Importanta Scripturii pentru primii teologi.

Importanta scripturii pe parcusul istoriei a avut un impactul in dezvoltarea doctrinelor, crezurilor,

conduceriilor in biserici. Scriptura este Cuvintul lui Dumnezeu, adevarat, fara greseala,
infailibil, imuabil. Toata scriptura este insuflata de Dumnezeu 2 Timotei 3;16-17. Dumnezeu
insusi a vegheat asupra scrierii, inspiratie a autorilor. Duhul Sfint a fost sursa sigura care a
inspirat, descoperit oamenii care au scris cele 66 de carti ale Scripturii.
Asta spune si Domnul Isus Hristos in evanghelii ca cerul si pamintul va trece, dar Cuvintul Sau
nu va trece. Este mai lesne sa treaca cerurile si pamintul decit sa treaca o slova sau o frintura de
slova din Cuvintul lui Dumnezeu. Asta demostreaza ca Biblia este cuvintul lui Dumnezeu. In
Biblie Dumnezeu se descopera omenirii. Cine este Dumnezeu, atributele Lui, Maretia Lui, gasim
doar in Biblie. In nici o alta carte nu putem sa il gasim pe Dumnezeu, planul Lui de mintuire,
viata vesnica. Ioan 5;39. Dupa inaltarea Domnului Isus, apostolii au scris si celelalte 27 de carti
ale Noului Testament. Incepind cu anii 40 d.H si la sfirsitul anilor 90 d.H au fost scrise Noul
Testament. In timpul acesta, au inceput sa fie raspindite anumite erezii printre primi crestini.
Despre aceasta au scris si unii apostoli in epistolele lor, ca Iuda, Iacov, Pavel, Petru, Ioan. Aceste
erezii au inceput sa ia o amploare mai mare spre sfirsitul anilor 90 d.H. aceste erezii erau cu
privire la autencitatea scripturii, a Vechiului Testament. In contextul acesta, multi parinti ai
bisericilor, spre sfirsitul secolului 1 si in secolele urmatoare au scris multe lucrari in apararea
credintei. Ereziile care au aparut erau cu privire la Scriptura daca este intradevar Cuvintul lui
Dumneu. Divinitatea lui Isus Hristos a fost larg dezbatut si care multi negau ca Isus este
Dumnezeu. Alte erezii au aparut si au inceput sa se raspindeasca au fost cu privire la Duhul
Sfint, biserica, cina Domnului, botez, credinta ect. Scrierile Părinţilor apostolici sunt determinate
de împrejurările epocii în care au apărut. Ele sunt oglinda vieţii Bisericii din primele două
veacuri, de asemenea sunt mărturii ale adevărului creştin în faţa iudaismului şi a ereziilor. Nu se
găseşte în ele o teologie înaltă, însă arată primele crezuri şi primul catheism al Bisericii. Sunt
folosite multe referinţe din VT, fapt ce arată că creştinismul a apărut în sânul iudaismului. . A
doua categorie de scriitori creştini care au trăit în perioada antică a Bisericii au fost apologeţii
sau apărătorii creştinismului. Ei au trăit în secolul al II-lea atât în răsăritul, cât şi în apusul
Imperiului Roman. În scrierile lor ei au urmărit două scopuri. Ei au căutat să combată acuzaţiile
false de ateism, canibalism, incest şi acţiune antisocială, precum şi acuzaţiile conform cărora
creştinismul este absurd şi că este religia oamenilor inculţi. De asemenea, ei au arătat că religia
creştină este superioară iudaismului, religiilor păgâne, precum şi a cultului împăratului.
Creştinismul primelor secole a luptat pe două fronturi. Biserica lupta pe plan extern pentru a se
apăra în faţa persecuţiilor la care era supusă din partea statului roman, iar pe plan intern lupta cu
diferite erezii care ameninţau învăţătura pură a Evanghelieii. Prin urmare Biserica era angajată
într-un teribil război pentru păstrarea unităţii doctrinare.
Iata citeva dintre ele:
1. Ebionismul.
Adepţii acestui curent puneau accentul pe unitatea lui Dumnezeu şi pe caracteristica Sa de
Creator al universului. Ei credeau că legea evreilor este expresia voinţei lui Dumnezeu şi că omul
trebuia s-o respecte. Prin urmare ei propovăduiau tăirea împrejur, precum şi respectarea clorlalte
percepte ale Legii din VT. Totodată ei susţineau că Isus a fost fiul lui Iosif, şi că a atins un grad de
divinitate când Duhul a pogorât asupra Lui la botez. De aceea, ei susţineau învăţăturile Evangheliei lui
Matei, dar le desplăceau scrierile lui Pavel. Într-un anumit sens se poate spune că ei erau vechii
iudaizatori de pe vremea apostolilor

