UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” CONSTANTA

FACULATATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA ”SFANTUL APOSTOL ANDREI”

MASTER: PASTORAȚIE ȘI VIAȚĂ LITURGICĂ

Referat

Dionisie Exiguul – Părintele ”erei creștine”

Coordonator: Masterand:
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Dură Pr. Daneliuc Cristian Ionuț
 În fiecare an, la data de 1 septembrie, Biserica Ortodoxă face pomenirea
Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul. Cuviosul Dionisie Exiguul s-a născut în Sciția
Mică, Dobrogea de astăzi, din părinți binecredincioși, în jurul anului 460. Monahul
dobrogean care, prin viața și activitatea sa, a înscris o pagină însemnată în istoria
Bisericii, marcând cultura universală prin noutatea introducerii numărării anilor de la
Nașterea lui Hristos, punând astfel bazele erei creștine.
Părinții săi dreptcredincioși l-au inițiat în tainele credinței în Hristos, ajutați de
nenumărați monahi din Dobrogea, printre care și cunoscutul Episcop Petru,
arhipăstorul cetății Tomisului. Dornic de a aprofunda învățătura creștină, dar și trăirea
duhovnicească, tânărul Dionisie a pornit în Țara Sfântă, spre a se închina la locurile
unde Hristos a petrecut pe pământ, continuân du-și mai apoi călătoria sa spre
Constantinopol, unde și-a dezvoltat și mai mult latura duhovnicească, dar și cea
cărturărească, aici învătând limba greacă.
Peregrinările prin lumea monahală orientală, nestăvilita sa dorință de
cunoaștere și sporire duhovnicească, precum și iscusința minții i-au oferit statutul
de erudit, devenind unul dintre călugării apreciați în lumea teologică a acelor
timpuri. De aceea, prin anul 496, având în vedere temeinicele sale cunoștințe de
greacă și latină, precum și remarcabila sa pregătire teologică, Papa Ghelasie l-a
chemat la Roma.
Odata ajuns în cetatea Romei, smeritul monah străromân s-a închinoviat la
Mănăstirea „Sfânta Anastasia”, ctitoria Sfântului Constantin cel Mare. Cunoscând
pregătirea teologică și erudiția noului viețuitor al obștii, starețul mănăstirii, Părintele
Iulian, l-a cooptat în trudnica sa lucrare de întreținător al arhivei Episcopiei de Roma;
Dionisie a lucrat cu sârg la o temeinică reorganizare a ei, fiind considerat „noul
fondator al arhivelor pontificale”. Arhivistul Dionisie nu doar a reorganizat toate
documentele episcopiei, ci a și tradus și prelucrat numeroase date din arhive,
devenind astfel întemeietorul Dreptului Canonic Bisericesc.
A tradus lucrări ale Sfinților Părinți pentru contemporanii săi, astfel încât
aceștia să rămână la curăția izvoarelor spiritualității, a prezentat și organizat
canoanele vieții creștine stabilite de Sfinții Părinți în primele patru Sinoade
ecumenice și a pus început timpului istoric în modul cel mai firesc cu putință, pentru
ca orice creștin să cunoască începutul mântuirii și începutul cronologiei.
Perioada șederii sale la Roma fusese una zbuciumată pentru Biserică, măcinată
de două mari probleme: schisma acachiană (o scurta ruptură dintre Bisericile
Constantinopopului și a Romei produsă spre sfârșitul secolului V și începutul
secolului al VI-lea) și tensiunile apărute între Răsărit și Apus referitoare la data
serbării Paștilor.
Disputa cu privire la data sărbătorii pascale a iscat mari neînțelegeri între Apus
și Răsărit. Recunoscut ca un erudit de seamă și un excelent teolog, prin anul 526,
Sfântul Dionisie a primit ascultare să clarifice și să pună de acord diferențele
calculării datelor pascale romane și alexandrine. Dacă până la el numărarea anilor se
făcea luând ca reper întemeierea cetății Romei sau domnia unor împărați romani,
Sfântul Dionisie a venit cu o noutate: numărarea anilor să înceapă de la Nașterea lui
Hristos. 
 Prin scrierile și traducerile sale, Sfântul Dionisie a încercat să aplaneze
diferendele cu pricina, dovedindu-se un excelent mediator și conciliator între
scaunele episcopale din Răsărit și cele din Apus.
Dionisie Exiguul a pornit în strădaniile sale de la preocupări computiste în
