UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” DIN ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI SOCIALE

PROGRAMUL DE LICENȚĂ „TEOLOGIE PENTICOSTALĂ DIDACTICĂ”

PENTICOSTALISMUL

ANUL I,SEM II

Referat prezentat profesorului

la data de
30 Iunie 2022

pentru îndeplinirea cerințelor disciplinei

Istoria Bisericii

1
O mișcare carismatică evanghelică reformatoare a cărei origine este asociată cu vorbirea în limbi din Topeka, Kansas, în
anul 1901, sub conducerea lui Charles Fox Parham, un fost predicator metodist Parham este cel care a formulat doctrina
penticostală de bază despre „dovada inițială”, după ce o studentă a sa de la Bethel Bible School, Agnes Ozman, a avut
experiența vorbirii în limbi în luna ianuarie a anului 1901.
În esență penticostalii cred că experiența celor 120 din ziua Cincizecimii, cunoscută ca „botezul în Duhul Sfânt”, ar
trebui să fie normativă pentru toți creștinii Majoritatea penticostalilor cred, de asemenea, că primul semn sau „dovada
inițială” al acestui al doilea botez este vorbirea într-o limbă necunoscută vorbitorului.
Deși vorbirea în limbi a apărut în secolul al XIX-lea atât în Anglia, cât și în America, nu a primit niciodată importanța
care i-a fost atribuită de penticostali. De exemplu, glosolalia a apărut în anii 1830 în lucrarea prezbiterianului Edward
Irving în Londra, în serviciile Maicii Arm Lee din mișcarea „Shaker” (tremurătorii) și printre urmașii mormoni ai lui
Joseph Smith în New York, Missouri și Utah. Penticostalii, însă, au fost cei dintâi care au acordat importanță doctrinară
acestei practici.
Deși carismaticii recunosc cazuri sporadice de vorbire în limbi și alte fenomene carismatice în tot timpul erei creștine, ei
pun accentul pe importanța specială a trezirii spirituale din strada Azusa, care a avut loc într-o biserică metodistă
episcopală africană din centrul orașului Los Angeles în perioada 1906 până în 1909 și care a lansat penticostalismul ca o
mișcare mondială. Serviciile din strada Azusa au fost conduse de William J. Seymour, un predicator negru din cadrul
Mișcării pentru sfințenie [engl. Holiness movement], din Houston, Texas, un student al lui Parham.
Evenimentele din Topeka și Los Angeles au avut loc într-un mediu religios de la începutul secolului care a încurajat
apariția unei mișcări cum a fost cea penticostală. Principalul mijloc prin care s-a răspândit penticostalismul a fost
Mișcarea pentru sfințenie, care s-a dezvoltat din metodismul american din secolul al XIX-lea. Conducătorii acestei
mișcări au fost Phoebe Palmer și John Inskip, care au pus accentul pe „a doua binecuvântare”, o criză de sfințire prin
„botezul în Duhul Sfânt”. Evanghelicii englezi au pus, de asemenea, accentul pe o experiență separată a Duhului Sfânt în
Convențiile Keswick începând din anul 1874.
Din America și Anglia mișcările de sfințenie ale „vieții superioare” s-au răspândit în multe țări din lume, de obicei sub
auspiciile misionarilor metodiști și a evangheliștilor itineranți. Deși acești evangheliști nu au pus accentul pe fenomenele
carismatice, ei au subliniat experiența conștientă a botezului în Duhul Sfânt și speranța unei restaurări a bisericii NT ca
un semn al sfârșitului epocii Bisericii.
Alte învățături care au devenit proeminente în perioada aceasta au fost posibilitatea vindecării divine miraculoase ca
răspuns la rugăciune, și așteptarea venirii premilenare iminente a lui Cristos. Cel mai proeminent lider al începutului
mișcării pentru vindecare a fost R. Charles Cullis, un medic din Boston care și-a construit prima „casă de vindecare”
pentru suferinzi în 1864, un loc unde pacienții să fie tratați prin rugăciune și nu prin medicamente. Alții, precum A. B.
Simpson și A. J. Gordon, au subliniat vindecarea asociată cu lucrarea de ispășire. Cel mai carismatic vindecător a fost
australianul Alexander Sowie, care a construit ceea ce s-a numit „Zion City” în apropiere de Chicago în 1900 pentru a