2. Gnosticismul
Învăţăturile gnostice sunt destul de confuze. Totuşi esenţa lui se poate rezuma cam în felul
următor: Dumnezeul suprem a emanat nişte eoni. Ultimul dintre aceşti eoni este demiurgul. Acest
demiurg era unul rebel şi a creat lumea materială. Prin urmare Dumnezeu este separat de lumea
materială care este rea. În acest sistem există un dualism între Dumnezeu care este spirit şi este bun şi
între materie care este rea. Demiurgul, creatorul lumii este cel din urmă eon. El este Dumnezeul
evreilor. Cea mai înaltă emanaţie este eonul superior, numit mintea sau logos – raţiunea sau cuvântul.
Eonii mai erau numiţi şi îngeri. Mântuirea, în concepţia gnosticilor, era un proces cosmic. Ea înseamnă
eliberarea de materie, dizolvarea lumii materiale prin separarea elementelor şi reîntoarcerea omului în
împărăţia binelui şi a luminii. La aceasta se ajunge prin gnoză sau cunoaştere. Trupul creat din materie
nu poate să învieze, căci aceasta ar însemna perpetuarea răului.Pentru gnostici Hristos n-a avut un trup
real, ci unul aparent. Naşterea, suferinţele moartea şi învierea Sa au fot aparente. Această învăţătură se
numeşte şi dochetism. De asemenea ei acceptau şi ideea că eonul cristic a venit la botez asupra omului
Isus. Sarcina lui Hristos era să le dea oamenilor o cunoaştere specială, care să-i ajute să se salveze
singuri printr-un proces intelectual. Această cunoaştere El a dat-o doar elitei.

3. Maniheismul. Această mişcare era asemănătoare cu gnosticismul. Numele acestei învăţături

vine de la Mani, un persan de origine nobilă, care şi-a dezvoltat propriul sistem filosofic. Mani a
elaborat o combinaţie de gândire creştină şi păgână, făcând o filosofie dualistă radicală. El credea în
două principii veşnice şi opuse. Omul primitiv s-a născut din emanaţia de la o fiinţă care la rândul ei
era o emanaţie mai înaltă care era conducătorul împărăţiei luminii. Opus regelui luminii, era regele
întunericului care a reuşit să-l înşele pe omul primitiv, astfel omul a devenit o fiinţă în care lumina era
amestecată cu întunericul. Sufletul era parte a luminii, iar trupul al răului. Lumina din om trebuia să
ajungă din nou în împărăţia binelui. Astfel era concepută mântuirea. Această eliberare poate fi
realizată prin expunerea la Lumină – Hristos. Maniheismul punea mare accent pe viaţa ascetică încât
considera instinctul sexual un rău şi propovăduia celibatul.

4. Neoplatonismul. Neoplatoniştii credeau că Fiinţa Absolută este sursa transcendentă a tot ce

există şi că din ea a fost creat totul printr-un proces de emanaţie. Această emanaţie a avut ca rezultat
final crearea omului ca suflet şi trup raţional. Scopul universului este reabsorbirea în esenţa divină, din
care a provenit totul. Procesul de reabsorbire se realizează prin contemplaţie raţională şi prin intuiţie
mistică. Astfel omul caută să-L cunoască pe Dumnezeu şi să fie absorbit în El. Experienţa extazului
era starea cea mai înaltă în această viaţă. Mişcarea a contribuit fără îndoială la apariţia misticismului în
creştinism.

