XXVI

XXVI

ANUL
NR, 1—2
IANUARIE—FEBRUARIE

1936

REVISTA
TEOLOGICA

SIBIU, ACADEMIA TEOLOGICĂ ANDRE1ANĂ

Anul XXVI Ian.—Febr. 1936 Nr. 1—2

REVISTA TEOLOGICA
ORGAN PENTRU ŞTIINŢA ŞI VIAŢA BISERICEASCĂ
Director: Prof. NICOLAE COLAN
 ALEGERILE EPISCOPALE
— DOI STRĂJERI AI LEGII ROMÂNEŞTI —
De Prot. NÎCOLAE COLAN

O noua bucurie îmbujorează faţa obştii credincioase a sfintei noastre Biserici.

Fiindcă bunul Dumnezeu ne*a dat o nouă mărturie că veghează cu grije la
căpătâiul aşezământului sacru — pavăza nebiruită a sufletului românesc de
totdeauna.
Reprezentanţii autorizaţi ai clerului şi poporului credincios, întruniţi în ultima
sesiune a Congresului Naţional Bisericesc, au ales două dintre cele mai distinse
personalităţi ale clerului nostru monahal, pentru a fi aşezate în cele două
scaune vlădiceşti dela Arad şi Bălţi.
Primul scaun a rămas văduvit pe urma adormirii întru Domnul a neuitatului episcop
Grigorie, care timp de un deceniu cu o neasămănată râvnă misionară a semănat
în sufletele păstorite sămânţa curată şi roditoare a crezului ortodox şi naţional.
Locul episcopului mutat dela noi în chip aşa de neaşteptat il va ocupa de aci
nainte P. S. Andreiu Mager, continuând cu aceeaş osârdie şi cu acelaş
devotament opera misionară menită să călăuzească sufletul românesc din colţul
sud-vestic al Ardealului desrobit pe căile propăşirii culturale şi ale desăvârşirii
duhovniceşti.
Prea Sfinţitului Andreiu Mager nu-i lipseşte nici o însuşire din cele necesare unei
asemenea lucrări. Nici evlavia profundă, care cucereşte sufletele prin
contagiune, nici pregătirea ştienţifica în stare să-i înalţe prestigiul apostolicesc
1
1
REVISTA TEOLOGICA
mai ales în fata credincioşilor intelectuali pe care-i va păstori, nici experienţa misionară
aşa de necesară unui pastor aşezat într’un atât de înalt post de comandă
cclesiastics.
Prima însuşire a moştenit-o din mediul familiei preoţeşti în care s’a născut şi a crescut.
A doua şi-a câştigat-o prin impresionanta hărnicie cu care şi-a luminat mintea ea
ucenicul distins al tuturor şcoalelor pe care le-a cercetat., prmtr’o tot atât de
necontenită ispitire a cărţilor şi dupace a trecui de pe băncile şcoalei pe băncile
vieţii — şi prin călătoriile ce Ie-a întreprins peste graniţele patriei sale mărite.
Iar a treia însuşire — experienţa — i-au dat-o înaltele slujbe cu cari a fost însărcinat şi
cinstii în cadrul vieţii bisericeşti dela răsboiul întregirii noastre naţionale
încoace.
Rapiditatea ascensiunii P. S. Sale nu o explică niscai împrejurări inavuabile — atât de
frecvente la alţii — ci însuşirile alese cu cari l-a înzestrat Dumnezeu şi cari i au
predestinat să fie cârmuiior şi îndrumător de sufle'e. A fost director de internat
(Beiuş), secretar consistorial, profesor şi rector al Academiei teologice din Orade
şi arhiereu-vicar al Prea Sfinţitului episcop Roman — octogenarul străjer ai
ortodoxiei româneşti la hotarele apusene ale ţării.
In ziua de 2 Februarie vlădica Andreiu va fi înscăunat cu cinstea cuvenită în jilţul
episcopesc al Aradului. Suntem convinşi că clerul şi poporul credincios îl va
primi cu cel mai sincer şi cel mai entuziast strigăt de: intru mulţi ani Stăpâne!

La fel de îmbucuraţi au fost credincioşii eparhiei Ho- tinuiui, când, în preajma

sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, au avut prilejul să primească în
mijlocul lor, spre instalare, pe P. S. episcop Tit Simedrea noui lor cârmuitor
duhovnicesc.
Şi cu tot dreptul. Fiindcă urmaşul I. P. S. Visarion în scaunul Bălţilor este o
personalitate care şi-a vădit vrednicia preoţească în multiplele locuri pe care le-a
deţinui cu cinste în viaţa bisericească şi în feluritele însărcinări pe cari îe-a primit
dela mai marii cârmuitor! ai sfintei noastre Biserici. Simpla înşirare a slujbelor
împlinite de P. S. Tit este o mărturie grăitoare a justificatei preţuiri de care s'a
bucurat
2
REVISTA TEOLOGICA
P, S. Sa: Preot de parohie, preot militar, profesor ia Academia de muzică bisericească,
vicar al sfintei Patriarhii, director al cancelariei Sfântului Sinod şt redactor al
revistei „Biserica Ortodoxă Română".
in deosebi în aceste două demnităţi din urmă noul vlădică al eparhiei Hoiinului a
avut prilejul să-şi afirme atât orientările P. S. Sale în domeniul administrativ
bisericesc, cât şi pregătirea teologică şi talentul literar — însuşiri indispensabile
pentru un om chemat să deţină cu cinstea cuvenită slujbe atât de dificile şi de
pretenţioase.
Plin de-o tinerească vigoare, înzesirat cu o temeinică cultură teologică şi stăpân pe-o
largă experienţă pastorală, P. S. Tit are toate putinţele de a fi un vrednic
gospodar al sufletelor ortodoxe ce i s'au încredinţat spre românească păstorire.
*
Neamul românesc şi Biserica lui dreptmăritoare şi-au aşezat doi străjeri plini de
irezvie la cele două hotare ale ţării. M

Bunul Dumnezeu să ie ajute să-şi facă datoria „deplin".

Prof. NîCOLAE COLAN

1*
3
 DESPRE NUMELE CONFESIUNILOR
CREŞTINE
De Prof. Dr. O. BUCEVSCHi
După răsboiul mondial, sub presiunea mişcării ecumenice, studiul confesiunilor
creştine a luat o desvoliare îmbucurătoare.
Diferiţi teologi au dat la iveală, în diverse limbi, o serie bogată de studii asupra
confesiunilor creştine, contribuind astfel în largă măsură la o mai bună
cunoaştere reciprocă. Şi trebue să recunoaştem, că în multe din aceste studii
nota obiectivitătii e mult mai bine cultivată decât mai înainte.
E firesc însă ca în cercetarea şi reliefarea caracterului specific ai fiecărei confesiuni,
după plenitudinea vieţii sale, să se ţină cont şi de numele ce li se dau
singuraticelor confesiuni creştine, şi îndeosebi de acelea pe care şi le dau ele
înşile.
1. Adevărat, numele acestea singure — de altfel nici n’au fost cândva decretate oficial,
— nu pot descoperi în întregime fiinţa confesiunilor, nu pot să dea expresie
completă caracteristicului lor, în orice caz însă pot reliefa, în oarecare măsură,
anumite însuşiri, după care o confesiune voeşte să fie mai mult judecată. Se
evidenţiază adică, şi îndeosebi prin numele ce şi le dau confesiunile, anumite
prerogative pe care se mândresc a le avea deosebit, sau în plus, una faţă de
celelalte, şi în acelaş timp se desprinde ceva şi din atitudinea pe care o adoptă
fiecare faţă de celelalte.
O scurtă expunere asupra acestei probleme, e rostul rândurilor de faţă.
In dicţionarul curent se vorbeşte de creştinism răsăritean şi creştinism apusean,
înţelegându-se prin cel dintâiu Biserica ortodoxă şi cele numite eterodoxe; iar
prin al doilea papismul şi, din sec. XVI, protestantismul cu toate nuanţele şi
fracţiunile lor.
4
REVISTA TEOLOGICA
A

împărţirea aceasta, evident, are Ia origine numai sens geografic. Totuşi, destul de
timpuriu începe sa primească şi altă semnificaţie, şi anume sub presiunea
mediului în care s’a făcut la început răspândirea creştinismului.
La apariţia acestuia pe arena istoriei universale, Răsăritul şi Apusul se aflau sub
stăpânirea Romanilor, iar în împărăţia acestora două erau naţiunile şi limbile
principale: greaca şi latina. Dar pe când Răsăritul grecesc a rămas grecesc şi sub
stăpânirea Romanilor, ţările apusului dimpotrivă, ca Galia, Spania ş. c., chiar şi
Africa, după cucerirea lor, au primit limba, moravurile, fizionomia societăţii
romane.
Şi în aceste două lumi, în multe privinji deosebite în- treolaită, apostolii şi ucenicii lor
— fireşte, fără să fie preocupaţi de deosebirile dintre ele — propovăduiau
adevărul creştin, potrivit poruncii misionare dela Mat. 28, 19—20: „Mergând
învăţaţi toate neamurile....", şi cuvintelor apostolului Pavel dela Rom. 1, 14:
„Elinilor şi Barbarilor, înţelepţilor şi neînţeiepţilor, dator sunt", unindu-i pe foţi
în aceeaş unică Biserică creştină.
Era firesc însă, ca în Răsărit Biserica creştină să se desvolte sub influenţa civilizaţiei şi
limbii greceşti, iar în Apus sub cea a elementului latin.
Astfel, de timpuriu s’a putut afirma oarecare deosebire între Răsărit şi Apus — d. p.
nu se întrebuinţa aceeaş limbă în cultul divin, disciplina prezintă oarecari
diferenţe ş. a. — fără să aducă însă nici o ştirbire, nici unităţii de credinţă şi nici
unităţii Bisericii.
Şi faptul acesta, că unul şi acelaş adevăr creştin era asimilat de două lumi deosebite:
„lumea geniului intelectual" din Răsăritul grecesc, şi „lumea geniului practic"
din Apusul latin, îl face pe N. Berdiaeff să spună: „Şi chiar de n’ar exista fatala
schismă a bisericilor, totuşi ar exista formele individualizate ale creştinismului
răsăritean, şi apusean, ar exista deosebite ceremonii divine, deosebite tipare
spirituale. Biserica ecumenică ar cuprinde toată variaţia tipurilor
individualizate. Şi totuşi ar exista un latinism, care ar putea apare străin pentru
creştinismul răsăritean, grec".1 Ar fi însă aceeaş învăţătură creştină autentică, şi
mai ales
1 N. Berdiseff: „Orîodoxie şi Ecumenieitate*. (Die Ostklrche, 1927).
5
REVISTA TEOLOGICA
ar lipsi luptele confesionale păgubitoare pentru viaţa omenirii în generai, şi a unui
popor în special.
După împărţirea definitivă a imperiului roman, în cel de Răsărit şi cel de Apus, când
graniţele Bisericii ere* şiine, şi de o parte şi de alta, se acopereau aproape cu cele
politice, neînsemnata deosebire amintită începe să se adâncească, trecând, în
Apus, chiar şi în domeniul cre- dinţii. Adâncirea aceasta a progresat cu
deosebire în preajma şi după schisma cea mare (1054), când episcopul (patri-
arhul) din Roma — reprezentantul creştinătăţii din Apus — orbit de
splendoarea de odinioară a imperiului roman, în orgoliul său neevanghelic,
ridicând nejusîiiicate dorinţi şi păreri personale la rangul de dogme, a frânt
unitatea dog^ maiică a creştinătăţii. Iar desfăcut de adevărata Biserică a lui
Hristos, creştinismul apusean, fireşte, trebuia să cadă, în ordinea dogmatică, din
eroare în eroare, culminând; în decretarea infailibilităţii papei, despre care şi
Petru Maior, uniat, spune: „Nălucită e nesmântricia papei".1
Aşa s’a făcut, că sensului primordial curat geografic al cuvintelor „răsăritean şi
apusean", 5 s'a ataşat în creştinism mai târziu şi unui de natură dogmatică.

