Reforma protestantă în Elveția:

Huldric Zwingli și Jean Calvin

-lucrare de seminar-

Profesor:
Pr. lect. univ. dr. Dorinel Dani

Student:
Capolna Vasile

BAIA MARE
2019

Cuprins

0
 Introducere................................................................................................................2

I. Contextul religios al apariției Reformei în Elveția................................................3

II. Huldric Zwingli.....................................................................................................4

III.Jean Calvin............................................................................................................8

Doctrina lui Calvin........................................................................................11

IV. Răspândirea calvinismului..................................................................................13

Concluzii.................................................................................................................. 14

Bibliografie..............................................................................................................15

Introducere

Precizăm mai întâi că Reforma este termenul folosit pentru a descrie seria de
evenimente complexe, desfăşurate pe aproape întreaga întindere a secolului al XVI-lea,
prin care o minoritate numeroasă a membrilor Bisericii Catolice şi-au schimbat
credinţa şi s-au alăturat uneia dintre noile biserici protestante care s-au erijat în rivali ai
Bisericii Romei. S-au distins două serii de evenimente, legate între ele: prima, Reforma

1
timpurie, desfăşurată aproape în întregime în Germania, centrată pe viaţa şi activitatea
lui Martin Luther; a doua, Reforma târzie, cu centrul de greutate în Elveţia, de unde s-a
extins în cele patru zări, care a gravitat în jurul învăţăturilor lui Jean Calvin. Unitatea
creştinătăţii vest-europene a fost distrusă ca rezultat al Reformei, după ce fiinţase mai
bine de o mie de ani1.
De fapt, din cauza multor rele din viaţa Bisericii şi a statului în Apus, în vremea
Renaşterii şi a Umanismului, era aşteptată necesitatea unei reforme, a unei îndreptări
reale a stărilor interne, dar ea s-a transformat apoi într-o reformă, ca explozie
revoluţionară a tuturor nemulţumirilor acumulate cu timpul2.
Specific pentru acea vreme era impulsul spre libertate, spre individualism, spre
subiectivism; libertate în viaţa de stat, individualism în cugetare, subiectivism în viaţa
religioasă, artistică şi culturală. Desigur că lucrurile nu s-au petrecut lent, ci cu
frămîntări şi neastîmpăr, ducînd la multe încleştări de forţă între Biserică şi stat, între
individ şi comunitate, între forţele sociale, economice şi naţionale ale popoarelor şi
Bisericilor, cu momente de măreţie cu adevărat epică, şi fireşte şi cu momente de
cumplite încercări. Reforma şi Contrareforma au dominat secolele XVI şi XVII şi prin
urmările pe care le-au avut asupra spiritului uman, secolul al XVIII-lea, veacul
revoluţiei franceze3.

I. Contextul religios al apariției Reformei în Elveția

La moartea lui Martin Luther în 1546, vigoarea primei faze, cea luterană, a
reformei protestante începuse să scadă. Luteranismul câştigase teritoriu, mai ales în
Germania şi Scandinavia, începând cu mijlocul anilor 1520, dar o făcuse în mare parte
sub protecţia guvernelor orăşeneşti şi statale. Astfel, mişcarea luterană, care apăruse
prima oară după 1517 ca o mişcare de protest naţională în Germania, se transformase
într-un ansamblu de Biserici oficiale regionale şi îşi pierduse mult din aura iniţială de

1
Keith, Randell, Luther și Reforma în Germania 1515-1555, editia a II-a, trad Raluca Mihail, Editura
All, 2002, p. 5
2
Pr Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, Manual pentru Institutele Teologice Vol. II (1054-1982), Editura Institutului Biblic si de
Misiune Ortodoxă, București, 1993, p. 199.
3
Pr Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, Manual pentru Institutele Teologice Vol. II (1054-1982), Editura Institutului Biblic si de
Misiune Ortodoxă, București, 1993, p. 199.

