UNIVERSITATEA “OVIDIUS”CONSTANTA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA”SF.AP.ANDREI”

REFERAT:
PREZENTA MEMORIEI SF.DIONISIE EXIGULL IN VIATA BISERICII NOASTRE SI IN SCOLILE TEOLOGICE

MASTER :PASTORATIE SI VIATA LITURGICA

SF. DIONISIE EXIGUUL-PARINTELE DREPTULUI CANONIC

MASTERAND: ZVINCU STEFAN CRISTINEL

În fiecare an la 1 septembrie, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Cuvios Dionisie

Exiguul. Cuviosul Dionisie s-a născut în Sciţia Mică, Dobrogea de astăzi, din părinţi binecredincioşi, în
jurul anului 460. A primit învăţătura duhovnicească în şcolile şi mănăstirile dobrogene, avându-i ca
îndrumători pe călugării sciţi şi pe Episcopul Petru al Tomisului. A călătorit în Răsărit, iar în anul 496 a
ajuns la Roma, chemat de papa Ghelasie, care căuta traducători din greacă în latină. Întrucât avea
cunoştinţe de astronomie, el a propus ca numărarea anilor să se facă de la Naşterea Mântuitorului
Hristos, şi nu de la întemeierea Romei sau în vreun alt fel, cum se făcea. S-a mutat la Domnul într-o
mănăstire din Calabria, la anul 545. Canonizarea sa a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române în şedinţa din 8-9 iulie 2008. Tot în această zi îl pomenim pe Sfântul Simeon Stâlpnicul. Acesta s-
a născut într-un sat la graniţa dintre Siria şi Cilicia. A fost atras de monahism de mic şi la o vârstă fragedă
s-a dus la stareţul Timotei de la Schitul Mandra. A învăţat pe de rost Psaltirea şi a deprins pravila
monahală, apoi a mers la pustia Teleda, în apropiere de Antiohia, sub povăţuirea avvei Eliodor. Mai
târziu, a mers la Telanis, unde s-a nevoit în mod deosebit. În ultimii ani ai vieţii a stat într-o chilie din
vârful unui stâlp şi aşa s-a nevoit 30 de ani.

Viața și activitatea Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul s-au desfășurat în principal în mediul apusean, iar în
literatura patristică din țara noastră au fost multa vreme cunoscute doar lacunar. În lumea apuseană nu
exista interes pentru a prezenta o contribuție cu caracter universal care aparținea unui reprezentant din
afara acesteia, deoarece în unele medii este destul de greu să fie acceptată contribuția unică a
teologului străromân la dreptul canonic apusean sau la calculul erei creștine care avea așezat în centrul
timpului istoric pe Hristos. Această contribuție aparține unui străromân, unui fiu al pământului sfințit de
Sfântul Apostol Andrei, crescut în Grădina Maicii Domnului. Sfintele mănăstiri din pământul românilor,
de la începuturi și până astăzi, au stat sub lumina Sfinților Părinți, iar fiii duhovnicești ai acestor vetre au
făcut dovada transpunerii cuvântului propopăduit în viață, fugind de transformarea acestuia în
ideologie. Omul profund duhovnicesc Dionisie, identificând viața sa cu mesajul dumnezeiesc al
răspândirii cuvântului, și-a adus contribuția la spiritualitatea lumii prin darurile pe care a considerat ca
este firesc să fie cunoscute de oameni.

A tradus lucrări ale Sfinților Părinți pentru contemporanii săi, încât aceștia să rămână la curăția
izvoarelor spiritualității, a prezentat și organizat canoanele vieții creștine stabilite de Sfinții Părinți în
primele patru Sinoade ecumenice și a pus început timpului istoric în modul cel mai firesc cu putință,
pentru ca orice creștin să cunoască Începutul mântuirii și începutul cronologiei. Indiferent cât de mult ar
fi greșit sau ar fi exprimat anumite neclarități, în modul intenționat sau din necunoaștere, Sfântul Cuvios
Dionisie Exiguul, prin zestrea lăsată urmașilor, s-a dovedit cu prisosință un savant, iar prin atitudinea pe
care a avut-o de-a lungul vieții, un sfânt.