I
Biserica noastră face parte din creştinismul răsăritean şi pentru acest motiv e numită
adeseori cu termenul general „Biserica răsăriteană" (orientată, anatolică). Acesta-
i, cum am văzut, un nume geografic, voind să indice că Răsăritul e patria ei, ca şi
a creştinismului peste tot, şi apoi fiindcă aci s’a desvoiiat şi întărit ea; şi fiindcă
şi azi majoritatea credincioşilor săi locueşte în părţile răsăritene ale globului,
pământesc, inclusiv Rusia.
Protestantul Kattenbusch* susţine, că sensului geografic, i s’a ataşat apoi şi unul
politic, având chiar prioritate, şi anume atunci, când după apunerea imperiului
roman din Apus, din „Roma veche", bisericii din „Roma răsăriteană" (Ostrom) îi
revine situaţia de conducătoare. Şi mai semni- 1 2
1 C. Erbicsanu: Procanoiid VJÎ P. Maior. Buc. 1894, pag. 65.
2 F, Kaiteivbusch; Lshrbuch.tier vergi. Confesslonskunde. 1892, pag. 78 79.
6
REVISTA lEOLOGiCA
fică ceva ■—■ tot după Kattenbusch, — cuvântul răsăritean: şi anume că biserica
imperiului din Roma răsăriteană, „Biserica Romeilor", nu numai coincide cu
graniţe politice, dar şi voeşte să coincidă. Şi unde nu se simte necesitatea unei
expansiuni politice, din partea statului, nici Biserica răsăriteană n’ar simţi
trebuinţa să se esiindă. Are însă impresia că întreg creştinismul s’ar ii „salvat"
înlăuntrui graniţelor sale.
Evident, părerea aceasta a lui Kattenbusch nu corespunde adevărului. — Biserica
răsăriteană, după popoarele diferite, care-i mărturisesc credinţa, ia şi un aspect
naţional, şi numai din acest punct de vedere s’ar putea oarecum vorbi şi de
graniţe politice. Dar aceasta nu înseamnă că graniţele politice sunt pentru ea
bariere peste care trece numai împinsă de necesităţi sau cuceriri politice.
Înseamnă însă altceva, ceeace e specific Bisericii noastre, adică ea nu înţelege să
treacă peste graniţe politice pentru a provoca tulburări şi desordini religioase,
sociale, în mijlocul altor popoare, altor state. Ori şi unde prinde teren Biserica
noastră — şi azi prinde mereu în inima Apusului, — lucrul se face mimai cu
mijloace şi pe căi paşnice, în urma recunoaşterii autenticităţii creştinismului
propoveduit de ea, şi nicidecum în urma unei propagande violente, agresive,
identificarea Bisericii noastre cu sufletul şi aspiraţiile diferiîelor popoare, care-i
mărturisesc credinţa, nu înseamnă că ea nu voeşte să fie o Biserică universală şi
se restrânge numai la anumite popoare. Faptul că în Biserica răsăriteană există
mai multe biserici autocefale şi autonome, nu poate să fie interpretat în sensul
lipsei unei conştiinţi despre caracterul său universal, căci şi Biserica universală
din primele timpuri ale creştinismului, a fost — s’ar putea spune — mai mult o
federaţie dc biserici, fireşte num ii sub aspect administrativ, — ca şi azi de altfel
ia noi, — şi nu dogmatic, cum ar fi de pildă protestanţii să existe astăzi în
creştinism, adecă fiecare confesiune să-şi aibă dogmele sale, şi numai în exterior
să existe un fel de for suprem de conducere. Existenţa bisericilor ortodoxe
naţionale, strânsa lor legătură şi colaborare cu aspiraţiuniîe naţionale ale
credincioşilor, nu poate fi o probă împotriva universalităţii Bisericii noastre,
dimpotrivă, constitue un argument în plus pentru adevărata
7
REVISTA TEOLOGICA
înţelegere a spiritului creştinismului, propovăduit de Mântuitorul lumii.
Deci trebue subliniat, că purtând numele de „răsăriteană", Biserica noastră nu
intenţionează nicidecum să-şi fixeze granife geografice sau politice, să renunţe
adecă la înfăptuirea poruncii misionare dela Matei 28, 19. Ea are totdeauna vie
în conştiinfa universalităţii sale geografice, fiindcă poartă în sine însuşirile
adevărului universal şi atotcuceritor.1
Acesta-i înţelesul adevărat al cuvântului „răsăriteană-, în numirea Bisericii noastre.
Apusenii mai numesc Biserica noastră: greacă, greco- orientală, chiar şi greco-catolică,
iar mai rar, şi mai mult în timpul din urmă şi ortodoxă.
Se impune deci şi cercetarea sensului acestor termini şi a potrivirii sau nepotrivirii
lor azi pentru numirea Bisericii noastre.
Prin „biserica greacă" înţeleg apusenii în generai partea creştinilor, care nu ţine nici
de papism şi nici de protestantism. Numele acesta, pe care de altfel Biserica
noastră însăşi nu şi-l dă, e de cuprins istoric. Apariiia şi circulaţia sa tocmai
între apuseni îşi are însă explicaţie. Precum biserica apuseană (exceptând din
sec. XVI protestantismul şi iot ce s’a des- voltat din el) s’a nu mit romo/7iî(-
catolică), fiindcă Roma îşi câştigase o situaţie conducătoare în ea, sau latină, în
urma întrebuinţării limbii latine în cult, — prin analogie au numit Biserica
noastră greacă, fiindcă grecii din Constantinopol, printr’un concurs de
împrejurări istorice, şi-au câştigat eceeaş situaţie în Biserica din răsărit.
Dar numirea nu-i potrivită. Pe când în biserica apuseană, limba latină a avut şi are
întrebuinţare generală în cult (exceptând slovenii istrieni şi croaţii dalmatini),
iar din primatul onorific al episcopilor din Roma s’a desvoltaî puterea juridică,
monarhică a papilor pesie întreaga biserică apuseană (romano-caiolică), — în
răsărit patriarhii din Constantinopol nici când n’au avut drepturi sau puteri mai
mari decât cele cuvenite unui primat onorific, şi nici limba greacă n’a avut în
cult aceeaş întrebuinţare generală. Apoi
1 O. Bucevschi: Ecumenicită|i!e. (.Almanah jubiliar", Acad. Orf. CernăuJL
1955).
8
REVISTA TEOLOGICA
de patriarhul din Constantinopol, în urma decăderii imperiului turcesc şi formării
statelor naţionale, s’au desfăcut mai multe biserici naţionale, şi acestea, evident,
nu acceptă să fie numite „biserici greceşti".1 Prin urmare numirea „biserică
grecească", azi nu poate fi întrebuinţată pentru Biserica noastră. Şi de fapt, îl
poartă azi numai biserica din Grecia. In fosta împărăţie Austro-ungară, oficial,
Biserica noastră era numită greco-orientală, spre deosebire de cea greco-catolică,
unifă cu Roma. Numele acesta, greco-orien- faîă, se mai întâlneşte şi azi.
Uneori şi Biserica noastră a fost numită greco-catoiică.
Produce însă confuzie, şi mai ales e suspect la noi din cauza cuvântului „catolică".
Numai la protestanţi îî mai găsim.1 2
„Ortodoxă" este predicatul ce noi înşine îl dăm Bisericii noastre, spre a o deosebi de
celelalte comunităţi creştine, cari sau depărtat dela adevărata învăţătură a evan-
gheliei. 3 Pe acest nume, Biserica noastră pune toată greutatea, fiindcă această
situaţie dogmatică ce o are ea între confesiunile creştine: adevărata, singure
adevărata Biserică a lui Hrisfos.
Cuvântul ortodox este de origine greacă, derivând dela îoikoî 5«iE0)=gândesc, cred
drept, adevărat: cetce crede adevărat (în materie de credinţă), în opoziţie cu
stspoSoţo;, dela sÎspwţSoxs(o=cred altfel; celce crede altfel, necorăspunzător
adevărului.4
Cuvântul ortodox (ortodoxie) nu-I întâlnim în sf. Scriptură, noţiunea sa însă e biblică.
Căci creştinismul — religia prin excelenţă — întemeiat de însuşi Fiul lui Dumnezeu,
evident, a adus oameni or adevărul religios, întreg şi autentic. Apariţia sa nra
însemnat însă şi dispariţia necredinţa şi credinţii rătăcite. Mai mult, chiar în
creştinism au apărut rătăciri religioase. Căci unii creştini, dintre iudei şi păgâni,
aduseră cu sine, în creştinism, şi oarecare zestre din fostele lor credinţe şi păreri,
anumite
1 H. Mulerf: Konfessionskunde, 19/7, pscr. 70.
- I. MihSleescu: Compendiu de Teologie simbolică", pag. 51.
3 !. Mihelc'iscu: op. c. peg. 30.
4 S. Zar.kov: Das ori. Chrisfentum des Oricns. Berlin 1928, pag. 51.
9
 REVISTA TEOLOGICA
mentalităţi şi apucături, pe care încercau să le aplice reve- laţiuniî şi învăţăturii creştine,
interpretând adevărurile creştine în sensui unor concepţii iudce şi păgâne. Şi de
fapt, în Noul Testament aflăm cuvântul αίρεις semnificând abaterea dela adevărul
religios.
Prin urmare era firesc să se formeze anumiţi termini, etimologic chiar înrudiţi oarecum,
pentru exprimarea noţiunii de adevăr şi de neadevăr religios. Şi termenii aceştia,
cu înţelesul lor specific, s’au format, natural, în strânsă legătură cu cele cuprinse în
si. Scriptură.
Mântuitorul, care venise pe pământ să mărturisească adevărul spune că El este ή doc;
v.%1 ή άλήθΐί,α xv.i ή ζωή (Ιο. 14, 6); şi iot ceîce este din adevăr, ascultă glasul Său
(io. 18, 37). Prin urmare cine-i urmează este όρθοτο μων τον λόγον ΐής άληθείας
(2 Tim. 2, 15), şi adevărata învăţătură - ά-οσ-ολιχη όρδοτομία (Euseb. 1st. bis. 4, 3),
ceeace mai târziu s’a numit όρΰοδοξία. ÎP. epoca postapostolică s’a format apoi de
timpuriu un κανών ΐή; zhjikix;, regula vcritatis; iar ceeace se abătea dela această,
regulă, s’a numit întâiu erezie, iar mai târziu -χζροδοξίοί prin care nu se înţelege
altceva decât ούκ opiloKoSstv τ:ρ6ς rig âAîjîtsixv "oO ευαγγελίου (Gal. 2, 14). Şi
heiero- didascăiia este o numire foarte înrudită cu heterodoxia. Aceasta
înseamnă ia Plato o părere nu numai deosebită, ci şi rătăcită, de viaţă dela linia
adevărului. Deci έκρόδοξος = ceîce cultivă păreri rătăcite, greşite. Totuşi
semnificarea adevărului şi neadevărului creştin, in primele timpuri ale Bisericii
nu era expres legată de termenii: ortodox şi eterodox. Când însă Biserica creştină
şi-a consolidat situaţia, a fixat cuprinsul iradiţiunii apostolic, şi a precizat că
adevăr trebue considerat numai ceeace şi-a găsit expresiunea normativă în în-
văţătura Bisericii (principiul formal al credinţă creştine), a început şi circulaţia
termenilor amintiţi, însemnând ortodox toi ce-î în concordanţă cu învăţătura
Bisericii, iar eterodox tot ce se abate dela ea. Noţiunea ortodoxiei presupune
astfel totdeauna existenţa unei autorităţi infailibile în materie de credinţă.
Cuvântul îl găsim la Eusebie, Atanasie, pe care Epiianie îl numeşte părintele
ortodoxiei, la Ieronim ş. a. Isidor din Hispolis spune: orthodoxus est recte
credens et ut credit recte vivens. (Origines 7, 14).1
1 Henog: Real-EncykJopedie 10, 716.
10
REVISTA TEOLOGICA
Iar fiindcă în vâltoarea luptelor şi discuţiilor pentru adevărata credinţă Biserica
creştină se vedea mereu silită să expună, documenteze şi apere ceeace
corespundea şi făcea parte din învăţătura sa, adecă era ortodox, e început după
sec. iV, şi îndeosebi Biserica din răsărit, să se şi numească ortodoxă, iar când
după înfrângerea iconoclaştilor, faţă de cari Biserica din răsărit se provoca mereu
Ia vechimea şi ortodoxia sa, s’a aşezat în anul 842 εορτή της ορί^ος-α;, numirea
de „Biserică ortodoxă", — pentru cea răsăriteană, — a devenit generală şi de
predilecţie, rămânând până astăzi ca o numire dată de ea însăşi, şi însemnând:
Biserica dreptcredincioasă sau dreptslăvitoare, posesoare şi prcpovăduitoarea
adevăratei credinţi creşîine.
Ortodoxă numise credinţa ei acu Ivan Damaschinuî, căci lucrarea sa, care face epoca în
istoria ştiin|ii dogmatice, e întitulată: Έκθεσι; τη; άρίΐοδίςου πίστϊως. Exemplul
său îl urmează Eutimie Zigabenul (sec. XI!) cu: 11 «νοπλία δογματική τη;
ίριϊοδόξ&υ τϊίστίως, Niceta Choniatuî (secolul Xili) cu: *■)■/]σαυρίς ϊρθοδοςίας
ş. a. Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă, care şi-a primit caracterul de
carie simbolică & întregii Biserici de răsărit, e numită tot ortodoxă. Astăzi deci
cuvântul ortodox e deplin încetăţenit pentru numirea Bisericii şi credinţă
noastre.
Prin urmare, numele cel mai potrivit pentru Biserica noastră este: Biserica ortodoxa de
răsărit. Şi de fapt ea se şi numeşte astăzi aşa. Numirea „Biserică răsăriteană" nu-i
destul de precisă, fiindcă mulţi, mai ales apuseni; numără aci şi bisericile
eîerodoxe (armeană, iacobită, copiică, abesinică, maromtă, nestorîană şi biserica
creşiiniior fomifi). Ori acestea nici decum nu pot fi puse, din punct de vedere
dogmatic, pe aceeaş treaptă cu a noastră. Iar numirea simplă „ortodoxă", poate