2
reînnoire religioasă şi socială. Într-adevăr, existau motive serioase de îndoială, mai ales
din partea lui Luther însuşi, în legătură cu măsura în care Reforma luterană reformase
Germania, ridicase în mod real nivelul de instrucţie religioasă sau îmbunătăţise
moravurile, în acelaşi timp, Bisericile luterane deveniseră în mod cronic şi supărător
divizate în privinţa teologiei4.
Aceste deficienţe erau cu atât mai serioase cu cât începând de la mijlocul anilor
1540, Biserica Catolică, ce fusese serios slăbită de revolta lui Luther, începuse să facă
ordine în interiorul ei, o dată cu profund reformatorul Conciliu de la Trento din 1545.
În această perioadă a anilor 1540, când o umbră a căzut peste viitorul Reformei
lui Luther, cel mai important membru al celei de-a doua generaţii de reformatori ce îi
urma lui Luther a început să atragă din ce în ce mai mult atenţia internaţională. Acesta
era francezul Jean Calvin, reformatorul din Geneva. Contribuţiile lui Calvin la
Reformă au fost remarcabile: el a dezvoltat un protestantism care putea acţiona
independent de susţinerea statului sau care putea sfida autoritatea statală ostilă; şi-a
înzestrat forma de protestantism cu o organizare ecleziastică proprie, elastică şi suplă,
căreia i-a furnizat o teologie clară, coerentă din punct de vedere intelectual, lipsită de
misticism, şi în care a introdus un element puternic de disciplină morală personală şi
socială. Astfel, Calvin a putut să compenseze unele neajunsuri ale prototipului luteran
al Reformei protestante. Acolo unde protestantismul părea să se fi aflat pe o poziţie
defensivă împotriva unei renaşteri a Bisericii Catolice, Calvin a transformat încă o dată
Reforma într-o forţă agresivă a schimbării5.
Așadar alte mişcări reformatoare s-au desfăşurat în Elveţia, şi anume cea a lui
Zwingli în partea locuită de populaţia germană, iar cea a lui Calvin îndeosebi în cea
franceză. Deşi opera lui Zwingli a fost înghiţită ulterior de cea a lui Calvin, ea a avut
importanţa şi măreţia ei pentru epoca în care s-a produs. Explicaţia pentru apariţia altor
reforme este aceea că dorinţa după o reformă bisericească se cam generalizase şi apoi,
din punct de vedere dialectic, o reformă generează altă reformă, aşa precum în trecut o
erezie genera alte erezii .

4
Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării dogmei IV, Reformarea Bisericii și a
dogmei (1300-1700), trad. Silvia Palade și Mihai-Silviu Chirilă, Iași, Polirom, 2006, p 123.
5
Michael Mullet, Calvin, trad. Laura Druță, Edit.Artemis, București, 2003, p. 10
3
 II. Huldric Zwingli
Zwingli, reformator elveţian, s-a născut la Wildhaus, în Toggenbourg pe 1
ianuarie 1484 şi a murit la Capei pe 11 octombrie 1531. El a fost unul dintre cei trei
mari reformatori şi împreuna cu Calvin, fondatorul Bisericii reformate. Face parte
dintr-o familie bogata de tarani. Şi-a făcut studiile la Basel şi a fost profesor pentru
scurt timp la Zurich, apoi la Berna şi Viena6.
În 1506, la vârsta de 22 ani, a fost predicator al Sfintei Scripturi, ai părinţilor
bisericeşti şi ai clasicilor. Tot acum va învata, fără profesor, greca, care va deveni limba
sa favorita. Mai târziu, la Zurich va învata şi ebraica. La Glaris (1506-1516) el s-a găsit
pentru prima dată în prezenta unei practici care exercita o influenţa corupătoare asupra
populaţiei. Elveţienii îşi închiriau braţele şi curajul suveranilor străini. Zwingli i-a
însoțit de mai multe ori pe câmpurile de lupta din Italia. El a luptat la Ravenna (1512)
şi la Marignon (1515), mânuind spada la fel de bine ca şi cuvântul şi pana7.
În 1516, stareţul mănăstirii din Einsiedeln (Notre-Dame-ul pustnicilor), i-a
oferit un loc de predicator şi un refugiu calm în mănăstire. Şederea la Einsiedeln a fost
pentru Zwingli ceea ce a fost pentru Luther călătoria la Roma. Era acolo o imagine
miraculoasă a Fecioarei, care atragea numeroşi pelerini. Pe poarta se putea citi: „Aici
se găsește din plin iertarea tuturor păcatelor”. Se pare ca pe vânzătorul de indulgențe,
Samson Bernard, îl cunoştea de acolo. Spre sfârşitul lui 1518 a fost numit preot la
catedrala din Zurich. A intrat în funcţie pe 1 ianuarie 1519. El s-a pus de îndată să
explice Sfânta Scriptura, începând cu Evanghelia după Matei. Predica să era simpla,
fără măiestrie, dar clară şi pe care s-o înţeleagă toţi. El a atacat abuzurile Bisericii,
câştigând repede Zurich-ul la reforma.
Deja în 1520 majoritatea din consiliul celor 200 au ordonat preoţilor sa predice
din Evanghelii şi din epistolele apostolilor. Cu toate acestea numai din 1522 intra în
conflict cu Biserica, în urma unei predici despre post. Zwingli şi aderenţii săi au luat
atunci hotărârea de a nu mai predica alte lucruri decât ceea ce învată Evanghelia.
Deoarece au existat câteva răzmerite în oraş, s-a convocat, la cererea lui
Zwingli un colocviu (29.01.1523), unde au venit conducătorii celor două parti:

