INCEPUTURILE MONAHISMULUI

ÎN MUNTELE SINAI

Muntele Sinai a intrat în istoria preocupărilor religioase de

tradiție iudeo-creștine o dată cu istorisirile din caretea Exodul. De muntele Sinai
se leagă chemarea lui Moise de către Iahve în vederea marelui eveniment al
scoaterii poporului evreu din robia egipteană. De același munte este legat
evenimentul dării Legii și al încheierii Legământului dintre Iahve și poporul pe
care Acesta l-a ales ca din rândurile lui să vină Mântuitorul lumii. Aceste
evenimente aveau loc in sec. XIV-XIII a. Hr. Muntele Sinai a rămas un nume și
un loc aparte în viața și în istoria poporului evreu și apoi în istoria Bisericii
creștine..
Un alt moment vrednic de amintit este cel legat de Sf. Ilie
Tesviteanul care (sec. X a.Hr), fugind de Izabela și de Ahab, s-a retras și a rămas
o perioadă de timp pe muntele Horeb. Se pare că în Masivul Sinai, aceluiași
munte i s-a spus când ,,Sinai”, când ,,Horeb”. Sinaiul a rămas, așadar, un spațiu
cu un profund ecou în viața religioasă mozaică, de unde ecoul acesta a trecut și
la creștini. Nu era un loc prielnic pentru cei care, venind din alte părți, doreau să
trăiască idealurile lor religioase acolo, dat fiind că era un loc greu de apărat de
sarazini și de alți răufăcători care nu ocoleau Sinaiul, ținut locuit din vechimea
imemorială.

1
 In Sinai sunt mai multe culmi muntoase între văile cărora, la poalele, pe
coastele și în peșterile cărora s-au așezat foarte devreme anahoreți. Muntele
Sinai se găsește în peninsula cu același nume. De cele mai multe ori, când se
vorbește de Muntele Sinai se înțelege întreaga peninsulă care se găsește între
pustilul Tih (la nord), Golful Suez (la vest) și Golful Akaba (la est). De altfel, nu
este vorba despre un singur munte Sinai în această insulă, ci de un masiv, care
poartă acest nume, cu mai mulți munți sau cu mai multe culmi destul de înalte.
Dintre aceștia putem menționa: Muntele Sinai (Musa sau Horeb) care are
altitudinea de 2.244 m, Muntele Sf. Ecaterina (Oum Somar) care are înălțimea
de 2.602 m, Muntele Șerbal cu înalțimea de 2052 m.
Mai există și alte culmi muntoase care au luat numele de la numele
anahoreților care au trăit acolo, cum ar fi Muntele Sf. Epistimi.
In ceea ce privește viața anahoretică din Sinai , există informații că,
încă din prima jumătatea secolului al III-lea acolo exista viață monahală. Cea
mai veche mărturie în acest sens sunt infromațiile pe care le găsim în Martiriul
Sfinților Galaction și Epistimi, care au fost martirizați în 5 noiembrie, într-un an
din timpul domniei lui Decius (251-253).
Cei doi tineri,soț și soție, erau de fel din Siria. După căsătorie, aceștia au
hotărât să ducă o viața ascetică. Prin urmare, au mers în muntele Sinai unde
Epistimi a intrat într-o comunitate unde mai trăiau patru fecioare, iat Galaction
s-a stabilit pe un muinte vecin într-o peșteră. Din ordinul prefectului, cei doi au
fost martirizați împreună cu alți cincizeci și trei de bărbați. 1
Nu cunoaștem dacă toți erau monahi, dar, se pare, că toți erau adunați din
același loc. Prin urmare, nu este exclus ca toți să fi făcut parte din rândul
anahoreților din Muntele Sinai. Nu cunoaștem precis anul în care cei doi tineri

1
Cf. Dimitrios G. Tsamis, Patericul Sinait, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p.
77-81. Prof. Athanase Poliouras socotește că viața monahală în Sinai ar fi început pa la jumătatea sec. al-III-lea
în lucrarea Monastere de Ste Ecaterine, coord. E. Tzaferi S A ; trad. de Sophie Mela, Hiera Moni Sina, 1985, p.
8. Martiiul celor doi ne îndreptățește să credem căviața eremitico-monahală a început în Sinai (mult)mai
devreme.

