Sfântul Isaac Sirul – personalitate ecumenică

avant la lettre?

Ovidiu Ioan
Although the ecumenism is a characteristic concept of the modern and contem­
porary Christianity, its principles can also be noticed in the work and activity of many
Christian personalities across history. The present article proposes an analysis of Saint Isaac
the Syrian’s work from an ecumenical perspective. The manner in which his work and
his biography have been transmitted and perceived, as well as the sacramental theology
the east-Syrian mystic developed, open the possibility for new insights and new ways of
approaching the ecumenical dialogue. It is particularly his inclusive Eucharistic vision,
according to which the Holy Eucharist should only be denied to those who disbelieve its
role and its forgiving and redeeming power, which represents nowadays a challenge for
those involved in ecumenical relationships.
Keywords: Isaac the Syrian, Holy Eucharist, Holy Mysteries, Messalians, inclusive Eu­
charistic vision.

Introducere

Ecumenismul şi mai ales Mişcarea ecumenică sunt realităţi ale isto­

riei moderne a creştinismului, idealul ecumenic născându-se în perioada
tulbure, marcată de conflicte armate, a secolelor XIX şi XX. Cu toate acestea
şi ecumenismul, ca orice mare idee a umanităţii, a avut precursori, oameni
care au pregătit terenul pentru această idee şi care continuă să hrănească acest
ideal cu moştenirea operelor lor şi a modului lor de viaţă exemplar. Unii
dintre aceştia s-au remarcat prin încercările de a reface unitatea pierdută a
Bisericii, alţii au „topit” în spiritualitatea lor diferenţele confesionale şi au
căutat în predica lor mesajul universal unificator al Evangheliei. Nu ca un
militant al ideii ecumenice, ci ca un model de raportare la „eretici”, un model
de raportare la oameni, indiferent de rasă sau credinţă, Sfântul Isaac Sirul
străluceşte în lumina iubirii dumnezeieşti şi a mesajului evanghelic. Propunem
aici o analiză a spiritualităţii „ecumenice” a Sfântului Isaac Sirul, oglindită în
opera sa şi în procesul de transmitere şi receptare a operei sale.

Două necunoscute în spaţiul ortodox răsăritean: viaţa şi opera completă

a Sfântului Isaac Sirul

Sfântul Isaac Sirul este unul dintre puţinii autori creştini receptaţi
în majoritatea tradiţiilor eccleziale importante: este Sfânt pentru Ortodoxia
răsăriteană, pentru Biserica Apostolică a Răsăritului (aşa-numiţii nestorieni),
Ovidiu Ioan

pentru Bisericile ortodoxe orientale sau miafizite (aşa-numiţii monofiziţi) şi

pentru Biserica Romano-Catolică, iar pentru teologia protestantă un teolog
mistic important.
Până în secolul XVIII s-a ştiut foarte puţin despre persoana sa, deşi
scrierile sale fuseseră traduse în mai toate limbile importante.1
Iată ce informaţii furniza scurta introducere la traducerea grecească a
cuvântărilor sale:
„Ale celui între Sfinţi Părintelui nostru avva Isaac Sirul ascetul şi
anahoretul, care a fost episcop al iubitoarei de Hristos cetăţi Ninive,
Cuvinte ascetice scrise de el pe limba lui şi tălmăcite în graiul elin de
cuvioşii părinţii noştri avva Patrikios şi Avramios, filozofii şi isihaştii,
care au vieţuit în isihie în Lavra celui între Sfinţi Părintelui nostru
Sava [cel Sfinţit din Palestina].”2

Deşi scurtă, această introducere oferă şi elemente cu caracter istoric:

originea siriană, experienţa ascetică, episcopatul cetăţii Ninive, prezentată ca
fiind iubitoare de Hristos, deci, am putea crede, ortodoxă, scrierile în limba
siriacă şi pătrunderea acestora în Palestina, mai precis în Mănăstirea Sfântului
Sava cel Sfinţit, unde au fost traduse în limba greacă de către doi monahi
isihaşti cu studii filozofice, Patrikios şi Avramios. Traducerea unor texte din
limba siriacă în cea grecească în secolele VIII–IX era o initiativă destul de
periculoasă, având în vedere faptul că Orientul creştin era fărâmiţat de patru
secole în urma disputelor hristologice începute în secolul V.
Totuşi existau şi elemente care favorizau o astfel de întreprindere.
Isaac nu era primul sfânt de origine siriană accesibil în lumea greco-bizantină;

1
Despre traducerile scrierilor sale vezi Sebastian Brock, „From Qatar to Tokyo, by way of Mar
Saba: the translations of Isaac of Beth Qatraye (Isaac the Syriac)”, în Aram 11-12/1999-2000,
p. 475-484. Pentru acest studiu folosim traducerea în limba română a Părintelui Profesor
Ioan I. Ică jr. Până la apariţia întregului text critic siriac aceste traduceri nu pot fi verificate cu
originalul, de aceea ne rezervăm dreptul de a revizui unele afirmaţii bazate pe această traducere
după confruntarea cu textul original siriac. Deşi literatura de specialitate în limba română este
limitată, vom încerca să oferim referinţe critice accesibile cititorului român şi doar atunci
când ele lipsesc în totalitate să ne referim la literatură străină. Vezi Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte
către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată, partea a II-a recent
descoperită, Sibiu 2007 şi Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a recent
regăsită, cuvânt înainte, introducere şi text de Sabino Chialà, în româneşte de diac. I. Ică jr.,
Sibiu 2007.
2
Nichifor Theotokis, Tou hosiou Patros hemon Isaak episkopou Ninevi tou Syrou Ta eurethenta
Asketika, Leipzig 1770 (vezi şi reeditările din 1895, 1975, 1985, 1997), traducerea românească
după diac. I. Ică jr., „Sfântul Isaac Sirul necunoscutul – operă, profil istoric şi gândire spirituală
pe fundalul tradiţiei siro-orientale”, în: Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea
a II-a, p. 8.

336
 Sfântul Isaac Sirul – personalitate ecumenică avant la lettre?

îl precedase cel puţin marele Efrem.3 Lipsa oricărei datări a vieţii Sfântului
Isaac făcea imposibilă asocierea sa cu învăţăturile condamnate la Efes (431)
sau Calcedon (451), larg răspândite în Orientul creştin. La data traducerii
cetatea Ninive nu mai era de mult ortodoxă, în sensul ortodoxiei ecumenice
bizantine, dar atemporalitatea prezentării permite o astfel de afirmaţie, ce
trebuie înţeleasă de altfel mai degrabă ca o laudă adusă episcopului decât
locuitorilor cetăţii persane.
Nu surprinde nici faptul că în Palestina se vorbea încă o formă de lim­
bă aramaică ce permitea accesul la scrierile redactate în siriacă, având în vedere
existenţa în această regiune până în ziua de astăzi a unor mănăstiri ce au ca
limbă de cult aramaica.
Dar receptarea masivă a scrierilor Sfântului Isaac în spaţiul ortodox
nu se datorează exclusiv acestei palide biografii, ci recunoaşterii în acestea
a duhului ortodox, a unei experienţe mistice creştine genuine, fără de care
aceste texte nu şi-ar fi găsit drumul în literatura ascetică ortodoxă.
Începuturile cercetărilor ştiinţifice despre Sfântul Isaac sunt legate de
contactele pe care universităţile şi bibliotecile apusene le-au avut în Orientul
apropiat. Relaţiile cu ierarhi şi învăţaţi maroniţi sau miafiziţi fac posibilă iden­
tificarea mai multor scrieri şi notiţe legate de personalitatea Sfântului Isaac.
Dezbaterile ştiinţifice ale învăţatului maronit Josephus Simonis Assemani
sunt preluate pe filieră greacă şi în sinaxarul ortodox românesc:
„Sfântul Isaac Sirul, episcop de Ninive, a trăit în secolul al şaselea.
El şi fratele său au intrat în mănăstirea ascetului Matei lângă Ninive
şi au primit tunsoarea monahală. Învăţătura sa, virtuţile şi modul de
viaţă ascetic au atras atenţia fraţilor şi aceştia i-au propus să conducă
treburile mănăstirii. Sfântul Isaac nu voia o asemenea povară asupra
lui, preferând să trăiască în singurătate, de aceea a părăsit mănăstirea
pentru a vieţui în pustiu. Fratele său a insistat de mai multe ori pe
lângă el să se întoarcă la mănăstire dar nu a acceptat.
Cu toate acestea, când renumele sfinţeniei vieţii sale s-a răspândit, a
fost făcut Episcop de Ninive. Văzând cruzimea şi neascultarea locu­
itorilor cetăţii, sfântul a simţit că era peste puterile lui să le fie condu­
cător şi cu atât mai mult plângea de dorul singurătăţii.
Odată, doi creştini au venit la el, cerându-i să le judece o pricină. Unul

3
Despre Efrem vezi volumele publicate la editura Deisis în traducerea diac. I. Ică jr.: Sfântul
Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii. Imne I, Sibiu 1999; Imnele
Naşterii şi Arătării Domnului. Imne II., Sibiu 2000; precum şi Sebastian Brock, Efrem Sirul.
I. Ochiul luminos. Viziunea spirituala a lumii la Sfântul Efrem Sirul. II. Imnele despre Paradis,
Sibiu 1998.

