Student: Buzincu Adrian-Neculai

Grupa I PASTORALĂ

Anul II

Sfinții din calendar și aspecte

contraversale ale vieții lor.
Calendarul sfinților principalelor confesiuni creștine din România
oferă, în ordine cronologică, unele zile onomastice.
Calendarul creștin ortodox.
În acest calendar sunt incluse sărbătorile sfinților mari și ale celor
care au fost considerați demni de menționat - din diferite motive - de
autoritățile ecleziastice competente. Nu au fost incluși, deci, mulți alți sfinți
care au o importanță locală sau regională și care se găsesc în alte
calendare religioase naționale. Este important de știut că atunci când
Biserica recunoaște sfințenia unei persoane atribuie o zi din an pentru a o
comemora în mod special, aceasta fiind - de obicei - ziua morții, care este
de fapt ziua nașterii pentru Cer. De aceea, într-o singură zi pot fi propuși
pentru comemorare poate chiar zeci de sfinți; din rațiuni practice se
menționează în calendarul general numai cei mai importanți.
În prezent există trei calendare care se folosesc în cadrul Bisericii
Ortodoxe: Calendarul iulian („Stil
vechi”: Ierusalim, Rusia, Serbia, Georgia, Polonia, Sinai, Ucraina și Japonia
), Calendarul iulian
revizuit („Stil.nou”: Constantinopol, Alexandria, Antiohia, România, Bulgari
a, Cipru, Grecia, Albania, Cehia și Slovacia și Biserica Ortodoxă din
America) și Calendarul gregorian („Stil.nou”: Finlanda și Estonia).
Calendarul ortodox începe cu Indictionul, la 1 septembrie. Anul
bisericesc nu este identic cu anul liturgic. Spre deosebire de anul
bisericesc, anul liturgic începe în ziua de Paști. Anul Nou bisericesc a fost
instituit la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, când s-a decis să se
sărbătorească în data de 1 septembrie.
Controverse ale sfinților
Dacă în multe ocazii am ales să mi intitulez articolele cu un citat din
Biblie, de data aceasta a furat startul în mintea mea, aproape spre propria
mea surprindere, formularea parodică, dragă românilor, a unui citat din
Epistola către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, care spune că sfinții vor judeca
omenirea (I Cor. 6, 2).
O legendă populară rusă, relatată de V. Soloviov în primul capitol
din Rusia și Biserica universală, ni-i înfățișează pe sfinții Nicolae și Ioan
Cassian traversînd lumea în drum spre Dumnezeu și întîlnind un țăran a
cărui căruță s-a împotmolit în noroi, Sf. Nicolae decide să se oprească
pentru a-l ajuta, în timp ce Sf. Cassian își vede de drum cu argumentul că-
și va murdări haina albă într-o acțiune care l-ar deturna de la obiectivul său.
Controversa amicală a Sfinților Nicolae și Cassian privitoare la necesitatea
intervenției în trivialitatea murdară a vieții cotidiene a credinciosului, în
opoziție cu obiectivul păstrării purității ascetice, ilustrează bine ideea
popularității unui sfînt prin concluzia ironică a păzitorului porților raiului,
Apostolul Petru, care îi atribuie Sfîntului Nicolae două sărbătoriri în an, iar
Sfîntului Ioan Cassian una la patru ani (29 februarie). Nimeni nu poate
măsura mai bine puterea unui sfînt decît cel care i-a simțit ajutorul. Mărturia
acumulată a tuturor celor care s-au simțit ajutați este soclul puterii spirituale
a unui sfînt. Fără acesta, sinaxarul ar fi eventual un registru prosopografic.
Dar nu poate fi nici măcar așa ceva, fiindcă sfințenia este
eminamente non-publică. Publică este onoarea sau cinstea, adică statutul
social. De aceea mulți sfinți au biografiile reduse la esență, un gest, o
decizie, o acțiune care îi desprinde de lumesc și le deschide porțile
Împărăției. Majoritatea sfinților din calendar sînt martiri, oameni care,
indiferent de viața pe care au dus-o, ies deodată din „înțelepciunea“ acestei
vieți pur și simplu renunțînd la ea. Moartea martirică nu le asigură în
societatea lor de origine onoruri, ci dimpotrivă, confiscarea bunurilor și
oprobriu pentru familie. Cultul lor apare ulterior din inițiativa unor marginali.