2
soți au intrat în Muntele Sfânt. Oricum, în jurul anului 250, dad fiind că Decius
a urcat pe tron în 251
Muntele unde se afla comunitatea din care a fost reținută Sfânta Epistimi
poartă până azi numele de Muntele Sânta Epistimi. Dacă atunci exista acolo o
comunitate de fecioare, cu siguranță existau și comunități de monahi. Ba, mai
mult, acestea erau deja cunoscute în Orientul Apropiat devreme ce doi tineri soți
din Siria au preferat să meargă în extremitatea sudică a Orientului Apropiat spre
a duce o viață ascetică. Așa că nu greșim dacă spunem că, la începutul secolului
al III-lea putem vorbi de o viață monahală mai mult sau mai puțin organizată în
Sinaiul de sud.
Actualmente, când se vorbește de monahismul din Muntele Sinai, cei mai
muți înțeleg monahismul din sudul peninsulei, reprezentat doar de mănăstirea în
care se găsesc moaștele Sfintei Ecaterina. Viață monahală nu a fost însă numai
acolo, ci pe o suprafață mult mai extinsă, chiar și în nordul peninsulei, care nu
era loc mai puțin prielnic vieții ascetice.
Prin nordul peninsuei trecea celebrul drum care lega Egiptul de Siria și de
restul orientului Apropiat. Locuitorii din zonă erau, așadar, la curent cu
circulația ideilor și cu preocupările celor care foloseau acel drum. Să nu uităm
că Sf. Ilarion și-a întemeiat puternica vatră mănăst. irească la sud de Gaza, spre
Muntele Sinai, nu departe de aceldrum, numit Via maris, așa se și explică vizita
pe care i-a făcut-o Sfântului Ilarion soția ofițerului sirian care i-a cerut să se
roage pentru ea să aibe copii.
Orașul cel mai de nord care făcea parte din Peninsula Sinai a fost
Pelusium. Se găsea pe cel mai oriental braț al Nilului, nu departe de vărsarea
acestuia în Marea Mediterană. A fost un oraș infloritor unde au existat foarte
devreme creștini. Acolo a existat și un important centru episcopal. In Pelusium a
fost martirizat Sf. Epimac, între anii 303-311, în persecuția începută de
Dioclețian și continuată de urmașii săi. Ultimul martir din Egipt din timpul
acestei persecuții a fost Sf. Petru, episcopul Alexandriei, martirizat în 25 nov.

3
311 din ordinul lui Maximin Daia, puțin înainte de decretul de încetare a
persecuției dat de Galeriu spre sfârșitul aceluiași an.
Primul episcop al acestui oraș cunoscut cu numele a fost Dorotei. El a
participat la sinodul I ecumenic. In acea perioadă, pe lângă el, mai exista un alt
episcop, pe nume Kallinic, aparținând comunității schismatice meletiană.
Sinodul I ecumenic a rezolvat criza meletiană și a hotărât ca episcopul Dorotei
să rămână în scaun, având ca vicar pe Kallinic, iar, după moartea unuia dintre ei,
celălalt să-i succeadă în mod automat. Prin anul 324, cei doi episcopi au început
construcția unei biserici uriașe pe mormântul Sfântului Epimac. Dorotei a trecut
la cele veșnice în anul 331. Lucrările bisericii se vor termina după anul 340,în
vremea lui Kallinic, succesorului lui Dorotei, care a murit după anul 343, adică
după sinodul din Sardica, unde a fost invitat. Acea biserică, construită,se pare la
inițiativa lui Constantin cel Mare, avea dimensiuni uriașe: 85, 30m lungime și
41,5m,lățime Era o bazilică dispunând de trei nave. Săpăturile arheologice
întreprinse între anii 1997-1998 au arătat că era vorba nu de o simplă biserică, ci
de un adevărat complex eclesiastic. Se pare că nu era biserica episcopală, ci
biserica unei mănăstiri.
Sf. Isidor (360-435), episcop de Pelusium, mare teolog, ne-a lăsat 2000 de
scrisori. In corespondența sa el spune, printre altele, că în fața episcopiei se afla
o mănăstire foarte importantă. Nu este exclus ca biserica de pe mormântul
Sfântului Epimac să fi fost biserica acelei mănăstiri. Faptul că, în primele
decenii ale secolui al IV-lea se construia la Pelusium o biserică de asemenea
proporții ne sugerează ideea să credem că in Pelusium aveam de-a face cu o
foarte puternică comunitate de creștini, între care erau, cu siguranță și monahi.
Locul unde s-au descoperit ruinele acelei biserici se numește actualmente Tell-
el-Makhan.
In secolul al IX-lea, Abou Salih Armeanul, într-o lucrare consacrată
mănăstirilor din Egipt, consemnează că în regiunea unde se afla orașul Pelusium
au existat multe biserici și mănăstiri, distruse de perși ( în 614, probabil ) și de