Despre Dionisie Smeritul au scris mulți cercetători moderni și contemporani. În teza sa de doctorat,
Mitropolitul Nestor Vornicescu citează pe Amelii, care afirmă despre eruditul teolog străromân, în
analiza activității pe care i-o prezintă: Dacă mi s-ar cere părerea despre Dionisie Smeritul, eu sunt
convins că sub numele și haina sa modestă se ascundea un mare geniu, expert în aproape toate științele;
unul dintre acei oameni pe care obișnuim să-i numim "biblioteci vii" sau "ambulante", de aceea nu fără
temei a afirmat Cassiodor despre el: "tot ce putea căuta cititorul la alții, afla în țtiința lui în mod strălucit.
Cîi în el admirăm pe bărbatul mult învățat îm știința Sfintelor Scripturi, pe cunoscătorul perect al Sfinților
Părinți, pe maestrul veteran al catedrei de dialectică..., pe învățatul bărbat în amândouă limbile, greacă
și latină, pe cel atât de distins în știișa socotelilor astronomice, încât a devenit tatăl erei creștine și prin
părerea sa inapelabilă a fixat pentru veacurile viitoare felul de a se celebra sărbătoarea Paștilor, pe cel în
aghiografie prea priceput..."

Alte aprecieri ale vieții și "petrecerii" părintelui erei creștine tind să-l privească în lumina celor doruă
lumi, din Răsărit și din Apus, și a celor două evuri pe care a realizat-o. E aproape simbilis faptul că el
"nationae scytha, sed moribus omnio romanus", intermediar între două lumi, între două culturi, între
două limbi, la cumpăna celor două mari epoci ale dreptului canonic, să transmită, în numele papalității,
comorile vechiului ev bisericesc și creștin Evului mediu ce începea.

Pentru intuiția genială a propunerii erei creștine, harnicul istoric și canonist ne apare în cultivata
socoetate romană a veacului al VI-lea cel mai ilustru promotor al instrucției și al studiilor.

Această societate se afla sub influența frământărilot de natură politică, deoarece dominația romană se
restrângea lăsând loc popoarelor să0și reafirme personalitatea și tradițiile. În mijlocul acestor frământări
și amenințări de ordin politic, Biserica, atât în Răsărit cât și în Apus, era singurul focar de lumină și
reazăm cu țintă precisă împotriva acestor neliniști.

Sfântul Cuvios străromân Dionisie Smeritul, pornind d ela preocupările computiste, în scopul
determinării praznicului Învierii lui Hristos, a ajuns să cunoască importanța măsurării timpului și a avut
ideea raportării depline a timpului la lucrarea Fiului lui Dumnezeu printre oameni. Acesta a intuit că noul
ev "devenise o putere spirituală, socială și istorică de prim ordin și că el constituia un întreg a cărui
esență, acțiune și aspirație nu mai trebuiau să fie deviate pe drumuri străine de hristos. Era creștină a
dat Bisericii conștiința unei vieți istorice proprii a cărei răspundere avea să o poarte de aici înainte".

Intuiția Sfântului Cuvios Dionisie, care a reliefat acest eveniment unic al istoriei umane, a pus în evidență
totodată pe deplin caracterul social al creștinismului. Noul ciclu pascal și cronologia creștină stabilită,
reamintește de cunoștințele astronomice pe care reforma lui deceneu cu circa 600 de ani în urmă le
punea la dispoziția daco-geților lui Burebista... Smeirtul călugăr acit învățase știința combinației
asrtonomice a lunilor și a anilor pentru ciclul pscal de la alexandrini, dar înclinarea și tradiția îi veneau de
la strămoșii geto-daci, care dăduseră și dădeau "oameni minunați", "viros mirables", capabili să
construiască marele sanctuar de la Sarmisegetusa și atîtea basilici – catedrale de la adoptarea credinței
în Hristos.