337
Ovidiu Ioan

confirma că datora bani celuilalt, dar cerea să i se mai dea puţin răgaz.
Cel care îl împrumutase îl ameninţa că îl va duce la judecată pentru
a-l forţa să plătească. Sfântul Isaac, cu un citat din Evanghelie, îi ceru
să fie milos şi să îi mai lase datornicului ceva timp până să plătească.
Omul îi spuse: «Mai lasă-mă cu Evanghelia ta!». Sfântul Isaac îi răs­
punse : «Dacă nu te supui poruncilor Domnului din Evanghelie, ce
mai vrei de la mine?»
Astfel Sfântul părăsi episcopia, renunţă la totul şi se retrase în pustie,
unde îşi petrecu restul vieţii şi ajunse la cea mai înaltă treaptă a
sfinţeniei.”4

Textul este deja mai amplu şi mai consistent. Se formulează şi o vagă

datare a activităţii sale în secolul VI. Menţiunea mănăstirii ascetului Matei
de lângă Ninive este o traducere nefericită şi imprecisă a numelui mănăstirii
Mār Mattai de lângă Ninive, bastion al miafizitismului siriac şi sediu al
Mafrianului întregului Orient.5 Deja profilul teologic al Sfântului ar fi trebuit
să pună probleme rigoriştilor ortodocşi. Totuşi lipsa cunoştinţelor de istorie
bisericească orientală a permis o atitudine relaxată faţă de noile descoperiri.
Acest lucru a fost posibil şi pentru că Nichifor Theotokis, traducătorul grec
al textului latinesc al lui Assemani, a omis să menţioneze informaţia oferită
de învăţatul maronit, potrivit căreia, după renunţarea la scaunul episcopal al
Ninivei, Sfântul Isaac se retrage în pustiul Sketis din Egipt, spaţiu cunoscut
pentru doctrina miafizită a călugărilor copţi.6
Pentru lumea ştiinţifică evidenţele făceau posibile doar două variante:
una susţinea apartenenţa Sfântului la tradiţia monofizită, cealaltă susţinea
convertirea sa în Sketis la tradiţia „catolică” sau calcedoniană.7
Prima descoperire care a zguduit din temelii teza apartenenţei la
monofizitism a fost descoperirea că documentul principal pentru datarea
în secolul VI, o scrisoare către un anume „Simeon Făcătorul de minuni”,

4
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie28.htm
5
Despre mănăstirea Mār Mattai vezi Jean-Maurice Fiey, Assyrie Chrétienne, vol. 2, Recherches
publiées sur la direction de l’Institut de Lettres Orientales de Beyrouth XXIII, Beirut 1965,
p. 759-770.
6
Vezi diac. I. Ică jr., „Sfântul Isaac Sirul necunoscutul”, p. 9-11.
7
Pentru monofizitism vezi William Wright, A Short History of Syriac Literature, Londra 1894
(Reprint: Amsterdam 1966), în limba română William Wright, Istoria Literaturii Creş­tine
Siriace, traducere şi introducere de Remus Rus, Editura Diogene 1996, p. 73. Wright men­
ţionează şi pretenţiile „nestorienilor” asupra Sfântului Isaac. Despre asocierea cu monifizitis­
mul aminteşte – punctând lipsa de istoricitate a informaţiei – şi Anton Baumstark, Geschichte
der syrischen Literatur, mit Ausschluß der christlich-palästinensischen Texte, Bonn 1922, p.
223-225. Vezi şi discuţia din diac. I. Ică jr., „Sfântul Isaac Sirul necunoscutul”, p. 11-14.

338
 Sfântul Isaac Sirul – personalitate ecumenică avant la lettre?

identificat de Assemani cu Simeon Stâlpnicul, era de fapt o variantă pres­

curtată a „Epistolei către Patricius” a Episcopului Philoxenus de Mabboug
(Aksenaya).8 Descoperirea făcută de marele istoric Jean-Baptist Chabot a fost
urmată în 1896 de o alta cu adevărat decisivă: un sinaxar nestorian, redactat
de Īšō‛denah din Basra între anii 860–870, care cuprindea relatări despre 140
de Părinţi duhovniceşti ai Bisericii Răsăritului. Lucrarea este cunoscută fie sub
denumirea dată de editorul ei francez La Livre de la Chasteté, fie după numele
siriac, Ktaba dnakfuta (Cartea curăţiei). La nr. 124 Īšō‛denah prezenta viaţa
Sfântului Isaac:
„Sfântul Mar Ishaq, episcop de Ninive, care a alcătuit cărţi despre vieţu­
irea singuraticilor. A fost făcut episcop al Ninivei de către Catolicosul
Mar Giwargis (Gheorghe, 661–680) în mănăstirea Beth Abhe.
După ce a păstorit cinci luni comunitatea din Ninive, după episcopul
Moise, înaintaşul său, a lăsat episcopia dintr-o pricină pe care o ştie
Dumnezeu şi s-a dus să locuiască în munţi. Rămas vacant o vreme
scaunul său, a fost făcut episcop în locul său fericitul Sabrīšō’. Şi acesta
a lăsat episcopia şi a trăit ca anahoret în zilele Catolicosului Henanīšō’
(I, 685–700) şi a murit în mănăstirea lui Shahen din ţinutul Qardu.
Deci Ishaq, după ce a lăsat scaunul din Ninive a urcat în muntele Matut,
care e înconjurat de ţinutul Beth Huzaye, şi a locuit în singurătate cu
anahoreţii care erau în acel ţinut; după care a venit în mănăstirea lui
Rabban Shabur. Cerceta îndeosebi Sfintele Scripturi până acolo încât
şi-a pierdut vederea din pricina citirilor şi ascezei. Era foarte iscusit
în tainele dumnezeieşti şi a alcătuit cărţi despre viaţa dumnezeiască a
singuraticilor. A exprimat însă trei propoziţii care nu au fost primite
de mulţi; şi a fost atacat de Daniel Bar Tubanita, episcop de [Tahal,
în Beth] Garmai, pentru unele afirmaţii pe care le-a făcut. S-a mutat
din viaţa pământească la adânci bătrâneţi şi trupul său a fost aşezat în
mănăstirea lui Shabur. Fiind de loc din Beth Qatraye, cred că invidia
împotriva lui a fost aţâţată de cei dinlăuntru [din Mesopotamia], ca
şi împotriva lui Jauseph Hazzaya, Johannan din Apamea şi Johannan
din Dalyatha.”9

8
Vezi diac. I. Ică jr., „Sfântul Isaac Sirul necunoscutul”, p. 15.
9
Īšō‛denah din Basra, „Le Livre de la Chasteté”, text şi traducere franceză de J.-B. Chabot, în
Mélanges d’archéologie et d’histoire vol. 16, Paris 1896, p. 1-80 (sir.), p. 225-291 (fr.), aici p.
63-64 (sir.), p. 53-54 (fr.). Traducerea românească preluată de la diac. I. Ică jr., „Sfântul Isaac
Sirul necunoscutul”, p. 15-16.