produce confuzie, fiindcă şi fracţiuni protestante se numesc: biserică ortodoxă.
ii
Prin creştinism apusean, am spus, se înţelege în general papismul şi protestantismul,
cu toate nuanţele, fracţiunile şi sectele lor. Dar pe lângă acest nume, al cărui sens
s’a arătat mai sus, fiecare din aceste confesiuni mai poartă si altele. De altfel
papismul însuşi nu-şi dă numele
11
REVISTA TEOLOGICA
de biserică apuseană, socotind că primind în titulatura sa şi un termen de cuprins
geografic, şi-ar ştirbi oarecum universalitatea (catolicitatea) sa, pe care pune
atâta preţ.
Papism (confesiune, biserică papală, papistaşă) e numele întrebuinţat de ortodocşi şi
protestanţi, nu însă de înşişi supuşii papei. Aceştia-1 refuză, chiar cu indignare,
deşi exprimă în modul cel mai potrivit credinţa mărturisită de ei. Doar credinţa
în primatul şi infailibilitatea papei are însemnătate cardinală. Istoricul papistaş
Pichier scrie: „El (papa) este Melchisedec (preot şi rege), şi precum Moisi se
numeşte Dumnezeul iui Faraon, aşa este şi papa Dumnezeul împăratului...
Fiecare papă are pe pământ toată puterea, pe care a avut*o Hristos ca om
adevărat. Precum Adam a fost făcut după chipul Iui Dumnezeu, aşa esie şi papa
făcui după chipul lui Hristos şi reprezintă pe Hristos pe pământ. Aşa că papa nu
esie un om simplu, ci un Dumnezeu. Ori unde este papa, acolo esie biserica
Romei şi scaunul apostolic; papa esie succesorul lui Petru, nu biserica. In raport
cu Biserica, papa este iarăşi Adam şi biserica este Eva cea formată din el...
Puterea papală esie fără număr, fără cumpănă şi fără măsură.1 Comentariul e de
prisos. Dar e firesc ca ceice se supun papei să poarte şi un nume derivat din
cuvântul papă, adecă papistaşi, papism, confesiune papală. Se mai numeşte
biserica papală, cum s’a spus mai sus, şi latină, după limba întrebuinţată în cult,
şi romană, după oraşul Roma, sediul papalităţii. Odinioară însemna: biserică
romană, numai cea din oraşul şi eparhia Romei. Dar aceasta octroindu*şi
supremaţia asupra îniregii biserici apusene, îşi impusese şi numele. Astăzi,
fireşte, altul este elementul determinant el sensului acestui nume: Roma e
„catedra Petri". Doar apostolul Peiru trăeşte şi. azi prin papa dela Roma.
Numele pe care înşişi papistaşii îl dau confesiunii lor este cel de „catolică" sau şi
„romano-catolici". „Catolicism" este numirea pompoasă ce-i place bisericii
romane să şi-l dea/ e titlul ei de onoare.3 De altfel în acest nume se şi
1 Pichier: „Gescliichte der KirchI. Trennung". 1 Bd. pag. 243 - 247 cf „Sludiu despre ierarhia şi insiifu|funea
sinodală". Buc. 1883, psg, 39—41.
z]. Mihalcescu: op, c. 50.
3 K. Algermissen: Konfessionskurtde. 1930, pag. 88.
12
REVISTA TEOLOGICA
exprimă adevăratul spirit ce-o însufleţeşte, pretenţia ei propriu zisă: lumea întreagă
trebue să fie a ei. Ea ar fi adevărata biserică, ea cuprinde pe toţi creştinii, căci ori-
cine voeşte să fie creştin adevărat, trebue să facă parte din ea. Şi având această
concepţie, evident, ţine să se infiltreze pretutindeni, indiferent de corespund
mijloacele întrebuinţate cu spiritul doctrinei propovăduite de Mântuitorul lumii,
sau sunt în frapantă opoziţie cu el şi direct condamnabile. Nu aceasta importă, ci
câştigul înregistrat. Pentru acest motiv, confesiunea papală e cea agresivă, prin
excelenţă.1
Azi prin „catolicism" se înţelege, în general, aceea formă bisericească a creştinismului,
care s’a desvoltat tn Apusul latin sub stăpânirea spirituală — uneori şi politică —
a papilor din Roma, consolidându-se apoi deplin prin sinodul dela Trient. Dar
„catolică" este titlul pe care-1 pretinde fiecare confesiune şi sectă chiar, în
creştinism.1 2 Să vedem deci, care-i sensul adevărat al acestui cuvânt, şi potrivirea
sau nepotrivirea sa cu ceeace înţeleg azi papistaşii prin el.
Şi acest cuvânt e de origine greacă: (τό) καθ’δλου = potrivit întregului, conform totului,
în întregime. La Aristotel T6 καθόλου înseamnă ceeace este în general, cumun, în
opoziţie cu T6 καθ’Ικαστοϋ, ceeace există ca fenomen particular.3 In sfânta
Scriptură nu întâlnim cuvântul catolic, ci numai semnificaţia lui. Acum
profeţiile Vechiului Testament vestesc doar cu privire la împărăţia mesianică
intrarea tuturor popoarelor şi naţiunilor în Ierusalimul sfânt. Iar în Noul Te-
stament Mântuitorul se roagă pentru toţi oamenii şi irimite pe apostolii Săi la
toate popoarele.
In Biserica creştină s’a făcui încetăţenirea cuvântului catolic, sub presiunea ereziilor şi
comunităţilor separatiste, care se desfăcuseră de ea şi, întemeind biserici aparte,
luptau împotriva ei. împotriva acestora s’a începui a se preciza, şi preda
nefalsificat, acea formă a creştinismului, care era universal (καθ’δλου)
recunoscută că provine dela apostoli, şl deci e în posesia adevărului creştin,
integral şi autentic.
1 Kattenbusch op. c, 76.
2 I. Mihălcescu: op. c. ‘iO.
3 S. Bulgakov: .Ortodoxia' Sibiu, 1933 trad, de N. Grosu pag. 76—77. S. Bulgacov: .Conştiinţa de sine a bisericii',
frad. O. Bucevschi: .Misionarul' 2/1932,
13
RE\71STA TEOLOGICA
Această formă a creştinismului a fost numită catolică. Asitel prin biserica cea catolică
se înţelege primordial aceea, care ţine în întregime îa tradiţia apostolică, este
conformă întregului adevăr creştin, şi în consecinţă e destinată să se răs-
pândească peste întreg pământul, e universală.
Pentru prima dată se întâlneşte cuvântul catolic ia sfântul lgnatie: „Unde apare
episcopul, acolo să fie şi mulţimea, precum unde-i Işus Hrislos, acolo este şi
biserica cea catolică" (Scriere 8). In fragmentul Muratori (jumătatea a 2 a
secolului 11), la fixarea canonului se subliniază autoritatea bisericii catolice, —
De acum primeşte întrebuinţarea generală în Roma, Asia mică, Palestina,
Alexandria. Oficial apare pentru prima dată în liturgia numită apostolică.1 iar
dela jumătatea secolului IV e introdus în simboalele din bisericile Răsăritului,
Se află şi în simbolul N. C., cel recunoscut de toate confesiunile creştine, afară
de unitari.1 indicând una dintre cele patru însuşiri, care formează caracterele
esenţiale ale bisericii Iui Hristos/ adecă universalitatea ei.
Dar universalitatea Bisericii creştine exprimată prin terminal „catolică", poate fi
privita sub două aspecte: calitativ şi cantitativ. Biserica noastră pune accentul în
primul rând pe aspectul calitativ, pe credinţa adevărată creştină, şi apoi pe cel
cantitativ. Ea ştie bine ce păstrând şi propovăduind adevărul creştin, întreg şl
nefaisîficat, aşa cum i l-au predat Mântuitorul şi apostolii Săi, el se va impune,
prin forţa sa intrinsecă, lumii întregi. Adevărul trebue să învingă totdeauna,
când e adus ia cunoştinţă. Şi numai Biserica noastră propovădueşie pretutindeni
adevărata învăţătură creştină.
In papism însă catolicitatea e prinsă după aspectul cantitativ, spaţial, geografic.
Expansiunea exterioară este lucrul principal, şi nu felul credinţa propovăduite.
Nu adevărata credinţă are importanţă, ci tendinţa de dominaţie. Şi apoi biserica
papală nici n’a păstrat învăţătura Mântuitorului în formă autentică, ci a
faisificat-o prin introducerea unei serii de inovaţiuni, care nicidecum nu pol fi
justificate în lumina revelaţiunii divine. învăţătura ei de azi nu-i con-
1 Wetzer u. While’s, Klrehenlexleoi!, v, 7 p. 5??.
2 I. Mihălcescu: op. c. pg. 34.
8 I, Mihălcescu: Dogme soterlologică, pag. 79.
14
REVISTA TEOLOGICA
formă cu tradiţia apostolică, nu-i faţă de ea xa&’SXcu, nu-i catolică. In acest sens numai
Biserica noastră e catolică.
Astăzi în numele „catolică" pe care şi-l dă confesiunea papală n’a rămas decât o ştearsă
umbră din catoliciiatea Bisericii primare, cu care însă se identifică Biserica
ortodoxă.
Iii
Din creştinismul apusean face parte şi protestantismul. Prin acest nume se înţelege
mulţimea comunităţilor religioase, care-şi au origina în reformaţia religioasă din
sec. XVI şi Ia care aproape numai numele poate fi socotit comun, căci învăţătura
li-i foarte diferită.
Cuvântul derivă dela latinescul protestări. Aceasta înseamnă în primul rând, spune
protestantul Muieri,1 nu a protesta, ci a mărturisi, a declara solemn. Dar
declaraţia făcută în 1529 la dieta din Spiro de aderenţii lui Luther, era o ridicare
împotriva violentării conştiinţii lor de către pa- pistaşi, era un protest. în
consecinţă ceice au ridicat acest protest au fost numiţi de adversarii lor
protestanţi, fireşte cu înţeles pejorativ, pe când ei înşişi au acceptai numele ca un
titlu de onoare. Aceasia-i origina istorică a cuvântului protestant.
Protestanţii se mai numesc şi evanghelici, Prin acest nume voesc ei să exprime pe
lângă încrederea deplină că se află pe drumul adevărat al creştinismului, şi
intenţie de a exercita o permanentă autocritică, ceeace înseamnă că nu se
provoacă atât la faptul ca sunt în posesia adevărului creştin, cât mai ales Ia
cunoaşterea izvorului acestui adevăr — la Evanghelie. Numele evanghelic, spun
protestanţii, arată norma, singura normă valabilă pentru tot ce-î comprimat în
noţiunea „creştinism". Evanghelia e de partea lor/ De altfel numele acesta,
întrebuinţat la început alături de celalalt (protestant), a mai ieşit din uz, de când
lutheranii (aderenţii lui Luther) şi reformaţii (aderenţii lui Zwingli şi Calvin)
s’au consolidat tot mai mult în comunităţi religioase deosebite sub raportul
învăţăturii lor. Căci fiind revendicai de fiecare grupă, producea confuzie. Din
sec, XIX se întrebuinţează iarăşi, pentru numirea comunităţilor luterane şi
1 Mulert op. c. pag. 385.
2 Katlenbusch op. c. pag. 75-76.
15
REVISTA TEOLOGICA
reformate, care, trecând peste deosebirile lor confesionale, se unesc, formând diferite
asociaţii. Deci revine aproape la vechiul său înţeles.
Iar fiindcă Martin Luther a pornit mişcarea religioasă din sec. XVI împotriva
papismului, este natural ca aderenţii săi să se fi numit după dânsul şi luterani.
Termenul acesta îl întrebuinţează în acest sens acum la 1519, Eck, adversarul
înverşunat al proiestatorilor, şi apoi papa Adrian IV. Luther însuşi îl respingea.
Totuşi prin cearta cu bisericile reformate din Elveţia, care se ataşaseră
principiilor doctrinare ale lui Calvin, şi în opoziţie cu şcoala lui Melanchton,
numele de „biserică luterană", începând cu sec. XVII, a devenit stabil pentru
bisericile desvoltate din reformaţia germană, cari vedeau în mărturisirea
augsburgică, cea „neschimbată" şi în articolele şmalcaldice ale Iui Luther, ex-
presia adevăratei învăţături evanghelice. — După Katten- busch, toţi protestanţii
ar trebui să se numească numai luterani, fiind numele cel mai glorios ce şi-I pot
ei da, căci derivă dela marele Luther, personalitate istoric controlabilă, opusă lui
Petru cel „roman", imposibil de controlat.
în protestantism există şi „biserica reformata", din care fac parte aderenţii direcţiunii
impregnate protestantismului de Zwingli şi Calvin, mai severi decât Luther în
restabilirea (?) creştinismului denaturat de papism. La început „biserica
reformată" nu însemna una deosebită de cea „luterană". „Cartea Concordiei"
(carte simbolică a luteranilor) vorbeşte de biserica reformată, înţelegând pe cea
luterană. Totuşi din sec. XVII s’a încetăţenit ca nume deosebit pentru Zwin-
gliani şi Calvini, mai întâiu în afară de hotarele Germaniei, şi apoi aci. II
întâlnim în acest sens în pacea vestfalică.1
In ordinea dogmatică protestanţii s’au îndepărtat enorm de adevărata învăţătură
creştină. Multe învăţături şi practici de ale lor aproape n’au nimic comun cu
adevărul creştin autentic. Lucru firesc, fiindcă au respins sf. Tradiţie şi n’au
ierarhie bisericească.
Numărul „bisericuţelor" în protestantism e foarte mare şi fiecare poartă un nume
distinctiv, prin care ar voi cumva să-şi scoată în evidenţă natura sa şi raţiunea de
a fi.
Prof. Dr. O, BUCEVSCHI
1 Mnlert, o. c. pag, 386.
16
 UN OM ŞI-O EPOCĂ FRĂMÂNTATĂ:
ARTHUR DREWS
De GRIGOR1E T. MARCU

