INCEPUTUL MONAHISMULUI ÎN SIRIA SI MESOPOTAMIA

Vom prezenta în cele de mai jos începuturile monahismului în Siro-

Mesopotamia pentru că această regiune a făcut parte multă vreme din ceea ce s-a
numit Siria, fie înainte, fie după Hristos. Când gândim la Siria, vă rog să vă
imaginați un teritoriu foarte extins, întinzându-se de la marea Mediterană și până
la Golful Persic. Siria cuprindea (cel puțin după Alexandru cel Mare) teritorii
care se găsesc în Turcia, Liban, Irak și Iranul din zilele noastre, nu numai în
Siria de azi. Misiunea creștină siriană a fost impresionantă. Până azi,
comunitățile creștine din India se revendică de la misiunea creștină siriană. Siria
a trimis misionari până în centrul Asiei, dincolo de Lacul Baikal și până în
China.
Inainte de cucerirea arabă, Biserica Siriană a avut cea mai extină misiune
comparativ cu celelalte Biserici creștine.
Monahismul a apărut și a înflorit aici foarte devreme. El a prezentat o
serie de particularități. Biserica Siriană a fost singura Biserică semită. De aici și
unele revendicări ale acesteia. Și primele forme monahale s-au revendicat de la
practici ascetice semite (palestiniene).
In aceastpă Biserică a existat un fenomen monahal, cunoscut cu numele
de ,,Fiii și fiicele Legământului.” In această Biserică s-a practicat un ascetism
eroic în rândul căruia semnalându-se practica ascezei în peșteri sau chilii cu
ușile zidite, stilismul, dentrismul, mesalianismul, fenomenul ,,agapetelor”, dar și
un monahism de influență egipteano-capadociană. Pe lângă monahismul
anahoretic, în Siria s-a practicat și un monahism, prin excelență citadin, unul
foarte cult.
Dacă partea occidentală a Siriei era marcată de cultura elină, cea orientală,
mai precis cea dintre Eufrat și Tigru, mai ales de pe cursul mijlociu și sudic al
celor două fluvii (provincia Adiabena), a fost marcată de cultura semită. Au fost
multe centre în care creștinismul s-a remarcat în teritoriile siriene. Nu ne putem
ocupa de toate. Putem menționa pe cele cu care Bisericile din restul Imperiului
au fost în relații mai strânse. De la Est spre Vest, menționăm orașul Nisibi,
acualmente în Turcia. Multă vreme creștinii au fost persecutați de stăpânirea
persană care, după moartea lui Constantin cel Mare, a revendicat și a deținut
acel oraș.
Mai la vest, între Râul Oronte și Eufrat a fost orașul Edessa, unul dintre
primele orașe creștine. Către regele acestuia Mântuitorul a trimis bucata de
țesătură cu care si-a șters fața și pe care i s-a imprimat chipul. In Edesa s-au
mutat celebra școală teologică din Nisibi, înființată în 326, (și unde studiau 1000
de tineri) și alte instituții, după ce perșii au capturat orașul Nisibi. Nisibi și
Edesa se găsesc în relieful muntos din bazinul superior al fluviilor Eufrat și
Tigru. Nisibi este mai aproape de Tigru; Edessa este în jumătatea vestică a

1
teritoriului dintre Eufrat și Tigru. In vremea stăpânirii romane Nisibi era capitala
provinciei Mesopotamia, iar Edessa, capitala provinciei Orsoena.
Puțin spre vest, pe malul stâng al fluviului Eufrat se află Apamea
siriană,maia există un oraș cu același nume, în sudul Antiohiei, în Liban), apoi,
la vest,pe malul drept al fluviului Eufrat se afă orașul Zevgma; puțin spre sud se
află Hierapolis. In dreapta Eufratului mult spre sud-vest se află Antiohia, zonă
preponderent elino-fonă, cu orașele Cyr, Gindarus (pe valea râului Oenoparas),
Teledà și mai la sud, Pustiul Kalcis și alte localități importante pentru studiul
nostru, actualmente, toate în Turcia.
Pe drumul care duce de la Tir spre Antiohia, trecând prin Emesa și
Apamea (libaneză), se afă orașul Heliopolis, oraș în Siro-Fenicia. După anul
250, prin acel oraș a trecut, mergând spre nord, pusnicul Ghermanos. Acesta a
aflat că în oraș trăia o prostituată de lux, foarte bogată. A închiriat o locuință
modestă lângă casa acesteia foarte pompoasă. Ghermanos își făcea acolo
rugăciunile și înălța imne ziua și noaptea. Prostituata a rămas impresionată de
comportamentul pusnicului. A aflat că era creștin și a cerut să cunască credința
lui. Ghermanos a catehizat-o, apoi a încredințat-o episcopului Teodot care a
botezat-o, dându-i numele de Evdokia.. După botez, fosta prostituată și-a
împărțit averea săracilor și a intrat într-o mănăstire unde a trăit cu smerenie și
curăție. In vremea împăratului Aurelian (270-275) a fost arestată și prezentată
împăratului. Acesta a rămas impresioat de minunile săvărșite de Evdokia,
eliberând-o. Din nou aretată, după moartea lui Aurelian, de guvenatorul orașului,
Diogene, Evdokia a răbdat cu tărie chinurile la care a fost supusă, încât
guvernatorul, impresionat, a eliberat-o. A executat-o, prin tăierea capului,
succesorul lui Diogene, Vikentios. Este comemorată la 1 martie.
Faptul că, înainte de domnia lui Aurelian, în Iliopolis se putea vorbi de
pustnici și de mănăstire de fecioare, ne sugerează vechimea monahiemului în
zona Liban - Siria de sud. Vechimea monahismului în Siria este atestată și de
venirea din partea orientală a Siriei a preotului Lukian, care a inființat în
Antiohia o școală, în 295. Era, cu siguranță, călugăr. In 312 a mers în Nicomidia
să facă misiune în chiar capitala imperiului. Acolo a fost martirizat, suferind
chinuri cumplite. Este prăznuit de Biserică în 13 octombrie. Și aceasta arată
vechimea monahismului sirian și faptul că primele forme monahale siriene nu au
luat ființă ca iradieri ale monahismului egiptean.
La sfârșitul secolului al III-lea s-a remarcat în partea de nord-est a Siriei,
care a trăit într-o peșteră, pustnicul și făcătorul de minuni Iacob. Acesta a ajuns
episcop de Nisibi, cucerit de Galeriu de la perși în anul 297. A participat la
Sinodul I Ecumenic, împreună cu ucenicul său, Sf. Efrem Sirul. El a înființat
Școala teologică din Nisibi. Când împăratul Constantin cel Mare, la influența lui
Eusebiu de Nicomidia, a ordonat ca Părinții Ortodocși să concelebreze cu Arie,
Sf. Iacob, episcopul Nisibei, s-a rugat, și Arie a murit, în drum spre biserica
unde mergea să slujească împreună cu ierarhii ortodocși. După moartea lui
Constantin, în anul 338, Sapor al II-lea a atacat orașul Nisibi pe care l-a asediat