4
arabi (probabil, după cucerirea Egiptului de către aceștia în 642). Acesta spune
că, pe vremea lui exista încă zidul unei asemenea biserici unde credincioșii
veneau și se rugau și unde au avut loc multe vindecări.2
Un alt oraș important din Sinai a fost Raithu (Elim,în Exod, 15,27),
așezat pe țărmul estic al Golfului Suez. Când Moise a scos evreii din Egipt a
ajuns la Elim, unde a găsit 12 izvoare de apă dulce și șaptezeci de arbori de
finic. Se pare că orașul Raithu este actualul el-Tur (Tor din Vechiul Testament)
sau, el s-ar fi aflat în apropiere de Bir Abu Sureira3. Acolo a fost un centru
episcopal important și importante așezăminte monahale.
In sec. al IV-lea acolo exista o mănăstire. Nu știm de cine și când fusese
construită. Ea a fost dărâmată de ulemizi, în anul 373. Impăratul Justinian, în
ampla lui acțiune de construire de biserici și de întărire a sistemului de
fortificație a Imperiului roman, a reconstruit mănăstirea prin anii 540. Probabil
că era vorba de o mănăstire fortificată, așa cum a procedat și în alte localități.
In Sinaxarul Bisericii Constantinopolului (p.289) se găsește menționat un
nefericit eveniment petrecut în timpul lui Dioclețian (286-305), oricum înainte
de anul 300. Muntele Sinai a fost atacat de hoarde de răufăcători barbari, venind
din Etiopia. In ziua de 22 decembrie (evenimentul este comemorat de Biserică în
14 ianuarie) hoardele ucigașe au sosit la monahii din Sinai. Anahoreții care se
găseau în grotele din Muntele Sinai au fost uciși fără milă. Barbarii au ucis fără
milă 39 de pusnici în Raithu, 39 de pusnici din Sinai și au măcelărit populația
din Pharan. Au luat ostatici din zona invadată pe care intenționau să-i vândă ca

2
Abu Salih, The Churches and Monasteries of Egypt, ed. BTA Events,
Oxford,1895,p.167-168; apud Mohamed-el-Samie și Jean-Yves-Maratray, L Eglise de Tell-el-
Makhzan à Peluse, în ,,Le Sinai durant l’antiquité et le Moyen Ages. 4.000 ans d’histoire pour
un désert”, sous la direction de Dominique Bonnet;ed. Errence, Paris, 1998,p.130.

3
Cf. Dimitrios G. Tsamis, Patericul Sinait, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2010, nota
5,p.44.

5
robi. Dar, din nefericire, corabia cu care veniseră le-a fost răpită sau luată de
mare. Atunci, au executat prizonierii și apoi s-au măcelărit între ei.4
,, Martirul și masacrarea sfinților părinți din Sinai și Raithu provocate de
agareni și triburile blemy din Africa, din vremea lui Dioclețian nu au împiedicat
dezvoltarea monahismului în deșertul Sinai. Dimpotrivă, numărul anahoreților
creștea în mod continuu în sudul peninsulei și renumele multora dintre ei a
început să se întindă la Vest și la Est.”5
S-au constituit comunități monahale mici și chilii în jurul Muntelui Horeb
(Sinai/Musa), la o distanță mai mică sau mai mare de Rugul Aprins. Comunități
monahale au luat ființă și la Pharan.
După pacea constantiniană numărul monahilor stabiliți în Muntele Sinai a
crescut simțitor. Tot atunci au început pelerinajele la Locurile Sfinte, între ele
numărându-se, desigur, și Muntele Sinai. Toate acestea, pe fondul unei ample
acțiuni prin care împăratul Constantin cel Mare a inițiat construirea multor
biserici în tot imperiul.
In acele condiții, călugării din Muntele Sinai a adresat o cerere de ajutor
Sfintei Elena, aflată în Palestina. Aceasta era la curent cu situația în care se
găseau comunitățile creștine în Orientul Apropiat, expuse deselor atacuri ale
sarazinilor. Ea a dispus construirea în Palestina a 24 de turnuri de apărare a
comunităților creștine existente. In acest sens, a dat curs și cererilor monahilor
din Sinai. Așa se face că Sf. Elena a început construcția unei bisericuțe lângă
Rugul Aprins și un turn fortificat, care să servească drept adăpost monahilor
care trăiau în apropierea bisericii în fața barbarilor semi-sălbatici care bântuiau
foarte des regiunea și făceau mari pagube viețuitorilor din Munte (uneori chiar
victime în rândul acestora). Se pare că biserica a fost terminată în anul 330.6
Biserica a cărei fundație a pus-o Sf. Elena se găsea la sud-vest de actuala
biserică a Mănăstirii Sf. Ecaterina, fundația ei fiind parțial acoperită de biserica

4
Νικ Ε. Τζιρακης, Σινα, Μονη, în ,, Θρισκευτικη και Ηυηκη Εγκικλοπεδια”; vol. 11, col.168
5
Monastere de....p. 8.
6
Cf. Ibidem, p.10.