O scurtă notiţă dintr’o revistă germană (Die Christliche Welt, XLIX, Nr. 15) vestea
de curând că profesorul Dr. Arthur Drews nu mai sălăşlueşte printre cei vii, ci
s’a muiat în lăcaşurile morţilor. Atât. O simplă menţiune, la rubrica unei reviste
bisericeşti, unde, într’un pomelnic comun, se arată de două-ori pe lună
răposaţii mai mari şi mai mici. fără nici un comentar. Pe care dispariţia acestui
om, cu un nume atât de sgomotos, îl merita desigur, dacă nu dela prieteni, cei
puţin dela duşmani. A fost un semn, care-şi are tâlcut său. Tâlc ce nu va putea ti
desminţit nici decum de alte eventuale menţiuni publicate aiurea şi neîntâlnite
încă de noi.
Dispariţia acestui aprig duşman al creştinismului, în forma în care-1 avem şi ne
împărtăşim de binefacerile lui duhovniceşti noi oamenii veacului al
douăzecilea, aduce aminte de una din cele mai pline de însemnătate perioade
de o înverşunată luptă ştiinţifică în jurul personalităţii istorice a Domnului şi
Mântuitorului nostru Isus Hristos. Şi una şi cealaltă — şi omul, cu opera sa şi
epoca lui — vom căuta să le rememorăm în aceste pagini, încredinţaţi fiind că
gândurile cu cari ne apropiem de groapa proaspăt deschisă să primească trupul
neînsufleţit al lui Arthur Drews, nu vor fi lipsite de oarecare folos duhovnicesc
pentru multe din inimile ce se clatină sub povara problemelor ce le pune
vremea noastră.
Arthur Drews n’a fost teolog. Nici n’a încercat niciodată să pretindă pentru sine o
asemenea onoare pe care nu arăta cu nici un prilej a o socoti ca atare.
Dimpotrivă, afirmă el însuşi, că nu e teolog (Nichttheologe: Die Cri- stusmythe
I, Jena, 1909, p. X). Arthur Drews a fost filosof şi anume, mai puţin filosof şi
mai mult profesor de filosofie. Până aproape de moarte a profesat la catedra de
filosofie
i
17
 REVISTA TEOLOGICA
a Şcoaiei politehnice din Karlsruhe, unde şi-a şi dat obştescul sfârşit. Catedra şi
calitatea de profesor universitar şi-e justificat-o şi onorat-o cu numeroase lucrări
de filosofie. Am spus numai „numeroase" şi nu şi „valoroase", din două motive:
ca teolog, nu mă pot erija în postura de judecător a! operei filosofice a unui
profesor cu un nume atât de ilustru; şi, în al doilea rând, această lăture a
activităţii cărturăreşti a lui A. Drews nu intră decât tangenţial în articolul nostru.
Iată, indicate cât mai sumar, principalele lucrări de filosofie (în ordinea apariţiei
lor): 1. Die deutsche Spekulation seit Kant, mit besonderer Riicksicht auf das
Wesen des Absoluten und die Personiichkeii Gottes. 2 voi. Leipzig, 1893; 2.
Kants Naturphilosophie als Grundkge seines Systems, Berlin, 1894 ; 3. Das Ich
als Grundproblem der Metaphysik, Tubingen, 1897 ; 4. Der Ideengehalt von R.
Wagners „Ring des Nibelungen", Leipzig, 1898; 5. Schellings Miinchener
Vorlesungen, Leipzig, 1903; 6. Mtzsches Philosophîe, Heidelberg, 1904; 7.
HegelsReligionsphilosophie, Leipzig-iena, 1905; 8. Eduard von Hartmanns
philosophi- sches System im Grundriss, 2 Ausgabe, Heidelberg, 1906;
9. Das Lebenswerk Eduard von Hartmanns, Leipzig, 1907 ^
10. Plotîn und der Untergang der Antiken Weltauschammg, jena, 1907; 11. Die
Philosophîe im ersten, zweiten und letzten Drittel des 19 Iahrhunderts, trei
cărţulii de sine stătătoare publicate în cunoscuta colecţie Gosehen, tn anii 1912,
1913 şi 1920; 12. Geschichie des Monismus im Altertum, Heidelberg, 1913; 13.
Einfxihrung in die Philosophîe, Berlin, 1921; 14. Die Philosophîe der Gegenwar!
und die Philosophîe des Auslandes, colecţia Gosehen, 1922; 15. Metaphysik und
Anthroposophie in ihrer Stellung zur Er- kenntnis des Uebersinnlichen, Berlin,
1922; 16. Psychoîogie des Unbewussten, Berlin, 1924; 17. Lehrbuch der Logik,
Berlin, 1928; 18. Der ideengehalt von R. Wagners drama- tischen Dichtungen im
Zusammenhang mit seinem Leben und seiner Weltanschauung (cu un adaos:
Nietzsche und Wagner), 1931; 19. R. Wagners „Parsifal" und das Chri- stentum,
Mainz, 1933. Aceasta din urmă o puteam categorisi tot atât de bine la cealaltă
lăture a activităţii cărturăreşti a lui Drews, laiure căruia nu-i vom spune
teologică,, fiindcă nu e teologie, ci filosofie religioasă.
18
REVISTA TEOLOGICA
Dacă activitatea desfăşurată în prima direcţie e apreciabilă, în cea de-a doua avem
impresia că a pus toată pasiunea sufletului său răvăşit de un neastâmpăr ciudat,
interpretat de mulţi — de Arthur Drews în primul rând — ca o luptă titanică
pentru aflarea adevărului absolut, a adevărului ultim. Frumos ideal! Păcat că
uriaşa sa putere de muncă a pornii la cucerirea lui înlăturând cu o agresivă
violenţa tot ce-au zidit veacurile în această direcţie, până la el. Negaţia totală
căreia i-a slujit cu ° desinvo’itură impresionantă, l-a împins, la un moment dat,
în faţa întrebării care a arătat multora din semenii săi întru gândire, că se găsesc
tocmai la ceealaltă extremă a căii care duce la progres: Ce pui în loc?... dacă
dărâmi tot ce întâlneşti în calea ta? I-a fost dat lui Arthur Drews, la adânci
bătrâneţe, prilejul rar de-a putea înfrunta încă odată pe Dumnezeul creştinilor.
Religia nouă germană, care şi-a găsit atâţia profeţi oficiali şi neoficiali, avea să-ΐ
acorde şi lui, în angrenajul ei, barem prerogativele unui apostol din cei pe cart
i-a hulii cu atâta tenace ură. Aşa încât bălrânul a putut să moară liniştit (poate!)
şi consecvent cu atitudinea ce a avut-o faţă de creştinism, o viaţă întreagă. A
fost scutit de umilinţa — măreaţa, tămăduitoarea umilinţă — a atâtora dintre
înaintaşii săi, cari pe patul morţii, cu mână tremurândă ca aceea a unor martiri,
au iscălit mărturisirea de credinţă în blândul Nezarinean, ca înlr’un Dumnezeu,
şi au chemat pe preotul hulit atâta de ei să-i deslege şi să le descuie uşa unei se-
nine treceri în lumea în care nimeni nu se poate mute neîmpăcat cu Dătătorul
vieţii.
*