Calculat și impus în vremea lui, sistemul cronologic al Sfântului Cuvios Dionisie a putut deveni astfel
sistemul lumii civilizate, rămânând o cucerire a întregii omeniri până în epoca noastră. Chiar dacă de-a
lungul veacurilor calendarul creștin a suferit modificări, creștinii și necreștinii au rămas uniți de un sistem
care poartă ca reper nașterea Mântuitorului lumii.

Pentru un popor eminamente creștin ortodox, aceste contrubuții depășesc în importanță caracterul unui
aport la propgresul cultural universal, dacă acestea sunt promovate d eoameni duhovnicești are
împlinesc prin creațiile lor și menirea omului – slăvirea lui Dumnezeu.

Răspunsul la această întrebare îl oferă Sfântul Cuvios Dionisie Smeritul 9Exiguul), care printr-o vastă
cultură și profunzime a cunoțtințelor dovedește universalismul spiritualității daco-romane. Prin opera sa
și prin contactele dintre romanitatea răsăriteană și cea apuseană, Sfântul Cuvios Dionisie Smeritul a
realizat o osmoză specifică la nivelul uman cel mai elevat, și transfuzia reciprocă de elemente spirituale
între cele două vaste arii europene.

J. Pelikan, vorbind despre începuturile Bisericii și referindu-se la comuniunea sfinților, afirmă că membrii
Bisericii care aveau credință erau concetățeni și camarazi ai spiritelor binecuvântate, fiind astfel uniți cu
sfinții într-o comuniune a credinței, iar sfinții le slujeau drept oglindă, un exemplu și o însuflețire a vieții
omului pe pământ, reprezentând un model e urmat. Sfântul era un eoru al credinței și un "atlet al lui
Hristos". U astfel de erou putea fi descris ca fiind "cu desăvârșire curat cu gândul, de mare folos și discret
cu vorba", dedicat cu tot sufletul atât vieții active, cât și celei contemplative și din nou "cu chip îngeresc,
cu mers hotărât, sfânt în faptele sale, sănătos la trup, ascuțit la minte, cumpătat în lucrările sale, cu har
fără egal, generos în povețe, învățător drept în credință, răbdător ăn nădejde și atotcuprinzător în
iubire." Sfântul, prin virtuțile sale, era o reflexie a virtuților lui Hristos, la fel cum stelele erau o reflexie a
luminii soarelui. "Desăvârșirea sfinților, splendoarea Bisericii", îl preamăreau pe hristos în slava Sa.

Realizând legătura dintre regiunea Sciției Mici, Constantinopol și Roma, prin numeroasele sale traduceri,
Dionisie Smeritul a consolidat cu elemente noi legăturile Răsăritului și Apusului creștin, promovate deja
din secolelele IV și V de Ilarie de Pictavium, Ieronim, Rufin și mai ales de Sfântul Ioan Casian, care, prin
mari eforturi, s-a străduit să pună la îndemâna Apusului părți ale tezaurului gândirii patristice răsăritene
și hotărârile Sinoadelor ecumenice de până la el, elemente fundamentale pentru menținerea și întărirea
unității Bisericii.
Patrimoniul spiritual geto-dacic și patristic în spațiul carpato-danubian, cu deosebire la Dunărea de Jos, e
unul dintre cele mai bogate și mai originale din istorie. El a generat, a susținut și susține o insulă a
romanității în mijlocul atâtor furtuni și neamuri neromanice. El a dat Apusului, prin opere personale sau
traduceri, o spiritualiate variată de la dogmă până la principii și practici ascetice, prețuirea experienței și
era creștină sau era noastră, adoptată azi ofcial de tot globul, a pus în legătură Răsăritul cu Apusul