6
Pr Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, Manual pentru Institutele Teologice Vol. II (1054-1982), Editura Institutului Biblic si de
Misiune Ortodoxă, București, 1993, p. 200.
7
Ibidem, p. 201
4
catolice, care îl aveau în frunte pe Jean Faber, înainte prietenul său, iar acum
adversarul reformatorilor. S-au discutat tezele formulate de Zwingli. Un al doilea
colocviu s-a reunit pe 26 octombrie acelaşi an, în urma caruia a avut loc o mişcare
populara pentru a lua din biserici picturile, crucifixele şi operele de arta. O a treia
întâlnire a fost convocata pe 13 ianuarie 1524 pentru a împiedica aceste tulburări şi a
acţiona cu ordine şi cumpătare. Tot acum este desfiinţată slujba. Între 1524-1529 va
începe să se accentueze cearta despre Sfânta Împartasănie, care va duce la separarea
luteranilor de zwinglieni8.
În 1525, Zwingli va dedica regelui Francisc I principala sa scriere
Commentarius de vera et falss religione, unde este tot sistemul său doctrinar, dar care
este mai inferioara Instituţiei lui Calvin. În 1528, la conferinţa de la Berna, Zwingli a
înregistrat triumful reformei în cel mai important canton.
Suntem uimiţi de marele loc pe care-1 ocupa politica în opera reformatoare a lui
Zwingli. Mulţi au fost scandalizaţi şi determinat a-l judeca injust. Zwingli n-a fost un
reformator care s-a amestecat în politică ci un patriot elveţian care s-a străduit să
reformeze Biserica. Ca predicator el nu putea să se dezintereseze de problemele
politice, fără să nu fie considerat un cetățean rău. Pentru el, cine nu vrea să se supună
legii lui Dumnezeu, nu are dreptul să rămână în lume, fiindcă trebuie „ca Domnul
Iisus Hristos să stăpânească lumea”.
Toate ideile reformatoare au fost decise în concilii cu majoritatea de voturi.
Întrevederile dintre Zwingli şi catolici semanau mai mult cu adunările legislative
deliberând proiecte de lege, decât cu conferinţe între teologi. Ceea ce l-a implicat şi
mai mult pe Zwingli în problemele politice este că în lipsa de alt secretar redactor
capabil, consiliul l-a însărcinat pe reformator să redacteze toate actele politice,
diplomatice şi militare. El va elabora trei proiecte de reorganizare a armatei pentru
apararea naţionale, unde s-au îmbinat într-o maniera ciudată religia cu strategia.
Primele sale scrieri reformatoare au fost îndreptate împotriva postului şi
celibatului preoţilor. În 1522 el publica în aprilie un tratat, „Despre libertatea
animalelor”, în iulie „Rugăciunea şi încurajarea amicală în favoarea căsătoriei