Deceniul care deschide veacul nostru — întâiul deceniu at veacului al douăzecilea —

a fost zguduit adânc, cum aminteam, de lupte înverşunate în jurul istoricităţii
persoanei Mântuitorului. Aceste lupte au egalat — şi se pare că au şi depăşit —
în violenţă, vremea acelei celebre bombe a lui David Friederich Strauss „Das
Leben jesu" (1835—1836) şi a frământărilor ce i-au urmat. S’a scris, într’un
deceniu, pentru şi contra, dintr’o tabără şi din ceealaltă, mal mu\\ decât într'o
suta de ani în vremuri normale. Nu era o noutate — pentru Cermania, pentru
protestantism. Cazuri de precedenţă sunt multe. Am pomenit şi noi, aci, unul.
O
2*
19
REVISTA TEOLOGICA
idee coreciă despre bogăţia de nume şl condee ce s’au încrucişat, în această
încăierare, ca tot atâtea săbii ascuţite şi prea adeseori veninoase, se poate face
numai răsfoind vre una din numeroasele lucrări consacrate şi acestei lupte
ştiinţifice — cum e cea a Iui L. CI. Fillion „L’existence hisiorique de Jesus et le
rationalisme contemporain" (Paris, 1909) sau „Les etapes du rationalisme dans
ses attaques contre la Vie de Jesus-Christ" (Paris, 1911) a aceluiaş autor — sau
una dedicată numai acestui deceniu, cum e articolul lui Hans Windisch „Jesus-
Christus" (Leben Jesu), din Realencyklopădie fiir protestantische Theologie
und Kirche, tom XXIII, 674—684, Leipzig, 1913 (publicat ca întregire la articolul
cu acelaş titlu, din aceeaş enciclopedie, tom IX, pag. 1—43, Leipzig, 1901;
semnai de Zockler). In acest articol, Hans Windisch umple aproape două pagini
(678—679) mari, tipărite cu caractere petit, numai cu titlurile cărţilor ce s’au
scris în toiul acestei dispute ştiinţifice, adică între anii 1900—1912. Iar când
încearcă să se achite de sarcina de a complecta articolul pomenit ai lui Zockler,
ca să aducă Ia curent, la zi, enciclopedia numită, savantul profesor nu ezită o
clipă să pună în fruntea textului său titlul acesta: Zum Kampf urn die
Christusmythe.
Intr’adevăr, nici nu putea refera despre altceva, de- vremece primul deceniu al
veacului nostru a fost în întregime ocupat cu această dispută, în care numele lui
A. Drews nu e deloc unul din cele mai şterse.
Dintre reprezentanţii Mitului lui Hristos — Die Ver- treter der Christusmythe, cum îi
place lui H. Windisch să-i numească — câteva nume trebuesc reţinute. Toate, nu
e cu putinţă. Căci dând o prea mare extensiune referatului nostru asupra acestei
perioade epocale, am lungi peste măsură articolul acesta.
Tăiem întâi, la răboj, numele americanului W. B. Smith, ale cărui lucrări tipărite în
limba germană (Der vorchrist- liche Jesus, 1906, ed. II lena, 1911 şi Ecce Deus,
Die ur- christliche Lehre des rein gottlichen Jesus, Jena, 1911), pun cu o violenţă
puţin obicinuită problema mitului lui Hristos. Clişeele sunt cam aceleaşi, la toţi
„miticii" cu cari ne întâlnim în această perioadă: Isus n’a existat sau, dacă a
existat, personalitatea lui istorică a fost desfigurată de pie
20
REVISTA TEOLOGICA
tatea primelor veacuri creştine, prin împrumuturi din mitologia popoarelor asiatice
(păgâne) cu veche cultură. Atributele pe cari le avea cutare zeu păgân, au fost
proiectate asupra unui personagiu imaginar sau, în cel mai bun caz, asupra mult
prea modestului Isus din Nazareth, pe care l-au făcut Fiul Iui Dumnezeu, fără
voia şi poate fără ştiinţa lui. Pe aceeaş linie de luptă se află Robertson (Die
Evanghe- iienmythen, Jena, 1910), S. Lublinski (Der urchristliche Erd- kreis und
sein Mythos, I: Die Entstehung des Christeniums aus der antiker Kultur; II: Das
werdende Dogma vom Leben Jesu, Jena, 1910), F. Steudel (Zum Kampf um die
Christus- mythe, Jena, 1910; Wir Gelehrten vom Fach., Frankfurt, 1910; Hat
Jesus gelebt? Berlin şi Leipzig 1910), Max Mau- renbrecher (Von Nazareth nach
Golgotha, Schoneberg, 1909; Christusmythen, Neue Rundschau, 1911, 1497—
1510), Karl Kautsky, binecunoscutul doctrinar marxist (Der llrsprung des
Christentums, 1908; Jesus der Rebel! în Neue Zeit 28, pag. 13—17 şi 44—52),
pastorul din Bremen A. Kelthoff (Das Christusproblem, Grundiinien zu einer
Sozialtheologie, ed. II Jena, 1903; Die Entstehung des Christentum, Neue
Beitrage zum Christusproblem, Leipzig, 1904; Was wissen wir vom Jesus ? Eine
Abrechnung mit Professor D. Bousset in Gottingen, Schmargendorf, 1904) şi P.
Jensen (Das Giigameschepos in der Weltliteratur, I: Die Ursprunge der aitest.
Patriarchen-Prophetf n ■— und Befreiers — Sage und der neutest. Jesussage,
Strassburg, 1905; Moses, Jesus, Pa- uius, Drei Varianten des babylonischen
Gottmenschen Gil- gamesch, ed. II, Frankfurt, 1909; Hat der Jesu der Even-
ghelien wirklich gelebt? Frankfurt, 1910), Jensen, pretinde a i fi reuşit să
identifice în Epopeea lui Ghîlgameş (o avem tradusă în româneşte), nu mai
puţin de 30 personagii din Vechiul şi Noul Testament. De unde concluzia: Sf.
Scriptură e o contrafacere după mitologii păgâne, iar patriarhii şi profeţii V. T.
ca şi Isus, n’au existat, sunt pure mituri, in sfârşit, ultimul dar nu cel din urmă.
In Martie, 1909, la Karlsruhe, Arthur Drews iscălea Vorwortul (prefaţa) cărţii care
avea să facă şi ea sensaţie : Die Chrîstusmyfhe. Ea a văzut lumina zilei în acelaş
an, la Jena — acest microscopic centru universitar care par’că se angajase să
servească drept gură de tun pe care aveau să
21
K h V I S l A IHOLOCHCA
se scurgă în lumea germană şi chiar mai departe, cele mai multe din cărţile de acest
gen, tipărite în această perioadă ■— în editura lui Eugen Diederichs.
Ce aduce nou cartea iui Drews ? Aproape nimic, considerând faptul că aceeaş
problema a fost bătucită de mulţi alţii, înaintea lui. Maniera de a o expune pare
totuşi să o distingă puţin faţă de înaintaşele sale. N'are stilul de diamant cu care
ne obicinuise un Ernest Renan de pildă, dar din violenţa limbajului, care o să se
aecentuieze până la ascuţime de pamflet dupăce adversarii mitului au să-l în-
colţească între condeeie lor, transpiră temperamentul unui om fanatic şi
impulsiv. Tot ce va scrie de-acum înainte, va purta această caracteristică. Şi doza
de ironie, la început aproape insesizabilă, va creşte pe măsură ce jocul pri-
mejdios în care sa angajase, îşi acceleră ritmul. Tributar dda început înaintaşilor
şi contimporanilor săi —■ mai ales lui W. B. Smith pentru care avea să păstreze
speciale atenţiuni — Arthur Drews, după părerea noasiră, n’a fost mal muli
decât o filială care avea să primească şi să răspândească mai departe articolele
de sensaţie furnizate de autorii pomeniţi. De această sarcină s’a achitat cu o pa-
siune pe care nu vom înceta să i*o subliniem şi cu o cre- dincioşie, cu un
devotament ce nu î-a părăsit până la moarte.
Lucrarea pomenită e abia prima sa odraslă în acest gen. E abia un început. Un începui
conceput şi executat în stil mare. Arthur Drews a strigat tare, ca să se facă auzit,
ca să se impună. Nu ştim de-a izbutit să se impună. Ştim însă că vremea iui a
luat act că el există şi în această noua ipostază şi l-a onorat din destul cu
usturătoarele ei atenţiuni şi „omagii".
Deschidem „Mitul lui Hristos".
începe prin a ne arăta, în prefaţă, că nu face o treabă nouă. Au făcut acelaş lucru, în
Anglia, Iohn M. Robertson (Christianity and Mythology, 1900; A short history
of Christianity, 1902; Pagan Christs, studies in comparative hierology, Londra,
1903), în Franţa, E. Burnouf (La science des religions, ed. IV, 1883) şi Hochart
(Etudes d’histoire religieuse, 1890), iar în Germania, echipa pe care am arătat-o.
Societatea era numeroasă. A. Drews putea intra în rândurile ei fără teama de-a
se găsi singur pe-un front de luptă atât
22
REVISTA TEOLOGICA
de primejdios. Pe steagul său, îşi scrie convingerile cu cari porneşte la resbel: „atâta
timp cât un Isus istoric continuă să treacă drept o personalitate religioasă unică
în felul său şi un netrecător mijlocitor al credinţei, orice speranţă de desvoltare
şi adâncire a concepţiei religioase moderne e iluzorie. Sub călcâiul (el spune:
unter der Herr- schaft) unei religii a cărţii (Buchreligion) cum e creştinismul, nu
e posibilă o ştiinţă imparţială, nici o liberă desvoltare a gândirii, nici o cultură
adevărată... Din această pricină, este de-o covârşitoare importanţă — nu numai
ştiinţifică, ci şi practică, să se ştie dacă şi de-acum înainte noi vom mai finea
morţiş la credinţa în Scriptură sau nu“... (pag. XI).
Arie pe motive din Strauss (David Friedrich, nu lohann!)
Sigur că Drews va lupta contra acestei credinţe în „Scriptură" şi'n acel „Buchreligion"
care*i creştinismul. Cum ? Dărâmând pe Isus, cu uneltele pe cari — ce incon-
secvenţă ! — tot din nişte „Buchreîigionen" le va împrumuta. Şi epoca lui, prin
pene multe, cari-s tot atâtea nume distinse şi minţi iscusite, îi va spune şi lui ca
şi lui Strauss:
— Mersi!... dar nu ne trebue.
Am zis „epoca Iui" 1 Noi nu polemizăm cu morţii.
Cum procedează Drews la operaţiunea de dărâmare a lui isus ? Iată cum !
Captivitatea babilonică a Iudeilor (586—536 a. Chr.) n’a fost numai o jumăiate de veac
de robie, ci tot atâta 1imp de contact politic, economic şi religios cu lumea opre-
sorilor lor. Sub această din urmă influenţă au conceput ideea unui Mesia-Rege,
care se va naşte din sămânţa lui David, ca şi zeul persan Saoşiant din sămânţa
lui Zarat- huslra, şi-i va face stăpân peste toate popoarele lumii. La această
influenţă s’a adăugat cea elenistă, al cărei doctrinar e filosoful Filo din
Alexandria. Isus al nostru e dus apoi într’un mod destul de ingenios, în legătură
cu secta Essenîior, al căror cult era ţesut în jurul numelui „Isus" care înseamnă
în limba ebraică terapeut, vindecător, doftor. Essen ii se considerau drept o sectă
de vindecători (sufleteşti). După Isus sau după strămoşul acestuia, Iesse, s'au
numit şi ei lessei şi sunt înrudiţi cu secta iudaică a Nazareilor.
Referindu-se la cercetările lui Cheyne, Drews afirmă că o localitate cu numele Nazaret
nici nu exista pe timpul
23
REVISTA TEOLOGICA
Mântuitorului, ci o fost inventată mult mai târziu, ca să nu se facă de minciună
Evangheliile. întrucât — pretinde el — nazareu şi Isus la origine înseamnă
acelaş lucru, reiese că nu poate fi vorba de un om din Nazaret cum pretind
Evangheliile (pag. 23). Mai departe, arată că nici loan Botezătorul — pe care-1
face sectar esseian — nici alexandrinul Apollo, de cari vorbesc F. Ap. 18, 24, n'au
ştiut nimic despre un „Isus", un „Duh Sfânt", o viaţă pământească, o moarte şi o
înviere a acestui „Mântuitor" (p. 25). învierea Mântuitorului e iarăşi o legendă,
după el. Ea îi aduce aminte de zeii păgâni cari au pătimit, au murit şi au înviat,
din Babilon şi Asia: Thammuz, Mithra, Attis, Melkarlh şi Adonis, Zeus-ul
cretan şi egipteanul Osiris (pag. 26). Aceeaş judecată „nihilistă" o aplică Naşterii
şi Botezului Mântuitorului. Chiar simbolul sfintei Cruci — nu: crucea în sine —
după a sa părere e mult mai vechiu decât creştinismul (peg. 78), Epistolele
pauline n’au fost deloc cunoscute în primele veacuri creştine (părerea aceasta e
împrumutată dela W. B. Smith). Pentru sf. apostol Pavel, Isus nu-i o
personalitate istorică (pag. 89). De existenta lui Moise se’ndoeşte (pag. 88).
Existenţa istorică a sf. apostol Pavel e ea însăşi de tras la îndoială („selbst zu
bezweifeln" pag. 89). Pe de altă parte, îi aplică m muritorului apostol epitete ca
„epileptic", „vizionar" (în sens ironic; pag. 90). Mai târziu îi va spune, toi în
batjocură şi ca să placă generaţiei de astăzi, deia el de-acasă: „iudeul Paulus"
(Deutsche Religion, Munchen, 1935, pag. 5), iar economia mântuirii va fi
considerată drept o invenţiune a acestui „iudeu"; Taina sfintei Cuminecături o
vrăjitorie cu sânge (Blutzauber, loc. cit.). Şi aşa mai deparie... Fiindcă nu ne
putem întinde atâta cât poate am vrea, ca totuşi să ne facem o idee clară de felul
cum lucrează Drews, să luăm sfânta Scriptură şi pe măsură ce înaintăm cu
lectura, să spunem la fiecare problemă nouă sau nume nou ce-1 întâlnim în cale
un: asta nu-i aşa!... şi să’ncercăm să punem dela noi iot ce ne taie capul. Per-
sonal, găsesc că Drews, chiar atunci când citează un alt autor în sprijinul tezei
sale — şi asta, cum am mai spus, o face des! — citează şi interpretează în mod
tendenţios. Un exemplu: La pag. 93, dupăce afirmase mai înainte că pentru sf.
apostol Pavel Isus nu-i o personalitate istorică,
24
REVISTA TEOLOGICA
citează următoarele observaţiuni ale lui P. Wernle: „Dela Pavel noi aflăm cât se poate
de puţin asupra persoanei şi vieţii lui Isus. Chiar de s’ar fi pierdut epistolele
sale, noi n’am fi ştiut despre Isus mult mai puţin decât ştim astăzi" (Die Quellen
des Lebens Jesu, Religionsgesch. Volksbiicher, ed. II, pag 4). Noi adăugăm: nu
numai Wernle, ci chiar cei mai ortodocşi teologi protestanţi nu spun altfel in