2
timp de șaizeci de zile. Prin iscusința Sfântului Iacob și cu rugăciunile lui, regele
persan a ridicat asediul. SF. Iacob a respins încă de două ori asedierea orașului
de către Sapor al II-lea. După moartea Sfântului Iacob de Nisibi și cucerirea
orașului de perși, în 363, o bună parte a populației s-a mutat spre vest, în
localitățile rămase în Imperiul Roman. Școala telogică, condusă de Sf. Efrem
Sirul, ucenic al Sf. Iacob, care l-a și hirotonit diacon, s-a mutat în Edessa.
Aici el s-a implicat în viața misionară. A avut și ucenici, chiar dacă era
numai diacon. Numele a cinci dintre ei au fost consemnate de documente, ceea
ce arată calitățile lui de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Efrem, chiar dacă
a fost numai diacon. Sf. Efrem Sirul a scris multe lucrări de înaltă ținută
teologică și de un lirism cu totul special. A trecut la cele veșnice în anul 373, în
același an cu Sf. Atanasie cel Mare. Sf. Grigore de Nyssa a mers la Edessa și a
rostit cuvântarea funebră. Biserica Romano-Catolică l-a recunoscut ca dascăl al
Bisericii Orientale.
Un alt monah celebru care a înființat multe mănăstiri și a lăsat mulți
ucenici este Sf. Iulian/ sau Eugen Sabas (în siriacă, Sabas înseamnă ,,bătrân”,
,,gheron”). El este cel care, prin jurul anului 360, împreună cu un grup de
ucenici, a mers în Sinai unde a rămas o perioadă și a construit biserica de pe
vărful Muntelui Sinai/sau Muntele lui Moise sau Horeb. Sabas a înființat, într-o
peșteră, celebra mănăstire-chinoviu Koilos din Celesiria. Julian a acordat o
atenție deosebită cultului și misiunii. In mănăstire, monahii săvărșeau slujba de
dimineață înainte ca soarele să răsară. Apoi, când apăreau zorile, monahii
porneau doi câte doi în direcții diferite. Se oreau într-un anume loc, pe rând unul
dintre ei citea câte 15 psalmi, în timp ce celălalt stătea în genunchi, până
terminau psaltirea. Intonau o serie de imne, iar spre seară veneau în chinoviu. Sf.
Iulian a trecut la cele veșnice în anul 376. El a predicat și în Antiohia. In urma
predicilor sale, tânărul Ioan, viitorul patriarh al Constantinopolului, a hotărât să
îmbrățișeze viața monahală. Rugat de Sfânta Antuza să nu o părăsească, a dus
viață ascetică în casa părintească.
Fiul unui senator din orașul Zevgma, pe nume Publius, și-a vândut
avearea, a împărțit banii săracilor și, la 5 km. depărtare de oraș și-a construit o
chilie, ducând viață de eremit. Curând în jurul lui și-au construit chilii mai mulți
tineri, care s-au pus sub îndrumarea lui. Duceau o viață chinovială, Publius
trecând zilnic pe la ucenicii lui și dându-le îndrumări. La un moment dat,
ucenicii au hotărât ca chiliile construite mai mult sau mai puțin aproape de chilia
centrală să fie dărâmate și să se construiasă alte chilii în jurul peșterii. In felul
acesta a luat ființă un mare chinoviu. Limba cultului era greaca. Pentru vorbitorii
de limbă siriacă s-a construit un alt corp de clădiri. Biserica era una. Slujbele
erau săvârșite în aceeași biserică, în limbile greacă și siriacă. Acest caracter
bilingv al slujbelor a fost păstrat și după moeartea lui Publius.
In nord-estul Siriei,spre fluviul Eufrat, sunt trei masive muntose. Acolo au
fost înființate mănăstiri. Asterius a înființat mănăstirea din Gindarus. Puțin mai
la sud, la 20 de km. de Teleda, Ammian a întemeiat o mănăstire căreia îi va da o

3
solidă organizare nepotul său, Eusebie. In aceeași vreme (după Sinodul I
Ecumenic), mai la sud, în Pustiul Kalcis, un aristocat, pe nume Marcian,
abandonând toate, a înființat prima mănăstire în peșterile de pe versantul
muntelui, pornid de la ochilie în care nu putea sta nici în picioare, nici întins.
Ucenicii lui au construit alte mănăstiri în regiune, mai spre sud (în direcția
orașului Apameea, ducând și o activitate misionară deosebită în vedera
creștinării populației din acea zonă.
Un alt întemeietor de mănăstiri a fost Simeon cel Bătrân. Era cunoscut pentru
îmblănzirea leilor. Acesta, împreună cu un grup de ucenici, a mers în Muntele
Sinai unde a rămas în rugăciune opt zile, până a auzit glasul Domnului. Apoi,
mâncând trei mere, s-a întors în Siria unde, în Muntele Aman, la nord de
Antiohia, a înființat două mănăstiri, făcându-se dascăl ucenicilor săi, ,,dându-le
încredere și poruncindu-le să fie smeriți față de oameni, dar îndârjiți față de
potrivnicul”(cum spune Teodoret de Cyr,Viețile sfinților pustnici din Siria; trd.
A. Tănăsescu-Vlas, Ed. IBMBOR, 2001, p.630).
Teodoret de Cyr(393-457), în cartea ,,Viețile sfinților pustnici din Siria”
ne-a lăsat medalioane a 31 de mari asceți care au trăit eroic asceza creștină. Unii
au purtat nume latinești ( Iulian, Marcian, Publius,), alții nume grecești
(Eusebios, Poaladios, Teodosius, Zenon, Macedonios), alții au purtat nume
semite (Afraat,Maesuma,Maron, Simeon cel Bătrân, Salamon,Maris). Nu știm
dacă aceștia aparțineau etniilor cărora le erau specifice acele nume, dar Siria s-a
dovedit un pămânrt deschis conviețuirii unor mari asceți care au fost ,,luptători
pentru fapta cea bună și iubitori ai dreptei credințe”.(Teodoret, op.cit.p.34),
vrednici să ne tragă spre culmea faptelor bune.(Teodoret, op.cit.p.164).
Am prezentat mai sus chipurile cătorva mari asceți, pornind de la
informațiile pe care ni le-a lăsat Fericirul Teodoret episcopul Cyrului spre a
arăta predispoziția sirienilor pentru ascetism. Ascetismul sirian, spre deosebire
de cel egiptean și de cel palestinan a îmbrăcat mai multe forme. Una dintre
trăsăturile specifică a evlaviei siriace ,, a fost înțelegerea ascetică a credinței
religioase […]
Spiritualitatea siriacă solicita o viață de renunțare și mai presus de orice, una de
celibat, nu doar pentru cei aleși, ci pentru toți credincioșii.”(Sebastian P.Brock și
Susan Ashbrook Harvey, Sfintele femei ale Orientului Sirian, Introducere,
Sophia, 2005 pp.28,29)
Dacă, spre exemplu, în Egipt, marii asceți au cultivat viața ascetică în
afara orașelor, în Siria au existat asceți cu miile care trăiau în însăși inima
comunității religioase și sociale, având chiar o influență deosebită asupra
acestora. De cele mai multe ori asceții erau mai venerați decât persoanele
investite du puteri sacerdotale și administrative de Biserică.
In spațiul sirian s-a practicat multă vreme un tip de asceză familială. Intr-o
familie, în sensul mai extins al cuvântului(un clan, un neam) exista o persoană
care își asuma rolul de îndrumător duhovnicesc al respectivei familii. In jurul
acestei persoane (de obicei, bărbat) se adunau rudele, bărbați și femei, formând

4
comunități de creștini mai râvnitori decât ceilalți. Aceste grupuri ascetice
familiale nu se separau de societate, dar mulți dintre membrii acestor comunități
își asumau celibatul și celelalte voturi în cadrul societății. La aceste grupuri
puteau adera și alte persoane, care nu făceau parte propriuzis din repectiva
familie. Indrumătorul duhovnicesc nu părăsea, așadar, familia. Trăia împreună
cu ceilalți, dar asumându-și responsabilitățile de îndrumare duhovnicească, iar
ceilalți îi acordau ascultate. Din rândul acestei categorii de asceți erau recrutați,
de regulă, clericii.
Cu vremea aceste grupuri, se pare, s-au împuținat, dar duhovnicii și asceții
continuau să rămână în cadrul localităților diverse. Uneori, aceștia locuiau în
aceeași casă cu fiicele lor duhovnicești. Acest mod de practicare a ascezei nu era
văzut cu ochi buni de creștini, cu atât mai mult de păgâni, care, în acele vremuri,
nu erau puțini. Sf. Vasile cel Mare recomanda ca, în mănăstirea de bărbați să nu
intre femei. Această regulă includea și pe cei care nu erau în mănăstire, dar
depuseseră voturile monahale. Fer. Augustin, referindu-se la prezența femeilor
în apropierea monahilor spunea că nimic nu este mai primejdios decât ochii pe
care îi vezi prea des. Mulți Părinți ai acelor timpuri au fost împotriva acelui tip
de asceză. Se cunosc măsurile luate chiar de câteva sinoade locale împotriva
pracicii ,,fecioarelor sub-introduse” sau αγαπητες (agapites). Motivația acelui tip
de ascetism își găsea în iubirea duhovnicească dintre Hristos și cei ce au crezut
în El. După modelul acestei relații, cu alte cuvinte, se putea pune în lucrare un
fel de relație exclusiv duhovnicească între duhovnic și fiicele sale duhovnicești.
Pentru că, în cadrul unui asemena tip de asceză, au existat cazuri de încălcare a
voturilor monahale sau bănuieli în acest sens, Biserica a luat măsuri. Prin
urmare, periodic, fecioarele sub-introduse erau supuse unui examen ginecologic
făcut de moașe. Aceasta nu a rezolvat problema. Dacă, în spațiul preponderent
semit, situația nu era atât de gravă (pentru că, de fapt, din acea zonă a Bisericii
venise acel curent de viață ascetică, se pare, sub influență maniheică), în spațiile
greco-fone, marcate de ideea de asceză așa cum a fost promvată de egipteni și
palestinieni, reacțiile au fost foarte dure.
In secolele al V-lea și al VI-lea Părinții Bisericii s-au opus acelui tip de ascetism
creștin. Unul dintre Părinții care s-au opus vehement prezenței ,,αγαπητες-elor”
în aceeași casă cu asceții, era de neconceput. Sf. Ioan a scris chiar un tratat
împotriva acestui tip de asceză (Traité des cohabitations..., în ,,Oeuvres
completes trad. de Bareille,volI, 1862, p. 111 și urm.) . Contemporan, se pare,
mai tânăr decât Sf. Ioan Hrisostom, Afraate, critica și el această practică,
spunând că este mai bine să te căsătorești în mod sincer, decât să trăiești cu o
αγαπητη în aceeași casă.
In secolul al V-lea, Rabbula (+445), episcopul Edessei, a dat o rânduială
monahilor, căutând să aducă la ordine monahii care scăpaseră de sub controlul
Bisericii. El a interzis categoric în eparhia sa sus-numita practică ascetico-
monahală. Era, însă o practică îndătinată, de aceea nu a putut fi înlăturată ușor.

