Curs V

Sfântul Dionisie (Pseudo) Areopagitul

Câteva date generale despre viața autorului
Autorul se numește pe sine Dionisie și se dă contemporan cu
Mântuitorul și cu Apostolii. Pe baza aceasta a fost identificat cu Sf.
Dionisie Areopagitul, primul episcop al Atenei, convertit de Sf. Apostol
Pavel.
Adresează scrisorile sale către Apostoli și ucenici apostolici (Tit, Gaius,
Policarp) ; Epistola a 10-a e adresată Sf. Ioan Teologul. În epistola a 7-a
afirmă că a văzut din Heliopolis eclipsa de soare întâmplată la moartea
pe cruce a Mântuitorului. În tratatul Despre Numirile Divine spune că a
vizitat-o pe Maica Domnului și l-a întâlnit pr Iacob, fratele Domnului, și
pe Apostolul Petru.
Cuprinsul scrierilor pseudo-areopagite arată că autorul a trait mult după
perioada apostolică.
Argumente:
1. Afirmă că învățătura sa se bazează pe „Sfintele Scripturi transmise
nouă de Părinți”, expresie nefolosită în epoca apostolică;
2. arată că monahismul ar fi înfloritor, ceea ce nu se potrivește
timpului apostolic;
3. arată că simbolul credinței se cântă la Liturghie – simbolul a fost
introdus la anul 476 în Antiohia de monofiziți;
4. s-a folosit de scrierile neoplatonicului Proclu (+485), ultimul titular
al catedrei de filosofie a Universității din Atena.
5. Formulele hristologice arată că a scris în perioada disputelor
monofizite de după Sinodul IV Ecumenic, căci folosește termenii:
neîmpărțit, nedespărțit; neamestecat, neschimbat;
 6. teologia este așa de evoluată încât nu poate aparține secolele I sau
II, ci perioadei a treia.

Receptarea Corpusului Dionisiac (CD)

Scrierile au apărut pe la anul 500 în mediul siriac. Au fost utilizate
pentru prima data de patriarhul monofizit Sever al Antiohiei (+538) ;
folosite de ucenici lui Sever pe la 531 în favoarea monofizitismului ;
Episcopul ortodox Ipatiu al Efesului respinge aceste scrieri ca
neautentice; totuși au fost acceptate de Leonțiu de Bizanț, Sf. Sofronie al
Ierusalimului, Sf. Maxim Mărturisitorul și Papa Grigorie cel Mare.
Cercetătorii moderni consideră că scrierile Sf. Dionisie au apărut pe la
anul 500, în Siria..
După anul 531 au fost traduse în siriacă de Sergiu de Reșaina (+536) ;
Monahul Ioan de Skythopolis le va comenta la începutul sec. VI (550-
570), așa numitele scolii ; ele au circulat mult timp sub numele Sf.
Maxim Mărturisitorul ; În sec. XX, teologul catolic Hans Urs von
Balthazar va demonstra că autorul este Ioan de Skythopolis.
Sf. Maxim Mărturisitorul își fundamentează două scrieri pe opera Sf.
Dionisie : Mistogogia și Ambigua (Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și
adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul).

Receptarea Corpusului Dionisiac în Apus

Ioan Scotus Eriugena -face prima traducere;Lorenzo Valla (1457) și
Erasmus de Rotterdam (1516) vor exprima primele critici și îndoieli cu
privire la autenticitatea scrierilor dionisiace ; Martin Luther (+1546) de
asemenea respinge CD în lucrarea sa Despre captivitatea babilonică a
Bisericii, pe motiv că Dionisie este mai mult platonicizant decât creștin.
Hugo Koch și Josif Stiglmayr demonstrează că în lucrarea Despre
numirile divine există paralele importante cu lucrarea lui Proclus Despre
substanța răului (De malorum substantia).

Autorii ortodocși care au valorizat opera Sfântului Dionisie: Pr. George

Florovsky; Vladimir Lossky; Pr. John Meyendorff; pr. Ioannis
Romanides; Pr. D. Stăniloae; Pr. Andrew Louth; Pr. Alexander Golitzin.

Opera Sfântului Dionisie

Opera Sfântului Dionisie este editată în PG vol. 3 și 4; Ediția critică se
găsește în Patristischetexte und Studien (PTS), vol. 33 și 36.