5. Montanismul. Biserica, considerând că aceasta este condusă de oameni şi nu de Duhul Sfânt.

În acest sens el a accentuat doctrina Duhului Sfânt şi a celei de a doua veniri. Montanus susţinea că
inspiraţia este imediată şi continuă şi că el este avocatul prin care Duhul Sfânt vorbea Bisericii aşa
cum vorbise prin apostoli. De asemenea el considera că Împărăţia cerească avea să fie stabilită în
curând în Frigia. Nu era permisă recăsătoria după moartea unui partener, trebuiau respectate multe
posturi; trebuia să se consume doar hrană uscată. Tertulian, unul din apologeţii de seamă ai Bisericii a
aderat la această mişcare, probabil fiind dezamăgit de formalismul din cadrul creştinismului.
Montanismul este o expresie permanentă de protest faţă de lipsa de viaţă din Biserică.
 6. Marcionismul. Marcion, fondatorul mişcării, a început să propovăduiască învăţăturile sale
care spuneau că iudaismul este rău, iar Iehova era un Dumnezeu rău. Spre deosebire de Dumnezeul rău
al evreilor, Dumnezeul revelat în NT era bun şi milostiv. El şi-a stabilit propriul canon al NT, care
includea Evanghelia după Luca trunchiată, şi zece epistole ale lui Pavel.Învăţăturile lui Marcion erau o
formă de gnosticism care a apărut în Biserică. Ele au fost combătute de Irineu.

7. Monarhismul. Adepţii acestei mişcări luptau cu vehemenţă pentru unitatea lui Dumnezeu. Ei nu îl
puteau concepe pe Dumnezeu ca trei personalităţi separate.

Lucrarile primilor parinti ai bisericilor

Ignatiu. Ignaţiu face distincţie între episcopul monarhic şi ceilalţi prezbiteri. Se pare că el este primul
teolog care susţine ideea că ierarhia în biserică este alcătuită din trei trepte: episcop, prezbiter şi
diacon. Ignaţiu măsrturiseşte în lucrările sale învăţătura Sfintei Treimi: în toate câte faceţi să sporiţi cu
trupul şi cu duhul, în Fiul, şi în Tatăl şi în Duhul (Epistola către Magnezieni, cap. 13:1).

Policarp din Smirna. Ca episcop a a luptat împotriva ereticilor şi a convertit pe mulţi marcioniţi.
După mărturiile lui Irineu şi a lui Eusebiu, Policarp a scris mai multe scrisori către bisericile vecine
pentru a le întări. Din acestea a rămas doar Epistola către filipeni.

Epistola către Diognetus În răspunsurile sale autorul arată că religia creştină nu este o invenţie
pământească. Creştinismul nu este o invenţie a gândirii sau a preocupărilor oamenilor curioşi, iar
creştinii nu se aşează sub tutela dogmei omeneşti. Dumnezeul creştin se caracterizează prin putere,
stăpânire, bunătate şi blândeţe. Esenţa Lui este bunătatea, iubirea, lumina, puterea, iertarea şi viaţa. El
a luat păcatele noastre asupra Lui prin Logosul Său. Logosul sau Fiul lui Dumnezeu a venit ca să
răscumpere omul din păcat şi să iniţieze un nou mod de veaţă.

Papias. El a fost episcopul bisericii din Hierapolis şi a scris o lucrare intitulată: “Interpretările
cuvintelor Domnului” Scopul autorului a fost acela de a nota informaţiile pe care le primise el de la
creştinii mai bătrâni care-i cunoscuseră pe postoli, în cazul primei ipoteze, iar în cazul celei de a doua
teorii, Papias ar fi avut ca scop să relateze informaţiile primite chiar de la apostoli.

Apologeţii răsăriteni (de limba greacă)

Quadratus, un filosof creştin de la Atena, a înmânat împăratului Adrian între 124 şi 126 o apologie în
favoarea creştinilor.