5
Oricum, din vremea lui, ascetismul familial a fost considerat ilicit. In acest sens,
acest tip de monahism a fost sancționat și de legislația de Stat.
Rabbula a interzis în eparhia sa și castrarea. Eunucii au reprezentat o prezență
perpetuă în Orient. Unii dintre asceți se castrau pentru a demonstra seriozitatea
angajamentului duhovnisesc față de agapites. Rabula a interzis această mutilare.
Alte sinoade din secolul al V-lea au preluat această interdicție, încât, în secolele
următoare ea a dispărut.
Fiii și fiicele Legământului (Qyama) reprezintă o altă categorie de asceți,
specifică monahismului primar din spațiul siro-mesopotamian. Se pare că aceștia
reprezintă primele forme de ascetism sirian organizat. Nu era ceea ce au fost
primii asceți și anahoreți în Egipt. Aceștia constituiau nucleul comunităților
religioase. Un fel de Biserică în Biserică, spun specialiștii, sau elita Bisericii. Nu
se știe precis originea acestui grup ascetic, format atât din bărbați cât și din
femei. Ei luau parte activă la viața și la misiunea Bisericii. Aveau un cuvânt greu
de spus în ceea ce privește calitatea misionar-pastorală a Bisericii. Unii
consideră că grupurile Qyama au fost primii membrii ai Bisericii. Descendenții
acestora au constituit grupurile qyama care au marcat viața Bisericii siriene
secole de-a rândul. Deși membrii acestui grup își revendicau o autoritate ca
venind de la începuturile Bisericii, este greu să considerăm că ar fi reprezentat
pe descendenții primilor creștini. Era un grup care cultiva fecioria. Or, în acest
caz, nu putem vorbi că grupurile qyama erau descendenții primilor creștini.
S-au numit, așadar ,,Fiii și fiicele legământului”. De ce?
-S-a emis ideea că termenul cu care erau denumiți acei asceți se referea la un
anumit legământ pe care ei îl făceau la intrarea în grup, după modelul
comunităților de la Qumran.
- Unii consideră că termenul se referea la ,,legământul” care pecetluia
angajamentul membrilor acelui grup de a păstra fecioria/ probabil și castitatea
(în cazul persoanelor văduve) ,echivalentă cu căsătoria eshatologică cu Hristos.
- Există puncte de vedere, potrivit cărora era vorba de legământul pecare
membrii grupului îl făceau cu ocazia Botezului, privind păstrarea fecioriei, ca
reflectare a vieții ingerești. Cuvântul qyama insemna, se pare, ,,veghetor”. Cu
alte cuvinte, acei asceți erau persoane foarte vigilente cu propria lor viață
creștină și cu privire la calitatea vieții Bisericii.
Biserica acorda acestora o atenție deosebită, în sensul că erau instruiți în
mod deosebit. Dintre ei erau recrutați diaconii, preoții și episcopii și cei
implicați în diverse activități ale Bisericii: misiunea internă, care presupunea
catehizarea și toate activitățile caritative ale Bisericii (spitale,azile, orfelinate
etc) și misiunea externă - propovăduirea Evangheliei la necreștini. Datorită
ascezei lor, erau considerați persoane harismatice și chiar făcătoare de minuni.
Fiii și fiicele Legământului erau percepuți de popor ca aducători ai mântuirii
(probabil datorită faptului că răspundeau de misiune și de catehizare) și
aducători ai binelui comun, probabil, datorită activității lor caritative. Se pare că
în respectivul grup se intra în momentul Botezului. Atunci, neofitul opta pentru

6
ce fel de viață se va angaja în Biserică ( de familie, dacă nu era căsătorit, sau în
cadrul qyama).
Fiii și fiicele Legământului au fost considerate drept primele forme de
monahism sirian. Greu de spus!
,,Monahism” vine dela ..monahos”, om singur. Aceia locuiau în grupuri, care se
pare nu permiteau să le numim ,, comunități monahale” de tip chinovial.
Oricum, au reprezentat primele forme de viață ascetică angajată, de succes în
cadrul Bisericii, care, ea însăși, presupunea oameni/creștini angajați în păstrarea
Crezului lor.
In secolul al IV-lea, datorită Sf. Efrem Sirul și Rabbula, în contextul
extinderii și în Siria a monahiemului de tip anahoretic și chinovial egiptean și
palestinian, importanța qyama a slăbit. Oricum, Rabbula a dat canoane care
urmăreau disciplinarea acestor asceți și punerea lor sub ascultarea episcopului.
In sprijinul acestei măsuri a venit, desigur, și Sinodul IV-ecumenic prin
hotărârile luate cu privire la monahi, urmate în secolul al VI-lea de dispozițiile
lui Justinian.
Se pare că rolul grupului qyama a fost luat de diaconii și diaconoțele din
Biserică. La în ceputul sec. al VI-lea, patriarhul Sever al Antiohiei deplângea
faptul că în Biserica Siriei erau din ce în ce mai puțini episcopi care acceptau
hirotonia diaconițelor. In secolul al VII-lea această categorie de asceți nu mai
exista. ( Cf. Voobus, Syriac and Arabic documents regarding legislation relativ
to Syrian ascetisme, Stokolm, 1960, p.34; F. Nau, Ancienne litterature
canonique syriaque, vol. II, Paris, 1906.
Mesalienii. Se pare că, din rândul Fiiilor și fiicelor legământului au făcut
parte o categorie monahală mai exagerată sau mai extremistă, care a constituit o
problemă serioasă pentru Biserica Siriană. Aceștia au fost numiți measlieni sau
evhiți,(de la ευχη, care înseamnă ,,rugăciune”) respectiv, rugători . Pe motiv că
se roagă continuu, acest grup ascetic, destul de numeros, a devenit un grup de
asceți care au adus mari probleme Bisericii datorită inactivității și dezordinii pe
care le considerau stări normale. Să fi fost o influență extrem orientală, venită de
la cerșătorii hinduși? Nu este exclus. Biserica Siriei a dus o puternică misiune în
Orient. Nu este exclus ca unii să fi foat influențați, și ei, de practici religioase
din Orient. Nu poate fi exclusă nici misiunea acelor culte printre creștini, ca și
azi. Mesalienii erau un fel de călugări cerșători și dezordonați.
Existența acestor falși călugări a fost semnalată mai întâi de Sf. Efrem
Sirul, prin anii 363-373, despre care Marele Părinte bisericesc spunea că se
comportau rău și dezordonat. Sunt menționați și de Sf. Epifanie de Salamina,
atât în ,, Ancoratus”, cât și în ,,Panarion”,80. Acesta spunea că mesalienii ,,
crezând în Hristos, au renunțat la lume și nu mai dețin nimic. Ei trăiesc
împreună, bărbați și femei, fără să muncească și dorm pe străzile orașelor. Se
roagă toată ziua, cerșesc pentru a trăi, nesocotesc postul, mănîncă orice și la
orice oră, din zi și din noapte. Ei sunt fără vreo rânduială și fără doctrină, dar se

