TEMA 5.

Societatea LUI iisus

Societatea lui Isus

Este un ordin călugăresc al Bisericii Catolice precum Franciscanii, Dominicanii sau Benedictinii.
Membrii săi – iezuiţii – urmează carisma întemeietorului lor Sf. Ignaţiu de Loyola. Tradiţionalelor
voturi de sărăcie, castitate şi ascultare adaugă un vot special de ascultare faţă de Papa circa
missiones.
Este prezent în toată lumea şi în cele mai variate domenii de promovare a credinţei şi a dreptăţii:
învăţământ superior şi universitar, cercetări ştiinţifice şi tehnologice, comunicare mass-media,
inculturarea credinţei şi ecumenism.

Originile
Societatea lui Isus îşi are originile sale în carisma lui Ignaţiu şi a altor nouă însoţitori care împreună cu
el se gândeau, sau mai bine doreau (folosind un cuvânt drag întemeietorului), să meargă în Palestina
pentru a-i converti pe necredincioşi sau, dacă aceasta nu ar fi fost posibil, să se pună la dispoziţia
Papei pentru orice formă de apostolat în orice colţ al lumii.
Suntem în anul 1534, la Paris, şi de atunci istoria Ordinului a fost caracterizată de acea dorinţă
originală în toate direcţiile spre care Spiritul îi conducea pe primii însoţitori.
Aşa se întâmplă că imposibilitatea de a merge în Palestina i-a determinat pe Ignaţiu şi pe însoţitorii
săi să meargă la Roma unde, la 20 noiembrie 1538, se oferă Papei Paul al III-lea.
Din luna februarie şi până în luna martie a anului următor au deliberat instituirea şi structura noului
ordin. Ignaţiu însuşi a pregătit documentul de întemeiere (Formula Instituti), pe care Paul al III-lea l-a
aprobat cu bula Regimini Militantis Ecclesiae la 27 septembrie 1540 cu numele de Societatea lui
Isus.

Apostolatul
Angajamentul pentru perfecţiunea credinţei personale precum şi cea apostolică în diverse forme
găsesc explicaţia lor în situaţia istorică a Bisericii din secolul al XV-lea cu un impuls vital pentru o
reformă interioară de apărare a credinţei şi de expansiune misionară în diferitele continente
cunoscute. Astfel diferitelor forme de apostolat printre “credincioşi” (predicare, catehizare, misiuni
populare şi pastorală sacramentală) se adaugă cel al Exerciţiilor Spirituale şi din 1548 apostolatul
educaţiei în şcoli gratuite ceea ce a dus la faptul ca Societatea să-şi asume o formă proprie de Ordin
care instruieşte mintea şi spiritul. La cererea autorităţilor civile şi ecleziastice s-au înmulţit colegiile
pentru formarea copiilor şi a tinerilor.
La moartea lui Ignaţiu erau întemeiate 33 de şcoli şi colegii în diferite naţiuni.
La Roma, în anul 1551, a fost instituit Colegiul Roman care din 1873 se numeşte Universitatea
Pontificală Gregoriana.

Misiunile
Şi în misiuni, începând cu 1540, erau angajaţi mulţi iezuiţi, fie în Orient (India, Japonia, China,
Insulele Filipine…) fie în cele două Americi. În acea perioadă Francisc Xaveriu părăsea Roma trimis
fiind în India şi de atunci, datorită exemplului sau, mulţi iezuiţi s-au remarcat prin noi metode de
evanghelizare care ţineau cont de cultura bogată şi antică a popoarelor. E de ajuns să-l amintim pe
Alessandro Valignano care l-a dus în China pe Matteo Ricci şi pe însoţitorii lui; Robert de’ Nobili în
India, care a trăit ca un guru brahman pentru a-i converti pe brahmani; Petru Claver care s-a ocupat
de sclavii africani duşi în America Latină; Eusebiu Chino, apostolul Arizonei; alţi iezuiţi care au
întemeiat Reducţiunile din Paraguay pentru creşterea umană, culturală şi religioasă a indios
Guarany.
Peste 4.000 de iezuiţi erau prezenţi în cele 271 de misiuni ale Societăţii.