8
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, II, Edit. Științ Encicl. București, 1998, p. 151
5
preoţilor”, între cele două, în mai a scris „Exortaţie împotriva înrolărilor şl pensiilor”.
În 1529 aderenţii la reforma lui Zwingli vor termina de tradus Biblia9.
Punctul de plecare a întregii sale teologii este ideea atotputerniciei lui
Dumnezeu. Aceasta a rezultat la baza sistemului său, la doctrina predestinației, care la
el este mai rigida şi mai absoluta decât la Calvin, deoarece el merge până la a face din
Dumnezeu autorul răului. Toate păcatele şi toate crimele sunt opera Providenţei.
Tot omul este predestinat, fie la mântuire fie la condamnare, nu mai este
credinţa cea care mântuieste ci alegerea.
Din cele şapte taine el a păstrat doar două, Botezul şi Euharistia pe care le
considera simboluri şi nu lucruri harice. La Taina Sfintei Euharisti el nu admite
transsubstantierea, adică prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele
Mântuitorului, dar nici consubstanția lui Luther potrivit căreia Hristos este prezent real
„in pane, cum pane et sub pane, în vino, cum vino et sub vino”.
Cina Domnului cum este numita Taina Euharistiei este săvârşită foarte simplu.
Pastorul pune pe o masă un coş cu pâini şi câteva pahare cu vin şi apoi citeşte unele
texte din Evanghelie şi Epistolele Sfântului apostol Pavel, cum ar fi textul de la Ioan
6,48 “Eu sunt pâinea vieţii" şi din I Corinteni 11,23, după care se spunea Crezul cu
adaosul Filioque şi Tatal nostru.
Zwingli înlocuieşte cuvintele Mântuitorului „Acesta este Trupul Meu” prin
formula „Aceasta simbolizează Trupul şi Sângele meu”, potrivit concepţiei că Tainele
sunt simboluri. Totuşi Zwingli admite că de îndată ce pâinea şi vinul sunt rânduite
pentru masă sfânta, ele nu mai sunt pâine şi vin obişnuite, cu toate ca din punct de
vedere material pâinea rămâne pâine şi vinul vin. Astfel, pâinea şi vinul, fiind
simbolurile prieteniei, aceluia care şi-a reconciliat neamul omenesc prin Fiul său, ele
nu mai trebuiesc considerate după materia din care sunt constituite, ci după raţiunea
lucrurilor mari pe care le semnifică. Acestă pâine nu se mai numeşte din acel moment
pâine, ci „Trupul lui Hristos”, după semnificaţia pe care a primit-o prin sfinţire. Despre
prezența lui Hristos în Sfânta Euharistie, Zwingli spune ca după divinitate este prezent
şi în cer şi pe pământ, dar după umanitate, doar în cer de-a dreapta Tatalui.

9
Pr Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, Manual pentru Institutele Teologice Vol. II (1054-1982), Editura Institutului Biblic si de
Misiune Ortodoxă, București, 1993, p. 200.
6
 Alte scrieri în care a fost cuprinsa doctrina sa sunt: Interpretarea cuvântării
finale, scrisă în 1523, Despre providenţa lui Dumnezeu, publicată în 1530 şi Expunerea
credinţei creştine.
Fara îndoială ca i-au fost reproşate abaterile din viaţa sa privată, dar nu trebuie
uitat ca mulţi din preoţii timpului său se purtau la fel. În 1524 s-a căsătorit cu Anna
Reinhard, văduvă lui Meyer de Knonau. A avut o frumoasă viaţă de familie. A fost un
om simpatic, dezinteresat, binevoitor, plin de verva. Zwingli a fost un bun predicator.
În timp ce Zwingli se afla pentru sănătatea sa la băile Pfeffers a izbucnit la
Zurich ciuma. S-a intors acasă cu trupul pe jumătate decimat fiind şi el atins de acestă
boală. Deoarece nu existau tratamente pentru a trata acestă boală se gândea ca va muri.
Dar lui Zwingli se pare ca îi era rezervata o altfel de moarte. Moartea sa a fost o
adevărata încoronare a carierei sale. Ceea ce prevăzuse de mult se adeverea acum. Între
cantoanele protestante şi cele catolice a izbucnit în 1531 un război. Celor 8000 de
catolici Zurich-ul nu a putut opune decât 700 de oameni. Zwingli s-a înrolat ca preot
militar. În lupta de la Cappel a fost grav rănit. A fost declarat eretic şi ucis pe 11
octombrie 1531. Corpul a fost ars şi cenuşă aruncată10.

III. Jean Calvin

Calvin s-a născut pe 10 iulie 1509 la Noyou în Picardia şi a murit la Geneva în 27

