Faptul ca Renasterea a opus Evului mediu o conceptie noua asupra lumii si a omului,

acest lucru a insemnat si o distantare critica de dogmatismul medieval. Aceasta nu

a fost proclamata frontal, direct, evitandu-se riscurile unei confruntari cu
religia si biserica, foarte puternica in acea perioada. Cu toate acestea, in
interiorul bisericii catolice a fost provocata o stare de criza care s-a numit
„miscarea pentru reforma”.
Incercari timide si nereusite de reforma in acest domeniu au avut loc inca din
secolul XIV, continuate si in secolul XV. O atitudine mai hotarata apare in
Germania in 1517 care se constituie intr-o miscare protestatara impotriva bisericii
catolice (romane) a carei conducator a fost un calugar, martin Luther, el facand
parte din ordinul calugaresc Augustinian (era si profesor de teologie). Ideile sale
s-au raspandit in Germania, Danemarca si Scandinavia, fiind sprijinite activ de
principii feudali. Aceste idei sustineau ca Mantuirea se dobandeste prin credinta
si nu prin fapte; el se opunea bogatiilor acumulate de biserica, a propus si
realizat simplificarea cultului religios precum si introducerea limbii populare in
biserica.
Reforma lui Luther, urmata curand de altele, a destramat unitatea bisericii
catolice, provocand pentru circa 150 de ani aprige polemici, razboaie civile si
chiar razboaie internationale intre catolici si protestanti ca Razboiul de 30 de
ani (1618-1648) care nu s-a incheiat cu o victorie a vreunei parti (Anglia sau
Franta).
Reforma a determinat in catolicism o dubla reactie: prin intensificarea propagandei
pentru continuarea reformei -; miscarea de contrareforma, prin reconsiderarea
critica a unor stari de lucru din interiorul bisericii care formasera obiectul
acuzatiilor din partea initiatorilor reformei; prin introducerea limbii vorbite in
locul latinei, Reforma a contribuit la punerea bazelor unora dintre limbile
literare. Ca urmare a acestui fapt si prin refuzul de a recunoaste autoritatea
papala, Reforma a contribuit la formarea constiintei nationale.
O nuanta mai radicala a Reformei a fost cea propavaduita de francezul Jean Calvin
care s-a stabilit la Geneva. Calvinismul are ca teza principala „doctrina
predestinarii”. In aceasta conceptie, Dumnezeu, din vointa sa absoluta,
predestineaza pe unii oameni pentru Mantuire iar pe altii pentru damnare, credinta
neaand vreo influenta in a le determina soarta in viata viitoare. Pentru a evita
concluzia ca doctrina predestinista ar putea determina o atitudine pasiva a omului,
Calvin a sustinut ca omul, neputand patrunde taina vointei divine, are datoria sa
se comporte ca si cum ar fi convins ca se numara printre cei alesi: sa fie activ,
sa munceasca fara preget deoarece succesele dobandite in viata sunt ca niste semne
ca el se afla in gratia divina.
In Anglia, lucrurile au o alta desfasurare: recerea la Reforma s-a facut din
initiativa regelui Henric VIII in 1534 in urma unor conflicte pe care regele le-a
avut cu Papa. El a denuntat climatul papal si s-a autoproclamat sef spiritual al
bisericii din Anglia, care s-a numit Biserica anglicana. Dintre toate miscarile de
Reformaa, anglicanismul este cel mai putin distantat de catolicism atat sub raport
doctrinar, cat si cel al cultului si al organizarii bisericii.
Cea mai putin raspandita dintre confesiunile reformate este biserica unitariana
(antitrinitara), initiata in Italia in a doua jumatate a secolului XVI. Ea are
adeptiii cei mai multi in Anglia si America iar in Europa continentala centrele mai
importante se gasesc in Polonia si Transilvania. Unitarismul este, pe plan
doctrinar, cea mai radicala dintre miscarile de reforma. Se neaga dogma Sf. Treimi
si se recunoaste numai fiinta unica a lui Dumnezeu. Isus este, in conceptia
unitariana, un om exceptional, un iluminat, dar El nu este faptura de esenta
divina. Doctrina unitariana este, deci, treapta extrema pana la care au avansat
tendintele reformatoare in cadrul unei conceptii religioase crestine.
Reactia catolicismului
Catolicismul a reactionat impotriva valurilor Reformei prin miscarea de
contrareforma (reconsolidarea bisericii catolice), bazele fiind puse de hotararea
Conciliului de la Trento, desfasurat intre 1545-1563. ele au operat o sistematizare
unitara a dogmelor oficiale, au introdus mai multa ordine si disciplina in
biserica. Contrar celor intamplate anterior, cand unii arhierei nici nu-si
cunosteau credinciosii, acum episcopii si intreaga ierarhie trbuia sa isi exercite
demnitatea ecleziastica operativ, locuind permanent in mijlocul credinciosilor. S-a
preconizat totodata reluarea de catre biserica a activitatilor de misiune sociala;
au introdus cenzura scrierilor si, pentru a-i feri pe credinciosi de influente
nocive, au instituit un index al cartilor interzise.
A fost reactivat Tribunalul Inchizitiei, insa, in urma faptului ca autoritatile de
stat laice ajunsesera sa impuna respectarea drepturilor lor suverane, Inchizitiei
nu i s-a mai permis raspandirea si puterea din Evul mediu (cu exceptia Spaniei).
Din a doua jumatate a secolului XVI, Inchizitia a pierdut din importanta, iar
condamnarile pronuntate au avut un efect mai mult moral si simbolic.
Un alt instrument eficient al contrareformei a fost ordinul calugaresc iezuit,
infiintat in 1540 de spaniolul Ignacio de Lozola. Spre deosebire de alte ordine
calugaresti, acesta nu prevedea claustrarea membrilor sai (nici nu aveau
manastiri). Datoria lor era sa traiasca printre oameni, indeplinind functii
ecleziastice dar si in alte domenii ale vietii publice pentru care ei se pregateau
temeinic prin studii de specialitate. Ei erau chemati sa apere credinta nu numai
prin rugaciuni ci si prin implicarea lor in viata sociala, predisponibilitatea
pentru dialog nu numai pe plan teologic ci si filozofic si stiintific.
Calitatile si stilul lor de actiune au facut din iezuiti, dupa secolul XVI,
principalii organizatori ai invatamantului patronat de biserica. Admirati de unii,
contestati de altii, iezuitii au reprezentat, prin activitatea lor, un factor de
conservare a unui spirit specific, de integrare a catolicismului in societatea
moderna. Influenta lor s-a extins mult peste hotarele Europei, in America latina si
in Orientul indepartat (China, Japonia).
Contrareforma a exercitat influenta directa si in domeniul artei, in scopul
apararii si propagarii credintei. Stilul baroc, dezvoltat in a doua jumatate a
secolului XVI, in continuarea celui renascentist, se remarca prin accentuarea
„mesajului ideologic” transmis de creatia artistica. Daca in pictura Renasterii
figurile si scenele religioase apareau echilibrate, senine, sugerand pacea
sufleteasca, pictura baroca isi propune sa-i produca privitorului emotii puternice,
sa fie impresionat in fata patimilor Mantuitorului, reprezentat intr-o maniera cat
mai tragica. Decoratia interioara a bisericilor, frescele de pe pereti se inscriu
de asemenea intr-un plan programatic. Ele sunt concepute ca niste „lectii” de
educatie religioasa prin mijlocirea artelor. Decoratia e mult mai bogata, mai
stralucitoare, mai incarcata, menita sa impresioneze pe credinciosi prin
splendoarea slavei adusa divinitatii.