7
identifică cu orice li se spune că sunt (profeți, îngeri, Hristos etc.). Epifanie
preciza că originea lor se afla în Mesopotamia, dar ajunseseră și în Antiohia.
In anul 370, Sf. Vasile cel Mare semnala prezența acestor călugări, care,
sub pretextul rugăciunii, refuzau să muncească ( Regulile mari, 37). Prin anii
371-373 Sf. Grigorie de Nyssa semnala, și el, prezența tinerilor care intrau într-
un fel de tagmă molnahală, refuzând orice îndrumător, care se dădeau la lenevie
și la cersetorie, se încredeau mai mult în iluziile lor decât în învățătura
Evangheliei, considerând emoțiile lor revelații. Uniii dintre ei, spune Sf. Părinte,
se instaleză la diverși oameni, alții aveau o viață asocială și sălbatică, unii
mureau de foame, alții se ghiftuiau și locuiau în mod imprudent cu femeile. (De
virg. 7, 2-3).
Teodoret ne informează că episcopul Flavian (381-395) a reușit să le
cîștige încrederea și a participat la un sinod al acelora prin anii ținut în Edessa.
Acolo a făcut o mărturisire de credință purtătorul lor de cuvânt, un oarecare
Adelfios. In felul acesta s-a putut afla care era credința lor .
Așadar, după mesalieni, Botezul nu aduce nici un profit celor care au
parte de el; fiecare om, când se naște, odată cu firea umanăn, primește și robia
față de diavol: numai rugăciunea stăruitoare alungă demonul care locuiește în
om. De îndată ce demonii au fost alungați prin rugăciune, în om vine Duhul
Sfânt care eliberează trupul spre mișcarea spre patimi și sufletul de înclinarea
spre rău, până într-atât, încât omul nu mai are nevoie de post, care slăbește
trupul, nici de învățătură care să-l țină în frâu și să comporte ordonat. Cel care a
dobândit această stare este eliberat nu numai de revolta trupului, ci a ajuns să
prevadă în mod clar viitorul și să contemple cu ochii fizici dumnezeiasca
Treime.
Mesalienii au fost alungați din Antiohia. Au mers în Pamfilia și în
Licaonia. In 382 Episcopul Amfilohie din Iconiu a prezidat un sinod la Sida
(Pamfilia) care i-a condamnat. In 426, au fost condamnați de un sinod din
Constantinopol, prezidat de patriarhul Sisinios. Cu ocazia acelui sinod s-au aflat
și alte aspecte ale credinței mesalienilor, transmise de preotul Timotei, dintre
care semnalăm câteva: Satana locuiește în om și-l domină în toate; satana și
diavolii stăpânesc mintea omului și mintile oamenilor pot comunica cu demonii.
In om coabitează satana cu Duhul Sfânt. Botezul și Sf. Taine nu purifică
sufletul, ci numai rugăsiunea practicată cu evlavie în comunitatea lor. Asemenea
credință era departe de ceea ce propovăduia Biserica și de idealurile autentic
monahale. De aceea, în mod firesc, mesalienii au fost condamnați.
Printr-o lege din 30 mai 428, dată de Teodosie cel Tânăr, mesalienii nu
mai aveau dreptul să locuiască în Imperiu. Mesalienii s-au răspândit în regiunile
care nu mai se găseau în Imperiul roman (Persia, Mesopotamia, Armenia, Egipt,
Africa occidentală. In Imperiu au fost urmăriți până în sec.al XIV-lea.
( Cf. J. R. Pouchet, Basile le grand et son univers d’amis d’après sa
corespondence ;SEA, 36; Rome, 1992).

8
 Achimiții reprezintă un alt tip de monahi care au avut oactivitate deosebită
în Constantinopol, dar începuturile ordinului achimiților se găsesc tot în spațiul
siran. Κειμαμαι în limba greacă înseamnă ,,a dormi.” Cu a privativum în față,
înseamnă a nu dormi, a fi treaz. Achimiții sunt, așadar, călugării ,,neadormiți” în
sensul că în mănăstirile lor serviciile divine se săvârșeau continuu. Mănăstirile
achimiților erau de așa manieră organizate, încât, mereu în cadrul lor exista un
grup de monahi care asigurau serviviile divine în mod neîntrerupt.
Intemeietorul acestui ordin monahal a fost fiul unor demnitari imperiali,
pe nume Alexandru. In vremea lui Teodosie cel Mare, prin anii 380, Alexandru
era ofițer în armata din Prefectura Orient (cu capitala la Antiohia). La un
moment dat, a renunțat la demnitățile și la responsabilitățile militate, intrând în
Mănăstirea Sf. Ilie din Siria, unde a rămas patru ani. A părăsit acea mănăstire și
a mers spre răsărit, în Provincia Eufratensis, pe Valea fluviului Eufrat, la sud de
Orsoene, unde va duce viață de eremit. A început să fie cunoscut pentru modul
lui de viață. La un moment dat, au venit la el niște locuitori dintr-o localitate din
estul fluviului Eufrat, apropiată de fluviul Tigru, și i-au spus că orașul lor era
încă păgân, locuitorii dedându-se idolatriei și vieții imorale.
Alexandru a cerut informații cu privire la modalitatea ajungerii în acea
localitate, apoi, a lăsat toate și a pornit în grabă spre ea. A ajuns în respectiva
localitate. S-a oprit în fața celei mai impunătoare clădiri, care era tempulul
orașului. A căzut în genunchi și a început să-l roage pe Dumnezeu să pogoare
foc din cer care să mistuie templul. S-a iscat o furtună, în timpul căreia, un
fulger a lovit templul care a luat foc și în scurt timp a fost făcut scrum. Ajunși să
vadă ce s-a petrecut, localnicii localității respective au dat peste eremitul
Alexandru care, văzându-i , a început să le vorbească despre Hristos. A venit la
fața locului și guvernatorul cetății, Rabbula. Acesta a încercat să convingă
locuitorii adunați în jurul lui Alexandru, că acela era un vrăjitor, de aceea nu
merita să i se acorde ascultate. Rabbula a început să fie interesat de ceea ce
spunea eremitul, de aceea a cerut mai multe informații cu privire la ceea ce
învăța el. Alexandru l-a catehizat. Prin urmare, el și familia lui au primit
Botezul. A eliberat sclavii și s-a retras în pustiu. Mai târziu, a ajuns mitropolit de
Edessa, fiind un celebru reformator al monahismului, după cum vom vedea mai
jos. Se pare că Alexandru era deja preot așa se explică faptul că el a rămas timp
de un an în acea cetate, a continuat să catehizeze populația și să boteze pe cei
convertiți.
La un moment dat, a aflat că cetățenii orașului, de acum creștini, voiau să
meargă la autorități și să ceară ca Alexandru să fie hirotonir episcop, acesta a
fugit pur și simplu din oraș. Mergând prin pustiu, a căzut în mâinile unor tâlhari,
care l-au luat cu ei. Fără să opună rezistență, Alexandu a mers și a rămas în
peștera unde tâlharii se ascundeau. Zilnic le vorbea despre Dumnezeu, despre
Hristos și despre lucrarea lui mântoare. Impresionați de cele auzite, tâlharii s-au
convertit, s-au botezat și au devenit ucenicii lui Alexandru făcând mănăstire din
peștera în care locuiau (se pare, la vest de Eufrat).

9
 La un moment dat, a părăsit comunitatea monastică înființată acolo, a
trecut fluviul Eufrat și s-a stabilit la poalele unui munte, unde curând au venit în
jurul lui doritori de viață monstică. Alexandru devenise dela foarte cunoscut.
Când monahii din comunitatea sa au ajuns la cifra de 400, le-a stabilit un
program liturgic special. Acesta consta în a face din mănăstire un loc unde
Dumnezeu să fie continuu lăudat. A împărțit monahii în 24 de cete, care, pe rând
mențineau în mănăstire un program de rugăciune. De la aceasă practică le-a
venit supranumele de ,,neadormiți”. In mănăstire programul ascetic era destul de
dur: monahii nu aveau voie să dețină decât o haină; niciunul nu avea voie să
păstreze hrană pentru a doua zi.
Fiind greu de administrat o comunitate așa de mare și mereu în creștere,
Alexandru a hotărât separarea fraților în trei grupuri. Pe 70 dintre ei i-a trimis în
misiune printre păgâni, așa cum făcuse el însuși, cu douăzeci de ani mai
devreme. El a selectat alți 150 cu care a pornit prin Mesopotamia, făcând
misiune. Pe ceilalți i-a lăsat să asigure programul mănăstirii, sub conducerea
ucenicului său, Trofim. A mers pe drumul spre Persia, predicând și catehizând,
apoi a pornit spre sud, de-a lungul frontierei dintre Imperiu și Persia. Peste tot a
predicat pe Hristos. A profitat că, de-a lungul frontierei, se găseau garnizoane
romane, în care soldații nu erau creștini. A catehizat și a botezat mulți soldați. A
ajuns apoi în celebra cetate Palmira unde a continuat misiunea, apoi, în hotarele
Feniciei. A fost o adevărată ,, alergare” misionară.
După o perioadă de odihnă, Alexandru a hotărât să meargă la Antiohia.
Din nefericire, influențat de o serie de intriganți, patriarhul Teodot nu a primit în
cetate pe preotul Alexandru și grupul lui de monahi. In timpul nopți, însă,
ucenicii lui Alexandru au reușit să intre în cetate, au ocupat clădirile fostei băi
publice și au început să desfășoare acolo serviciile divine. Patriarhul a apelat la
forțele publice, care au scos din cetate pe monahii nedoriți și neașteptați.
Alexandru a mers mai întâi în Pustiul Kalcis, la sud de Antiohia, unde s-a stabilit
împreună cu grupul de monahi în peșterile existente în versantul abrupt al
muntelui. La un moment dat, Alexandru a lăsat comunitatea în grija unui
confrare, el mergând să viziteze mănăstirile pe care le întemeiase între timp. S-a
încredințat de buna lor funcționare și chiar de faptul că acolo viața monahală
prosperase. A revenit în Antiohia, unde a constatat că, între timp, ucenicii săi
reușiseră să construiasă o mănăstire, păstrând același program pe care el îl
stabilise peste tot. După ce a întărit comunitățile înființate în Siria, Alexandru a
pornit spre Capitală.
In Constantinopol s-a bucurat de o primire deosebită. A înființat
Mănăstirea Sf. Mina. Comunitatea înființată acolo s-a umplut la scurt timp de
călugări veniți din alte mănăstiri constantinopolitane. Aceasta a deranjat stareții
mănăstirilor din care mulți tineri au mers în comunitatea lui Alexandru. Acesta
fost nevoit să părăsească Constantinopolul. A trecut Bosforul și a înființat o
comunitate monahală la Gomon, pe malul asiatic al Bosforului. La scurtă vreme
după înființarea acestei comunități, Alexandru a trecut la cele veșnice, în anul