Suprimarea Ordinului
Activitatea apostolică a continuat, s-a dezvoltat şi s-a perfecţionat până în 1773, an în care, din cauza
ostilităţilor şi a hotărâtei presiuni a guvernelor burbonice, Papa Clement al XIV-lea semna
documentul de suprimare Dominus ac Redemptor.
Pe atunci Societatea lui Isus avea peste 23.000 de membri, dintre care aproape 15.000 se ocupau de
învăţământ în colegii, convicte şi seminarii care toate împreună erau 869.
Unica ţară unde s-au putut “refugia” iezuiţii care nu au fost absorbiţi de clerul diecezan, a fost Rusia
Albă a ţarinei Ecaterina a II-a, care a interzis publicarea documentului papal de suprimare. Astfel
până în 1814, an în care Societatea lui Isus a fost restabilită de către Papa Pius al VII-lea, Ordinul a
supravieţuit datorită acelor puţini iezuiţi care au reuşit să menţină carisma în ciuda vicisitudinilor
istorice.
Perioada de renaştere a fost lentă şi dificilă; în primul secol al noii vieţi numărul a crescut la 17.000
(1915) mai ales datorită persecuţiilor şi a expulzărilor din diferite naţiuni europene şi latino-
americane. Dar a depăşit dublul după o jumătate de secol (36.000 în anul 1965).

Societatea lui Isus în zilele noastre

Această ultimă perioadă i-a silit pe iezuiţi să caute mijloace de evanghelizare moderne; astfel
operelor tradiţionale reluate li se adăugară altele precum cursuri şi conferinţe ţinute în teatre
publice. S-a dezvoltat apostolatul Exerciţiilor Spirituale propuse în noi forme prin durată şi categorii.
O altă formă nouă a fost Apostolatul Rugăciunii care a cunoscut o răspândire mondială până la 40 de
milioane de înscrieri şi 170 de reviste proprii.
O restructurare s-a făcut şi în domeniul învăţământului la toate nivelele, de la şcolile primare până la
colegiile universitare, cu studii în filozofie, teologie şi drept canonic, la care s-au adăugat cele de
Istoria Bisericii şi Misiologie.
O noutate a constituit şi apostolatul mass-mediei, mai ales prin periodice de cultură generală (circa
45).
S-a mărit interesul faţă de studiul ştiinţelor cu facultăţi şi institute specializate în ţările de misiune,
unde prin diferitele forme pastorale de evanghelizare, de asistenţă socială şi caritativă.

Variant 2!!!!!!!!!!!

Societatea lui Isus (Societas Iesu/Jesu (S.I. / S.J.) în latină) este un ordin călugăresc al Bisericii
Catolice, ordin aflat în serviciul direct al papei.

Bazele ordinului au fost puse la data de 15 august 1534 de către un grup de studenți ai Universității
din Paris, în frunte cu Ignațiu de Loyola.

Ordinul a fost aprobat pe 27 septembrie 1540 de papa Paul al III-lea, prin Bula „Regimini militantis
Ecclesiae”.
Pe lângă cele trei voturi (promisiuni) călugărești obișnuite (ascultare, castitate, sărăcie), iezuiții au
introdus un al patrulea vot, anume cel de ascultare necondiționată față de papă. Iezuiții au întemeiat
renumite instituții de învățământ, pe care le-au deschis tuturor categoriilor sociale. S-au făcut
remarcați atât în domeniul educației, cât și pe tărâm misionar. Au răspândit creștinismul în mai toate
noile continente, fiind activi în Asia (Japonia, China, Vietnam, Laos, India) și în America de Sud
(Paraguay, Argentina, Brazilia).

Călugării iezuiți s-au implicat în punerea în practică a hotărârilor Conciliului Tridentin, care a decis
primenirea Bisericii Catolice după șocul Reformei protestante. Iezuiții au fost principalii promotori ai
Contrareformei, căutând să restabilească credința catolică în țări cu o veche tradiție catolică
devenite între timp protestante, precum Anglia, Germania, Olanda, Elveția, Principatul Transilvaniei.
În Ucraina și Transilvania iezuiții au sprijinit afirmarea bisericilor greco-catolice, aducând importante
servicii culturii țărilor respective. Universitatea din Cluj este considerată a fi continuatoarea vechiului
Colegiu iezuit, înființat prin strădania teologului și diplomatului italian Antonio Possevino, instituție
la care a învățat, printre alții și Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul.

Încă de la înființare ordinul iezuiților s-a remarcat prin anumite trăsături specifice care l-au demarcat
în mod durabil de restul ordinelor călugărești catolice; printre inovațiile mai importante sunt
adoptarea unei autorități puternic centralizate, un mandat pe viață la șefia ordinului, masculinitate
exclusivă (inexistența unei ramuri feminine a ordinului), accentul pus pe supunere - în special pe
supunerea în fața Papei - și o mai mare flexibilitate, fapt care a favorizat mobilitatea și
adaptabilitatea (s-au abandonat astfel practicile medievale cum ar fi penitențe frecvente, postul
obligatoriu generalizat și recitările corale ale liturghiei).