aduce frunze de vindecare” popoarelor. Învățătura „răpirii premileniale” a Bisericii a fost întâi promovată în Marea
2
Britanie și Statele Unite de către John Nelson Darby, întemeietorul grupării Plymouth Brethren [Frații din Plymouth,
cunoscuți în România ca și Creștini după Evanghelie, n. ed.]. Concomitent cu accentuarea acestor învățături, un interes
mai mare în persoana și lucrarea Duhului Sfânt au dus la publicarea unui număr mare de cărți și reviste menite să-i învețe
pe căutători să primească o „înzestrare cu putere” printr-o experiență în Duhul Sfânt ulterioară convertirii.
În căutarea experienței umplerii cu Duhul Sfânt au fost aduse numeroase mărturii cu privire la experiențele emoționale
care însoțesc „a doua binecuvântare”, cum a fost ea numită. În tradiția vestului american, unii au primit experiența cu
explozii de bucurie sau cu strigăte, în timp ce alții au vorbit despre o pace și liniște care întrece orice pricepere.
Prin anul 1895 a început în Iowa o altă mișcare care a pus accentul pe o „a treia binecuvântare” numită „focul”, care a
urmat după convertirea și sfințirea cunoscute deja din Mișcarea pentru sfințenie. Liderul acestei mișcări a fost Benjamin
Hardin Irwin din Lincoln, Nebraska, care a dat grupului său numele Fire-Baptized Holiness Church [Biserica Sfințeniei
celor botezați cu foc]. Alte grupuri de credincioși „botezați cu foc” formate în această perioadă includ Pillar of Fire
Church [Biserica stâlpului de foc] din Denver, Colorado, și Burning Bush [Rugul Aprins] din Minneapolis, Minnesota.
R. C. Homer a condus în Canada o mișcare pentru „a treia binecuvântare” care a fost paralelă cu cea din Statele Unite.
Asemenea învățători ai mișcării de sfințenie nu numai că au pus accentul pe experiențe religioase conștiente, ci au avut
tendința să încurajeze oamenii să le caute ca experiențe de „criză” care pot fi primite instantaneu prin rugăciune și
credință. Prin anul 1900 mișcarea de sfințenie a început să conceapă experiențele religioase mai mult în termenii crizei
decât ai categoriilor gradate. Astfel, „Biserica sfințeniei celor botezați cu foc” a afirmat convertirea instantanee prin
nașterea din nou, sfințirea instantanee ca a doua binecuvântare, botezul instantaneu în Duhul Sfânt și foc, vindecarea
divină instantanee prin rugăciune și a doua venire premilenială a lui Cristos.
Învățătorii britanici și americani de orientare Keswick aveau tendința să vorbească despre cele patru doctrine cardinale
ale acestei mișcări. În America acest mod de gândire a fost formulat de A. B. Simpson în cele patru doctrine
fundamentale ale Christian and Missionary Alliance [Alianța creștină și misionară], care au pus accentul pe mântuirea
instantanee, botezul în Duhul Sfânt, vindecarea divină și a doua venire a lui Cristos.
Astfel, atunci când a avut loc vorbirea în limbi la Topeka în 1901, singura adăugire importantă la cele de mai sus a fost
insistența asupra faptului că vorbirea în limbi este dovada biblică a primirii botezului Duhului Sfânt. Toate celelalte
învățături și practici ale penticostalismului au fost adaptate de la Mișcarea pentru sfințenie în care s-au născut, inclusiv
stilul de închinare, imnologia și teologia fundamentală.
După anul 1906 penticostalismul s-a răspândit rapid în Statele Unite și în toată lumea. În ciuda originii sale în cadrul
Mișcării pentru sfințenie, majoritatea liderilor acesteia au respins penticostalismul. Unii, precum Alma White, au adus
penticostalilor acuze de posedare demonică sau instabilitate mintală. Majoritatea liderilor celor mai vechi denominații
din Mișcarea pentru sfințenie au respins direct învățăturile penticostale. Între acestea s-au inclus Church of the Nazarene
[Biserica Nazarineană], Wesleyan Methodist Church [Biserica Metodistă Wesleyană], Church of God [Biserica lui
Dumnezeu] (Anderson, Indiana) și Salvation Army [Armata Salvării].