10
430. Această comunitate este cea care a stat la baza înființării celebrei Mănăstiri
Studion, despre care vom vorbi anul viitor.
Stâlpnicia și dentrismul sunt două forme de asceză eroică apărute în
spațiul sirian. Este vorba de un mod de a practica asceza monahală pe vârful
unei coloane sau în pomi ( το δενδρον- copac).
Monahismul presupune retragerea din lume. Nu de puține ori, însă lumea
dă năvală peste mediul sărac, simplu, uneori primejdios în care anumiți monahi
au decis să-și găsescă ,,liniștirea”. Fenomenul acesta a fost peste tot. In spațiul
sirian, unii monahi, spre a scăpa de entuziasmul de tip oriental cu care erau
căutați de oameni, au hotârât să ridice niște coloane de diverse înplțimi,
începând de la trei metri și ajungând pănă la peste 20 de metri înălțime (cum a
fost stâlpul lui Ioan, duhovnicul lui Simeon cel Tânăr), în partea superioară a
cărora s-au instalat și și-au dus nevoințele ascetice ani de zile. Trebuie reținut că
nu era vorba de stîlpi în sensul în care înțelegem noi stâlpii sau în sensul în care
sunt zugrăviți pe ereții unor biserici. Erau coloane care permiteau ca în partea lor
superioară să fie instalată o mică platformă pe care monahul rămânea pentru o
anumită perioadă de timp sau pentru totdeauna. La acea platformă se putea
ajunge pe o scară special amenajată sau, în cazul în care coloana era mai înaltă,
aceasta era construită de așa manieră, încât, prin interiorul ei exista o scară de
acces la platforma pe care viețuia ascetul. Din cercetările arheologice s-a
constatat că anumite coloane aveau chiar un sistem de canalizare. Altele aveau
platforma amenajată în așa fel, încât permitea construirea unui acoperiș care să
adăpostească ascetul de intemperiile vremii. Pe unele platforme erau amenajate
chiar mici paraclise.
Dar, au existat stâlpnici care nu aveau nimic deasupra capului, nici vara,
nici iarna. Suportau acolo arșița vremii, ploile, frigul și ninsorile iernilor, izolați
oarecum de lumea obișnuită. Stâlăpnicii trăiau fie singuratici, fie în adevărate
colonii sau comunități de stâlpnici. Au fost asemenea cazuri în Siria și în Cilicia.
Practica unui asemena tip de asceză monahală apărută în prima jumătate a
secolului al V-lea în Siria, s-a răspândit în tot Imperiul și chiar dincolo de
granițele Imperiului Roman-bizantin. Așadar, au fost stâlpnici inițial în Siria, în
Cilicia, apoi în Palestina, Egipt, Galia și chiar în Rusia. In ceea ce privește
extinderea în timp a acestui tip de asceză, putem spune că ea se întinde din
secolul al V-lea până în secolele al XIV-lea și al XV-lea.
Incepătorul ascezei pe colane a fost Sfântul Simeon, numit chiar
Stâlpnicul. Nu trebuie confundat cu Sf. Simeon cel Bătrân, despre care am
vorbit mai sus. Despre amândoi a scris Teodoret de Cyr. Despre Simeon cel
Bătrân a scris în capitolul al VI-lea, iar despre Simeon Stâlpnicul, în capitolul al
XXVI-lea din ,, Viețile Sfinților pustnici din Siria”.
Sf. Simeon s-a născut în anul 389 în Sisan (Sis), o localitate din nordul
Siriei, în apropiere de Cilicia, într-o familie creștină, în care a fost botezat de
mic. Nu a primit o învățătură specială în copilărie. Inițial, s-a apropiat de niște
anahoreți care viețuiau în apropierea locului din care provenea tânărul Simeon.

11
A rămas lângă aceștia timp de doi ani. După aceea a pornit spre celebra de acum
Mănăstire din Teleda înființată de Ammian. A rămas, însă în altă mănăstire,
construită de nepotul și urmașul lui Ammian. A rămas acolo zece ani. S-a
remarcat printr-o asceză mai mult decât eroică. De aceea, starețul i-a sugerat să
părăsească mănăstirea. Acesta a părăsit mănăstirea și s-a afundat în munți unde a
găsit un bazin de apă dezafectat, în care a rămas. Aflând frații de acest lucru, l-
au readus în mănăstire. După puțin timp a plecat în satul Telanis, așezat într-o
regiune muntoasă, aproape de Antiohia. Acolo s-a stabilit într-o casă unde a
cultivat, în continuare, un sacetism extrem. A rămas acolo trei ani, adoptând noi
invenții ascetice (lanțul legat de picior). La porunca patriarhului Flavian al
Antiohiei a renunțat la acel tip de asceză. A ajuns celebru prin sfaturile și
învățăturile pe care le dădea, dar și prin darul de minuni cu care îl învrednicise
Dumnezeu. Veneau la el oameni din tot Imperiul roman. Nemaisuportând
cinstea care i se dădea, a cerut să i se construiască o coloană pe care să stea.
Aceasta avea înălțimea de 6 coți. Ulterior si-a construit una de 12 coți, apoi alta
de 36 de coți. Stiut fiind că unitatea de măsură numită ,,cot” are 58 cm., reiese
că ultima coloană pe care Sf. Simeon a trăit avea cca. 18 matri înălțime.
De pe acea coloană, Sf.Simeon ținea predici și cateheze de două ori pe zi.
De acolo trimitea scrisori diverselor personalități și impăraților, de acolo făcea
convertiri în masă, de acolo se ruga pentru toți cei care-l căutau. Teodoret a
relatat câteva dintre faptele lui minunate, semnalând că la unele a fost martor el
însuși. Pe acel ,,stâlp” Sf. Simeon a rămas 30 de ani.
După modelul lui, așa cum spuneam mai sus, au adoptat acest mod de
asceză și alți mulți monahi din diferite părți ale lumii creștine. Hippolite
Delehaye în cartea sa Sfinții Stâlpnici, Ed. Partener, Galați, 2005 menționează
numele a 50 de stâlpnici, despre câțiva vorbind mai pe larg, cum ar fi Sf. Daniel,
din Constantinopol (sec.VI) Sf. Simeon cel Tânăr din Antiohia (sec.X), Alipie,
Lazăr, etc.,arătând amploarea acestui fenomen monahal, cu origini în Siria. H.
Delehey arată că au existat diverși oameni înstăriți (cum a fost chiar împăratul
Leon cel Mare, 557-574) care au construit coloane pentru monahii stâlpnici,
sensibili la faptul că, în comunitățile lor, existau și asemenea oameni care se
rugau continuu pentru ei și pentru lume. In acele vremuri oamenii cultivau
prezența în mijlocul lor sau în apropiere existența unor asemenea asceți și, în
general, prezența asceților.
Monahismul sirian a fost marcat și de strălucite figuri feminine. De la
simplele eremite, la mănăstiri de maici celebre, unele dintre ele martirizate
pentru credință, în cadrulmonahismului sirian prezența femeii în viața ascetică a
Bisericii a fost o realitate deloc neglijabilă. In acest sens, merită citită cartea care
cuprinde viețile câtorva femei celebre din spațiul sirian, alcătuită de S.Brock și
S.A Harvey, citată mai sus.
Monahii sirieni au produs o literatură teologică deosebită. Din cauza celor
două separări (nestoriană și monofizită), literatura de factură siriană este infim
de puțin cunoscută în spațiile creștinismului de sorginte greco-romană.