339
Ovidiu Ioan

Episcopia cetăţii Ninive aparţinea în mod tradiţional Bisericii Apos­

tolice a Răsăritului, cu toate că din secolul VI încep să se manifeste în zonă,
pornind mai ales din mănăstirea Mār Mattai, activităţi misionare ale sirie­
nilor miafiziţi. Giwargis este primul Catolicos din perioada dinastiei arabe
umaiade, cunoscut ca ucenic şi urmaş direct al Catolicosului Īšō‛yahb III, cel
care a întreţinut corespondenţă cu episcopul Moise, înaintaşul Sfântului Isaac
pe scaunul episcopal al Ninivei.10 Mănăstirea din Beth Abhe, întemeiată de
monahul Iacob şi ridicată la rang de rezidenţă patriarhală de către Īšō‛yahb
III, a fost vreme îndelungată pepiniera de unde erau aleşi ierarhii Bisericii siro-
orientale, aşa cum exemplifică Episcopul Thomas din Marga în monografia
pe care o dedică acestei mănăstiri.11 Hirotonirea Sfântului Isaac ca episcop
chiar în mănăstirea din Beth Abhe este un fapt istoric plauzibil, dat fiind rolul
important jucat de această mănăstire în istoria acestei biserici. În acelaşi timp
hirotonirea la Beth Abhe arată că locuitorii şi clerul cetăţii Ninive au fost chiar
de la început împotriva numirii Sfântului Isaac de către Giwargis, pentru că
altfel hirotonirea ar fi avut loc chiar la Ninive.
Comunităţile monahale din zona Muntelui Matut din reguinea Beth
Huzaye (Huzistan) sunt binecunoscute. Mitropolia de Beth Huzaye, cu cen­
trul la Beth Lapat, era o veche eparhie a Bisericii siro-orientale.12
Interesant este faptul că notiţele istorice ale lui Īšō‛denah includ şi in­
formaţii despre conflictele „dogmatice” dintre Sfântul Isaac şi episcopul Daniel
bar Tubanitā de Tahal, din mitropolia Beth Garmai, fără totuşi să precizeze care
erau cele trei afirmaţii controversate, ci preferând să pună aceste controverse
interne pe seama invidiei şi conflictelor interetnice din sânul acestei biserici
multinaţionale. Conflictele dintre cei dinăuntru, adică acele comunităţi creş­
tine din Mesopotamia, şi cei din afară, reprezentând comunităţi atât din vest
(Apamea) cât şi din sud (Beth Qatraye) sau din est (Persia, India, China etc.)
sunt exemplificate de Īšō‛denah prin menţionare a trei autori din aceste regi­

10
Despre Īšō‛yahb III vezi Ovidiu Ioan, Muslime und Araber bei Īšō‛jahb III. (649-659),
Wiesbaden 2009.
11
Cf. Toma din Margā, Book of Governors: The Historia Monastica of Thomas, Bishop of Marga
A.D. 840, text şi traducere în limba engleză de E.A.W. Budge, 2 vol., Londra 1893; traducere
germană în Toma din Margā, „Nützliche Geschichten und Erzählungen von den heiligen
Männern und Mönchen, die nacheinander im heiligen Kloster Bêt ‛Abê lebten”, în: Oscar
Braun, Ausgewählte Akten persischer Märtyrer, Anhang (Anexa): Ostsyrisches Mönchsleben,
München 1915, p. 9-37.
12
Wolfgang Schwaigert Das Christentum in Hūzistān im Rahmen der frühen Kirchengeschichte
Persiens bis zur Synode von Seleukeia-Ktesiphon im Jahre 410, Marburg 1989.

340
 Sfântul Isaac Sirul – personalitate ecumenică avant la lettre?

uni, toţi trei autori ale unor scrieri de orientare mistică: Jauseph Hazzāyā,
Johannan din Apamea şi Johannan din Dalyathā.13
Originea Sfântului din regiunea Beth Qatraye, situată în Peninsula
Arabică şi cuprinzând la vremea aceea regiunea de coastă vestică a Golfului
Persic împreună cu insulele din jurul Bahreinului, nu înseamnă neapărat că
Isaac era de neam arab, pentru că populaţia acestei zone prezenta o mare
diversitate etnică, mai ales în privinţa comunităţilor creştine de pe coasta
Golfului Persic, care aveau în componenţă şi populaţie aramaică. Lipsa unei
traduceri arabe a Sfintei Scripturi până la apariţia islamului în secolul VII, deşi
aceasta reprezenta în mod tradiţional una dintre primele etape ale misiunii
creştine siro-orientale între popoarele orientale, este o dovadă că majoritatea
creştinilor din Peninsula Arabică erau vorbitori de limbă aramaică. Aceasta nu
exclude însă cu totul posibilitatea ca Sfântul Isaac să fi fost totuşi de origine
arabă, întrucât sunt cunoscute atât din sursele arabe (preislamice, islamice
sau creştine), cât şi din sursele siriece mai multe triburi arabe convertite la
creştinism.14
Descoperirea lui Chabot a găsit curând acces şi în Sinaxarul ortodox,
acesta a fost completat cu câteva propoziţii finale extrase din referatul lui
Īšō‛denah, fără a menţiona totuşi faptul că evenimentele descrise se desfăşoară
în inima Bisericii Apostolice a Răsăritului, aşa-numita Biserică nestoriană:

„De la începutul secolului al optulea şi până la începutul secolului al

optsprezecelea, în Europa nu s-a ştiut nimic despre Sfântul Isaac Sirul,
cu excepţia numelui său şi a lucrărilor sale. Abia în 1719 o biografie a
sfântului a fost publicată la Roma, alcătuită de un autor arab anonim.
În 1896, mai multe informaţii despre Sfântul Isaac au fost date la ivea­
lă. Învăţatul soteriolog francez, abatele Chabot, a publicat mai multe

13
Despre provinciile eclesiale din exterior vezi Jean Dauvillier, „Les Provinces Chaldéennes ‘de
l’Extérieur’ au Moyen Age”, în Mélanges offerts au R.P. Ferdinand Cavallera, Toulouse 1948,
p. 260-316 (Reprint: J. Dauvillier, Histoire et institutions des Eglises orientales au Moyen Age,
Londra 1983, I, p. 261-316). Despre Jauseph Hazzāyā, vezi introducerea la Joseph Hazzaya,
Lettre sur les trois étapes de la vie monastique, text siriac, traducere franceză şi introducere de
Paul Harb şi François Graffin, în colaborare cu Micheline Albert, Patrologia Orientalis 45/2,
Turnhout 1992; despre Johannan din Apamea vezi Karl Pinggéra, „Johannes von Apamea”,
în Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon XXIII, Nordhausen 2004, col. 737-741;
despre Johannan din Dalyathā vezi Wolfgang Schwaigert, „Johannes Saba”, în Biographisch-
Bibliographisches Kirchenlexikon III, Herzberg 1992, col. 547-548.
14
Despre creştinismul siro-oriental din Peninsula Arabică până la cucerirea arabă vezi capitolul
„Die ostsyrischen Christen im Nordosten der Arabischen Halbinsel” din: O. Ioan, Muslime
und Araber, p. 55-61; vezi şi Theresia Hainthaler, Christliche Araber vor dem Islam, Verbreitung
und konfessionelle Zugehörigkeit, Eastern Christian Studies 7, Leuven-Paris-Dudley 2007.

res I • 3 • 2009 341

Ovidiu Ioan

lucrări din secolul al optulea despre istoria Siriei scrise de Iezudena,

episcop de Basra, unde a fost găsită istoria Sfântului Isaac Sirul.“15

Vechimea textului, multitudinea şi precizia informaţiilor, legăturile lo­

gice între acestea fac incontestabilă relatarea lui Īšō‛denah. Ea a fost de altfel
confirmată în 1904 de publicarea unei alte notiţe despre Sfântul Isaac, tot de
ori­gine siro-orientală, descoperită într-un manuscris din secolul XV:

„Iată istoria sau biruinţa binecuvântatului Părinte Mar Ishaq, unde se

povesteşte ţinutul şi viaţa lui; că a fost episcop al Ninivei, dar mai apoi
a lăsat episcopia şi s-a dus într-o mănăstire şi a alcătuit cinci volume
de învăţături pentru monahi.
Acest Ishaq al Ninivei era de loc din ţinutul Qatar, mai jos spre India.
După ce a ajuns iscusit în cărţile Bisericii şi în comentarii s-a făcut
monah [într-o mănăstire] şi învăţător în ţinutul său. Când Catolicosul
Mar Giwargis a venit în ţinutul său [în 676], l-a luat cu sine în Beth
Aramaye [Mesopotamia], pentru că era din aceeaşi familie cu Mar
Gabriel Qatraya, exeget al Bisericii. Mar Ishaq a fost hirotonit episcop
în Mănăstirea Beth Abhe, dar din pricina subţirimii minţii şi zelului
său nu s-a putut îngriji de comunitatea sa decât cinci luni. Şi după
ce l-a rugat pe «Papa» care l-a lăsat să plece, s-a întors în singurătatea
lui. «Papa» i-a îngăduit să se retragă, iar el s-a întors la liniştea lui în
muntele din Beth Huzaye împreună cu monahii de acolo. La sfârşit
şi-a pierdut vederea şi fraţii aşterneau în scris învăţătura lui; ei îl nu­
meau «al doilea Didim», pentru că era blând, dulce şi smerit, iar
cuvântul său era plin de bunătate. Nu mânca decât trei pâini pe săptă­
mână cu puţine legume şi nu gusta mâncare gătită. A alcătuit cinci
volume cunoscute până azi: dulce învăţătură! Iată ce mărturiseşte Mar
Iozadaq în scrisoarea scrisă lui Bushir, ucenicul său din mănăstirea
lui Rabban Shabur: «Mulţumesc lui Dumnezeu că te-ai sârguit să-
mi trimiţi învăţătura lui Mar Ishaq al Ninivei. Ştiu că ţi-ai agonisit
cheile împărăţiei încă în această viaţă, pentru că ai umplut mănăstirea
noastră cu învăţătura vieţii, căci ne mărturisim şi noi ucenici ai lui
Mar Ishaq episcopul Ninivei.» Aceasta o spune în scrisoarea sa. În ace­
laşi fel vorbeşte şi episcopul Johannan: «Cartea lui Mar Ishaq îmi e de
mare ajutor şi mângâiere.» Aşadar, îmbătrânind şi înaintând în ani, s-a
mutat la Domnul şi a fost aşezat în mănăstirea lui Rabban Shabur.

15
http://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie28.htm

342
 Sfântul Isaac Sirul – personalitate ecumenică avant la lettre?

Rugăciunile de Dumnezeu Născătoarei Maria, ale Părintelui nostru

[Ishaq] şi ale tuturor sfinţilor să fie cu noi. Amin!”16

Calitatea acestei surse este însă redusă de caracterul ei de „predică la

ziua Sfântului”, fiind presărată din plin cu formule tipice acestui tip de scriere.
Recunoaştem fără greutate miezul format de textul lui Īšō‛denah completat
cu alte informaţii: numărul scrierilor, călătoria catolicosului Giwargis în regi­
unea Beth Qatraye cu ocazia sinodului din 676 de pe insula Dīrīn, relaţia de
rudenie cu Gabriel Qatrāyā. Totuşi datele istorice adăugate sunt exacte, fiind
confirmate de alte surse.17
Odată cu publicarea acestor texte a devenit evident faptul că Sfântul
disputat de cele mai diferite tradiţii bisericeşti reprezintă în fapt Biserica cea
mai întinsă din Evul Mediu, cu episcopi de la Damasc până în China şi de la
Nisibis până în Oman şi India: Biserica Apostolică a Răsăritului.18
Certitudinea acestor descoperiri a determinat specialiştii să urmărească
şi culoarele de transmitere a scrierilor Sfântului. S-a descoperit existenţa a două
colecţii de texte: unele siro-orientale, originale, numite şi nestoriene, conţi­
nând 82 de cuvântări; unele siro-occidentale, monofizite, conţinând doar 74
de cuvântări. Din traducerea grecească şi cea latină, ce au la bază textul siro-
occidental, lipsesc încă 6 cuvântări (deci în total 14 faţă de textul original).19
Nu doar lipsa unor cuvântări este frapantă, ci şi modificarea unor
nume de teologi „inacceptabili” pentru traducători. Se face astfel o epurare, o
prelucrare a textului, eliminându-se toate posibilele piedici pentru receptarea
acestuia. Numele teologilor incomozi precum Teodor de Mopsuestia, Diodor
de Tars şi Evagrie Ponticul au fost înlocuite cu altele aparţinând unor teologi
acceptaţi de Biserica respectivă. În varianta siro-occidentală Teodor devine
„unul dintre dascăli”, „avva Martinian”, „fericitul Chiril” sau chiar „Sf. Ioan
Gură de Aur”, în vreme ce Diodor de Tars devine „Pavel din Tars” sau „Dionisie
al Atenei”.20 În textul grecesc numele lui Evagrie este fie omis, fie înlocuit cu

16
Textul a fost editat după un manuscris datat în anii 1471–1472 de către Patriarhul siro-
occidental unit Ignatios Ephrem II Rahmani în Studia Syriaca, fasc. I, Beirut 1904, p. 32-33,
citat aici după diac. I. Ică jr., „Sfântul Isaac Sirul necunoscutul”, p. 16-17.
17
Cf. J.-B. Chabot, „Synodicon Orientale ou Recueil de synodes nestoriens”, text şi traducere
franceză, în Notices et extraits des manuscrits de la Bibliothèque Nationale vol. 37, Paris 1902;
traducere germană Oscar Braun, Das Buch des Synhados oder Synodicon Orientale, Stuttgart şi
Viena 1900 (Reprint: Amsterdam 1975).
18
În limba română o introducere deosebit de informativă despre creştinismul din Imperiul
persan este oferită de Paul Brusanowski, Istorie şi civilizaţie iraniană până la cucerirea arabă,
Cluj 2008.
19
Vezi în special analiza oferită de diac. I. Ică jr., „Sfântul Isaac Sirul necunoscutul”, p. 18-19.
20
Ibidem, p. 19-20.

343
Ovidiu Ioan

cel al unor Sfinţi proprii, Marcu sau Ioan. Prin astfel de retuşuri uşoare Isaac
a putut deveni din nestorian monofizit şi din monofizit ortodox.

O viziune euharistică provocatoare

Însă Sfântul Isaac este ecumenic nu doar pentru că este recunoscut ca

sfânt, citit ca autor mistic şi iubit ca părinte duhovnicesc în majoritatea marilor
tradiţii eclesiale, nu doar din pricina receptării sale supra-confesionale, ci şi
datorită atitudinii sale faţă de cei numiţi de propria Biserică „eretici”, faţă de
cei care împărtăşesc alte opinii teologice.
„Grija noastră aici nu e să mustrăm sau să criticăm greşelile altora, nici
nu stă în felul nostru să facem aceasta, chiar dacă avem puţină stimă
pentru cei ce fac aşa!”21

Cu aceste cuvinte s-a distanţat Sfântul Isaac Sirul de practica disputelor

dogmatice şi a urii interconfesionale într-o epocă dominată de controverse
hristologice, dedicându-se vieţii duhovniceşti şi îndemnului Mântuitorului
de a fi sarea pământului şi lumină lumii prin respectarea singurei porunci a
lui Hristos: „Să vă iubiţi unii pe alţii. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi
să vă iubiţi unul pe altul!” (In 13,34; 15,12; 15,17; 1 Tes 4,9).
Departe de a relativiza adevărurile credinţei şi revelaţiei dumnezeieşti,
Sfântul Isaac se arată deosebit de deschis faţă de cei de altă credinţă şi chiar
faţă de necreştini:
„Pentru aceasta să socoteşti pe toţi oamenii egali în bine şi în cinste,
chiar de ar fi vreunul iudeu, sau necredincios, sau ucigaş, mai ales
pentru că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, fără ştiinţă, de la
adevăr.”22

Iudeii, păgânii şi ucigaşii nu sunt doar trei categorii de oameni pe

care creştinismul oriental îi desconsidera, ei rezumă şi exprimă aici plinătatea
răului. Să aparţii uneia din aceste categorii însemna atunci a fi omul cel mai

21
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a II-a, Cuv. XIV, p. 293.
22
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia sau culegere din scrierile
Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, vol. X, traducere,
introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, p. 132-133; vezi şi varianta de
traducere a diac. I. Ică jr., ce are la bază textul siriac unde acest cuvânt poartă numărul 4, cf.
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a, Cuv. XI, p. 136, nota 48: „Pentru
aceasta să socoteşti pe toţi oamenii vrednici de bine şi de cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu,
sau păgân, sau ucigaş, mai ales dacă e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, din neştiinţă,
de la adevăr.”