6
lui Justinian. In fața acelei bisericii era grădina Rugului Aprins, îngrijit cu
evlavie și venerat de pelerini. După informațiile diaconului Efrem (Cf. Revue
Biblique (din 1906) aceea a fost prima biserică construită în apropierea Rugului
Aprins, numită sacellum castri (capela castrului). Nectarie din Ierusalim, după o
vizită în Sinai din 1677, avea să scrie în ,, Επιτομη της ιεροκοσμικης Ιστοριας,
publicată la Veneția, un an mai târziu, că bisericuța construită de Sf. Elena avea
două altare, la parter era unul consacrat Adormirii Maicii Domnului, altul, la
etaj, având hramul Izvorul tămăduirii.7
In vremea lui Valens, prin anii 370-373 monahii sinaiți au fost din nou
atacați de barbari. Probabil că la acest atac făcea referință Amonios, care a
relatat că unii dintre monahi s-au refugiat în turn,iar alții, cca 40, au fost uciși.
In perioada în care Israelul a ocupat Peninsula Sinai s-au făcut
cercetăti arheologice privind viața religioasă în Sinai, cu rezultate
impresionante. Acestea au fost continuate, după 1980, când Egiptul a inclus din
nou Sinaiul în teritoriile sale. Din observațiile arheologice făcute în acea vreme
s-a constatat că, începând cu sec.al-IV-lea monahismul a cunoscut o remarcabilă
deszvoltare pe coastele și în văile Mutelui Sinai și la Raithu, pe partea dinspre
Golful Suez a Muntelui Sinai. Comunitatea din acea zonă. Cu centrul Muntele
Sinai, cuprindea cca. 600 de viețuitori, care trăiau în așezăminte monahale de
mărimi reduse, situate, în deosebi, pe masivul de granit din Sinaiul de sud.
Locuitorii acelor ținuturi erau aproape nomazi din cauza lipsei apei și a hranei.
Monahii, stabiliți pe coastele și pe văile muntelui, erau, de fapt, singurii locuitori
stabili în zonă. Pornindu-se de la Pharan, cel mai mare oraș din zonă, și urcând
pe Muntele Șerbal spre Ouadi Sigilliya, cercetătorii au găsit mai multe situri cu
vestigii creștine. Pe baza acestora, specialiștii au afirmat că au existat patru
comunități monahale în următoarele situri: El-Karm, la o altitudine de 1200 m,
cu vedere spre Suez; Deir Abu Maghar, aproape de Mănăstirea Sf. Ecaterina

7
Cf. P. Lethielleux (editeur), Le Sinai hier...aujourd hui, în ,, Revue des Saints Peres”, Paris, 1936,
pp.77-79.

7
(acolo au fost două complexe care se întindeau de-a lungul văii, de la înălțimea
de 1790m la 1900 m); Nagila, Gebel Bab, la 2205m altitudine, lângă singura
sursă de apă din regiune; Deir Antuch, care lasă să se înțeleagă faptul că acolo
au existat două vetre mănăstirești, una la 1760m altitudine, în Ouadi (Valea)
Zereqiya, alta la 2570 m altitudine: Ouadi (Valea) Muwaded, pe o distanță de 12
Km, coborând de la altitudinea de 1950m la 550m și Chaqif Ed-Deir, o vale
îngustă care coboară de la altitudinea de 1810m la 870m.
Cercetătorii au fost în măsură să spună gă monahii trăiau în acele
așezăminte în grupuri mici, care numărau de la 5 la 20 de persoane. Toate
vestigiile datează din perioada cuprinsă între sec.al-V-lea și al -VII-lea,
dovedind că în acea perioadă a existat o viață monahală continuă, care, o dată cu
venirea islamului (sec. al VII-lea) a diminuat, până la dispariție.
După cum se vede, locurile unde se aflau monahii erau cele înalte și foarte
înalte, cele pe care beduinii nu le preferau pentru că erau și cele mai sărace. Se
aflau în apropierea unor surse de apă sau în locuri unde apa putea fi captată prin
diverse forme de adaptare la condițiile, în care aceasta era și foarte puțină.8
Unul dintre întemeietorii monahismului sirian a fost Sf Iulian , căruia
sirienii îi zicieau Sabas. In jurul lui s-au adunat mulți ucenici. Ii plăcea să facă
lungi călăătorii în pustiu și să se roage. Uneori era însoțit și de anumiți ucenici.
Episcopul Teodoret al Cyrului a scris, pe la anul 444 lucrarea ,,Fioltheos sau
despre viețile sfinților pustnici din Siria”. Acolo a lăsat informații și despre Sf.
Iulian. Printre relatările referitoare la acesta, menționează că , la un moment dat
Iulian a hotărât să meargă la Muntelea Sinai. A plecat acolo însoțit de câțiva
ucenici, ocolind drumurile cunoscute și localitățile prin care ar fi putut trece.
,,Așadar, după muilte zile de mers, au ajuns la muntele cel dorit, și închinându-
se Stăpânului tuturor, au petrecut acolo multă vreme, socotind drept cea mai
mare desfătare pustietatea locului și liniștea sufletului. Și, după ce au făcut