12
Actualmente s-a stabilit, spre exemplu, că celebrele Omilii puse pe seama
Sfântului Macarie Alexandrinul au fost alcătuite în mediu siro-palestinian, la fel
și Tratatele areopagitice. O carte foarte citită în mediul monahal oriental și
occidental (mai puțin la noi) apărută tot în cadrul monahismului sirian a fost ,,
Liber Graduum” sau ,,Cartea treptelor.”
Cartea aceasta este alcătuită din 30 de cuvântări, așa cum, mai târziu, Sf.
Ioan Sinaitul avea să împartă (în 30 de capitole ,,Scara”sa). Se pare că lucrarea
aceasta a fost alcătuită în cadrul pre-monahiemului sirian reperzentat de Fiii și
fiicele legământului.
Autorul acestei cărți împarte oamenii în diverse trepte sau grade,
ceea ce a dat și titlul cărții.
1.Treapta cea mai de jos este reprezentată de cei slabi, răutăcioși și
răpitori, care sunt bolnavi din punct de vedere duhovnicesc.
2. Următoarea treaptă o reprezintă începătorii în viața ascetică, numiți
copiii. Aceștia trebuie hrăniți cu mâncare adecvată vărstei lor, (cu lapte, cum
spunea Sf. Pavel, I Cor. 5,9,11). Ei trebuie feriți să comnunice cu păcătoșii sau
să mănânce cu aceștia.
3. Invățăturile date celor dreptți se concentreză asupra a două : Decalogul
și Regula de aur a moralei : ,,Ceea ce ție nu-ți place, să nu faci aproapelui” ! și
,,Comportă-te cu alții așa cum ai vrea să se comporte alții cu tine !” (VII,1, c.1-
5 ;10-12 ;Cf. Tob.4,5 ;Lc.6,31 ;Mat.7,12). Cel drept evită, așadar să facă rău
aproapelui.
4. Cei desăvârșiți sau ,mai degrabă, cei care tind spre desăvârșire (cap.2)
pun în lucrare noile porunci : întorc obrazul celor care i-au lovit, dau haina celor
care le-o cer, iubesc pe cei care-i urăsc, nu judecă și nu condamnă pe nimeni.
Nivelul superior celui care înseamnă împlinirea poruncilor este cel al
iubirii. Cei desăvârșiți și care au dragoste duc viță de misionari (îl
propovăduiesc pe Hristos), în sărăcie, în pace și fărărăutate sau violență față de
cineva sau ceva. Afraate și Efrem Sirul au fost într-o dispută foarte evidentă cu
evreii, chiar adversari înverșunață ai acestora. Cartea treptelor, spre deosebire
de ceea ce știm despre cei doi de mai sus, include și pe evrei în rândul celor față
de care creștinul trebuie să se comporte cu dragoste. Aceasta nu înseamnă că
autorul CT nu făcea parte din gruparea căreia i-au aparținut Afraate și Efrem, ci
ea aplica porunca dragostei în sensul în care Mântuitorul recomanda ca ea să
cuprindă și pe dușmanii noștri. Autorul CT detestă orice formă de violență.
După CT, răul are originea în diavol, identificat cu ,,pomul cunoașterii
binelui și răului”. Diavolul i-a învățat pe Protopărinți răutatea prin intermediul
șarpelui. Ascultându-l, cei din casa lui Adam s-au îngrijit de frumusețea trupului
și de bunurile materiale, neglijând în acest fel idealiul duhovncesc spre care
Dumnezeu îl chemase pe Adam. Atunci, Dumnezeu a dat descendenților lui
Adam a doua Lege, Legea dreptății, permițând căsătoria. Aceasta nu este
obligatorie, însă. Oamenii pot renunța la ea, pentru a de angaja în asceză și a
deveni sfinți, ca pruncii”( cap.XV,3).

13
 Mântuitorul Hristos, cum era și firesc, deține un loc central în iconomia
mântuirii. El este Pomul cel bun. Prin suferințele Lui, El ne este exemplu, și
model. Cel ce sufere cu Hristos va fi proslăvit ca El, ba, mai mult, în suferințele
pe care fiecare ascet și le asumă, suferă și Hristos, în mod discret, cu el.(XVI,1).
Biserica are o parte văzută și una nevăzută. Tot ceea ce este văzut în Biserică
este corespondentul celor nevăzute ale Bisericii. Cel care vrea să se
desăvârșească nu poate face acest lucru în afara Bisericii. Biserica naște oamenii
și-i face prunci pe care îi hrănește cu tainele sale (Botezul și Euharistia).
Ajungând maturi ,,pruncii” vor fi hrăniți cu ,,hrana desăvârșită” care constă în
Sfintele Porunci. Implinirea poruncilor îi face pe oameni desăvârșiți, adică
participanți la Biserica cerească pe altarul căreia oamenii vor jertfi rugăciunile
lor și asceza trupului.
După autorul CT, cel care aspiră la desăvârșire nu poate fi prelat al
Bisericii, pentru că prelații, prin însăși funcția lor, trebuie să renunțe la unele
rigori pe care le presupune angajamentul pe drumul desăvârșirii.
In ceea ce privește programul ascetic al celui care vrea să se
desăvârșească, autorul CT recomandă : ascultarea, smerenia, sărăcia, refuzul
oricărui fel de muncă fizică (atenție !, influență mesaliană ?), care va fi
echivalată cu rugăciunea și cu propovăduirea. Concentrarea monahului pe
rugăciune și pe propovăduire aseamănă ,,rețeta” duhovnicească a CT de
rânduiala Sfântului Martin din Tours. CT recomandă rugăciunea zilnică,
prelungită cu privegheri, însoțită de stări de exaltare, cu strigăte, cu lacrimi(Evr.
5,7), ca rugăciunea lui Hristos în Ghetsimani. După CT, progresul în desăvârșire
este totodată luptă neîncetată împotriva diavolilor care se manifestă prin
gândurile și prin imaginile pe care satana le seamănă în inimă. Progresul
duhovnicesc culminează cu ultimele trepte, cele mai dure, care, trecute, il
apropie pe ascet de Biserica cea cerească. Aceste trepte sunt :
1. Dacă cineva are dușmani sau dacă simte că există oameni care au ceva
împotriva lui și îl urăsc, chiar fără motiv, trebuie să meargă la ei și să facă tot ce-
i stă în putință să se împace.
2. Omul să nu muncească pentru a se hrăni și a se îmbrăca, trupul său să
renunțe la tot ceea ce-i apatține.
3. Să se roage cu inimă curată, așa cum o avea Adam înainte să calce
porunca lui Dumnezeu. Cel care vrea să ajungă, așadar, la ultima treaptă a
desăvârșirii trebuie să-și asume sărăcia eroică, cel mai înalt grad de renunțare la
sine însuși. Iar această sărăcie va trebui pusă în slujba rugăciunii ; rugăciune
prelungită, devenită continuă până când, în suflet, va veni bucuria care va
înlocui lacrimile, dovedindu-se prin aceasta că păcatul a fost eliminat definitiv
din suflet. (Cf. Vencent Desprez, Le monachiseme primitif. Des origines
jusqu’au concile d’Ephèse, Abbaye de Bellefontaine, 1998, p.474-500)
Din acestea vedem că autorul CT venea din mijlocul unei comunități
foarte marcată de conștiința păcatului și a penitenței. El acordă un rol minimal
harului în procesul de desăvârșire morală. Absolutizarea sărăciei lasă să se vadă

14
influențe extrem-orientale în sistemul de desăvârșire duhovnicească a omului.
Persia a fost o punte între India, cu hinduismul și cu budismul ei, care, uneori au
influențat anumite programe religioase, cum ar fi maniheiesmul, gnosticismul și
chiar unele practici în eroismul ascetic pe care-l putem constata în spiritualitatea
siro-mesopotamiană. CT accentuiază, dupăcum vedem, aspectul, mai degrabă
etic (în care integrează rugăciunea, deci nu este vorba de o viziune modernă cu
privire la desăvârșire, care nu include în programul desăvârșirii etice
rugăciunea), neglijând pe cel harismatic. Rolul lui Hristos Mântuitorul este unul
participativ-etic, nu mântuitor. Lucrare Duhului este aproape inexistentă. Dintr-
un mediu alimentat de o asemenea viziune, era firesc să apară Nestorie și toți ci
care au văzut în unirea dintre Fiul ui Dumnezeu și firea umană numai unire de
ordin etic.