344
 Sfântul Isaac Sirul – personalitate ecumenică avant la lettre?

dispreţuit, pentru că nici unul dintre aceştia nu putea avea o relaţie cu Hristos.
Sfântul Isaac redă aici o atitudine comună creştinilor siro-orientali din vremea
sa: iudeii sunt la fel de departe de Dumnezeu ca păgânii şi ambele categorii
se aseamănă ucigaşilor în fărădelegea lor.23 Acestor categorii Sfântul Isaac le
opune firea creştinească, a celor născuţi din Hristos. Ei au, potrivit Sfântului
Isaac, o altă fire faţă de iudei, păgâni şi ucigaşi. De aceea un creştin, chiar dacă
aparţine altei Biserici şi susţine altă învăţătură, are o stare privilegiată faţă de
aceştia; el este frate oricărui alt creştin şi este fiul aceleiaşi firi. Depărtarea sa
de la adevăr s-a făcut din neştiinţă, Sfântul Isaac refuzând să pună rătăcirea
pe seama unei intenţii răuvoitoare. Mai mult decât atât, Sfântul Isaac solicită
creştinului să „socotească pe toţi oamenii vrednici de bine şi de cinste”, în
special pe creştini, ca pe nişte fraţi, indiferent de opiniile lor teologice, dar şi
pe iudei, păgâni şi ucigaşi. De remarcat că Sfântul Isaac nu afirmă că vreuna
dintre aceste categorii ar fi în adevăr, ci doar că această cădere, pusă de el pe
seama neştiinţei în cazul creştinilor, nu trebuie să determine în creştinii drept-
credincioşi o atitudine de ură, respingere sau dispreţ. Ei rămân vrednici de
bine şi de cinste, adică vrednici de a fi respectaţi şi de a se împărtăşi de cele
bune.
Această atitudine are pentru Sfântul Isaac repercusiuni directe asupra
Sfintelor Taine, momentul adevărului pentru orice relaţie de tip ecumenic.
În Cuvântul 11 din partea a treia a Cuvintelor către singuratici (asceţi) Sfântul
Isaac prezintă cea mai inclusivă viziune euharistică cunoscută în literatura
patristică.24

23
Vezi în special canoanele Sinodului de pe Insula Dīrīn (în Golful Persic, eparhia Beth
Qatraye) din anul 676 în timpul pontificatului Catolicosului Giwargis I, care are ca scop
menţinerea unei separaţii între diferitele comunităţi religioase locale prin reguli legate de
căsătorie, moştenire, etc. Important este şi canonul XVII, care interzice creştinilor să consume
băuturi alcoolice în localurile patronate de iudei, sfătuindu-i să meargă în localurile aparţinând
creştinilor, cf. J.-B. Chabot, „Synodicon Orientale ou Recueil des synodes nestoriens”, p.
215-226 (sir.), p. 480-490 (fr.).
24
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a, Cuv. XI, p. 133-143. Patrick
Hagman discută posibilitatea ca acest cuvânt să nu fie parte din scrierile Sfântului Isaac Sirul.
Argumentele sale vizează teologia sacramentală elaborată prezentă în acest text şi pe care o
consideră atipică pentru scrierile Sfântului Isaac, precum şi post-scriptumul ce însoţeşte textul:
„Aici se încheie cuvântul despre Sfintele Taine ale Mântuitorului nostru, lucrarea fericitului
Isaac, ascetul şi ortodoxul, care a fost episcop al cetăţii Ninive.” În acelaşi timp Hagman
recunoaşte că teologia sacramentală expusă în acest cuvânt nu contrazice cu nimic învăţătura
prezentă în celelalte scrieri ale Sfântului şi că post-scriptumul dovedeşte cel mult faptul că
acest text ar fi putut circula iniţial separat de corpusul de scrieri. Scenariul pe care îl propune,
potrivit căruia textul ar fi fost atribuit ulterior Sfântului Isaac în contextul disputelor legate
de ortodoxia sa, nu prezintă destulă siguranţă pentru a funcţiona ca argument împotriva
autenticităţii textului. Conţinutul teologic şi mistic al textului se încadrează indubitabil în
registrul tematic al scrierilor Sfântului Isaac. Cf. Patrick Hagman, „St. Isaac of Niniveh and
the Messalians”, în: Martin Tamcke (ed.), Mystik-Metapher-Bild, Beiträge des VII. Makarios-

345
Ovidiu Ioan

În prezentarea acesteia Sfântul Isaac porneşte de la o aparentă contra­

dicţie: Sfântul Apostol Pavel vesteşte învierea şi înnoirea oamenilor, dar
acestea nu sunt vizibile în comunitatea creştinilor. Răspunsul său la această
dilemă vizează caracterul tainic al acestei lucrări duhovniceşti: „Noi am înviat,
fireşte, dar în credinţă, şi suntem înnoiţi, dar în taină.”25 Aceste lucrări ale
lui Dumnezeu în om nu sunt legate de trup, pentru că trupul se află încă
în legăturile morţii şi stricăciunii. În viziunea Sfântului, învierea se produce
prin purtările bune, prin credinţa în cele viitoare, prin cunoaşterea Firii
dumne­zeieşti, a măreţiei şi înălţimii ei, prin nădejdea în cele bune păstrate
de Dumnezeu pentru oameni, prin cunoaşterea tainelor lumii celei noi,
prin „credinţa în minunata transfigurare care aşteaptă creaţia”.26 Iar această
înviere vestită de Apostol este deja prezentă în lume. Modul în care aceasta
se face prezentă în lume este chiar înnoirea minţii, în sensul cunoaşterii lui
Dumnezeu, aşa cum S-a revelat El prin Iisus Hristos, şi în sensul aducerii
aminte de lucrarea Sa. Cunoaşterea lui Dumnezeu de către oameni s-a făcut
treptat, astfel încât cei din vechime cunoşteau puţin sau chiar nimic despre
Dumnezeu şi îşi aduceau rar aminte de El. „Generaţiile de mijloc” L-au
cunoscut „în chip mărginit”. Iar creştinii Îl cunosc printr-o cunoaştere nouă
ce li s-a dat prin Hristos şi care nu era posibilă înaintaşilor. Sfântul Isaac merge
până acolo încât numeşte cunoaşterea precreştină, chiar şi iudaică, despre
Dumnezeu o „gândire copilărească”, întrucât aceia credeau că Dumnezeu este
„aspru, că e răzbunător, că răsplăteşte, că e drept atunci când răsplăteşte, că
e mânios, că se înfurie, că-Şi aduce aminte de păcatele părinţilor în fiii fiilor
lor”.27 Toate aceste reprezentări ale lui Dumnezeu sunt pentru Sfântul Isaac nu
doar copilării, ci expresia necredinţei, a neînnoirii minţii. Spre deosebire de
aceştia, creştinii au „o înţelegere mai bună şi o cunoaştere mai înaltă” despre
Dumnezeu:
„Îl cunoaştem ca unul Care iartă, Care e bun, Care e smerit; Care
pentru un singur lucru bun [care e în noi, chiar] şi numai în gând
sau numai în străpungerea inimii, iartă păcatele de [mulţi] ani. Şi nu
numai că nu-Şi aduce aminte de păcatele altuia, dar mila Sa depărtează
mulţimea păcatelor lor chiar şi de la cei ce au murit în păcate şi au
răposat deja.”28

Symposiums Göttingen 2007, Göttingen 2008, p. 55-66, aici p. 64, nota 36.
25
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a, Cuv. XI, p. 133.
26
Ibidem, p. 133.
27
Ibidem, p. 134.
28
Ibidem, p. 134.