Aristide, tot un filosof creştin din Atena, a scris în jurul anului 140 o apologie, adresată împăratului
Antonius Pius. Această lucarea conţine 17 capitole. În primele paisprezece autorul prezintă contrastul
dintre închinarea creştină şi cea caldeană, greacă, egipteană şi iudaică, pentru a dovedi superioritatea
închinării creştine. Ultimele trei capitole prezintă obiceiurile şi etica primilor creştini.

Iustin Martirul (100-165) a fost principalul apologet al sec. al II-lea. In 150, Iustin scrie Prima
apologie. Autorul arată că viaţa şi morala lui Hristos au fost prezise în VT de către profeţi. Ultimele
capitole sunt dedicate unei expuneri a închinării creştinilor. Aşa-numita A doua apologie, scrisă după
161, este de fapt o anexă la Prima apolgie. În ea Iustin citează exemple de cruzime şi nedreptate faţă
de creştini. În Dialog cu iudeul Trifo, autorul încearcă să-i convingă pe iudei că Isus este Mesia. În
această lucrare el accentuează profeţia. Primele opt capitole sunt autobiografice. Cea mai mare parte
este o dezvoltare a trei idei: relaţia dintre declinul legii VT şi naşterea Evangheliei; legătura între
Logos, Hristos şi Dumnezeu; şi chemarea neevreilor de a fi şi ei poporul lui Dumnezeu.

Taţian (110-172),El a scris o carte cunoscută sub numele de Cuvânt către greci, după mijlocul sec. al
II-lea. În această apologie, autorul arată superioritatea creştinismului faţă de filosoia şi religiile
grecilor. Pe lângă această lucrare, Taţian a mai scris prima armonie a Evangheliilor, pe care a numit-o
Diatessaron.

Atenagora a fost un profesor din Atena, care fusese convertit prin citirea Scripturilor. În jurul anului
177, el a scris o lucrare numită Cerere pentru creştini. Autorul combate acuzaţiile de ateism aduse
creştinilor, arătând că zeii păgâni sunt doar creaţii omeneşti şi că sunt vinovaţi de aceleaşi imoralităţi
ca adepţii lor pământeşti.

Teofil din Antiohia. În prima carte, autorul discută despe natura şi superioritatea lui Dumnezeu. În
cea de-a doua el compară slăbiciunile păgânismului cu creştinismul. În cartea finală, Teofil răspunde
obiecţiilor lui Autolicus faţă de religia creştină. El a fost primul teolog care a folosit cuvântul trias
pentru Trinitate.

Apologeţii apuseni (de limba latină)

Tertulian (160-240) a fost apologetul cel mai de seamă al bisericii apusene. A fost un bun cunoscător
al clasicilor şi avocat la Roma. Cu gîndirea sa logică de jurist, el a dezvoltat o teologie şi apologetică
sănătoasă, dorind să apere creştinismul de acuzaţiile false. Cea mai însemnată operă a sa cu caracter
apologetic a fost Apologeticum, în 50 de capitole pe care a scris-o în 197. În capitolul 50, apare
faimoasa expresie a Bisericii însângerate: „Sângele martirilor este sămânţa creştinismului”.Totuşi pe
lângă caracterului său apologetic, el a fost şi un bun teolog. Se poate spune că el este primul care a
afirmat în mod clar doctrina trinităţii utilizînd termenul de trinitate, pentru a descrie această învăţătură.
Această perspectivă a sa apare în opera sa Împotriva lui Praxeas, pe care a scris-o în jurul lui 215. În
De anima (Despre suflet), Tertulian a accentuat doctrina traducianistă a transmiterii sufletului de la
părinţi la copii în procesul reproductiv. A pus mare accent pe botez în Despre botez, opunându-se
botezului copiilor mici.

Irineu din Lyon. Lucrarea lui cea mai importantă a fost Adversus haereses (Împotriva ereziilor) pe
care a scris-o cam prin 185. Această scriere este o încercare de a combate doctrinele gnostice prin
folosirea Scriptrurii şi a altor scrieri creştine. Cartea I este una istorică şi serveşte la înţelegerea
învăţăturilor gnostice. De asemenea este o polemică împotriva lui Valentin, conducătorul şcolii
romane de gnosticism. În cartea a doua el insistă asupra unităţii lui Dumnezeu în opozişie cu ideea
gnostică a demiurgului separat de Dumnezeu. Gnosticismul este combătut prin Scripturi şi prin alte
surse creştine în cartea a III-ea. Marcion este condamnat în cartea a IV-a. În ultima carte autorul face o
pledoarie pentru învăţătura învierii, căreia gnosticii se opuneau.