In drumători și reformatori ai monahismului sirian

Ne referim, desigur, la căteva personalități din perioada nedespărțită a

Bisericii.
Primul dintre aceștia a fost Afraate (Ințeleptul), supranumit ,,Persanul”,
probabil pentru că venea din regiunile de la est de Tigru, unde, pe spații destul
de însemnate se exindea Biserica Siriei sau pentru că fusese un convertit de la
parsism la creștinism. Uneori i s-a spus și Iacob, probabil numele lui creștin,
ceea ce a dus la confuzii între el și Iacob episcopul de Nisibi, contemporan cu el.
Afraate s-a născut pela sfârșitul secolului al III-lea (270 ?). Om foarte cultivat, a
ajuns conducătorul unei comunități monahale, după aceea ierarh. De la el ne-au
parvenit 23 de ,,Expozeuri” pe care el le-a scris la cerea unui prieten și
împreună-ostenitor în viața ascetică. In expozeul intitulat ,,Scrisoare sinodală”,
Afraate se adresează nu numai laicilor, nu numai monahilor și episcopilor.
Aceasta ne duce cu gândul că era episcop, dar avea sub el episcopi sufragani.
Scrisoarea pare a fi o Scrisoare pastorală in care se vede autoritatea lui. Se pare
că Afraate și-a desfășurat acivitatea în partea de sud a ținutului dintre Tigru și
Eufrat, probabil la Mosul. Acolo existau comunități evreși constituite încă din
sec. al VI- a. Hr. Acestea erau foarte puternice. In secolul al V-lea în acele
comunități evreești a fost tradus în persană Talmudul (Talmudul Babilonian).
Prin intermediul lor, popoarele din regiune au luat cunoștință de religia mozaică.
Probabil, din rândul acelor comunități le-au venit și primii misionari creștini.
Dar, disputele dintre creștini și evrei au rămas multă vreme o realitate tristă în
regiune. In vremea lui Afraate acele comunități au exercitat o puternică presiune
asupra creștinilor, probabil și pe fondul persecuțiilor persane. Așa se explică, se
pare, atitudinea foarte critică a lui Afraate la adresa acelor comunități
Expozeurile lui Afraate datează dintre anii 336-345. Nu avem amănunte
despre viața lui. Nu se știe nici ce s-a petrecut cu el după anul 345. Teodoret de
Cyr (op.cit.) ne-a lăsat un medalion despre Afraate. Se pare, însă că este vorba

15
de un alt Afraate, cu toate că unele informații se potrivesc cu cele ce se știe
despre personalitatea despre care discutăm. (Cf. Marie-Joseph Pierre)
Specialiștii consideră că Afraate ar fi murit în timpul persecuției lui
Sapor al II-lea (310-379). După moartea lui Constantin cel Mare, tănărul gege
persan Sapor II, profitând de confuzia dinastică a urmașilor lui Constantin, mai
tineri decât el, în anul 338 a declanșat ostilitățile împotriva Imperiului roman.
Creștinii din Persia și din teritoriile cucerite de la romani au avut mult de suferit,
începând cu anul 340, ajungând la apogeu în 345. Persecuțiile au început cu
măsurile fiscale. Creștinii din Persia au fost obligați să plătească un impozit per
capita, nu pe venituri, dublu față de impozitul pe care îl plăteau ceilalți cetățeni.
A fost numit să se ocupe de strângerea impozitelor episcopul Simeon Bar Sabbé
din Ctesifon. Deoarece creștinii au fost refractari acestei măsuri, episcopul
Simeon a fost făcut responsabil (lucru relatat de Afraate în exp. XIV) și executat
în ziua de 13 nisan, 344. Nu este exclus ca Afraate să fi pierit în cadrul
persecuțiilor din acea perioadă.
Conținutul Expozeurilor este unul mai complex și, credem noi, nu se
adresează numai unei comunități monahale, ci uneia mult mai extinse. Ele se
fundamentează pe credința Bisericii. Afraate a fost un susținător al Sinodului de
la Niceea. El nu concepea viața morală ca fiind separată și nici dedusă din
credință : pentru el, una erau credința și viața morală. De aceea, crezul
comunității pe care o conducea este unul, oarecum dublu, conține deodată și
mărturisirea credinței și liniile directoare ale etosului eclezial. Deși toate
expozeurile par a fi adresate creștinilor cu viață consacrată, unul dintre
Expozeuri este adresat exclusiv monahilor( Expozeul al VI-lea).
Trebuie reținut : de la Afraate există prima rânduială scrisă pentru
monahi din întreaga Biserică. Sf. Atanasie nu a lăsat o Rînduială scrisă, nici Sf.
Pahomie, nici Sf. Ilarion de Gaza. Prima Rânduilală scrisă în spațiul ex-siro-
mesopotamian a fost consemnată de Orsiezius și Teodor cel Tânăr, după
moartea Sfântului Pahomie (348/350), probabil prin anul 360.
Din Rânduiala lui Afraate constatăm că nu se punea problema celor trei
voturi specific monahale, dar se vorbea de o viață consacrată. Că era vorba de
opțiunile pe care le făceau Fiii și fiicele Legământului la Botez, că era vorba de
vreun alt moment din itinerariul ascetic al creștinului, nu reiese din Rânduiala
lui Afraate. Dar, că el se adresa unor persoane cu viață consacrată se vede foarte
clar.
Afraate consideră drept principii fundamentale ale vieții consacrate :
credința, iubirea, nădejdea, postul, rugăciunea, fecioria sau castitatea (în cazul în
care era vorba de văduve care-și consacrau viața lui Hristos). După Afraate,
rugăciunea nu scutaște pe nimeni de faprele iubirii creștine, respectiv de
contribuția fiecăruia la viața comunității. Aici se exprimă clar împotriva
mesalienilor și tendințelor mesaliene. Dar, nici nu exagerează, lăsând impresia
că rugăciunea poate fi substituită prin angajamentul social. Una nu o înlocuiește
pe cealaltă, dar amândouă trebuie să facă parte din viața monahului.

16
 Sf. Efrem Sirul poate fi considerat un alt îndrumător al vieții monahale
siriene. In calitate de professor și conducător al Scolii teologice din Nisibi,
respective, Edessa, nu putea să nu fie și indrumător monahilor. A scris mult, In
colecția CSCO au fost publicate 38 de volume care conțin operele Sfântului
Efrem Sirul(306-387).
Sf. Efrem Sirul este un exponent al monahismului primar sirian, dar care
încet-încet avea să fie schimbat, datorită monahismului de tip egiptean, pentru
care el a optat. Sf. Efrem a avut foarte bune relații cu Capadocienii. De aceea,
învățătura lor este foarte apropiată. Pentru ortodoxia teologiei lui, el a fost
primul sirian tradus în grecește.Dincolo de asemănările teologice, lirismul
Sfâtului Efrem nu a fost egalat de niciunul dintre Capadocieni. Dacă despre Sf.
Grigore de Nazianz se spune că a scris versuri mai multe decât ale Iliadei și
Odiseii la un loc, Sf. Efrem l-a depășit și pe el. De altfel, multe dintre tratatele
lui sunt scrise în versuri într-o metrică specifică limbii siriene.
Sf. Efrem fundamentează concepția sa despre monahism, ca și Afraate, pe
patru concepte, și anume :
- monahii sunt considerați ihidaya/singuratici, în sensul că nu sunt legați de
vreo femeie, prin legătură de căsătorie sau în vreun alt fel,
- dacă au fost căsătoriți și doresc să se angajeze pe drumul vieții monahale,
din acel moment monahul trebuie să ducă viața în abstinență,
- vor fi acceptați în comunitatea ascetică numai aceia/acelea ale căror soții/
ai căror soți vor face, și ei același lucru, adică, vor duce și ei/ele viață
ascetică,
- acești asceți vor face parte din qyama, adică vor fi ,,fii ai Legământului”.
Spre deosebire,însă de Fiii și fiicele Legământului, am putea spune, ,,clasici”,
după care, ei erau modelul vieții duhovnicești, Sf. Efrem consideră că modelele
vieții ascetice sunt episcopii. Exemplu în acest sens sunt Iacob din Nisibi și
Babou (Cf. Carmina Nisibena, 13-14) care au asigurat integritatea comunității
bisericești prin eforturile lor de răscumpărare a prizonierilor luați de perși (ceea
ce mai târziu va face Sf. Cezar de Arles în Occident), optând însă pentru
simplitatea și sărăcia individuală.
Sf. Efrem nu subestimează căsătoria, dar consideră că în Paradis, va
străluci fecioria. Nu este exclus să se fi referit la necoruptibilitatea, în sensul
general și duhovnicesc al cuvântului, căruia Sf. Grigore de Nyssa, prietenul său,
îi acorda o mare atenție. Sf. Efrem a respins orice idee pesimistă cu privire la
trup, după cum a respins toate ereziile create în mediul sirian al secolelor II-III
de Marcian (care respingea VT, iar din NT nu accepta decât Evanghelia după Sf.
Luca și scrierile Sfântului Pavel), Bardesanes (care credea în astrologie) și pe
Manes (care a introdus în creștinism dualismul extrem). Sf. Efrem, ca și Afraate,
a apărat creștinii din spațiul stăpânit de Persia, împotriva prozelitismului mozaic.
Din punct de vedere doctrinal el respectă unitatea dintre suflet și trup:
sufletul și trupul sunt unite pentu a-l sluji pe Dumnezeu. De la Botez, omul
devine templu al Duhului Sfânt, în ciuda faptului că, uneori cade și în păcat. In