346
 Sfântul Isaac Sirul – personalitate ecumenică avant la lettre?

Iertarea, bunătatea, smerenia – iată adevăratul Dumnezeu revelat

oamenilor în Iisus Hristos. Nu ca Judecător drept, ci ca Ajutător plin de milă
şi iertător s-a arătat Hristos oamenilor. Chiar şi numai intenţia sau gândul bun
ale omului sunt transformate de către Hristos în argumente pentru mântuirea
celui dintâi, fie că acesta s-a pocăit din timpul vieţii sau a răposat în păcate.
Garanţia iertării şi mai ales mijlocul prin care se dăruieşte omului ier­
tarea păcatelor este potrivit Sfântului Isaac jertfa euharistică:
„Fiindcă există un mijloc mai bun decât toate pentru iertarea păcatelor
noastre, potrivit atât pentru cei vii, cât şi pentru cei care nu mai
sunt vii. În înţelepciunea Sa Domnul l-a pregătit pentru toţi şi a dat
mărturie că Ofranda [euharistică] adusă în Biserică e taina Trupului
şi Sângelui Domnului aduse întru nădejdea iertării păcatelor celor
adormiţi, adică seminţiei păcătoşilor deja răposaţi.”29

Argumentul său provine din tradiţia şi din practica Bisericii:

„Căci dacă cei răposaţi nu mai pot scoate ceva bun din nimic, ce folos
ar mai fi în aducerea pentru ei a tainei Trupului Domnului nostru,
potrivit predaniei păzite de întreaga Biserică, şi care e Ofranda adusă
pentru cei adormiţi întru nădejdea iertării [păcatelor lor]?”30

Apărând tradiţia Bisericii Sfântul Isaac subliniază necesitatea Sfintei

Euharistii ca „mijloc” de a obţine mântuirea şi combate opinia conform
căreia această Sfântă Taină ar fi rezervată celor drepţi, un fel de premiu pentru
dreptatea lor:
„Ţi se pare, oare, cu gândire neruşinată că această predanie e una
goală? Sau crezi că predania, care spune că în Taina săvârşită pentru cei
adormiţi e nădejdea iertării păcatelor lor, e supusă interpretării? Sau că
ea [Euharistia] ar fi de folos doar pentru cei drepţi? Dar atunci care ar
mai fi folosul pentru cei păcătoşi pentru care e adusă ofranda şi o dată
cu ea rugăciunea şi mijlocirea pe care o face la altar preotul care, prin
pomenirea jertfei Domnului, îi pomeneşte şi pe cei adormiţi întru
nădejde? Dacă păcătoşii primesc ajutor din această ofrandă, atunci
povara lor este uşurată. De fiecare dată când ofranda e adusă pentru
mulţimea păcatelor, aceştia primesc din ea şi o mare bucurie.”31

29
Ibidem, p. 134.
30
Ibidem, p. 134-135.
31
Ibidem, p. 135.

347
Ovidiu Ioan

Aici Sfântul Isaac face diferenţa între cei păcătoşi şi cei care au avut
„comuniune cu impietatea”, au „apostaziat” şi au „hulit”, „continuând să
se cuminice cu Tainele mântuirii”. Aceştia nu vor primi nici iertarea şi nici
bucuria. Sfântul Isaac îşi argumentează părerea cu un citat din Anaforaua
lui Teodor de Mopsuestia: „Şi pentru toţi fiii Bisericii vrednici să primească
această ofrandă înaintea Ta.”32 Acest text este explicat ca făcând o distincţie în
interiorul comunităţii privitor la cei păcătoşi şi cei hulitori şi apostaziatori.
„Fiindcă acest glas nu îi deosebeşte pe păcătoşi, ci pe cei care nu sunt
vrednici să fie număraţi între fiii Bisericii din pricina impietăţii pe care
au săvârşit-o faţă de Tainele Bisericii, adică pe ereticii şi ereziarhii care
socotesc drept lucruri obişnuite până şi Tainele Sfinte ale Bisericii.”33

Aici devine clar pe cine numeşte Sfântul Isaac „eretic” şi îl exlude de

la Sfintele Taine – pe cel care nu crede în puterea mântuitoare şi iertătoare a
Sfintelor Taine. Pe cine avea în vedere episcopul de Ninive când vorbea de
excluderea de la comuniunea euharistică? Pe cine numeşte el eretic?
Trebuie spus dintru început că Sfântul Isaac nu utilizează de obicei
termenul „eretic”. Apariţia acestei denumiri aici este surprinzătoare şi a deter­
minat pe unii specialişti să pună la îndoială autenticitatea acestui cuvânt. Ana­
liza contextului interconfesional din vremea sa arată însă că Sfântul Isaac este
nevoit să utilizeze acest termen pentru a se distanţa de o anumită mişcare
creştină şi a demasca una dintre formele cele mai înşelătoare de răstălmăcire a
credinţei creştine autentice şi a formelor ei de experiere celor mai plenare. Din
întregul corpus de scrieri ale Sfântului Isaac se cunoaşte că singura grupare reli­
gioasă creştină împotriva căreia acesta s-a pronunţat a fost cea a mesalienilor.34
Despre aceştia se ştie din critica adusă lor de adversari că postulau existenţa
unui demon în fiecare suflet omenesc, ce nu putea fi exorcizat prin Taina
Sfântului Botez, ci numai prin rugăciune personală. Crezând în posibilitatea
atingerii unei stări de nepătimire din timpul vieţii (apatheia), ei refuzau orice
fel de muncă fizică, propunând somnul excesiv ca metodă de a comunica cu

32
Douglas Webb, Brian D. Spinks, „The Anaphora of Theodore the Interpreter”, în Epheme­
rides Liturgicae vol. 104, Roma 1990, p. 3-22; William F. Macomber, „An Anaphora Prayer
Composed by Theodore of Mopsuestia”, în Parole de l’Orient, Revue semestrielle des études
syriaques et arabes chrétiennes, dirigée par le Conseil de la Faculté Pontificale de Théologie
de l’Université Saint-Esprit des Kaslik (Liban), vol. 6-7, Jounieh 1975, p. 341-348; Frank
Edward Brightman, „The Anaphora of Theodore”, în The Journal of Theological Studies 31
(2/1930), p. 160-164.
33
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a, Cuv. XI, p. 135-136.
34
Despre mesalieni vezi Klaus Fitschen, Messalianismus und Antimessalianismus. Ein Beispiel
ostkirchlicher Ketzergeschichte, Göttingen 1998.

348
 Sfântul Isaac Sirul – personalitate ecumenică avant la lettre?

divinitatea, deoarece atribuiau viselor caracter profetic. Desconsiderau atât

structurile ierarhice ale Bisericii, cât şi comuniunea eclesială, această atitudine
având consecinţe directe asupra concepţiei şi practicii lor referitoare la Taina
Sfintei Euharistii. La aceste acuzaţii Sfântul Isaac o adaugă şi pe cea a ignorării
rugăciunii din cadrul serviciului liturgic şi a celor şapte Taine, necercetarea
Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi.35
„Unii au părăsit forme exterioare canonice ale rugăciunii, alipindu-se
de regulile lor personale şi de feluritele obiceiuri pe care şi le-au fixat după
bunul lor plac, tăindu-se (lipsindu-se) cu desăvârşire de Sfintele Taine,
dispreţuindu-le şi nesocotindu-le. Drept urmare, ei s-au tăiat (lipsit) şi
de lumina dumnezeieştilor Scripturi, de studiul cuvintelor Părinţilor
care învaţă strategemele ce trebuie folosite împotriva demonilor.”36

