerata in directia culminatiei finale.
Am reformulat in termeni moderni aceste trasaturi specifice in care
criticul descopera totodata si "cele trei calitati ideale ale poeziei".
Exemplele date in continuare incearca si in cea mai mare parte
izbutesc sa sustina si sa ilustreze punctele de plecare, atat prin
modele demne de admirat, luate din Heine si din Alecsandri, cat si
prin texte contrare si neinspirate.

Observand la un moment dat relatia dintre calitatea unei poezii si

scurtimea ei, autorul se intreaba cum se impaca o atare imprejurare
cu abundenta "ideilor" pe care o intalnim in genere in Poezia buna si
avanseaza un punct de vedere extrem de interesant, Prefigurand
intr-adevar cunoscuta teorie moderna a "deschiderii estetice" (U.
Kco). El nolcaza astfel ca la lectura ne apar "o multime de idei de
ale noastre proprii, desteptate cu prilejul cetirii si alaturea de
cuvintele poetului." Dincolo asadar de ceea ce o poezie ne spune in
mod expres, ea intra in raport ,.cu alte cercuri de gandiri ale
noastre, incat si acestea sunt reproduse in constiinta si insotesc si
ilustreaza oarecum perceptiunea poetica. Farmecul acestui fel de
poezii nu este atat in ceea ce spun, cat in ceea ce retin si ce Iasa in
liberul joc al fantazici lectorului." Maiorescu intuieste aici in chip
indubitabil functia de sugestie a expresiei artistice si o face cu o
surprinzatoare exactitate nu numai inaintea unor Empson sau
Umberto Eco, dar si a unui contemporan ca Mallarmc. Fara a face
din ideea lui un element de modernitate, criticul roman o leaga mai
curand de vechea vorba a lui Voltaire, "le secret d'etre cnnuycux
c'cst de tout dirc", interpretand-o astfel mai ales ca un principiu
clasic (non multa sed multum, cum recomandau latinii), caci "daca
prima cerinta pentru un artist este ca sa stie ce sa spuna, desigur a
doua cerinta este ca sa stie ce sa nu spuna."

Analizand in continuare obiectul poetic, criticul pune in lumina

necesitatea sublinierii sau exagerarii sale, ca si a potrivitei lui
 alegeri, si ia in discutie relatia dintre viziunea poetica si realitate
pentru a constata cu obisnuita lui acuitate ca "in toate cazurile
cuvantul adevarat, in aplicarea sa la arta, trebuieste inteles cum
grano salis." Asa ajunge Maiorescu la o alta remarcabila concluzie,
pe deplin consonanta cu intreaga gandire estetica moderna, si
anume aceea ca adevarul artistic nu este unul obiectiv, ci "este un
adevar subiectiv", adica un adevar al simtirii, iar nu al realitatii din
afara ei. Si autorul accentueaza inca o data, si pe acest temei,
deosebirea radicala dintre arta si stiinta, o deosebire pe care uneori
chiar si modernii tind a o uita vazand in arta o modalitate sau o
forma de cunoastere si nu, cum e corect, expresia neingradita si
esentiala a subiectivitatii noastre in raporturile ei cu lumea.

Mereu pe baza de exemple, Maiorescu consemneaza efectul

amplificativ al contrastelor, inconvenientul excesului de diminutive,
prilej cu care ironia lui se valorifica din nou cu stralucire, si atrage
atentia asupra diverselor pericole de injosire sau de degradare a
efectului poetic prin folosirea unor cuvinte nepotrivile. inclusiv a
unor nume proprii. Spiritul clasic nu-i permite criticului sa
intrezareasca posibilitati expresive in acest domeniu pe care abia
Arghczi il va integra, mult mai tarziu, limbajului artistic.

Dupa ce trece in fine in revista erorile unei inadecvate gradatii si

organizari a discursului poetic in vederea atingerii momentului de
culminatie, pe care il considera esenta insasi a intregii poezii,
Maiorescu incheie metodic prin cateva concluzii ale esteticii sale
practice, cum si-o numeste singur, repetand ideea, care avea sa-i
aduca atatea obiectii, a incompatibilitatii artei cu politica, din
imprejurarea pura si simpla a apartenentei acestora la sfere diferite
de activitate: "aceste sfere provin din operatiuni asa de radical
deosebite ale mintii omenesti, incat confundarea lor este cu
neputinta, si anume cu neputinta intr-o stare sanatoasa a
literaturci."
Reluand succint ideile demonstrate anterior, "pe cat se poate
demonstra in materie estetica", privitoare la cele doua conditii ale
poeziei, criticul evidentiaza utilitatea lor pentru constiinta artistului
dornic sa se perfectioneze si pentru nevoia publicului de a avea "o
masura mai sigura" sa poata distinge frumosul de contrariul sau.
Dar gestul clarificator al criticului se justifica si mai mult intr-o
literatura cum era a noastra la acea data. primejduita adica de
confuzia cea mai elementara prin care se consacra un statut cu totul
fals al faptului artistic, ceea ce poate conduce in final la "degradarea
culturii incepandc". Criticii ii revine de aceea misiunea separarii
valorilor de nonvalori, pentru a eradica astfel literatura "de
multimea erorilor" si a pregati "junei gene-ratiuni un camp liber
pentru indreptare".
Chiar daca ideile de baza ale lui Maiorescu nu sunt neaparat
originale, cum s-a aratat de alatea ori de la Aron Densu-sianu pana
in prezent, meritul lor este urias in cultura romana si consta in a fi
argumentat convingator si a fi impus cu incomparabila autoritate
principiul fundamental al autonomiei esteticului, adica n'ci mai mult
nici mai putin decat insasi ratiunea de a fi a criticii literare moderne.
Si. bineinteles, a artei in totalitatea ei.