această chestiune. Wernle, cum spune însuşi titlul cărţuliei sale, de vremece
vorbea despre izvoarele pentru viaţa lui Isus, trebuia să spună că sf. Pavel nu
furnizează prea multe date istorice despre Domnul şi Mântuitorul său. Nici nu
putea, devremece n’a fost părtaş la viaţa Sa pământească, Şi, în afară de aceasta,
scopul scripturilor sale a fost cu totul altul, li ştim! Cărţile Noului Testament se
complectează una pe alta, nu se neagă. Dela a postula cu Wernle cele citate până
Ia a îndrepta aceste spuse contra istoricităţii lui Isus, e un salt primejdios, care,
o vedem bine, l-a făcut pe Drews să ,,cadă în cap"!
Laolaltă cu celelalte, pe cari le-am arătat, cartea lui Drews, a stârnit, cum era firesc, o
dispută care a durat mai bine de un deceniu. îmi pare rău că spaţiul mă împie-
dică sa transcriu barem autori şi titlurile cărţilor cu cari au răspuns adversarii
mitului lui Hristos. Se găsesc ia Win- disch loc. cil. In orice caz, putem spune că
am făcut îrnbucu- ratoarea constatare de a afla că numărul celor cari au sărit în
apărarea istoricităţii lui Isus e mult mai mere decât al detractorilor şi
argumentele întrebuinţate de ei nu sunt lipsite nici de distincţie, nici de
valoare. Cine a biruit, a ară- tat'o timpul de abia două decenii, cari stau între noi
şi vremea aceea.
Considerată aparte, cartea lui Drews n’a făcut cine ştie ce sensaţie. Lumea s’a
obişnuit cu asemenea surprinze. Succesul ei de librărie, deasemenea, n’a fost,
cum s’ar putea crede, răsunător. Abia în 4924 s’a simţit nevoia să se scoală o
nouă ediţie. E drept că între timp a fost tradusă în englezeşte (1917) şi
franţuzeşte (1927). Desigur pentruca cei curioşi să poată lua cunoştinţă de ea, In
Hmba lor. Şi a mai fost tradusă în limba ruse, Moscova. 1923, adică după
răsboiu. Ei da, acolo, în Împrejurările de acum, poate face oarecari servicii
bolşevismului, în lupta lui ateistă.
REVISTA TEOLOGICA
îmi pare rău că n’am putinţa să mă informez dacă a fost tradusă din ordinul şi cu
banii stalului sovietic. 101“/,, siguranţă că aşa estet
De adversarii mitului lui Hristos na prea fost luată in serios. Din câte ştiu, numai
teologul liberal Iohannes Weiss i-a făcut onoarea unei analize mai amănunţite
(în: Jesus von Nazareth, Mithus oder Geschlchte? Tubingen, 1910), cu care prilej
s’a lămurit şi cu lucrările altor doi reprezentanţi ai „mitului", Kalthoff şi Jensen.
înţepăturile pe cari le-a primit din tabăra adversă, i-au făcut lui Drews, totuşi,
destui sânge rău. Doi ani mai târziu, când va scoate volumul al doilea din Die
Christusmythe (Die Zeugnisse fiir die Geschîchtlichkeit jesu, tine Antwort an
die Schrîft- gelehrten etc. Jena, Diederichs, 1911), se va amuza punându-i ca
motto cuvintele dela Luca 11, 52 şi va deschide paginile căriii cu o răfuială, în
care ironia dă mâna cu vulgaritatea.
Cu acest ai doilea volum, Artur Drews păşeşte un pas mai departe in cariera de
negator aî creştinismului pe care şi-o inaugurase cărturăreşte ia 1909. Pe o
întindere mult mai mare decât în primul volum (XXH+452 faţă de XlH-190
pagini), sapă de data aceasta mărturiile profane şi scrip- tutisticc despre
istoricifatea lui Isus. Mărturiile necreştine, iudaice şi romane — Filo şi lustus de
Tiberiada, losif Flavîu, Talmudul, PHniu şi Suetoniu şi chiar şi Tacitus — sunt
trecute pe rând prin filtrul negaţiilor lui. îndeosebi mărturiei Iui Tacitus (Anale
15, 44) îi acordă o atenţiune deosebită. Ii evidenţiază puterea de argumentare,
înşiră şi discută mărturiile pentru şi contra autenticităţii locului citat şi ispră-
veşte — în sfârşit! ■— prin a conclude că e susceptibil de mai multe interpretări.
Urmează la rând mărturiile paulinc pe cari, ca şi'n volumul I, nu le cruţă deloc. E
simptomatic faptul că dupăce abia desbătuse problema autenticităţii epistolelor
pauline (pag. 87—91) revine încă adată, într’un despărţământ aparte, asupra ei
(pag. 148—149), proclamând în cele din urmă — sigur! — neautenticitatea lor.
Inchee cu mărturiile sf. Evanghelii. Din complezenţă pentru W. B. Smith — sau
ca să dea mai multă greutate lucrării sale? — pune la sfârşitul cărţii un răspuns
al acestuia către teologul din tabăra adversă H. Weineî: 1st der vorchristliche
Jesus widerlegt? Şi ecest volum s’a bucurat de onoarea
26
REVISTA TEOLOGICA
anei traduceri în englezeşte şi apoi în ruseşte (Moscova, 1924).
După această aprigă canonadă, Drews se odihneşte scriind câteva lucrări mărunte în
domeniul filosofiei (sa se vadă lista lucrărilor de acest fel arătată la începutul
articolului), neuitând totuşi să mai dea la librărie, din când în când, şi câte una
din genul celălalt (Freie Religion, Ge- danken zur Weiter bildung und
Vertiefung der Religion fiir die Gottsucher unserer Tage, jena, 1917, ed. III, 1921;
Das Markusevangelium als Zeugnîs gegen die Geschichtlichkeit Jesu, Jena, 1921,
ed. II, 1928; Der Sternhimmel in der Dichtung und Religion der alten Volker und
des Christentums, Eine Einfiihrung in die Astralmythologie, Jena, 1923 ; Die
Entstehung des Chistentums aus dem Gnostizismus, Jena, 1924, trad, rusă 1930;
Die Leugnung der Geschichtlichkeit, Jesu in Vergangenheit und Gegenwart,
1926, trad, rusă 1930.
Din acestea, desigur că cea mai importantă — importantă prin noutatea el — e cartea
Die Marienmythe (Jena, Diederichs, 1928, 190 pag.). împotriva Mântuitorului a
scris până Ia saturaţie. Pe Sf. Apostol Pavel îl doborâse dc mult. Pe Sf. Apostol
Petru, deasemenea (Die Petruslegende, Ein Beitrag zur Mythologie des
Christentums, Frankfurt am Main, 1910; publicată întâiadată şi mult mai pe scurt,
ca adaos la Die Chrisiusmyte voi. 1 ediţia 1 pag. 168—175). Mai rămăsese
Preacurata Maică a lui Dumnezeu. Metoda e aceeaşi: în religiile păgâne ale
Orientului exista cu mult înainte de creştinism ideea unei Fecioare preacurate
care va naşte un Mântuitor. Şi concluzia, tot aşa: Fecioara Maria e un mit
Împrumutat din mitologia veche păgână. Mai tipăreşte după aceea câteva
conferinie de mai mică importanţă.
Se produce apoi marea schimbare de regim în Germania, c are pe cât de sănătoasă se
dovedeşte a fi în ordinea st rict politică a lucrurilor, pe atât de confuză şi du-
bioasă se arată în ordinea religioasă. După abia două decenii de relativă linişte
apare „Mythuse*ul Iui Alfred Rosenberg, se agită Arihur Dinier, generalul
Ludendorf intră şi el în horă, Contele Revenilow şi fostul misionar Hauer,
deasemenea. O nouă religie îşi proiectează răsăritul pe cerul acestei Germanii
care a cârtit mai des şi mai violent ca nici un alt colţ de pământ de sub soare
împotriva Creşti-
27
REVISTA TEOLOGICA
nismului şi a întemeietorului lui. Arthur Drews, acum bătrân, nu pulea să se ţină
departe de noua încăierare cere s’a ivit odată cu crepusculul vieţii Iui. Din
cuibul său dela Karlsruhe, moşneagul mai face o ultimă opintire. El predică
ereziile cunoscute. Şi în locul la ceeace a distrus în sufletul său şi poate al altora,
încearcă să zidească ceva nou. în Septemvrie, 1934 dă manuscrisul la tipar. In
1935, Deutsche Religion, Grundziige eines Gotîesglaubens im Geiste des
deutschen Idealismus (Miinchen, Heger-Verlag, ViII-f228 pag.), apare. O
închină simbolic „Der jungen deutschen Reformation. (Tinerei reformaţiuni
germane). Şi-i pune motto nişte cuvinte nu mai puţin simbolice, împrumutate
dela marele său înaintaş Ferdinand Christian Baur: „Acolo unde se dărâmă ceva
vechîu, totdeauna este de faţă ceva nou, care intră în locul aceluia. Nici nu s’ar
putea distruge nimic, dacă noutatea, fie ea chiar numai la primul început, în
devenire, n’ar fi aci şi n’ar fi lucrat îndelung la subminarea a ceeace a fost
valabil până acum... etc...“.
Cuvinte în cari au crezut Baur, Strauss şi ceice i-au urmat; cuvinte în cari crede şi
Drews până în ceasul morţiu Şi nimicirea pe care au visat-o ei toţi, nu mai vine.
S'a întors de tot atâtea ori asupra propriei lor opere.
Câteva luni mai târziu, bătrânul închise ochii.
Φ
Un ultim cuvânt asupra lui Drews. Şi cu aceasta încheiem.
In cursul lecturii câtorva din cărţile sale — anume acelea asupra cărora am stăruit mai
îndelung în articolul nostru, cari sunt yi cele mai importante — de repetateori
mi-am simţit gândul alunecând spre o întrebare cât se poate de firească: Ce l-a
îndemnat pe acest om să-şi pue uriaşa sa putere de muncă în slujba unei negaţii
care n’a rodit nimic, oridecâteori, deatungul istoriei, a fost pusă şi susţinută
brutal de atâtea nume celebre?
Mărturisesc sincer că soluţia educaţiei sale filosofice nu mă putea mulţumi. Nu era o
soluţie, nici un răspuns. Câtă vreme se ştie, cum foarte frumos stiliza acest
adevăr cineva, că ştiinţa şi religia sunt două chei la fel de autentice pentru a
descuia tainele (comorile) universului (Science et religion
28
REVISTA TEOLOGICA
sonf deux cleffs egallement authentiques pour ouvrir Ies tre- sors de l’univers). Am
luat seama, însă, la altceva. Qride- câteori are prilejul, Drews, în cărţile sale,
isbeşte făţiş în catolicismul roman. Prea adeseori, cetindu-1, ai impresia în multe
locuri, ca e târât peste voia lui, să abandoneze noţiunea generală „creştinism" şi
să-şi verse lava paiimei sale hulind catolicismul. Şi invers! Atribue
creştinismului păcate cari sunt, dacă sunt, ale romano-catolicismului. Aşa
bunăoară, în prefaţa volumului I al cărţii „Die Cristusmythe" (pag. XI), când
spune că „Unter der Herrschaft einer „Buchreligion", ist keine vorurteilslose
Wissenschaft, keine freie Entwicklung des Gedankes etc.", găsesc că toate aceste
acuze sunt mai ales ale catolicismului roman — şi ale creştinismului numai
întrucât catolicismul practică această cenzură care face atâta rău minţii răsvrătite
a lui A. Drews. Mergem mai departe. Că biserica romano-catolică a abuzat de
puterea şi bogăţiile ei deatâtea ori, e un lucru pe care nici chiar cărţile cu
„Imprimatur" nu-1 mai neagă. Că răsvrătirea lui Luther poate nu se producea,
dacă un episcop ca Hermann de Wied mergea mai des decât de două ori pe an la
sf. slujbă; dacă alţii ca el n’ar fi dus o viaţă de trândăvie şi desfrânare; dacă
călugărul iohann Tetzel n’ar fi făcut acelaş comerţ ruşinos cu indulgenţele
scornite de cutări papi, în Germania, Bernard Samson în Elveţia şi alţii în alte
părţi, aceasta iarăşi se crede îndeobşte. Că aceeaş biserică romană, cu organizaţia
ei autocrată şi universalistă a jignit de-atâteaori sentimentul naţional al atâtor
popoare europene, iarăşi se ştie. Că Germania protestează astăzi pentru a nu ştiu
câta oară împotriva acţiunii ultramontane no ui, se vede. Că acele încercări
ruşinoase ale anumitor orduri călugăreşti rom.-cat. de a transporta în străinătate,
în mod clandestin, devize de milioane de mărci, au stârnit o indignare unanimă
în întreaga Germania, străinătatea, deşi a aflat, nu prea vrea să creadă.
Pretutindenea se află vre-un „Pater" care să susţie o dibace contrapropagandă. Şi
am mai putea continua. Arthur Drews, mi se pare a fi şi el un răsvrătit contra —
şi o victimă a —■ abuzurilor bisericii romane. Iată ce mă îndeamnă să presupun
acest lucru!
In prefaţa volumului II din Christusmythe se exprimă astfel despre romano-catolicii
cari l-au atacat: „Deasupra
29
REVISTA TEOLOGICA
capului lor atârnă sabia lui Damocles a modernismului (Loisy, Tyrell, Sabatier) ... zelul
lor împotriva Mitului iui Hristos... nu-mi produce decât compătimire../ (pag. IX).
„ Die Petruslegende", după toate probabilităţile, e destinată aceleiaşi biserici: „...Petru ai
Evangheliilor este o personalitate toi atât de legendară ca şi acela care a întemeiat
Biserica romană (die romische Gemeinde), a condus-o şi a îndurat moarte de martir
cu ocazia persecuţiei lui Nero..."
Apoi, în prefaţa la „Die Marienmythe*': „Mitul Măriei îmbie cititorului posibilitatea de
a recunoaşte cultul Măriei din biserica catolică ceeace este: o bucată de păgânism în
creştinism" (pag. 1).
Aş vrea să n’am dreptate. Nu m’aş supăra deloc. Dar deocamdată îmi păstrez părerea.
Mulţi slujitori ai diferitelor biserici creştine, prin purtarea lor dubioasă, au stârnit
va luri de adânci nemulţumiri, în toate timpurile. Şi cum omul face prea adeseori
greşala de a confunda Biserica cu slujitorul ei, când se supără pe acesta, caută cu
ură şi neîncredere la instituţia cea sfântă. Urmarea e, că în loc să mântueşti un
suflet, apropiindu-te de el aşa cum Hristos se apropie de neputinţele noastre, îl
depărtezi de Hristos şi-l dai pierzaniei.
Cei cari au avut răbdarea să mă urmărească până aici cu lectura — P. C. preoţi ai Bisericii
mele, cărora mimai acuza că ar pluti în bogăţiile cele trecătoare nu li se poete
aduce, ei în primul rând — sper că m’au înţeles.
B r e s I e o, Ianuarie, i#30. ORlGQRiE T. MĂRCI!
30
 NATURA ŞI SENSUL TERMENULUI
„SOBORNICESC “
De lerod. NICODEH lONlŢÂ