mai 1564. Tatăl său Gerard Chauvin era originar dintr-o familie de marinari din satul
Pont Eveque, aproape de Noyon. În 1480 se stabileşte la Noyon. Fiind priceput şi
foarte muncitor devine în scurt timp notar, grefier, iar în 1497 a fost un recunoscut
burghez. Se căsătoreşte cu Jeanne de Franc, fiica unui batrin negustor şi a avut trei fii.
Gerard îl va trimite pe Calvin să studieze la Paris, unde este găzduit de unchiul său,
Richard. Va intra la colegiul Marche, unde va fi elevul lui Mathurin Cordie, unul dintre
lingviştii cei mai mari ai epocii. Profesorul se va ataşă de tânărul Calvin, ajutându-l să-
şi acopere lacunele primei sale educaţii. Calvin îl va părăsi cu regret pe profesor,
trebuind să urmeze cursurile colegiului Montaign, faimos în secolul al XVI-lea pentru
excesiva severitate a regulamentului. Va studia lingvistica şi filozofia. În 1528 îşi va
termina studiile şi va paraşi Parisul pentru a merge la Orleans, pentru a-şi începe
studiile de drept sub îndrumarea lui Pierre de l'Estoile. Tatăl său, care voia să studieze
10
Ibidem, p. 201.
7
teologia şi să urmeze o cariera ecleziastica, i-a schimbat planurile determinându-1 să
studieze jurisprudența11.
Între timp între familia lui Chauvin şi cler a izbucnit un conflict grav. Din 1527
Gerard refuza sa dea socoteală clerului şi se vede pentru acest motiv lovit de
dezaprobări şi de numeroase critici, care au dus în cele din urma la excomunicarea sa
în 1528.
Calvin va părăsi Noyon-ul în cursul lunii iunie 1531, dar înainte de a se aşeza
definitiv la Paris a făcut o scurtă călătorie la Orleans pentru a-şi vedea prieteni. Va găsi
la Paris numeroşi prieteni de la Bouger şi Orleans. Un grup reltiv numeros şl animat s-
a format destul de repede. Aici Calvin prin seducţia caracterului este la început capul şi
inspiratorul grupului. Aceasta este perioada fericită şi liniştită a vieţii sale, aceea care
va precede marile lupte12.
În luna mai 1534, în acelaşi timp când fratele său Charles este citat pentru
erezie, Calvin vine la Noyon pentru a renunţa la cele doua beneficii (4 mai). Acum
începu să simtă ruptura cu Biserica romano-catolică.
A provocat în catedrala în ajunul sărbătorii Sfintei Treimi o manifestare
tumultoasă care a dus la imediata sa arestare, închis pe 26 mai la Corbaut a fost eliberat
8 zile mai târziu pe 3 iunie, dar va fi din nou din nou arestat pe iunie. Registrul
închisorii nu precizează nu precizează data când a fost din nou eliberat.
Calvin se va reîntoarce la Paris pentru a se întâlni cu prietenii săi. În acestă
perioadă va lucra cu ardoare neobosită întrevazând exilul ca inevitabil într-un viitor
apropiat, dar acestă perspectivă nu-1 înspaimintă deloc.
Urmărit de autorităţile franceze ca eretic se va refugia în toamna anului 1534 la
Basel, apoi la Geneva. La Geneva, Calvin va tipări în limba latina în martie 1536
Doctrina credinţei latine (Institutio religionis christiance), pe care o dedica regelui
Francisc I (1515-1547). Acestă lucrare devine tratatul cel mai original, logic, profund şi
închegat din teologia protestanta. În 1541 lucrarea a fost tradusă şi în limba franceza.
În 1536 se va refugia la Strassbourg unde îşi va începe activitatea de predicator
la biserica Saint Nicolas des Ondes, iar mai apoi la capele penitenţilor Sfânta