Superiorul general al ordinului iezuiților poate interveni și reforma comunitățile locale monastice
într-un mod particular, diferit, față de celelalte ordine călugărești catolice, mai "democratice".
Centralizarea puterii (structura ierarhică a iezuiților nu există în celelalte ordine călugărești catolice),
alături de accentul tradițional pus de către iezuiți pe ascultarea strictă, sunt caracteristicile care au
făcut ca superiorul general al ordinului să fie adesea denumit ca "Papa negru"(probabil aluzie la
veșmintele iezuiților). Conștienți fiind de faptul că unul dintre factorii cei mai importanți care au
garantat la începutul mileniului întâi succesul religiei creștine a fost organizarea ierarhică și
adaptabilitatea[4], iezuiții au adoptat și ei modelul unei ierarhii elaborate, ca și o atitudine
pragmatică. Constituțiile iezuite au pus încă de la început un accent mai mare pe apostolatul activ,
decât se întâmpla la celelalte ordine călugărești catolice care l-au precedat, și care erau mai înclinate
spre viața contemplativă.

Iezuiții au jucat de-a lungul timpului rolul important de predicatori de curte și confesori regali
(duhovnici ai elitelor Europei premoderne), fapt care i-a pus într-o poziție privilegiată, de mare
influență politică. Dar implicarea lor politică și teologia lor morală considerată de critici a fi prea
"flexibilă", în special în secolul al XVII-lea, a făcut din termenul "iezuit" un sinonim pentru "șiretenie"
și "duplicitate", iezuiții fiind acuzați că se ghidează după principiul "scopul scuză mijloacele" (deși
reprezentanții iezuiți ai teologiei morale respingeau într-o majoritate covârșitoare acest principiu).
Mai târziu, la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, iezuiții erau încă considerați în
a fi ghidați după deviza "violență pentru trup, minciuni pentru suflet."

Rolul ordinului iezuiților de principal agent al Contrareformei catolice pe continentul european nu i-a
împiedicat să devină niște misionari eficienți în Asia, America și Africa, aceștia punând, în plus, încă
de la prima generație, un model de educație religioasă care au fundamentat, la cererea puterii
seculare (convinsă de calitatea educației dispensate gratuit), și învățământul laic: iezuiții au înființat
astfel școli la toate nivelurile, aceștia posedând și utilizând chiar și azi, doar în Statele Unite, 19
universități![3] În materie de apostolat, eficiența iezuiților, datorată adesea unei importante
flexibilități doctrinare, a fost totuși la un moment dat afectată negativ de chiar această flexibilitate
crescută, devenită astfel un principal impediment: din dorința de a atinge scopul strategic important,
anume convertirea Chinei - țara lumii cu populația cea mai mare - la creștinism, în munca lor de
propagandă religioasă din secolul al XVII-lea, iezuiții au adaptat creștinismul la tradițiile filozofice
chinezești; criticii au considerat însă că iezuiții au mers prea departe, fapt care a determinat
papalitatea să suprime riturile chinezești apărute[3]: iezuiții, flexibili și deciși să convertească China,
merseseră până într-acolo încât traduseseră în chineză noțiunea de "Dumnezeu" prin "Tiān ( 天 )”
("cer"), dar Biserica i-a obligat să-i învețe pe chinezii convertiți că Dumnezeul creștin este personal
(în cosmologia chineză nu există o metafizică religioasă, și nici un Dumnezeu personal, cum nu există
nici creație a lumii (aceasta fiind eternă și în permanentă transformare), sau o lume-de-dincolo[6]) și
că credința lor ancestrală a fost anti-creștină.

Iezuiții au fost dintotdeauna un ordin religios, temut de unii, admirat de alții însă în secolul al XVIII-
lea guvernele țărilor catolice și în general guvernele europene, au considerat ordinul iezuiților drept
un important impediment în creșterea influenței statelor naționale asupra bisericilor locale;
guvernele Austriei, Franței, Spaniei, Portugaliei și altor state au suprimat ordinul iezuiților, atât în
metropole cât și în colonii, aceste guverne ajungând în final prin a cere în 1778 Papei Clement al XIV-
lea să desființeze ordinul, fapt pe care acesta l-a și făcut. Pe continent, doar guvernul Prusiei lui
Frederic și al Rusiei împărătesei Ecaterina, au refuzat să interzică activitatea iezuiților pe teritoriile
lor. Abolirea Ordinului iezuiților a fost însă de scurtă durată, căci acesta a fost reînființat de către
Vatican la începutul celui de-a doilea deceniu a secolului al XIX-lea, o dată cu reinstalarea la putere a
guvernelor reacționare, conservatoare, după 1814.