Biserica ortodoxă din România mărturiseşte în Simbolul Credinţii: „Cred intr’una

sfântă sobornicească şi apostolească Biserică". Cuvântul Καθολική din originalul
grec a fost tradus de slavi prin sobornost, iar noi l-am dat pe româneşte în
„sobornicească". Grecii au păstrat forma originală a articolului de credinţă: „
ΙΙισοεύω... είς μίαν, 'Αγίαν, Καθολικήν, καί
Άποσσολικήν Εκκλησίαν", dar slavii creştinaţi n’au iubit acest καθολικήν şi din
aversiune faţă de biserica romano-catoiică i l-au lăsat ei. Au adoptat cuvântul
sobornost. Noi, ca să înlăturăm orice confuzie de traducere a cuvântului, căci nu
era nevoe decât de latinizat cuvântul grec, cum au făcut romano-catolicii, ca să
nimicim orice echivoc, am luat traducerea termenului slav şi l-am părăsit pe cei
grec. Se ridică însă o chestiune importantă.
1. In nici o şcoală de teologie, in nici un catehism, in nici un tratat de dogmatică, în
limba românească nu-i explicat acest termen, în toată extensiunea şi adâncimea
lui. Celce uceniceşte credinţa ortodoxă română, rămâne in nedumerire. Teologia
pravoslavnică rusă îi dă termenul de „sobornicească"; i-1 explică în două trei
cuvinte, dar dacă vrea s’ajungă la adâncirea înţelesului şi se urcă ia originalul
grec găseşte alt cuvânt: „catolică". Aici începe nedumerirea. De aceeat ermenul
„sobornicească" trebue explicat în amănunte.
2. Mai este un motiv. In fierberea de unire a bisericilor (anglo-ortodoxă) din Apus
mişcarea anglicană se întitulează: mişcarea ecumenică anglo-catolică. Multora de
pe Continent li s’ar părea că aici e vorba de o mişcare angio-ro- mană, când în
realitate termenul „catolic" are înţelesul de „sobornicesc". De aceea se ridică o
mulţime de prejudecăţi şi aceasta face ca termenul „sobornost" să fie curent in
Occident. — Ortodoxia trebue să-l lămurească apusenilor.
31
REVISTA TEOLOGICA
3. In sfârşit, e timpul să ne dăm seama de acest cuvânt azi pentru două motive:
pentru evitarea confuziei în lupta coniesională şi pentru lămurire în mişcarea de
reunire a bisericilor.
Determinaţi de aceste motive încercăm să interpretăm cuvântul slavo-rus „sobornost".
E greu să-i găsim un cuvânt echivalent ori o expresie exactă în limba română,
fiindcă el exprimă un întreg complex de înţelesuri. Termenul „sobornost"
exprimă proprietăţile fundamentale ate structurii Bisericii, lui Hristos, dar
totodată el exprimă şi atmosfera actuală spirituală în care se găsesc membrii
Bisericii, oxigenul spiritual, dacă ne putem exprima astfel, pe care oi îl inspiră şi
prin care sunt uniţi. O însemnare particulară a termenului nostru corespunde
cuvântului romano-catolic „ca- tolicitate". EI înseamnă comunitatea,
universalitatea, unitatea şi unimea Bisericii. Trup al lui Hristos, fiindcă după
învăţătura sf. Pavel, Hristos nu-i împărţit şi un creştin nu poate să se creadă ca
fiind „al lui Pavel, ori Apollo ori Cheia". In acest sens „catolicitate" ca
integralitate este opusul „incomplectului", „sectarului" (din seco, a tăia, împărţi,
care corespunde verbului grec μερίζω.)
In acest sens se defineşte Biserica în al nouălea articol ai Crezului Niceean (385):
„Una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică". In genere vorbind elementul
universal şi chiar cel cosmic este foarte înrudit spiritului creştin, spiritului
dragostei creştine. Hristos nu exclude pe nimeni dela faţa Lui, ci-i cheamă pe
toţi, fiindcă „El voeşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi s’ajungă la cunoaşterea
adevărului Său". Sfântul Apostol Pavel insistând asupra naturii universale a
creştinismului, zice: „Nu mai este Iudeu nici Elin; nu mai este rob nici slobod;
nu mai este parte bărbătească nici femeia scă; pentrucă voi toţi una sunteţi întru
Hristos Isus“ (Gal. 3, 28).
Dar ar fi sentimental şi am profesa un idealism fals, dacă ne-am limita numai în a lua
aceste cuvinte ca să arătăm unitatea noastră în Hristos.
Numai sectanţii sunt capabili să adopte acest procedeu. O simplă afirmaţie ca aceasta,
a unităţii noastre în Hristos, şi o speculare infructuoasă asupra acesteia ar face
imposibilă cultura creştină.
32
REVISTA TEOLOGICA
Este necesară existenta unei Biserici ecumenice, cu organizaţie proprie aşezată pe
solide temelii canonice. O astfel de organizaţie poale realiza subsistenţa unei
societăţi creştine unite şi prin urmare o cultură creştină.
Ierusalimul, Bizanţul, Roma, acestea sunt centrele, focarele cari dela început au
radiat ideia ecumenică şi cultura creştină.
Acest universal „sobornicesc", ideea asta nouă, „a salvat creştinismul de pe o
periculoasă muche de cuţit", după strălucita expresie a lui Valentin Ternavzev.
Deci, înţelegerea cultural-organizată şi strict canonică a Bisericii este legată şi de un
mare pericol, — un pericol care-i direct opus celui al sectarismului individual.
Ameninţarea constă într’o pierdere a spiritului intern de dragoste care leagă,
uneşte, în substituirea sentimentului de solidaritate şi disciplină şi în
reprimarea libertăţii individuale.
Totuşi în capitolul şaptesprezece al Evangheliei după Sfântul loan vedem că unitatea
credincioşilor în Hristos e creată potrivit cu imaginea unităţii Tatălui şi Fiului:
„Ca toţi să fie una, dupăcum Tu, Părinte întru mine şi eu întru Tine — şi ei să
fie întru noi" (loan 17, 21).
Este anume această minunată activitate a duhului iubirii, care este Duhul Sfânt.
Acesta a creat cuvântul sobornicesc, adecă o unire mistică, liberă, ontologică, a
celor cari deşi se deosebesc între ei prin calităţile personale şi fiinţa
individuală, totuşi sunt una în duhul dragostei.
Plecând dela această înaltă însemnare se poate spune că Dumnezeu însuşi este un
sobor perfect, adecă o unime perfectă, o viaţă unită în comun (όμοουσία) a celor
trei persoane, ipostazele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Sfânta Treime este o
Biserică cerească, un Sobor ceresc. Deci trebue să spunem şi să insistăm asupra
faptului că unitatea Bisericii soborniceşti trebue realizată în imaginea Sfintei
Treimi. :