11
Michael Mullet, Calvin, trad. Laura Druță, Edit.Artemis, București, 2003, p. 20-22
12
Pr Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească
Universală, Manual pentru Institutele Teologice Vol. II (1054-1982), Editura Institutului Biblic si de
Misiune Ortodoxă, București, 1993, p. 202.
8
Magdalena. De aici va pleca la Frankfurt-am-Main unde-1 va cunoaşte pe Filip
Melanchton (1437- 1560) colaboratorul lui Luther13.
La îndemnul discipolilor săi Calvin se va casatori cu Idelette de Bure, o femeie
eleganta, fina şi draguta. Se spunea că „era aproape păcat să fie căsătorită cu un om
care repeta întruna ca pentru el singura frumuseţe a femeii era castitatea, pudoarea,
modestia şi grija pentru soție. Cu toate acestea Calvin a avut un fiu, care însă n-a trăit.
La cererea lui Guillaume Farel şi a credincioşilor din Geneva, Calvin se va întoarce la
Geneva sosind în oraş pe 13 septembrie 1541. De această dată el va rămâne la Geneva
timp de 24 de ani adica până la moartea sa survenita pe 27 mai 1564. Calvin a condus
oraşul prin „prin ordonanţele ecleziastice”. Reuşind să facă din Geneva un „oraş sfânt”.
Astfel a dat ordonanţe prin care condamna hulirea şi beţia, interzicea balurile, luxul14.
Cu timpul vor aparea diferiţi oameni care se vor opune acestor masuri impuse
de Calvin. Astfel, la începutul lui 1547 Gruet, fiul unui notar care poseda o instrucţie
solida, vorbind limba latina, făcuse în așa fel încât să-i mearga faima de sceptic, liber
cugetător şi chiar răzvrătit. El spunea ca, credinţa în nemurirea sufletului este o iluzie,
iar normele dictate de guvern nişte hotariri întâmplătoare15.
Pe 25 iunie preoţii de la biserica Sfântul Petru au găsit pe amvon lipit un afiş:
„Burtosule, tu şi părtaşii tăi ati face mai bine să va ţineţi gura. Dacă ne scoateti din
ţâţâni, nimeni nu ne va putea împiedica să va dam gramada. Veţi blestema ceasul când
ati părăsit călugăria voastră. Mai terminaţi odată cu mustrările, preoţi nenorociţi ce
sunteti, renegaţi care vreţi să faceţi sa se duca dracului totul. Luaţi aminte! Cine îndura
prea mult se răzbună. Bagati-va în cap spusele mele”16.
Pe data de 28 iunie a avut loc o şedinţa a consiliului, iar unul dintre cei prezenţi
a spus ca cel care a scris acest afiş nu putea fi altul decât Gruet. Acesta va fi arestat dar
va tăgădui ca el a scris afişul. Chiar Calvin într-o scrisoare adresata lui Pierre Viret va
recunoaşte că scrisul de pe afiş nu este la fel cu cel al lui Gruet, dar ca vrea ca acest
răzvrătit să fie pedepsit. Fiecare interogatoriu era însoţit de o şedinţă de estrapadă.
Nemaiputând suporta acest chiar el va spune anchetatorilor că el a scris afişul şi că

13
Keith, Randell, Jean Calvin și reforma târzie,Edit, All, București, 1998, p. 15.
14
Diarmaid MacCulloch, Istoria Creștinismului, trad. Cornelia Dumitru și Mihai Silciu Chirilă, Editura
Polirom, 2011, p, 539.
15
Georges Blond, Furioşii Domnului, Editura Politica, Bucureşti 1976, p. 153.
16
Ibidem, p.154
9
dorea să fie condamnat la moarte. Pe 25 iulie un tribunal l-a condamnat la moarte. A
fost decapitat, iar capul i-a fost pus la stilpul infamiei17.
Intoleranța lui Calvin a atins şi numeroase personalităţi. Printre acestea se afla
şi doctorul spaniol Mihail Servede, născut la Villanuevo în 1511, descoperitorul
circuitului sângelui în corpul omenesc. El a publicat doua lucrări despre Sfânta Treime:
De trinitatis erroribus şi Dialogi de Trinitate, în care apara vechea erezie a
monarhismului antitrinitar din secolul al III-Iea. Bervede va fi arestat pe 13 august
1555 la Geneva şi ars pe rug la 26 octombrie 1555 ca eretic antitrinitar. A mai fost
executat, şi carmelitul Ieronim Belseri pentru că a combătut predestinatia. Între 1542-
1546 au avut loc la Geneva 58 de spânzurări şi 76 de arderi pe rug18.
Calvin a încetat din viaţa pe 27 mai 1564, moartea lui fiind o uşurare pentru
locuitorii Genevei. Biserica întemeiata de el se va numi calvinista sau reformata.

Doctrina lui Calvin

Calvin şi discipolii săi pleaca de la punctul unde a ajuns Luther. Învățătura sa a
fost expusă sistematic în lucrarea Institutio religionis christianae, publicată în limba
latină în martie 1536 şi tradusă în franceză în 1541. Tratatul a fost retipărit în 1559 în
latină şi 1560 în franceză. Este împartit în patru parti în care se trateaza următoarele
probleme: 1. Despre cunoaşterea lui Dumnezeu, cu titlul şi calitatea Lui de Creator şi
conducător suveran al .lumii; 2. Despre cunoaşterea lui Dumnezeu ca Mintuitor, în
Iisus Hristos; 3. Despre modul de participare la harul lui Iisus Hristos; Despre
cunoaşterea lui Dumnezeu sfinţitorul în Sfântul Duh; 4. Despre Biserică19.
La fel ca şi Luther, Calvin considera că doar Scriptura este necesara pentru
învatatura de credinţa, înlăturând Sfânta Tradiţie din izvorul Revelaţiei divine
supranaturale. Calvin spune ca sinoadele ecumenice trebuie supuse și recunoaşte doar
primele patru sinoade ecumenice care au avut loc la Niccea-325, Constantinopol-38.l,
Efes- 431 şi Ca1cedon-451. Socoteşte ca Biserica nu este infailibila, ci doar Scriptura.
Calvin va explica: Decalogul, Simbolul credinţei pe care-1 preia de ia romano-catolici
cu adaosul Filioque, Tatăl nostru si Tainele20.