8
Cf. Uzi Dahari, Les lointains monasterea du sud du Sinai, în ,, Le Sinai durant ...”, pp.144-148.

8
biserică în stânca, sub care ascunzându-se marele între prooroci Moise, s-a
învrednicit a-L vedea pe Dumnezeu pe cât era cu putință, și după ce a sfințit
acolo un dumnezeiesc jertfelnic, care a rămas până în ziua de azi, s-a întors
Bătrânul la școala de lupte duhovnicești.” 9
Nu știm cîți ani a rămas Sf. Iulian în Sinai.Teodoret spune că a rămas
multă vreme. Lucrul acesta se petrecea înaintea urcării pe tronul imperial a lui
Iulian Apostatul, anul 361.10 Egeria a semnalat existența acelei biserici,
consacrată Sfântului Ilie, deservită de un preot, care locuia mai jos, într-o
peșteră.
Deteriorându-se, biserica de pe vâtful muntelui zidită de Iulian, a fost
rezidită de împăratul Justinian (527-565), probabil odată cu construirea castrului
și a bisericii de lângă Rugul Aprins. Biserica a fost zidită după planurile
arhitectului Stephanos. Acea biserică a fost dărâmată în repetate rânduri de arabi
și rezidită de creștini. Luând în calcul amprenta la sol a acelei biserici,
descoperită în urma săpăturilor arheologice, constatăm că era o biserică destul
de mare și de spațioasă: avea o lungime de 21m și o lățime de 11,5 m.
Musulmanii au construit și ei acolo o moscheie. Oarecum, pe ruinele bisericii lui
Justinian , în anul 1933-1934 monahul Moise Capellos a construit o bisericuță
cu hramul Sfânta Treime. 11
In vremea lui Valens, pe la anul 370 (poate 374) monahii sinaiți au fost
din nou atacați de barbari. Poate la acest atac a făcut referință Amonios când a
spus că unii dintre monai s-au refugiat în turn (probabil cel construit de Sf.
Elena), alții, cca.40 au fost omorâți.
In rândul pelerinajelor la muntele Sinai se numără și cel făcut de celebra,
deja, Egeria, călugărița din Spania. Aceasta a făcut pelerinajul în Sinai prin anii

9
Fericitului Teodoret Eiscopul Cyrului, Viețile Sfinților pustnici din Siria, II,13; trad. de Adrian
Tănăsecu-Vlas, Ed. IBMBOR, București, 2001
10
Ibid, eodem loco.
11
Pentru amănunte ,cf.D. tsamis, op.cit. pp. 45-46.

9
382-384. Ea a lăsat informații foarte prețioase cu privire la viața monahilor din
Sinai. Egeria vorbește despre existența mai multor așezăminte monahale:
- o biserică la poalele muntelui. Ea este folosită de un grup de simple
așezări monahale. Poate fi socotită ca fiind biserica unei mănăstiri.
- o biserică pe vârful Muntelui (probabil, cea construită de Iulian Sabas).
Este o biserică unde se fac pelerinaje, aproape de locul unde se credea că au fost
date lui Moise tablele Legii.
- alta lângă Rugul Aprins, probabil cea construită în vremea Sf.
Constantin cel Mare. Și ea deservește un grup de călugări. Ea relatează
dopotrivă că acolo se afla și o frumoasă grădină care are din abundență o apă
foarte bună.12
Suresele istorice semnalează că mănăstirea existentă în Sinai (probabil
cea construită în vremea lui Constantin cel Mare) a fost dărâmată în anul 37313
de ulemizii, care au invadat muntele. Probabil că, între timp, ea a fost
reconstruită, încât Egeria, jurnalul ei de călătorie (Peregrinatio ad locca sancata)
vorbește de existența acestei mănăstiri.
De la mănăstirea de lângă Rugul Aprins, pe drumul spre Biserica Sf. Ilie,
din vărful Muntelui Horeb au existat mai multe schituri și chilii. Se vorbește de
existența a 12 bisericuțe, construite de-a lungul secolelor pe Muntele Horeb, mai
precis, pe itinerariul către Biserica din vărful muntelui, unde, pentru a ajunge, de
la un moment dat, trebuie urcate 3500 de trepte. Cum, după cucerirea arabă nu
mai puteau fi construite acolo biserici decât foarte greu sau deloc, acele biserici,
cu siguranță fuseseră construite înainte de în secolul al VII-lea. 14
După cum am spus mai sus, multe dintre așazările monahale au fost
construite în locurile cele mai înalte din masivul Sinai. Mănăstirea Adormirea
Maicii Domnului de lângă Rugul Aprins se află la 1570 m altitudine. Erau

12
Egerie, Journal de voyage, trad. de Pierre Maraval în ,,Sources chretiennes”, vol. 29, Paris, 1982, 3,1;
3,3;4,6-7.
13
Cf. D. Tsamis, op.cit. 44.
14
Monastere de Ste Catherine....,p.33