3
Alte grupări mai recente și mai radicale din Mișcarea pentru sfințenie, însă, au fost penticostalizate rapid când liderii lor
s-au dus la biserica din Strada Azusa pentru a cerceta fenomenele manifestate acolo. Printre „pelerinii” din Strada Azusa
au fost G. B. Cashwell (Carolina de Nord), C. H. Mason (Tennessee), Glen Cook (California), A. G. Argue (Canada) și
W. H. Durham (Chicago). În decurs de un an după deschiderea întrunirii din Strada Azusa (aprilie, 1906) aceștia și mulți
alții au răspândit mesajul penticostal în toată America. Controverse aprinse și diviziuni au apărut în câteva denominații
din cadrul Mișcării pentru sfințenie. Din aceste frământări au apărut primele denominații penticostale în perioada 1906-
1908.
Primul val de grupări mixte penticostale-pentru-sfințenie au inclus Pentecostal Holiness Church [Biserica penticostală a
sfințeniei], Church of God in Christ [Biserica lui Dumnezeu în Cristos], Church of God [Biserica lui Dumnezeu]
(Cleveland, Tennessee), Apostolic Faith [Credința Apostolică] (Portland, Oregon, United Holy Church [Biserica Sfântă
Unită] și Pentecostal Free-Will Baptist Church [Biserica Baptistă Penticostală a Voinței Libere]. Majoritatea acestor
biserici au fost situate în statele din sud și au cunoscut o creștere rapidă după ce a început înnoirea lor penticostală. Două
dintre acestea, Biserica lui Dumnezeu în Cristos și Biserica Sfântă Unită, au fost alcătuite predominant din negri.
Penticostalismul s-a răspândit rapid în toată lumea după anul 1906. Pionierul european de frunte a fost Thomas Ball
Barratt, un pastor metodist norvegian care a înființat mișcări penticostale înfloritoare în Norvegia, Suedia și Anglia.
Pionierul german a fost liderul Mișcării de sfințenie, Jonathan Paul. Lewi Pethrus, un convertit al lui Barratt, a început o
mișcare importantă în Suedia care a avut originea printre baptiști. O mișcare penticostală puternică a pătruns în Italia prin
rudele emigranților americani de origine italiană. Mișcări penticostale puternice au erupt și printre italienii din Italia,
Argentina, Canada și Brazilia prin misiunile emigranților italieni Luigi Francesco și Giacomo Lombardi.
Penticostalismul a fost introdus în Rusia și în alte națiuni slave prin eforturile Iui Ivan Voronaev, un emigrant american
născut în Rusia, care s-a stabilit în New York și a înființat prima biserică penticostală de limbă rusă în Manhattan în anul
1919. În 1920 a început o lucrare în Odessa, Rusia, care a fost începutul mișcării în națiunile slave. Voronaev a înființat
peste 350 de biserici în Rusia, Polonia și Bulgaria, mai înainte de a fi arestat de poliția sovietică în 1929. A murit în
închisoare.
Penticostalismul a pătruns în Chile în 1909 sub conducerea unui misionar metodist american, Willis C. Hoover. Atunci
când Biserica Metodistă a respins manifestările penticostale, a avut loc o schismă care a avut ca rezultat organizarea
Methodist Pentecostal Church [Bisericii Penticostale Metodiste]. Creșterea extrem de rapidă după anul 1909 a făcut ca
penticostalismul să fie forma predominantă de protestantism în Chile.
Mișcarea penticostală în Brazilia a început în 1910 sub conducerea a doi emigranți americani din Suedia, Daniel Berg și
Gunnar Vingren, care au început să țină servicii penticostale într-o biserică baptistă din Belem, Para. A urmat curând o
schismă, având ca rezultat constituirea primei biserici penticostale din acea țară sub numele de Assemblies of God
[Adunările lui Dumnezeu]. O creștere fenomenală a făcut ca penticostalismul să fie principala forță protestantă în
Brazilia.