17
Ibidem, p. 155
18
Keith, Randell, Jean Calvin și reforma târzie, Edit, All, București, 1998, p. 29-30.
19
Michael Mullet, Calvin, trad. Laura Druță, Edit.Artemis, București, 2003, p. 30.
20
Pr Prof. Ioan Rămureanu, ..., op. cit., p. 20
10
 Calvin vorbeşte despre libertatea creştină şi arată că supunerea faţă de
Dumnezeu şi faţă de voia Lui este datoria de căpătâi a oamenilor. Omul a fost creat
bun, dar bunatatea si supunerea le-a pierdut prin păcătul lui Adam. A ajuns asemenea
unei epave şi nu se poate reabilita decât supunându-se orbeşte voii lui Dumnezeu.
Omul poate să se mântuiască numai prin harul lui Dumnezeu (sola gratia) şi numai prin
credinţa (sola fide) nefiindu-i necesare faptele bune. Calvin îl urmeaza pe fericitul
Augustin, care vorbind despre faptele bune a spus: „Virtuţile păgânilor nu sunt decât
vicii”21.
El a formulat teoria predestinatiei în forma ei absoluta. A definit-o astfel:
"Numim predestinaţie acel decret etern al lui Dumnezeu, prin care a hotărât ce trebuie
să facă orice om, căci nu spre aceeaşi destinaţie au fost creaţi toţi, ci unora li s-a hotărât
viaţa veşnica, altora osinda veşnica. Deci după cum a fost creat cineva spre un sfirşit
sau altul, îl numim predestinat spre viaţa sau spre moarte”.
Calvin, pentru a-şi argumenta teoria aduce o serie de argumente spunând ca
Dumnezeu nu procedează arbitrar dacă pe unii îi predestinează la fericire, iar pe alţii la
osânda ci o face pe baza dreptăţii Sale.
Reformatorul a fost preocupat şi de problema eshatologiei spunând ca învierea
morţilor este încoronarea operei lui Dumnezeu, împlinita de Iisus Hristos. Învierea şi
viaţa veşnica nu presupune numai nemurirea sufletului ci şi învierea trupului.
Potrivit învăţăturii lui Calvin exista trei instituţii: Biserica, Tainele şi autoritatea
civila. În Biserica sunt patru oficii: pastori, învăţători, diaconi şi bătrâni. Misiunea
pastorilor era aceea de a săvârşi cultul, de a examina pe candidaţi şi de a face exegeza
biblica. Învăţătorii se ocupau cu învatamintul biblic. Diaconii aveau sarcina de a se
ocupa de săraci şi de a vizita spitalele, iar bătrânii, care erau aleşi dintre laici şi formau
împreună cu pastorii conzistoriul disciplinar22.
Calvin a recunoscut doar doua Taine: Botezul şi Euharistia. În ce priveşte
prezenta lui Hristos în Euharistie, Calvin se situa între Zwingli şi Luther. El neagă
prezenta fizica a Mintuitorului în Euharistie, dar arată ca virtual sau spiritual Hristos
este prezent aici. Hristos este primit în Euharistie doar de cel predestinat. Valoarea
Tainei este dependenta de valoarea condiţiei umane23.

21
Keith, Randell, Jean Calvin și reforma târzie, Edit, All, București, 1998, p. 44
22
Ibidem, p. 54
23
Ibidem, p. 57
11
 Cultul a fost foarte mult simplificat. El consta din predica, rugăciuni şi cântări
din psalmi. Predica ocupa locul central în cult în toate denominatiunile protestante.
Spre deosebire de luterani care se împărtășesc la fiecare Cina a Domnului calvinistii se
împărtășesc doar de patru ori pe an.
Calviniștii resping cultul Sfintei Fecioare Maria, al sfinţilor şi moaştelor, nu au
icoane, luminări, odăjdii sau alte obiecte de cult. În privinţa relaţiei cu autoritatea civilă
Calvin promova învățătura potrivit căreia Biserica trebuia să coopereze cu autoritatea
de stat, dar însă în așa fel încât atât autoritatea bisericească cât şi cea civila să-şi
păstreze o oarecare autonomie.