I. Despre Ierarhia Cerească (Περί τῆς οὐρανίας ἰεραχίας)

Cuprinde 15 capitole ; problematica îndumnezeirii omului în trei etape :
1. purificarea ; 2. iluminarea ;3. Desăvârșirea/unirea cu Dumnezeu.
Îndumnezeirea se realizează prin ierarhia cerească și ierarhia
pământească.
Îngerii sunt împărțiți în trei ceruri a câte trei cete : I. Heruvimi ;
Serafimi ; Tronuri/Scaune ; II. Domnii, Puteri, Stăpâniri ; III.
Principii/Începătorii (arhai), Arhangheli, Îngeri.
Cerul I/Triada se ocupă de Dumnezeu, cuprins fiind de lumina cea
neapropiată;
Cerul II se ocupă de lume;
Cerul III se ocupă de oameni. Îngerii sunt ființe spirituale, imateriale.

II. Ierarhia bisericească este împărțită în trei triade :

1. Triada I a) Botez, Mirungere, Euharistie;
2. Triada II b) trei trepte preoțești: episcopi, preoți, diaconi;
 3. Triada III c) trei trepte sub aceștia ; monahi, credincioși,
catehumeni.

4. Despre Numirile Divine.

Explică numele divine din Sfânta Scriptură și arată ce se poate deduce
din ele despre ființa lui Dumnezeu. Aceste nume nu explică ființa lui
Dumnezeu, ci sunt doar atribute. Dumnezeu nu poate fi cunoscut după
natura sa (incognoscibilitatea lui Dumnezeu), nici calitățile Sale nu pot fi
deplin cuprinse de noțiuni omenești ; mai sigure sunt afirmațiile negative
(apofatice) despre Dumnezeu, decât cele pozitive (catafatice).
Accentuiază unitatea lui Dmnezeu. Dumnezeu este definit ca bunătate,
lumină, putere, frumusețe, dragoste, ființă, viață, înțelepciune, unul etc.
Rugăciune e necesară pentru cunoașterea lui Dumnezeu.
5. Despre Teologia Mistică (Περὶ τῆς μυστικῆς Θεολογίας)
Cuprinde șase meditații cu privire la neputința omului de a cunoaște și
defini prin termeni fie pozitivi, fie negativi, ființa și calitățile lui
Dumnezeu. Omul se poate uni cu Dumnezeu (unire extatică - unio
mistica).
6. 10 Epistole:
4 Către Gaius; Către Dorotei Liturgul (Diaconul); Către Sosipatru
Liturgul ; Către Policarp Ierarhul; Către Demofil Terapeutul; Către Tit
Ierarhul; Către Ioan Teologul Apostolul și Evanghelistul.