17
Imnul 69 Sf. Efrem a rezumat istoria compusului uman (trup și suflet) creat,
asumat de Hristos, căruia Hristos i-a promis invierea.
Sf. Efrem ne-a lăsat frumoasă istorie despre Avraam și nepoata sa, Maria,
doi dintre sfinții foarte venerați din spiritualitatea siriană.
Rabbula este, poate, cel mai mare reformator al monahismului sirian. Nu
știm dacă a fost acel Rabbula convertit de Sf. Alexandru sau cel născut în
Kalcis. Despre el se știe că era fiul unui preot pagân, că s-a convertit, a renunțat
la familie, a vândut ceea ce-i aparținea și a dat săracilor, apoi a mers în pustie. In
anul 411/412 a ajuns mitropolit al Edessei. A trecut la cele veșnice în anul 435.
A fost un mare prieten al Sfântului Kiril al Alexandriei și dușman infocat al lui
Macedonie. Rabbula a fost cel care a început lupta monahismului dezordonat
promovat de mesalieni.
Rabbula adat canoane pentru începătorul în viața monahală, semnalând că
începătorul trebuie să țină cont că virtutea cumpătării/ abstinenței este foarte
importantă. In acest sens, el trebuie să privească totdeauna doar înainte și va
vorbi numai cele necesare. Se va hrăni pentru menținerea vieții, nu pentru a se
îmbuiba;nu va vorbi niciodată în locul altora sau în fața celor mai în vârstă; nu-
și va arăta nimănui vreun organ sau parte a trupului. La masă picioarele și
hainele vor vi ținute sub control. Va căuta smerenia, măsura, decența și
castitatea sub toate aspectele și în toate împrejurările. Nicidată nu o va lua
înainte cuiva, ci tuturor le va acorda întâietate. Rânduiala pentru tânărul intrat în
mănăstire nu precizează nimic cu privire la regimul alimentar, dar permitea
novicelui să consume vin, în cazuri exepționale. Dacă vorbește cu vreo femeie,
va face aceasta, fără să privească la ea. Trebuie să se ferească de fiicele
Legământului ca de satana, de întâlnirea cu ele, de legătura cu ele, de privirea
lor. Novicele trebuie să fugă de masa împerună cu femeile ca de otravă (chiar
dacă va fi vorba de mama sa). Se va ține departe și de băieți. Iși va alege un
indrumător încercat. Nu trebuie să-și lase vreodată veșmântul. Nu trenuie să
doarmă alături de cineva. Mai bine ar dormi lângă un balaur decât lângă altă
persoană. Trebuuie să fugă de mincinoși, de lăudători, de mult-vorbitori, de cei
cărora le place cearta. Să se lase disprețuit, dar să nu disprețuiască pe nimeni.
Pentru că,, Este mai bine ca cele trupești să piară o dată cu trupul decât să
lipsească cele ale sufletului.”
Implinind condițiile care i se cereau, tânărul intra în rândul asceților
încercați. Pentru aceștia Rabbula a dat altă Rânduială, care, în linii mari cerea
următoarele:
- O dată intrat în mănăstire, monahul trebuia să-și păstreze castitatea și să
apere mănăstirea de intrarea femeilor în ea; nu mai avea voie să iasă din
mănăstire după bunul lui plac. Ieșeau și intrau cei însărcinați cu anumite
activități.
- Nu avea voie să consume vin.

18
 - Trebuia să renunțe la toate avuțiile. Nu avea voie să dețină vite, cu
excepția unui asin de care să se servească, la nevoie și un jug, pentru
lucrarea eventualului pământ.
- Era interzis ca monahii să aibă legături cu rudele.Nu aveau voie să
părăsească mănăstirea nici pe motiv de boală.
- Monahului nu i se permitea să nesocotească orele de rugăciune, nici ziua,
nici noaptea.
- Ospitalitatea trebuia împlinită: pe străini îi vor primi cu bunătate și nu vor
închide ușa vreunui frate.
- -Rabbula nu recomanda viața solitară, cu excepția celui care dovedise mai
devreme că a putut duce o asemenea viață.
- Rudele nu aveau voie să vină nici la înmormântarea vreunui frate și nici la
pomenirile lui ulterioare.
- Se interzicea umblarea dintr-o mănăstire în alta.
- Călugării nu aveau voie să se ocupe cu comerțul. Nu aveau voie să
împeumute cu camătă. Atunci când cumpărau sau vindeau ceva pentru
mănăstire, nu aveau voie să primească atenții din partea cuiva.
- Nu aveau voie să folosească cărțile sfinte pentru a chici pe seama textelor.
- Dacă se întâmpla ca unele sate să ceară preoți din mănăstiri, starețul era
cel care desemna respectivul preot.
- Era interzis furtul, spiritul de ceartă.
- Nimeni nu avea voie să mănânce ceva în afară de ceea ce se dădea la
trapeză. In timpul mesei se păstra linștea totală. Nimeni nu avea voie să
vorbească fără binecuvântarea starețului.
- Monahul nu avea voie să însoțească vreun frate fără binecuvântarea
starețului. Nu i se permitea să stea la masă cu rudele.
- In cazul în care monahul cădea în păcatul desfrânării, era exclus din
mănăstire.
- Cât privește pe cei care conduc mănăstirea, trebuie să rețină că ei nu fac
un favor celor care depind de ei.
- Starețului nu i se îngăduia să neglijeze slujbele, ci el se îngrijea de slujirea
în mănăstire.
- Administrarea bunurilor mănăstirii se va face de stareț și de un consiliu de
alți trei monahi. Aceștia dădeau seamă ulterior de modul în care au
administrat bunurile mănăstirii.
- La intrarea în mănăstire, toate bunurile deținute erau lăsate mănăstirii;
nimeni nu avea voie să dea rudelor ceva ce aparținea mănăstirii. Dacă
vreun monah cunoștea o meserie și putera să-l învețe și pe altul, i se
interzicea să-l disprețuiască pe cel necunoscător. La fel era și cazul cu cei
care știau carte. Li se interzicea cea mai mică dovadă de dispreț față de cei
care nu știau carte.
In mediul sirian au fost și alte Rânduieli monahale, Unele sunt anonime,
altele au autori monofiziți. Chiar dacă nu le-am prezentat aici, existența lor arată

19
atenția de reglementare a vieții monahale, cu privire la care Sinodul din Efes din
451 va da canoane precise, menite să dea monahismului un loc foarte clar în
cadrul Biseridii.

Bibliografie utilă:

1. Filocalia Siriacă, Iubirea de frumos și înțelepciune, cale spre

desăvârșire; traducere, selecție de texte, studiu introductiv și note de
Remus Rus, Ed. Univers enciclopedic gold, 2014.In acest volum poate
fi găsită Rânduiala pentru monahi (Exp.VI) a lui Afraate,pp.109-115;
Rânduielile lui Rabbula, pp.230-241. In aceeași lucrare se găsesc
informații foarte utile despre Sf. Efrem Sirul și lucrarea lui ,,Despre
povățuire și credință”, scrisă pentru monahi. Dl.Prof. Remus Rus mai
dă și alte Rânduieli monahale, datând din sec. V-VI,atribuite unor
autori monofiziți.
2. Fericitul Teodoret Episcopul Cyrului,Viețile sfinților pustnici din
Siria; trd. A. Tănăsescu-Vlas, Ed. IBMBOR.
3. Sebastian P.Brock și Susan Ashbrook Harvey, Sfintele femei ale
Orientului Sirian; trad. Gheorghe Fedorovici, Ed. Sophia,2005.
4. A.Voobus, Syriac and Arabic documents regarding legislation relativ
to Syrian ascetisme, Stokolm, 1960.De mare interes pentru tema
noastră este și lucrarea aceluiași A. Voobus, History of the Ascetism in
the Syrian Orient. A contribution to The History and the Culture in the
Near East, vol.1-3, Louvain, 1988.
5. . J. R. Pouchet, Basile le grand et son univers d’amis d’après sa
corespondence ;SEA, 36; Rome, 1992.
6. Sf. Grigorie al Nyssei, Despre feciorie. Impotriva desfrânării, trad.
Laura Pătrașcu, Ed. IBMBOR, 2—3.
7. Hippolite Delehaye în cartea sa Sfinții Stâlpnici, Ed. Partener, Galați,
2005.
8. Vencent Desprez, Le monachiseme primitif. Des origines jusqu’au
concile d’Ephèse, Abbaye de Bellefontaine, 1998.
9. Aphraate Le Sage Persan, Les Exposés ; tomes I-II ; traduction du
Syriaque. Introduction et notes par Marie-Josephe PIERRE, ,,Sources
chretiennes, vol.349-359, Ed. Du Cerf, Paris, 1988,1989.
Sebastian Brock, Sfântul Efrem Sirul. O introducere. Imnele despre Paradis

20