10
locurile cele mai înalte și cele mai lipsite de posibilități, încât viețuitorii de acolo
să aibă cât de cât o viață mai comodă. Când pelerinul merge acum în Orientul
Apropiat, mai ales în Țara Sfântă, în Sinai și Tebaida vede un relief selenar.
Piatră, piatră, fie calcaroasă, fi granit roșu ( ca în Sinai). Egeria semnala, și ea,
relieful pietros, pe care nu erau pomi. Aceasta nu înseamnă că nu era mai multă
vegetație decât astăzi, cel puțin la poalele muntelui. Credința noastră este că în
primele secole creștine clima ere aspră; era și atunci pustiu, dar nu ca acum. Din
diverse cauze, unele ținând de nesăbuința oamenilor care au tăiat pădurile din
apropierea mărilor (Mediterana și Marea Roșie) pentru a construi corăbii, s-a
ajuns ca pustiul să se extindă.
Potrivit statisticilor, pustiul planetar se extinde cu 40 km. Fenomenul
acesta nu a fost stopat, dimpotrivă. Prin urmare, zonele deșertice s-au înrăutățit
iar cele nedeșertificate, s-au deșertificat. Din Viața Sfântului Antonie scrisă de
Sf. Atanasie cel Mare, aflăm că în Tebaida erau păduri mari. Sf. Antonie avea
mănăstirea în pădure. Tot pădure a trebuit să treacă cu multe greutăți (două zile
și două nopți) până a ajuns la peștera în care locuia Sf. Pavel din Teba (care, nu
este la distanță mai mare de 10 Km de Mănăstirea Sfântului Antonie). Acum, în
acea zonă este numai piatră. Tebaida se găsește pe partea vestică a Golfului
Suez, iar pe partea estică se găsește Peninsula Sinai. Cu siguaranță vegetație
asemănătoare cu cea din Tebaida se găsea și în Sinai la acea vreme. Se vorbește
că pe Muntele Sinai erau leoparzi care vânau caprele sălbatice. Or, leoparzii
preferă zonele acoperite de vegetație. Acestea sunt câteva motive să credem că,
în vechime, condițiile în care au trăit monahii în acea zonă au fost mai blânde
decât cele pe care le vedem în zilele noastre.
Beduiniii ocupau zonele de jos ale muntelui, care erau mai prielnice,
rămânând pentru asceți cele neprielnice, dinspre vârfurile munților. Monahii
sinaiți au construit așezămintele lor sus pe munte și din alte motive. Unul dintre
ele ar fi faptul că băștinașii considerau muntele, sau vărful acestuia sfint, pentru
că acolo s-a arătat Dumnezeu. Dacă rămâneau peste noapte pe munte, pentru ei

11
era păcat. Ca să ajungă să prade pe viețuitorii care se găseau în părțile superioare
ale muntelui, ar fi trebuit să petreacă noaptea pe munte. Așa că, din acest punct
de vedere, monahii aveau o oarecare siguranță.
In ciuda așezării lor în locuri, uneori mai ferite de primejdia
oamenilor, călugării din Sinai au fost totuși atacati de barbari, apoi de
musulmani. De un asemenea atac au avut parte la începutul secolului al -V-lea,
în timp ce la Constantinopol păstorea SF. Ioan Hrisostom. De data aceasta
atacatorii au fost sarazinii din regiune. Călugării au fost masacrați sau au fost
luați în robie. Despre acest atac vorbește în ,,Povestirile” sale Nil Sinaitul.
Acesta a reușit să scape, refugiindu-se în Pharan, dar fiul său, Teodul, cu care-și
ducea viața ascetică, a fost luat rob. Teodul va fi răscumpărat de episcopul din
Elusa (oraș în sudul Palestinei), care, ulterior a hirotonit preoti, atât pe Teodul,
cât și pe tatăl său. Acest Nil, deși ascet, nu este aceeași persoană care a scris
opere ascetice și care a fost multă vreme satarețul unei mănăstiri din Ancyra
(Galatia).
In a nul 356 Sf. Sisoe a părăsit Skitul și a venit la Sf. Antonie în
Tebaida, la Quolzum. Curând, Sf. Antonie a trecut la cele veșnice, iar Sf. Sisoe
a rămas la Quolzum 62 de ani. Simțind greutățile bătrâneții și la cererea unor
ucenicii, prin anii 418 s-a stabilit într-o mănăstire din localitatea Klysma,
așezată la extremitatea nordică a Golfului Suez, de unde, ulterior, va începe
canalul Suez. De acolo a păstrat legătura cu monahi din Sinai, mai ales cu Avva
Ammun din Raithu.
Aceasta arată că monahii din Sinai aveau legături nu numai cu Țara
Sfântă, pe drumul care trecea prin Meghev, ci și cu Egiptiul. Acest lucru mai
poate fi constatat și din trecerea prin Sinai a Avvei Silvan, la sfârșitul sec.al IV-
lea, înainte să se stabilească definitiv în Gherara cu cei 12 uceniici ai săi.
Faptul că Netras, ucenicul lui Silvan, a ajuns episcop în Pharan arată
legărurile duhovnicești între marile centre monahale din Egipt, Sinai și
Palestina.