DOCTRINA
În gândirea dionisiană toată lumea, întreg universul participă la
îndumnezeire. Dionisie face distincție între Ființa divină, care este
trancendentă și incomunicabilă, și manifestările „ad extra” ale acesteia.
Dumnezeu nu este numai ființă transcendentă, ci și cauză a existențelor
și lucrare de descoperire - se face deosebire netă între unirile
dumnezeiești (firea supraființială) și diferențierile prin care Dumnezeu
se manifestă în afară/ în creație.
Dumnezeu, Treime de Persoane (Tatăl – este dumnezeire născătoare ;
Fiul și Duhul Sfânt apar ca mlădițele dumnezeirii născătoare), nu este
numai transcendent, ci devine și imanent în creație/se imanentizează în
creație. Acest lucru ține de manifestările în afară ale Dumnezeirii.
Dionisie apelează la termenii proodos, dynameis și energeia. Dumnezeu
este unitate în Treimea transcendentă, iar proodos și epistrophe stabilesc
raporturile cu creația – mișcarea Dumnezeirii spre ordinea creată.
Puterile și energiile divine nu sunt emanații ale naturii divine, ci un alt
mod prin care Dumnezeu se manifestă în creație.
Energiile nu sunt efecte ale Cauzei dumnezeiești; ele nu sunt create ci:
„sunt o veșnică scurgere a ființei una, a Treimii. Sunt revărsările firii
dumnezeiești care nu se poate limita, care este mai mult decât ființa.
Energiile sunt un mod de ființare a Treimii în afară de ființa Sa, care nu
poate fi atinsă ”.
Corpusul dionisiac oferă o diferență clară între transcendența și imanența
divină. Dumnezeu prin energiile sale, prin care se face prezent în creație,
dă tuturor posibilitatea de cunoștere a Sa, nu în Ființa Sa, care rămâne
inaccesibilă, ci în revărsările sale „ad extra”, în lucrările și manifestările
Sale.
În viziunea dionisiană, viața cea nouă ne este dată de Sfintele Taine. În
Biserică diviziunea ivită prin cădere este învinsă. Uniți cu Hristos, noi
suntem uniți cu îngerii și împreună suntem chemați la împreună-lucrare
(sinergeia) cu Dumnezeu. Intrarea în Biserică se realizează prin Botez,
prezentat ca o naștere dumnezeiască sau renaștere (palingenesia)
În ceea ce privește hristologia Sf. Dionisie nu este foarte bine
structurată, întrucât ea apare în mijlocul disputelor histologice din veacul
V și începutul celui de al VI-lea. Există însă elemente care o deosebesc
de doctrina monofizită. În Iisus Hristos nu se poate vorbi numai de o
lucrare dumnezeiască, nici de una exclusiv umană, ci de o lucrarea a
Dumnezeului făcut om (teandrie).
A doua Taina este Euharistia – Taina Tainelor; Ea se mai numește și
synaxis/koinonia. După euharistie este amintită Taina Mirului. Ierarhia
bisericească reprezintă mediul de unire cu Hristos, cu universul angelic,
cu puterile dumnezeiști.
Tainele Bisericii aduc viața cea nouă. Uniți cu Hristos noi suntem uniți
cu treptele superioare, iar împreună cu îngerii suntem chemați la
împreună-lucrare cu Dumnezeu.
În tratatul Despre Teologia Mistică -autorul face apel la simbolistica
Sinaiului ca imagine a Bisericii aflate la dumnezeiasca Liturghie. Sinaiul
devine „tip” al Bisericii, al cărei cult ne deschide posibilitatea unirii cu
Dumnezeu. Mistica dionisiană nu este una intelectualistă, cum s-a
afirmat de Occident. Lumea este creația cea nouă a Bisericii în care
suntem încorporați prin Botez și în care suntem conduși în vederea
propriei mântuiri – la unirea cu Dumnezeu /la propria îndumnezeire.
Omul înnoit și mântuit în Hristos Domnul.

Teologia Mistică

Ce este întunericul divin 

Trinitate supra-naturală, supra-divină și supra-bună, care stai în
fruntea teosofiei creștine, îndreaptă-ne spre culmea cea mai înaltă, cea
supra-necunoscută și supra-strălucitoare proorocirilor mistice, unde
stau cufundate în întunericul supra-luminos al tăcerii inițiatoare de
mistere tainele cele simple, absolute și imuabile ale teologiei, supra-
strălucind în chipul cel mai spra-luminos, în întunericul cel mai adânc
și supra-umplând mințile lipsite de vedere cu străluciri supra-frumoase
în ceea ce-i cu desăvârșire cu neputință de atins și de văzut. Aceasta e
rugăciunea mea.
Iar tu, scumpul meu Timotei, prin îndeletnicirea cea înflăcărată cu
contemplările mistice leapădă și simțurile și activitatea minții și toate
cele sensibile și inteligibile și toate cele ce sunt și nu sunt și ridică-te,
pe cât poți, spre unire fără cunoaștere cu Cel care-i mai presus de
orice existență și cunoaștere. Căci prin extazul nereținut și liberat de
tine însuți și de toate, te vei înălța spre raza supranaturală a
întunericului divin, după ce vei fi îndepărtat toate și te vei fi eliberat
de toate.

Cap.IV
Noi spunem că Cel care-i cauza tuturor, fiind deasupra tuturor, nu e
lipsit de existență, sau de viață, sau de rațiune sau de minte : dar nu e
nici corp, sau formă, sau chip. El nu are calitate sau cantitate, sau
greutate ; nu se află în vreun loc ; nu se vede, nici nu are atingere
sensibilă ; nu simte și nici nu poate fi simțit ; nu e supus dezordinii și
nici tulburării, căci nu e agitat de pasiuni materiale ; nu e lipsit de
putere și expus accidentelor senzoriale. Nu are nevoie de lumină ; nu
suferă vreo schimbare, stricare, fragmentare, pierdere sau scurgere, nu
este, nici nu are ceva din cele sensibile.

Cap. V
Și iarăși, suindu-ne, noi spunem că Dumnezeu nu este nici suflet, nici
minte. El nu are imaginație, părere, rațiune, sau inteligență. El nu este
nici cuvântare, nici inteligență ; nu poate fi exprimat, nici înțeles. El nu
e număr sau ordine, mărime sau micime, egalitate sau inegalitate.