Clement din Alexandria. Din numeroasele sale scrieri s-au păstrat doar trei opere şi o omilie. Cele
trei lucrări sunt legate unele de altele formând o trilogie. Această trilogie este formată din Protrepticus
(Cuvânt pentru greci), Pedagogus şi Stromates (Diverse). În prima lucrare – Protrepticus – care este
un document misionar apologetic, autorul arată superioritatea creştinismului faţă de păgţnismul
grecesc. A doua carte – Paedagogus – este un tratat moral de instruire a tinerilor creştini. Hristos este
prezentat ca adevăratul Învăţător. În cea de-a treia lucrare – Stromates – Clement arată că pentru a fi
un creştin perfect, el trebuiesă fie un gnostic, adică un cunoscător al religiei sale (nu în sensul clasic al
gnosticismului)

Origen. Printre lucrările sale sunt lucrări exegetice, dogmatice, polemice şi morale, precum şi foarte
multe omilii, comentarii şi scrisori. Una din lucrările sale legate de critica şi interpretarea Bibliei este
Hexapla. În această lucrare scrisă în timp de 27 de ani, Origen aşează pe şase coloane paralele mai
multe versiuni ale VT în greacă şi ebraică. O altă lucrare, Împotriva lui Celsus, este un răspuns la
acuzaţiile pe care platonistul Celsus le-a adus creştinilor. Poate cea mai mare contribuţie a lui Origen
la literatura creştină este lucrarea sa intitulată De principiis. Această lucrare este primul tratat creştin
de teologie sistematică. Din nefericire, autorul credea că Fiul este subordonat Tatălui, chiar dacă
susţinea că este „veşnic născut” din Tatăl. În acelaşi timp, Origen credea în preexistenţa sufletelor şi
restaurarea finală a tuturor spiritelor, inclusiv a diavolului. De asemenea el nega învierea fizică. Pentru
aceste idei Biserica l-a condamnat la câteva concilii şi s-a depăratat de învăţăturile lui.

Atanasie cel Mare (295-373). Atanasie este supranumit părintele Ortodoxiei. Printre lucrările sale
celebre se găseşte: Cuvânt despre întruparea Logosului în care afirmă că Hristos s-a „înomenit ca să
ne îndumnezeiască” şi „fără întrupare nu este posibilă mântuirea”. Conceptul său de îndumnezeiere
(teosis) relevă scopul Bisericii Ortodoxe. O altă lucrare importantă este: „Viaţa sfântului Anton”, ca o
biografie a celui care este considerat întemeietorul monasticismului creştin. Atanasie este primul
teolog care menţionează pentru prima dată în istoria creştină „canonul” Noului Testament cu cele 27
de cărţi pe care-l avem astăzi.

Vasile cel Mare (330-379). Pe lângă scrierile, Vasile a mai scris: Contra lui Eunomiu, eretic arian
extremist în care îi explică doctrina Sfintei Treimi. Lui Dumnezeu Tatăl îi aparţine nenaşterea, Fiului,
consubstanţial şi egal în dumnezeire cu Tatăl, îi aparţine naşterea, iar Duhului Sfânt, egal în
dumnezeire cu Tatăl şi cu Fiul, îi aparţine purcederea. De asemenea a scris o lucrare în care tratează
dogma Duhului Sfânt – Despre Duhul Sfânt, precum şi o liturghie care îi poartă numele, dar şi un
manual de educaţie pentru tineri – Către tineri.

Grigorie de Nazianz (330-390). De la el au rămas multe cuvântări, poezii şi scrisori. În toate scrierile
sale, Grigorie s-a remarcat ca teolog al Sfintei Treimi stabilind raporturile dintre Persoanele Sfintei
Treimi. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au în comun fiinţa, necrearea şi dumnezeirea. Tatăl are nenaşterea,
Fiul naşterea din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt purcederea, din veci din Tatăl.