În contrast cu atitudinea mesalienilor faţă de Sfintele Taine, Sfântul

Isaac susţine că fiece ascet trebuie să păzească în chip desăvârşit „cele şapte
Taine rânduite de sfânta tradiţie prin Părinţii adunaţi de Duhul Sfânt la Sino­
dul Ecumenic [de la Niceea, 325].”37
De aceea Sfântul Isaac Sirul leagă participarea la împărtăşirea cu Sfintele
Taine de credinţa în puterea lor mântuitoare, singurul păcat care poate ţine
pe cineva departe de acestea fiind necredinţa în efectele şi roadele acestora, un
exemplu în acest sens fiind mesalienii.
Simplii păcătoşi, adică cei care „n-au apostaziat şi nu s-au despărţit de
Biserică, ci care toată viaţa lor au mărturisit Biserica şi Tainele ei şi au păzit
nepătată mărturisirea credinţei şi botezul lor, şi care din pricina slăbiciunii
lor s-au făcut întrucâtva vinovaţi de păcate, chiar dacă n-ar fi avut plinătatea
nădejdii ca drepţii mai buni, dar se apropie cu intelectul lor de Firea
dumnezeiască, ca şi cum ar face parte din ei” – subliniază Sfântul Isaac – „pot
beneficia de ajutorul care vine din Tainele Bisericii şi „nu sunt excluşi totuşi

35
Despre combaterea mesalianismului în scrierile Sfântului Isaac Sirul vezi P. Hagman,
„St. Isaac of Niniveh and the Messalians”, p. 55-66. Atât Fitschen cât şi Hagman observă
faptul că relaţia autorului scrierilor ascetice păstrate sub numele lui Macarie Egipteanul cu
mesalianismul este necunoscută Sfântului Isaac Sirul, având în vedere că îl citează chiar în
contextul combaterii mesalienilor, cf. K. Fitschen, Messalianismus und Antimessalianismus, p.
267 şi P. Hagman, „St. Isaac of Niniveh and the Messalians”, 57-58. Despre Pseudo-Macarie şi
originile mesopotamiene ale scrierilor sale vezi studiul recent al lui Pr. drd. Cătălin Pălimaru,
„Spiritualitatea inimii în Omiliile macariene“, Revista teologică 2/2009, p. 356-395.
36
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a II-a, cuv. XIV, p. 298.
37
Ibidem, p. 296. Diac. I. Ică jr. precizează că Sfântul Isaac face referire aici la canonul 54 din
colecţia celor 73 de canoane atribuite de tradiţia siriană Sinodului I Ecumenic de la Niceea,
cf. ibidem, p. 296, nota 82.

349
Ovidiu Ioan

de la comuniunea nădejdii lui Hristos şi de la ajutorul care vine de la Biserică

duhurilor lor în plinătate.”38
Textul citat necesită anumite explicaţii legate în primul rând de sensul
unor expresii în limba siriacă, dar şi de contexul istoric în care scrie Sfântul
Isaac. Autorul diferenţiază aici între simplii păcătoşi şi cei care au apostaziat
şi s-au despărţit de Biserică. Apostazia se referă în mod evident la lepădarea
credinţei creştine. Timpul în care scrie Sfântul Isaac este chiar perioada primei
dinastii islamice după perioada celor patru califi luminaţi, dinastia umaiadă.
Este o perioadă când se înregistrează convertiri în masă la religia islamică
în rândul creştinilor. În contextul convertirilor la islam ale creştinilor din
Oman (Beth Mazunaye), Catolicosul Īšō‛yahb III utilizează o terminologie
asemănătoare, referindu-se la acestea ca la un act de apostazie.39 De aceea
Sfântul accentuează importanţa mărturisirii de credinţă şi a botezului, Taina
intrării în comunitatea creştină. Printr-o concesie exprimată de cuvintele
„chiar dacă”, Sfântul Isaac include în categoria păcătoşilor şi pe cei care nu au
„avut plinătatea nădejdii ca drepţii mai buni”. Cine sunt aceştia? „Plinătatea
nădejdii” înseamnă credinţa desăvârşită conformă învăţăturii Bisericii.40 Deci
cei incluşi în rândul simplilor păcătoşi şi implicit primiţi la comuniunea
Tainelor sunt şi cei care nu împărtăşesc întru totul învăţăturile Bisericii, dar
cred şi mărturisesc puterea mântuitoare şi iertătoare a Sfintelor Taine. Sunt
cei care nu au întru totul cunoştinţa adevărului, asemenea celor mai drepţi,
dar se apropie cu mintea lor de natura divină. Chiar dacă nu au această
„plinătate a nădejdii”, ei nu sunt excluşi de la comuniunea nădejdii, adică de
la roadele credinţei depline păstrate şi administrate în Biserică. O viziune pe
cât de inclusivă, pe atât de controversată. Marele Teolog al Milei dumnezeieşti
deschide comuniunea euharistică tuturor celor ce cred în natura şi în puterea
împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi îi asigură de plinătatea roadelor
dobândite prin împărtăşire.
Textul biblic de la 1 Cor 11,27-28 este prin urmare explicat ca referindu-
se la o nevrednicie care nu ţine de faptele bune sau rele, ci de „discernământul
gândurilor”, „ca nimeni să nu creadă că numai cei drepţi se pot cumineca cu
Sfintele Taine sau doar oamenii ireproşabili, ori cei care au căinţă adevărată”.
Aici Sfântul aduce o aspră dojană locuitorilor cetăţilor din zona şi din vremea
sa, afirmând că dacă împărtăşirea cu Sfânta Euharistie ar fi doar pentru cei
fără păcat, atunci „ar trebui încetată cu desăvârşire săvârşirea Tainelor în oraşe,

38
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a, cuv. XI, p. 136.
39
Īšō‛yahb III, Liber Epistularum, text şi traducere latină de R. Duval, Corpus Scriptorum
Christianorum Orientalium 11-12, S.Syr. 11-12, Louvain 1955, p. 251 (sir.), p. 182 (lat.) şi
p. 258-259 (sir.), p. 187 (lat.).
40
Ibidem, p. 287-288 (sir.), p. 208 (lat.).

350
 Sfântul Isaac Sirul – personalitate ecumenică avant la lettre?

fiindcă doar cu anevoie se găseşte aici cineva care să se sârguiască în căinţă

sau care să se gândească la ce anume spune aceasta”.41 Autorul trece apoi la
reconstituirea contextului istoric concret în care Apostolul Pavel s-a adresat
corintenilor: aceştia „aveau obiceiul ca în ziua sfântă de duminică, când se
adunau în biserică, bogaţii care erau între ei să se cuminece cu Sfintele Taine
în acelaşi fel ca şi săracii, potrivit obiceiului Bisericii; după care toţi se aşezau
şi mâncau, desfătându-se cu ceea ce aduceau fiecare de acasă, dar atunci săracii
şedeau îndureraţi, uitându-se la bogaţii care se îmbătau şi se desfătau.”42
Potrivit Sfântului Isaac, Apostolul Pavel ar fi condamnat faptul că „în timp
ce în hrănirea cu Sfintele Taine ei se cuminecau fără deosebire, în ce priveşte
hrana trupului aceştia socoteau că săracii nu erau vrednici să aibă părtăşie cu
ei, arătând astfel că pentru ei masa obişnuită era mai importantă decât masa
Tainelor.”43 El oferă într-o sinteză inedită şi „răspunsul” Apostolului la această
situaţie:
„Dacă până acolo Tainele sunt socotite de voi un lucru obişnuit, încât
masa obişnuită nu vi se pare comparabilă cu ele, atunci spre osânda
voastră mâncaţi Pâinea şi beţi Paharul Mesei Domnului”.44
Spre a susţine această înţelegere a textului biblic, autorul îşi trimite
cititorii la comentariul „fericitului Tâlcuitor” (Teodor de Mopsuestia), astăzi
pierdut, din care citează: „Cine are o credinţă deplină în ce priveşte Tainele
lui Hristos cred că nu va fi deloc lipsit de cele bune pe care le aşteaptă”. În
înţelegerea Sfântului Isaac Apostolul Pavel nu osândeşte şi nu exclude de la
nădejdea mântuirii prin Sfintele Taine pe cei nevrednici prin purtare, ci pe
cei nevrednici „prin stricăciunea minţii lor”. Argumentul său se centrează pe
puterea credinţei şi înţelegerii celei noi a lui Dumnezeu.
„Căci noi credem că puterea tainelor Economiei Fiului Unul-Născut e
în stare să facă să ajungă iertarea până la cei răposaţi şi să-i ajute chiar
şi în iad pe cei care au crezut în timpul vieţii lor în ea.”45
Credinţa de care vorbeşte aici Sfântul Isaac nu se referă la doctrina
unei Biserici sau la vreun corpus de dogme, ci se referă la credinţa în puterea
Sfintelor Taine de a oferi iertarea păcatelor, fundamentată pe marea iubire şi
bunăvoinţă a lui Dumnezeu faţă de lume, revelată în Iisus Hristos.