4
Africa de Sud a primit mesajul penticostal în 1908 în timpul slujirii lui John G. Lake, a cărui lucrare a început în Zion
City din Chicago sub conducerea Iui Alexander Dowie. În decursul a patru ani Lake a întemeiat Apostolic Faith Mission
church [Biserica misionară a credinței apostolice] și Zion Christian Church [Biserica creștină Sion]. Până la începutul
anilor 1990 această biserică a ajuns să fie cea mai mare denominație creștină din Africa de Sud. Mișcarea penticostală
coreeană își are rădăcinile în trezirile spirituale indigene printre prezbiterieni și metodiști din anii 1906 și 1907. În mod
formal mișcarea penticostală coreeană a fost demarată de misionara penticostală americană Mary Rumsey, care a ajuns
în Coreea în 1928. Din bisericile întemeiate de Rumsey s-au născut în 1985 și Adunările lui Dumnezeu din Coreea
[Korean Assemblies of God], o biserică în care a apărut și Paul Yonggi Cho. Pe la sfârșitul secolului, biserica condusă de
Cho, Yoido Full Gospel Church [Biserica Evangheliei depline Yoido] din Seul a crescut încât, cu cei 700. 000 de
membri ai ei, a devenit cea mai mare adunare creștină din lume.
Era inevitabil ca o asemenea mișcare viguroasă să nu treacă prin controverse și dezbinări în stadiile de formare. Deși
mișcarea s-a remarcat prin numărul mare de mișcări mai mici care au rezultat din ea, numai două sciziuni pot fi
considerate majore. Acestea au fost legate de învățături cu privire la sfințire și la Trinitate.
Controversa cu privire la sfințire a rezultat din teologia Mișcării pentru sfințenie care a fost adoptată de majoritatea
primilor penticostali, inclusiv Parham și Seymour. Dacă înainte de experiența lor penticostală au susținut că sfințirea era
„a doua lucrare a harului după aceea ei au adăugat doar botezul Duhului Sfânt cu glosolalia ca „a treia binecuvântare”. În
1910 William H. Durham din Chicago a început să propage teoria „lucrării încheiate”, care a pus accentul pe sfințire ca o
lucrare progresivă care urmează după convertire, iar botezul în Duhul Sfânt era considerat a doua binecuvântare.
Adunările lui Dumnezeu (Assemblies of God), care s-au format în 1914, și-au bazat teologia lor pe învățăturile lui
Durham și au devenit curând cea mai mare denominație penticostală din lume. Majoritatea grupârilor penticostale
formate după anul 1914 au fost bazate pe modelul Adunărilor lui Dumnezeu. Acestea includ Pentecostal Church of God
[Biserica Pent costală a lui Dumnezeu], International Church of the Foursquare Gospel [Biserica Internațională a
Evangheliei Nealterate] (înființată în 1927 de Aimee Semple McPherson), și Open Bible Standard Church [Biserica
Standardului Bibliei Deschise].
O schismă mai serioasă a rezultat din controversa despre „unitate” [oneness] sau „numai Isus” [Jesus only], care a
început în 1911 în Los Angeles. Sub conducerea lui Glen Cook și Frank Ewart, această mișcare a respins învățătura
despre Trinitate și a susținut că Isus Cristos era în același timp Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și că singurul mod biblic de
botez cu apă era administrat în numele lui Isus și era valabil numai dacă era însoțit de glosolalie. Această mișcare s-a
răspândit rapid în Adunările lui Dumnezeu aflate încă într-o stare incipientă după 1914 și a dus la o schismă în 1916,
care mai târziu a produs Pentecostal Assemblies of the World [Adunările Penticostale Mondiale] și United Pentecostal
Church [Biserica Penticostală Unită].
În cursul anilor au avut loc alte schisme legate de controverse doctrinare mai mici sau de conflicte personale, producând
mișcări cum sunt Church of God of Prophecy [Biserica Dumnezeului Profeției] și Congregational Holiness Church
[Biserica Congregațională a Sfințeniei]. Totuși, numărul mare de grupări penticostale din America și din restul lumii nu