12
 Textul lui Amonios, care datează, se pare din sec.al-VI-lea, se informații
cu privire la viața monahilor din Muntele Sinai. Amonios relatează că acolo
monahii petreceau toată săptămâna în singurătate, dar sâmbătă seara se adunau
pentru slujba de noapte și pentru Euharistia de duminică, în ceea ce se numea
Κυριακον (biserica din centrul comunității, unde se fac slujbele duminica). Luau
masa împreună, apoi, ei se întorceau în chiliile lor, unde se abțineau de la ulei,
de la vin, de la pâine. Cu toate acestea, proestosul păstra la el câteva pâini,
pentru pelerini. Cu ocazia unui atac al sarazinilor monahii și proestosul s-au
retras în turn, în timp ce 40 de monahi care locuiau mai departe au fost
masacrați”.15
Probabil că documentul face aluzie la atacul din vremea lui Valens, iar,
obiceiul de a trăi al monahilor, la o perioadă ulterioară.
Din descrierea Egeriei nu reiese dacă în Sinai, la acea vreme, puteam
vorbi de o conducere centralizată. Se pare că cele trei grupări monahale se
conduceau independent. In vremea la care face referință diaconul Amonios venit
cândva în vizită la monahii din Sinai, constatăm că se putea vorbi deja de o
organizare centrală. Cele descrise de el nu cred că se refereau,totuși la toți
călugării din Munte. Dacă am avea în vedere numai cele trei biserici despre care
vorbește Egeria, ar fi fost foarte greu ca să se adune toți monahii la biserica
centrală din Munte, care nu putea fi decât cea de lângă Rugul Aprins. Dacă luăm
în calcul și pe monahii care trăiau în vetrele mănăstirești despre care am făcut
vorbire mai sus, efortul de a veni pentru sâmbătă și dumninică la biserica
kyriacală ar fi fost imposibil. Cu siguranță, el vorbea de programul de rugăciune
existent în mănăstirea de lângă Rugul Aprins și, eventual, de rânduiala care
exista și în alte comunități monahale existente,care dețineau o biserică kyriakală,
în jurul căreia să fi existat chiliile monahilor. Comunitățile monahale despre care

15
Bernard Flusin, Ermitages et monasteres. Le monachisme du Mont Sinai a la periode protobyzantine,
în ,, Le Sinai durant...,p.135

13
au relatat arheologii israeliți și egipteni își permiteau să aibă bisericuțe kyriacale
(de duminică) în care monahii să se adune săptămânal.
Documentul care ne-a parvenit, sub numele lui Amonios, descrie, cu
siguranță, ceea ce se petrecea la marea mănăstire de lângă Rugul Aprins, în jurul
căreia existau, încă de la sfârșitul secolului al IV-lea multe prezențe monahale,
după cum spune Egeria. Acea mănăstire putea efectiv să fie înclusă în
pelerinajele care se făceau la Locurile Sfinte. Ea avea și a rămas cu cele mai
bune posibilități de dăinuire. Dispunnea și dispune atât de apă, cât ș de pământ
favorabil cultivării celor minimal necesare. Important este de remarcat faptul că,
la vremea la care documentul face referință, cel puțin mănăstirea de lângă Rugul
Aprins apare ca o comunitate unită și centralizată, care dispune pentru adunările
săptămânale de o biserică și care este pusă sub autoritatea unui proestos.
Monahii se adunau săptămânal nu numai pentru Sf. Euharistie, ci și pentru masa
comună, unde consumau pâine și legume fierte, ceea ce nu mai aveau voie să
consume în restul săptămânii. Autorul documentului vorbește de existența unui
turn de refugiu, de pelerini și de un loc unde proestosul (egumenul) păstra
pâinile penteu pelerinii care veneau la mănăstire.
Se pare că multă vreme responsabilitățile de ordin duhovnicesc din
Muntele Sinai i-au revenit episcopului din Pharan. După Sindul al IV-lea
ecumenic, au fost mari tulburări în tot Orientul Apropiat. La Ierusalim, un
călugăr, pe nume Teodosios, a reușit să alunge de pe scaun pe episcopul
Ierusalimului. A trebuit să intervină în forță însuși împăratul Marcian pentru a
restabili ordinea. Teodosios a părăsit Ierusalimul și s-a retras, se pare, în Sinai.
In acele împrejurări, prin anii 453-454 împăratul Marcian scria lui Macarie,
episcop în Pharan, numindu-l ,,episcop al arhimandriților și al monahilor din
Sinai”, aducându-i la cunoștință prezența printre monahii sinaiți a uzurpatorului
Teodosios (Mansi, VII, p.483 și 516)
Formula de adresare a împăratului către episcopul din Phara dă
posibilitatea înțelegerii mai bine a situației monahilor din Sinai.Titlul de