scopul determinării datei praznicului Învierii și a celorlalte sărbători în legătură cu el.
Așezând Nașterea lui Iisus Hristos la începutul cronologiei creștine, învățatul monah
a refuzat să mai perpetueze amintirea unui împărat prigonitor al ucenicilor Lui,
punând în lumină în schimb întruparea Domnului și nădejdea mântuirii oamenilor.
Perspectiva răsplătea cu
posibilitatea armonizării aspiraţiilor şi evenimentelor lumii în al cărui centru se situa
de acum înainte creştinismul. Cuviosul Dionisie a intuit astfel că noul ev devenise o
putere spirituală, socială şi istorică de primordin şi că el constituia un întreg a cărui
esenţă, acţiune şi aspiraţie nu mai trebuiau deviate pe drumuri străine de Hristos. Era
creştină a dat Bisericii conștiința unei vieți istorice proprii a cărei răspundere avea să
o poarte deaici înainte. Cu acest criteriu unic al lui Hristos, stăpânitorul veacurilor,
cronologia cea nouă nu se mai raporta numai la Vechiul Testament, ci cuprindea și
unea într-o viziune universală Roma creștină, cultura europeană și, ulterior întreaga
lume.
Insistenţa lui Dionisie asupra importanţei determinării exacte a pascaliei, a începutului
primei luni şi a fidelităţii creştine ecumenice faţă de Sinodul I de la Niceea dovedeşte un efort unic
şi consecvent de respectare a Revelaţiei divine din toate etapele dezvoltării ei. Totodată el s-a
străduit să pătrundă şi sensul universal al elementelor cărora le era destinată.
 Regula computistă alexandrină, ca Paştele să nu se serbeze odată cu Pasha iudaică, evoca
repetarea spirituală a unui fapt istoric. În anul răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos, marea
sărbătoare iudaică s-a prăznuit înainte de Învierea Mântuitorului. În al doilea rând, regula amintită
se baza pe o realitate profetică şi simbolică. Prin jertfa pe cruce, Fiul lui Dumnezeu
întrupat S-a dovedit cu adevărat „Miel ispășitor universal”, cum a fost preînchipuit prin mielul
pascal anual al evreilor. Trebuia să fie mai întâi închipuirea şi apoi să se realizeze ce se
prefigura prin ea. Moartea şi Învierea Mântuitorului sunt o împlinire a Pashăi vetero-
testamentare, o desăvârşire a ei. Prescripțiile canonice niceene, pe fundalul realităţilor astronomice
juste de atunci pe care le aveau în vedere, evidenţiau rădăcina credinţei creştine, în
revelaţia dată poporului evreu. Începută prin reglementarea pascaliei, continuată prin colecțiile de
canoane ale Sinoadelor ecumenice, inițiativa unificatoare a celor două părţi ale creştinătăţii
dezbinate de mai multe decenii se împlinea în impunerea unui sistem unic de comput pascal şi de
numărare a anilor.
Astfel, sistemul cronologic al lui Dionisie Smeritul a putut deveni sistemul lumii civilizate,
fiind o cucerire a întregii omeniri până în vremea noastră.Chiar dacă de-a lungul veacurilor
calendarul creştin a suferit ameliorări, creştinii şi necreştinii au rămas uniţi de un sistem care
poartă ca pecete Naşterea Mântuitorului lumii.
Păstrând ferm criteriul Învierii şi al Naşterii Domnului, statornicit de către Sfinții Părinți,
Dionisie Exiguul a contribuit la încetarea dezbinărilor dintre cele două părţi ale creştinătăţii pe care
le provoca seschisma acachiană. De asemenea, el a făcut ca Olimpiadele, anii activităţii consulilor,
ca însăşi data miticei întemeieri a Romei să înceteze să mai ţină în stăpânire spiritele oamenilor,
până într-atât încât să devină criteriucronologic al istoriei lor.
 Prin viața și lucrarea sa, Sfântul Dionisie cel Smerit a contribuit la cunoașterea
și apropierea celor două „lumi” creștine, Răsăritul și Apusul, dar mai cu seamă a
apărat credința ortodoxă, păstrată și mărturisită până în ultima clipă a vieții sale
pământești. Proslăvirea lui chiar pe 1 septembrie, când debutează anul bisericesc, ne
îndeamnă să medităm mai profund la valoarea timpului, sfințindu-l prin credință și
fapte bune, ca să ne bucurăm, la rândul nostru, asemenea Sfântului Dionisie, de
părtășia la „timpul” lui Dumnezeu, Veșnicia.