Grigorie de Nyssa (335-394). A scris lucrări polemice cum ar fi: Contra lui Apolinarie, teologice ca:
Despre crearea omului şi exegetice ca: Fericirile şi rugăciunea Tatăl nostru.

Ioan Hrisostom (354-407). Datorită talentului său i s-a dat numele de Hrisostom – Gură de Aur.
Opera sa este considerabilă fiind constituită din 18 volume. A scris Omilii la unele cărţi ale Vechiului
Testament, dintre care 9 omilii despre cele şase zile ale creaţiei şi 67 de omilii la întreaga Genesă. De
asemenea a scris multe Omilii inspirate din cărţile Noului Testament.
Ambrozie de Milano (340-397). El are scrieri dogmatice, exegetice, morale, ascetice, dar şi imnuri.
Printre lucrările sale sunt: Contra arienilor, De Spirito Sanctus, Comentarii la numeroase cărţi biblice.

Ieronim (347- 420). Cea mai mare lucrare a lui Ieronim a fost traducerea latină a Bibliei, cunoscută
sub numele de Vulgata. Înainte de 391, el terminase revizuirea Noului Testament în latină. În
traducerea Vechiului Testament nu s-a folosit de Septuaginta, ci a tradus direct din ebraică, şi l-a
terminat în 404 (sau405). Biblia tradusă de Ieronim – Vulgata este versiunea oficială a Scripturii
folosită de Biserica Catolică.

Augustin (354-430). Augustin şi-a îndeplinit cu mare zel datoriile sale de episcop. În activitatea sa a
lupta împotriva maniheilor, apoi împotriva donatiştilor, care credeau că sacramentul depinde de cel
care oficiază slujba, precum a combătut şi pe pelagieni. A crezut în Filioque, fapt care de altfel a dus
la scisma din 1054, şi în predestinarea absolută. Opera lui Augstin este imensă, el fiin depăşit probabil
doar de Origen. A scris lucrări filosofice, teologice, apologetice, dogmatice, polemice, exegetice,
practice, numeroase predici şi scrisori. Cele mai importante opere sunt: Confesiunile (Mărturisirile),
scrisă între 397-401, De civitae Dei (Cetatea lui Dumnezeu), scrisă între 413 şi 426, este cea mai
importantă dintre operele teologice-apologetice ale lui Augustin. De Trinitate (Despre Trinitate), este
o lucrare dogmatică, scrisă între 400-416. Autorul spune că în Dumnezeu există o singură fiinţă, în trei
persoane.

Deşi persecuţia a încetat în 313, luptele Bisericii nu s-au terminat. Prima parte a Evului Mediu
a fost marcată de luptele de apărare împotriva ereziilor care încercau să fărimiţeze unitatea doctinară a
Bisericii. De fiecare dată când apărea o învăţătură greşită, teologii şi episcopii vremii se adunau în
Sinoade pentru a dezbate noua învăţătură şi de a formula dreapta credinţă. Marile doctrine ale
creştinismului au fost definite tocmai în această perioadă. Epoca de aur a Părinţilor Bisericii a coincis
cu epoca celor şapte concilii. De fapt aceştia au fost cei care au fost apologeţii ortodoxiei în şedinţele
acestor conferinţe teologice. Părinţiii de seamă ai Bisericii au trăit mai ales în perioada primelor patru
Sinoade. Iata care sint ele;
1. Primul Sinod Ecumenic – Niceea, 325.
2. Al doilea Sinod Ecumenic – Constantinopol, 381.
3. Al treilea Sinod Ecumenic – Efes, 431
4. Al patrulea Sinod Ecumenic – Calcedon, 451
5. Al cincilea Sinod Ecumenic – Constantinopol, 553
6. Al şaselea Sinod Ecumenic – Constantinopol, 680-681
7. Al şaptelea Sinod Ecumenic – Niceea, 787
 TCM International Institute

Lucrare

Importanta scripturii pentru primii parinti.

Profesor: Oti Bunaciu

Student: Samocrainii Vladimir

Chisinau, Moldova 2011