5
a rezultat din controverse sau schisme. În cele mai multe cazuri denominațiile penticostale s-au dezvoltat din biserici
indigene separate care s-au constituit în diferite părți ale lumii și care au avut prea puțin contact cu alte grupuri
organizate.
Cea mai mare creștere a bisericilor penticostale a avut loc după al Doilea Război Mondial. Dată fiind mobilitatea și
prosperitatea mai mare, penticostalii au început să pătrundă în clasa socială mijlocie și să se debaraseze de șablonul că
sunt membrii dezmoșteniți ai claselor de jos. Ridicarea unor evangheliști vindecători cum sunt William Branham, Oral
Roberts și Jack Cole în anii 1950 a sporit interesul și acceptarea mișcării. Lucrarea la televiziune a lui Roberts a adus, de
asemenea, penticostalismul în casele americanilor de rând. Înființarea organizației Full Gospel Business Men în 1948 de
către industriașul de lapte Demoos Shakarian a dus mesajul penticostal la o nouă clasă de profesioniști din clasa de
mijloc și oameni de afaceri, contribuind la schimbarea imaginii acestei mișcări.
În perioada de după Al Doilea Război Mondial penticostalii au început să iasă din izolarea lor, nu numai unii față de alții,
ci și față de celelalte grupuri creștine. În 1943 Adunările lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu (Cleveland, Tennessee),
Biserica Internațională a Evangheliei Nealterate și Biserica Penticostală a Sfințeniei au devenit membri fondatori ai
National Association of Evangelicals – NAE [Asociației Naționale a Evanghelicilor] și în felul acesta s-au separat de
grupările fundamentaliste organizate care i-au exclus pe penticostali în 1928. Ei au ajuns să facă parte dintr-o tabără
evanghelică moderată care a ajuns să aibă o poziție proeminentă în anii 1970.
Ecumenismul intrapenticostal a început să înflorească, de asemenea, către sfârșitul anilor 1940 atât în Statele Unite, cât
și în alte părți. În 1947 prima World Pentecostal Conference – WPC [Conferință Penticostală Mondială] s-a întrunit la
Zurich, în Elveția, și de atunci încoace s-a întrunit la fiecare trei ani. În anul următor a fost înființată în Des Moines,
Iowa, Pentecostal Fellowship of North America – PFNA [Organizația Penticostală din America de Nord], ca o coaliție a
principalelor grupări albe trinitariene. În 1944 grupul a abandonat tiparul segregaționist adoptat în Des Moines, lăsând
loc unei organizații inclusiviste la nivel rasial cunoscută ca Pentecostal-Charismatic Churches of North America –
PCCNA [Bisericile Penticostal-Carismatice din America de Nord].
Penticostalismul a intrat într-o fază nouă în 1960, odată cu apariția „neo-penticostalismului” în bisericile tradiționale din
Statele Unite. Prima persoană bine cunoscută care a avut experiența glosolaliei și a rămas în biserica sa a fost Dennis
Bennett, un preot episcopal din Van Nuys, California. Deși a fost forțat să părăsească parohia sa din Van Nuys datorită
controversei în legătură cu experiența sa, Bennett a fost invitat să păstorească o parohie episcopală din orașul Seattle,
Washington. Biserica din Seattle a cunoscut o creștere rapidă după introducerea închinării penticostale, devenind un
centru al neo-penticostalismului în partea de nord-vest a Statelor Unite.
Acest val nou de penticostalism s-a răspândit curând la alte denominații din Statele Unite și din multe alte țări. Alți lideri
neo-penticostali bine cunoscuți au fost Brick Bradford și James Brown (prezbiterieni); John Osteen și Howard Irvin
(baptiști); Gerald Derstine și Episcopul Nelson Litwiler (menoniți); Larry Christenson (luteran) și Ross Whetstone
(metodist unit).