14
,,arhimandrit” era purtat numai de cel care avea grija duhovnicească a unei
comunități de monahi, mai mici sau mai mari. Așadar, vorbind de
,,arhimandriți” în Sinai, împăratul lasă să se înțeleagă faptul că în Sinai, cel
puțin la acea vreme, erau mai multe cumnunități monahale decât numai cea de la
Rugul Aprins.
Cu vremea, episcopul de Pharan a cedat din drepturile sale superiorului
Muntelui. Existența unui asemenea superior este semnalată pentru prima dată în
anul 552 de către Ioan Moschos. Acesta, viețuitor în Sinai, a semnalat că în acel
an a trecut la cele veșnice Ghiorghios, egumenul Muntelui Sinai. Ioan Moschos,
prieten al Sfântului Sofronie al Ierusalimului a scis lucrarea ,,Limonariul sau
Livada duhovnicească” în care vorbește și despre câțiva monahi din Sinai.
In vremea lui Justinian, istoricul Procopios din Cezareea, istoricul de curte
al împăratului, în lucrarea ,,De aedificiis” scrisă pe la anul 560 a relatat despre
împrejurările și modalitatea în care împăratul Justinian a construit Mănăstirea
Sf. Maria de lângă Rugul Aprins.
Probabil, rugat de monahii sinaiți, supuși mereu atacurilor arabilor
beduini, împăratul Justinian a inclus și Muntele Sinai în vastul său sistem
defensiv dezvoltat pe suprafața întregului imperiu. Așadar, a construit o
fortăreață care includea și Rugul Aprins. In interiorul castrului a construit o
foarte frumoasă bazilică, cu trei nave,având lungimea de 40 m și lățimea de
19,20 m. A fost închinată Sfintei Fecioare. Lucrările acestei mănăstiri-castru au
fost terminate în cel de-al treizecilea an al domniei sale (556-557) pe când
Duglas era stareț al comunității de lângă Rugul Aprins. In acea fortăreață a
stabilit o garnizoană. Ulterior, în interiorul castrului a rămas numai mănăstirea.
In anul 570 muntele Sinai a fost vizitat de un pelerin venind din Italia
(Placenza). Acesta a relatat că în Pharan (unde Justinian construise o altă
fortăreață) erau stabiliți 800 de soldați, cu familieile lor. El nu a relatat nimic
despre existența castrului din jurul Rugului Aprins, a consemnat însă că aproape
de Rug se găseau foarte mulți călugări și eremiți, că a văzut fântâna unde Moise

15
a văzut minunea Rugului Aprins, o mănăstire înconjurată de ziduri fortificate și
magazinele călugărilor.16 Nu a vorbit nici de castrul lui Hustinian, nici de
eventualii ostași de acolo, așa cum observase la Pharan.
Din secolul al VI-lea, în mănăstire a fost înființat și un spital, desigur,
pentru viețuitorii care, se pare, nu erau puțini.
Muntele Sinai a fost un loc de asceză celebru în istoria Bisericii.
Mulți monahi au viețuit acolo sau au trecut cel puțin, pentru un timp, prin acest
munte. Dintre cei care au scris opere de spiritualitate, putem număra pe Sf. Ioan,
care, la începutul sec. al VI-lea a fost primit în monahism de către egumenul
Muntelui chiar în biserica de pe vărful Muntelui Horeb. După aceea a trecut prin
cei doi ani de noviciat,apoi a trăit mai multă vreme într-o peșteră de unde, se
pare, a ajuns egumenul Muntelui Sinai. In această calitate, la cererea episcoplui
Ioan din Raithu, a scris celebra carte ,,Scara” pentru a da învățături celor care
trăiau și care veneau să viețuiască în Mănăstirea din Raithu.
Peștera în care a trăit se păstrează până în zilele noastre. Este îngrijită de
actuala Mănăstire Sf. Ecaterina.
Trăitori în Sinai în sec.al-VII-lea, Sf. Anastasie Sinaitul și Sf. Ioan ne dau
amănunte cu privire la tipul de viață chinovială în mănăstirea (probabil Sf.
Maria) din Sinai. In acel chinoviu zăboveau pentru o perioadă de doi ani
începătorii. Aceștia asigurau toate slujirile pe care le presupunea viața de obște.
Apoi se retrăgeau în diverse locuri din Munte unde duceau viața ascetică.
Chinoviul era mai degrabă un loc de trecere. Anastasie nu spune nimic despre
programul de rugăciune, probabil, pentru că-l socotea cunoscut.
La rândul lui, Sf. Ioan Scărarul spune că în Muntele Sinai erau trei tipuri
de monahi:
1.atletul duhovnicesc,care trăia în singurătate (și, probabil, în privațiuni
extreme);

16
Apud B. Flusin ,op.cit. p.136

16
 2. cei care duc viața în isyhia, împreună cu unul sau doi confrați;
3. chinoviții.17 Probabil că chinoviții erau începătorii, exact cei despre
care relatează Sf. Anastasie. Dacă acestea erau categoriile de monahi în prima
jumătate a secolului al VII-lea, cu siguranță că aceleași erau și un secoml mai
devreme și chiar mai târziu. Așa se explică mulțimea vestigiilor găsite de
arheologi în diverse situri din Sinai, la altitudini și în locuri destul de ciudate. In
asemenea condiții și în asemenea locuri mulți monahi au găsit să-și trăiasă viața
și să realizeze idealurile pe care le presupunea viața monahală.
După cucerirea arabă, călugării din Sinai au cerut protecție lui
Mohamed. Acesta le-a acordat-o, lăsându-le un document în acest sens. In anul
1517, când Selim I a cucerit Egiptul, a confiscat actul (Achtiname) păstrat de
monahii sinaiți de la Mohamed, prin care acesta acorda protecție viețuitorilor din
Muntele Sinai. Actualmente se păstrează copii ale acestuia în Mănăstirea Sfânta
Maria, cunoscută, cu începere din secolul al XI-lea sub numele de ,,Sfânta
Ecaterina”, după ce moaștele sfintei au fost descoperite într-o grotă din
Sf.Munte Sinai.

17
PG.88, col.641D; apud B. Flusin, op.cit.p.138

17