41
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a III-a, cuv. XI, p. 136.
42
Ibidem, p. 137.
43
Ibidem, p. 137.
44
Ibidem, p. 137.
45
Ibidem, p. 139.

res I • 3 • 2009 351

Ovidiu Ioan

„Căci orice voinţă a Lui se descoperă în chip deplin în Tainele Sfintei

Sale Biserici, dar îngâmfaţii şi neştiutorii nu vor să creadă în taina
bunei Sale voinţe faţă de neamul nostru”.46
Ca şi Apostolul Pavel, Sfântul Isaac este deplin conştient de modul în
care unii creştini ar putea abuza de cuvântul său încurajator şi binevestitor
pentru a promova laxismul în viaţa Bisericii, de aceea precizează: „Nu v-am
scris aceste lucruri ca încrezându-vă în ele să umblaţi în nepăsare, ci ca să
creşteţi în nădejdea voastră şi gândirea voastră să se înalţe în Dumnezeu.”;47
pentru ca apoi să revină la cuvântul său şi să-l întărească:
„Dar nici măcar teama de nepăsare şi relaxare să nu ne facă să acoperim
adevărul credinţei sau să micşorăm înţelegerea tainelor Liturghiei
noastre sau să tăgăduim puterea mărturisirii minunatei Economii
pentru noi, ori să ne facă să încetăm de a ne mai minuna de Dumnezeu
sau de a-I da slavă cu bucurie fără egal.”48

Legând posibilitatea iertării păcatelor exclusiv de Taina euharistică,

Sfântul Isaac subliniază caracterul de dar al mântuirii în Hristos şi improprierea
roadelor ei nu prin starea de nepătimire, ci prin schimbarea minţii, a modului
de a percepe lumea şi pe Dumnezeu:
„Poate că celor ale căror păcate sunt foarte mici şi puţine Dumnezeu
nu le va imputa nimic; şi chiar celor ale căror păcate sunt multe la
număr şi care sunt adânciţi în răul păcatelor, El le micşorează chinurile
de care s-au învrednicit dintr-o pricină aflată în însuşi miezul voinţei
Ziditorului: Îi place să facă milă prin ceea ce El a rânduit mai dinainte
spre iertare, adică prin credinţa în sângele lui Hristos. Dar numai puţini
sunt vrednici de o astfel de credinţă şi de cunoaşterea tainelor: cei ce
cred în nădejdea cuprinsă în Trupul şi Sângele lui Iisus.”49

Singura condiţie formulată de Sfântul Isaac pentru dobândirea iertării

păcatelor şi a mântuirii este deci credinţa în nădejdea pe care jertfa sânge­
roasă lui Hristos pe Cruce actualizată în jertfa euharistică nesângeroasă o
cuprinde. Spre deosebire de Părinţii capadocieni, care solicitau respectarea
tuturor poruncilor pentru obţinerea mântuirii, Sfântul Isaac – el însuşi ascet
aspru cu sine – se arată îngăduitor cu neputinţa omenească şi vestitor şi

46
Ibidem, p. 140.
47
Ibidem, p. 141.
48
Ibidem, p. 141.
49
Ibidem, p. 142.

352
 Sfântul Isaac Sirul – personalitate ecumenică avant la lettre?

mărturisitor al milei şi iubirii lui Dumnezeu. Viziunea sa nu este exclusivistă,

el nu restrânge paleta de posibilităţi de a accede la mântuire, acceptând „doar”
credinţa în puterea mântuitoare a Sfintelor Taine, în special a Euharistiei.
Ceea ce formulează aici Sfântul Isaac este o bază minimă cu efecte maxime,
Botezul fiind punctul de pornire într-un proces de înnoire a minţii şi implicit
a întregii fiinţe umane, iar Euharistia expresia sa plenară. „Aceasta este, aşadar,
adevărata înviere: ea se înfăptuieşte prin cunoaştere, o credinţă convinsă şi
înnoirea minţii; lucruri pe care le-au primit câţi au fost botezaţi în Hristos
întru nădejdea lumii viitoare.”50 Pentru Isaac această înţelegere sacramentală
a învierii este fundamentată atât pe voinţa cât şi pe economia sau planul lui
Dumnezeu. Ea este cunoscută prin revelaţia adusă de Hristos şi impropriată
prin credinţă, dar Sfântul Isaac priveşte credinţa tot ca pe un dar al lui
Dumnezeu şi nu ca pe ceva obţinut „prin puterea firii sau voinţei şi sârguinţei
omeneşti”.

Concluzii

Atât transmiterea scrierilor sale şi înglobarea lor în tradiţii şi spiri­

tualităţi creştine diferite din punct de vedere etnic şi confesional, dar mai ales
deschiderea sa spirituală faţă de cei „de altă credinţă”, în primul rând faţă de
creştini, dar şi faţă de evrei sau păgâni, modul în care se raportează la oameni,
în general, respectând singura poruncă a Mântuitorului Iisus Hristos, porunca
iubirii necondiţionate, fac din Sfântul Isaac Sirul o personalitate ecumenică
de mare adâncime teologică. Ajuns la o experienţă duhovnicească deosebită,
înnoindu-şi mintea după raţiunea dumnezeiască, Sfântul Isaac s-a ridicat
peste neputinţele firii omeneşti faţă de care a manifestat doar milă şi, fără ură
sau răutate, a primit în comuniunea sa, asemenea Părintelui ceresc, pe toţi cei
care au crezut în Hristos şi care, în pofida limitelor datorate firii omeneşti, au
căutat să-L cunoască şi să intre în comuniunea Lui. O singură dată a folosit
Sfântul Isaac Sirul termenul de eretic, anume pentru a-i combate pe mesalieni
şi pentru a-i exclude de la comuniunea euharistică, întrucât aceştia negau
puterea iertătoare şi mântuitoare a Sfintelor Taine.
Această atitudine deschisă reprezintă astăzi o provocare pentru toţi
creştinii, cu atât mai mult cu cât cercetarea istorică a arătat că Sfântul Isaac
Sirul a fost membru şi episcop al Bisericii Apostolice a Răsăritului, numită
şi nestoriană, datorită asemănărilor sale doctrinare cu învăţătura lui Nestorie

50
Ibidem, p. 142.

353
Ovidiu Ioan

condamnată la Sinodul III Ecumenic de la Efes (431). Care sunt consecinţele la

nivel practic ale acestor descoperiri? La această întrebare prefer să nu răspund.
Mă rezum la a cita cuvintele teologului rus Alexander Golitzin:
„Isaac e nu numai minunat şi sfânt. E şi tulburător. [...] Poate că
Dumnezeu ne-a lăsat acest sfânt ca un delicat semn de întrebare pus
peste unele din certitudinile noastre. Nu asupra celor esenţiale, ci
asupra altora pe care noi, iar nu Dumnezeu le-am declarat sigure. Fie
ca Isaacul Său să ne tulbure pe toţi, iar noi, drept urmare, să creştem
în iubirea pe care Sfântul Isaac n-a obosit să o laude.”51

51
Alexander Golitzin, „Review: H. Alfeyev, The spiritual World of Isaac the Syrian, Cistercian
Studies 175, Kalamazoo 2000”, în St. Vladimir’s Theological Quarterly 46 (2-3/2002), p. 290,
citat după diac. Ioan Ică jr., „Sfântul Isaac Sirul necunoscutul”, p. 84.

354
Copyright of Ecumenical Review Sibiu / Revista Ecumenica Sibiu is the property of Institute for Ecumenical
Research and its content may not be copied or emailed to multiple sites or posted to a listserv without the
copyright holder's express written permission. However, users may print, download, or email articles for
individual use.