6
În 1966 penticostalismul a pătruns în Biserica Romano-Catolică în urma unei conferințe de week-end la Universitatea
Duquesne, sub conducerea profesorilor de teologie Ralph Keifer și Bill Story. După experiența glosolaliei și a altor
daruri carismatice, alte grupuri catolice de rugăciune au fost formate la Universitatea Notre Dame și la Universitatea
Michigan. Până în 1973 mișcarea s-a răspândit atât de mult încât 30. 000 de catolici penticostali s-au întrunit la Notre
Dame pentru o conferință națională. Până în anul 1980 mișcarea s-a răspândit la biserici catolice din peste o sută de țări.
Alți lideri catolici penticostali proeminenți au fost Kevin Ranaghan, Steve Clark și Ralph Martin. Cel mai proeminent
lider din rândurile catolicilor a fost Joseph Leon, Cardinal de Suenens, care a fost numit de papa Paul VI și Ioan Paul II,
consilier episcopal pentru înnoirea Bisericii.
Pentru a face distincție între acești penticostali mai noi de denominațiile penticostale mai vechi, înnoirea carismatică a
fost permisă a rămâne în sânul bisericilor tradiționale. Deși au indicat posibile excese, rapoartele favorabile făcute de
episcopalieni (1963), romano-catolici (1969, 1974) și prezbiterieni (1970) au fost în general tolerante și deschise față de
existența unei spiritualități penticostale ca o mișcare de înnoire în cadrul bisericilor tradiționale.
Până în anul 1980 penticostalii clasici au ajuns să fie cea mai mare familie de protestanți din lume, potrivit cu The World
Christian Encyclopedia, lucrare editată de David Barratt. Cifra de 51 de milioane atribuită penticostalilor tradiționali nu a
inclus cele 11 milioane de penticostali din celelalte biserici tradiționale. În 1995 numărul penticostalilor și carismaticilor
la nivel global a atins cifra de 463 de milioane, făcându-i astfel a doua mare familie creștină din lume după Biserica
Romano-Catolică. Penticostalii încadrați denominațional, numărând 215 milioane de membri, continuă să experimenteze
o creștere explozivă. Astfel mișcările penticostală și carismatică au devenit familia creștină cea mai viguroasă și cu
creșterea cea mai rapidă din lume, despre care Harvey Cox de la Universitatea Harvard prezicea că ar putea „remodela
creștinismul în secolul XXI”.

7
Bibliografie
1. Biserica-Dicționar eBiblia
2. Daniel Oprean - Casa lui Dumnezeu
- Din viață la teologie: rădăcinile și caracteristicile teologiei Bisericii la Jean Calvin
3. Doris Laurențiu -Dicționare Biblice-Societatea Misionară Romană, Editura "Cartea creștină "Oradea 1995
4. Sfânta Scriptură-Epistola întâi Sobornicească la lui Petru
5. Timothy George -Teologia Reformatorilor,Editura Institutului Biblic"Emanuel" din Oradea 1998, Editura teologică
Emil Bartoș