IV. Răspândirea calvinismului

În Germania calvinismul a putut pătrunde numai pe ascuns, și si-a aflat expresia

în „Confessio” de la Heidelberg din 1563.
În Țările de Jos au întâlnim cei dintâi martiri pentru cauza protestantă. Primele
comunităţi le-au întemeiat în Olanda refugiaţii din Franţa, Elveţia şi Germania, între ei
luterani, calvinişti şi „anabaptiştii” lui Simon Menno.
În Ungaria şi Transilvania calvinismul a ajuns chiar dominant între unguri,
îndeosebi după sinodul de la Debrecen din 1567 24. În consecinţă, principii maghiari din
Transilvania au căutat să atragă cu forţa pe românii transilvăneni la calvinism, dar fără
succes, presiunile lor fiind întîmpinate de rezistenţa mitropoliţilor Ilie Iorest (1640—
1643) şi Sava Brancovici (1656 ; 1662—1680) de la Bălgrad, în secolul XVII. În
Răsărit, numai în Lituania a fost forţată o parte din populaţie spre calvinism25.

24
Pr. lect. univ. dr. Dorinel Dani, Începuturile calvinismului în Transilvania, în revista „Ortodoxia
maramureșeană”, nr 6, 2001, Baia Mare, p. 199
25
Ibidem, p. 201.
12
 Concluzii

Reforma în Apus este o privire generală, asupra istoriei bisericeşti universale

din secolul al XVI-lea, când are loc în mod oficial scindarea Bisericii romano-catolice.
Această scindare s-a produs în urma numeroaselor inovaţii pe care le-a introdus
Biserica romano-catolică atât în învăţătura de credinţă cât şi în cult. Un alt motiv care a
dus la această schismă este viaţa de desfrâu şi de lux pe care o duceau înalţi preoţi. S-a
ajuns în aşa fel să decadă moravurile lor încât papii aveau copii, cu toate că la intrarea
în monahism depuneau votul de castitate.
În această perioadă a anilor 1540, când o umbră a căzut peste viitorul Reformei
lui Luther, cel mai important membru al celei de-a doua generaţii de reformatori ce îi
urma lui Luther a început să atragă din ce în ce mai mult atenţia internaţională. Acesta
era francezul Jean Calvin, reformatorul din Geneva. Contribuţiile lui Calvin la
Reformă au fost remarcabile: el a dezvoltat un protestantism care putea acţiona
independent de susţinerea statului sau care putea sfida autoritatea statală ostilă; şi-a
înzestrat forma de protestantism cu o organizare ecleziastică proprie, elastică şi suplă,
căreia i-a furnizat o teologie clară, coerentă din punct de vedere intelectual, lipsită de
misticism, şi în care a introdus un element puternic de disciplină morală personală şi
socială. Astfel, Calvin a putut să compenseze unele neajunsuri ale prototipului luteran
al Reformei protestante.

13
 Bibliografie

1. Blond, Georges, Furioşii Domnului, Editura Politica, Bucureşti 1976;

2. Dani, Pr. lect. univ. dr. Dorinel, Începuturile calvinismului în
Transilvania, în revista „Ortodoxia maramureșeană”, nr 6, 2001, Baia
Mare;
3. Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, II, Edit. Științ
Encicl. București, 1998;
4. MacCullochn, Diarmaid, Istoria Creștinismului, trad. Cornelia Dumitru
și Mihai Silciu Chirilă, Editura Polirom, 2011;
5. Mullett Michael, Calvin, trad. Laura Druță, Edit.Artemis, București,
2003;
6. Pelikan, Jaroslav, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării dogmei IV,
Reformarea Bisericii și a dogmei (1300-1700), trad. Silvia Palade și
Mihai-Silviu Chirilă, Iași, Polirom, 2006;
7. Randell, Keith , Jean Calvin și reforma târzie, Edit. All, București,
1998;
8. Idem, Luther, trad. Mirella Acsente, Editura Artemis;

14