Nevoia de a decontextualiza sfințenia merge pînă la pseudonimitate,

adică mulți sfinți poartă un nume care le ascunde identitatea istorică. Marii
sfinți cu moaște de pe teritoriul țării noastre sînt din această categorie.
Viața pămîntească a Sf. Paraschiva e foarte vag cunoscută, iar pentru
moaștele sf. Filofteia de la Curtea de Argeș, unde au ajuns din secolul al
XV-lea, a fost compusă o viață nouă în secolul al XVIII-lea, atunci cînd
moaștele s-au trezit la viață, dar nu se mai găsea nici o scriere care să
arate prin ce se făcuse cunoscută sfînta. Noua identitate a sfintei Filofteia,
cea a unei fetițe exemplar de milostive, omorîte la mînie de propriul tată
avar și nestăpînit, răspundea tocmai nevoii oamenilor mici și lipsiți de
apărare de a se vedea reprezentați printr-unul ca ei în lumea puterii
absolute, cea care bulversează ierarhia lumească. Asemenea
pseudonimități se constată încă din antichitate, iar cercetători de istoria
religiilor le-au pus pe seama unor structuri de gîndire mitică, așa cum e
cazul Sfîntului Gheorghe omorîtorul de baulaur, înțeles ca figură a eroului
civilizator, care biruie haosul naturii sălbatice, prin supunerea acesteia cu
uneltele agricultorului (pe grecește, ho georgos = omul pămîntului, țăranul)
pentru a rodi însutit și a permite astfel proliferarea vieții pe pămînt. Dar
această lectură mitologizantă ignoră faptul că sfințenia poate îmbrăca, din
smerenie, și chipul unor figuri precursoare ale evangheliei.

Controverse ale sfinților canonizați dupa o viață dubioasă.

Una dintre marile controverse ale creştinismului ţine de modul în care

Biserica a canonizat anumite personalităţi, transformându-le în sfinţi, în
pofida trecutului lor dubios. Aşa au ajuns sfinţi, printre alţii, foste prostituate
şi foşti ucigaşi. Aceste fapte ar fi fost compensate, susţin reprezentanţii
clerului, de îndreptarea lor ulterioară, de credinţa şi de devotamentul faţă de
biserică.

Potrivit Bisericii Ortodoxe Române (BOR), pentru ca o persoană să fie trecută

în rândul sfinţilor, reprezentanţii bisericii verifică împlinirea unor condiţii.

Este vorba despre Ortodoxia neîndoielnică a credinţei şi proslăvirea ei de

către Dumnezeu, cel puţin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:
puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă, puterea de a
înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credinţe, până
la moarte, puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi
religioase,  puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte şi puterea
de a apăra şi de a sluji cu un devotament eroic credinţa în Biserica Ortodoxă.
O altă condiţie ar fi răspândirea miresmei de sfinţenie după moartea acesteia
şi confirmarea ei.

Este şi cazul lui Ştefan cel Mare, voievodul care a domnit în Moldova între
anii 1457 şi 1504 şi care a fost canonizat de BOR în 1992. Reprezentanţii BOR
au susţinut că în cazul domnitorului au fost împlinite aceste condiţii. Nu este
mai puţin adevărat că acelaşi domnitor a fost apreciat şi de Biserica Catolică,
însuşi Papa Sixtus al IV-lea numindu-l „Athleta Christi” (Atletul lui Christos), la
scurt timp după victoria obţinută în faţa turcilor la Vaslui. 

BIBLIOGRAFIE
https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/din-polul-
plus/pina-la-dumnezeu-te-maninca-sfintii-
628778.html
adevarul.ro
https://ro.wikipedia.org/wiki/Calendarul_ortodox
Radu Bobica Dicționar de temei și cincepte
teologice
Wilhelm Tauwinkl Religie fără stres Humanitas
București