Ea se desăvârşeşte astfel. In primul rând este tainica naştere a doua din Duh şi
aşezarea lui în Taina sfântului Botez; al doilea este hrănirea continuă a acestei
uniri cu Hristos în Taina Hrănirii duhovniceşti, adecă „Taina sfintei
împărtăşiri". „Celce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru
Mine şi Eu întru el" (loan 6, 56).
0
33
REVISTA TEQLOGiCA
Celce rămâne în Fiul, rămâne în Tatăl, fiindcă Teiăi ; şi Fiul una suni; iar celce rămâne în
Tatăl, rămâne în Duhul Sfânt, fiindcă Duhul purcede din Tatăl. j
Acelaş argument este valabil şi pentru celelalte Taine, i De aici rezultă ceva nou. Ceice
trăesc această viaţa mi- j sierioasă de har, sunt uniţi unul cu altul şi formează: „Bi- j
serica luată in sensul unei comunităţi euharistice" ·— Die j Kirche als liturgische
Gemeinschaff — după expresia lui j Hrisostom Panfoeder. Manifestarea liturgică
(euharistiei) a ; Trupului lui Dumnezeu reprezintă în acelaş timp o realizare a
unităţii de credincioşi în Biserică, In legălura cu aceasta, această unitate este creată
de o comuniune în dragoste în Duhul Sfânt, care se exprimă prin sobor (sinod) în
însemnarea specifică a cuvântului — ca o organizaţie canonieă- ierarhică — din
care îşi derivă numele termenul „sobor". Comuniunea sobornicească este
inseparabil legată de o unitate de credinţă şi de Taine.
De altfel structura canonică-ierarhică a „soborului" nu exclude pe nimeni. Toţi rămân
în el ce membri activi, fiindcă toţi sunt într’un trup ai lui Hristos. Din punctul
de vedere ortodox şi laicii fac parte dintr’o ierarhie, numai, că această ierarhie
este inferioară celei a preoţiei. Dacă Înţelegem sobornicesc în acest sens nu mai
poate fi vorba de o represiune colectivă ori de o represiune personală, fiindcă
irebue să existe un acord ierarhic de unitate în multiplicitate. Cu alte cuvinte o
Biserică simfonică, care intonează şi cântă un imn de comuniune în dragoste
între Creator şi Creatură.
Biserica romano-catolică, fiind împrăştiată în toată lumea este ispitită să dea
termenului sobornicească (catolică) un sens mai mult cantitativ. Cel puţin pe
această linie se mişcă învăţământul catehetic roman. Ortodoxia, deşi ar putea
ridica acelaş motiv, din cauza împrăştierii creştinismului rus (Diaspora), n’o
face, ci renunţă şi interpretează termenul sobornicească mai ales în sens
calitativ şi simfonic. E mai frumos şi mai adânc. ierod. NICODEM IONITA

34
SFÂRŞITUL VIEŢII APOSTOLULUI PAVEL
De Preoiul VICTOR UNGUR

La răscrucea cailor veacului al XX-lea, afâi de ceţoase pentru viitorul creştinismului

adevărat, se vor întreba mulţi, ce mai avem noi cu încheierea unei vieţi de-acum
aproape 1900 de ani, fie aceea chiar viaţa unui apostol ? Veacurile şi-au aşezaţ
colbul lor greu pe atâtea şi atâtea evenimente şi întâmplări, au închis pagini şi
discuţii, terminate sau neterminate, frecând înainte şi consolidând stări, credinţe şi
moravuri, unele cu mai slabe, altele cu mai lari rădăcini in descoperirile
evanghelice. Ce mai poate deci cântări azi, în mijlocul preocupărilor noastre dacă
cel mai mare în ere- şlinător a şi murit sau nu ?
Şi totuşi.
Cred deci a nu fi fără folos ca, în urma unor noui descoperiri istorice, să stăm puţin de
vorbă, cu privire ia moartea apostolului Pavel, şi să fixăm precis acea dată, foarte
importantă, în istoria creştinismului.
Viaţa sfântului Paveî o cunoaştem din Faptele Apostolilor şi din epistolele lui. Nici un
alt apostol nu se prezintă cu atâtea amănunte şi peripeţii de zbucium şi propo-
veduire ca dânsul. Şi totuşi, din aceste Scripturi nu putem stabili moartea lui, nici
ca dată, nici ca faptă.
Evanghelistul Luca, încheind Faptele Apostolilor, spune următoarele: Pavel a rămas doi
ani întregi (în Roma) într'o casă, pe care o luase cu chirie. Primea pe toţi cari veneau
să-l vadă, propoveduia împărăţia lui Dumnezeu şi învăţa pe oameni cele privitoare
la Domnul Isus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedecă (C. 28, v. 30—31).
Ce s’a întâmplat cu Pavel în aceşti doi ani şi după ei, nime nu ne-o spune. Epistolele Iui
vorbesc de năcazuri, de închisoare, de lanţuri, de apropiat sfârşit, de speranţe, de
scăpare, — dar nu precizează niciunde, dacă a scăpat, când şi cum, şi ce a făcut
după aceea.
3*
35
REVISTA TEOLOGICA
Se înţelege că, în mijlocul tăcerii Scripturilor bărbaţii bisericeşti, din primele veacuri, au
căutat a stabili ipoteze, mai mult sau mai puţin verosimile, la cari apoi scriitorii de
mai târziu se provoacă, ca la date istorice.
Ne sunt prea cunoscute tot ce spun pretinşii deţinători ai mărturiilor veacurilor prime,
începând cu Clement Romanul şi încheind cu Eusebie. Reţinem doar atât că toată
tradiţia s’a stabilit, ca asupra unui fapt indiscutabil, că Pavel a fost şi a doua oară în
Roma, când, apoi, împreună cu Petru, la 29 Iunie anul 67, moare ca martir.1
Dăm aici legenda care a format, probabil, cel mai puternic argument la
conţimporanizarea martiriului acestor doi apostoli.
Era în Roma, pe acele vremuri, o aristocrată, cu numele Pomponia Oraecina, (vezi la
Tacitus XIII, 32) care în creştinism are numele de Lucina. Această femeie ilustră a
dat loc de înmormântare, pe domeniile sale, „pentru apostolul Pavel şi alţi martiri
din persecuţia lui Nero“. Ampli- ficându se cu timpul acest fapt, aproape în
întregime istoric, Acta (însemnările din Vatican) spune mai detailat că: două
trupuri a doi apostoli principali, martiri, au stat 1 an şi 7 luni, în catacombe, până ce
s’au terminat locurile pentru primirea lor, în Vatican. Şi acum vine şi fantezia
creştinului, care adaugă următoarele: Petru şi Pavel murind ca martiri, compairioţii
lor au cerut şi primit trupurile sfinte spre a le duce în tara lor. (Petru era din
Betsaida iar Pavel din Tarsus). Ori, ieşind ei din Roma, pe şoseaua Appia, din
cauză că au fost urmăriţi, sau din altă pricină, au lăsat sicriele şi au fugit. Moaştele
lor, apoi, au fost reînhumate acolo pe domeniul Lucinii, de unde, după un an şi
şapte
1 Ci de ce ir» anul 67 şi nu iu 64, când a fost persecutiunea lui Nero, nu se probează. Toi asemenea rămâne ipoietică şi
întrebarea, cum a ajuns Petru la Roma. Ceeace ne povesteşte Ieronim, că Petru ar fi fost 25 ani episcop în Roma.
este o poveste frumoasă pentru copii. Fără să discut această ipoteză, menflonez doar atât că evanghelistul
Luca, care se ocupa îndestul şi cujpersoana lui Petru nu găseşte necesar să amintească de el deşi e evident că
aceşti doi apostoli, după versiunea lui ieronim, trebuia să fi fost Împreună, in cei doi ani înregistrat! în Fapte.
Apoi, nici epistolele Iui Pavel nu-1 aminlesc, deşi se ocupă cu toţi bunii şi răii aflaţi cu el în Roma. Ar fi foarte
trist dacă Petru, in Roma fiind, nu şt-ar îl cercetai colegul întemniţai şi in lanţuri grele.
36
REVISTA TEOLOGICA
luni, Peiru a fost transportat pe câmpul Vatican, iar Pavei aşezat tot pe domeniul Lucinei,
se înţelege cu alţi martiri îm- . preună.
Că ce este istoric şi ce e poveste din aceste reminiscenţe ale primului secol creştinesc,
nu e locul să se discute aici* Concluziunde, poate, se vor impune dela sine.
Căci, iată că intervine o dovadă foarte puternică, care luminează pe deplin dibuirea
noastră în jurul morţii apostolului Pavel.
Anume: Hendrik Willem van Loon, profesor la universitatea din Westpoort, publică,
în Istoria Omenirii, o scrisoare din anul 815 dela întemeierea Romei, adecă anul
62 dela Hristos, prin care medicul Aesculapius Cullellus cere nişte informaţii
dela nepoiul său, Claudius Ensa, ostaş în armata din Siria.
Scrisoarea are următorul conţinut: Aesc. Cullellus a fost chemat la apostolul Pavel, care
era bolnav, pentru consultaţie. Personalitatea Iui Pavei, l-a impresionai mult,
deşi apostolul era sub puterea febrei. II roagă deci pe nepotul său să se
intereseze mai deaproape, cine a fosi acest Pavel, şi cine e acel nou zeu despre
care vorbea bolnavul. La sfârşit menţionează cu părere de rău că acest Pavel a
fost omorât, cu câteva zile trecute, pe drumul ce duce spre răsărit.1
Cu scrisoarea lui Cultelus, iată cum se prezintă situaţia. Apostolul Pavel a fost omorât
în anul 62 după Hrisios, nu de tribunului împăratului, ci de altcineva. Cade deci
ipoteza sugerată de c. 28, v. 30—31 din Faptele Apostolilor, că moartea lui este a
se căuta pe la anul 64, şi nu mai stă nici data de 29 Iunie din 67.
Să ne reînprospătăm puţin evenimentele prin cari a irecut Pavel, în uliimii săi ani. în
drumul spre Roma, a fost însoţit şi de alţii, fie benevol, cum a fost Luca, fie de
nevoie, cum a fost Aristarh. In Roma, apoi, înţimpinăm o seamă de colaboratori
ai apostolului, cari au anumile misiuni, înlre Pavel şi diferitele Biserici. Pe urmă,
din închi-
1 E foarte înleresanl şi răspunsul lui Claudius Ensa, (rimis 1B vre-o 6 săp- iănţâni dela data scrisorii unchiului său,
insă neconfinând nimfe În plus, referitor la Pavei, reproducerea ei nu interesează.
37
REVISTA TEOLOGICA
soare scrie Pavel epistolele călre: Filipeni, Coloseni, Efe- seni, Filimon şi a Il-a către
Timofei.
Din aceste scrisori putem stabili următoarele. Pavel a fost înfăţoşai la judecată, unde
deşi, cum însuşi spune, „la întâiul meu răspuns de apărare nime nu a fost cu mine,
ci tofi m'au părăsit", totuşi s’a descurcat şi singur (II Ti- motei 4, 16—17). Nu a fost
însă achitat, dar are o mai largă libertate. Promite, chiar din curtea Cesarului că va
trimite pe Timofei la Filipi (Filipeni 2, 23) şi îşi exprimă speranţa că va veni şi
dânsul. Speranţa de scăpare o accenhiiază şî mai precis, în epistola către Filimon (v.
22), pe care îl roagă chiar să-i pregătească loc de găzduire. Nădejdea scăpării, însă,
pare a fi prea de timpurie, deoarece e nevoit să recheme pe Tîmoiei la Roma, ba
chiar şi pe loan Marcu (U Timoiei 4, 9—11).
Va trebui deci să admitem că acuzaţiunile, aduse lui Pavel, nu era de natura a provoca o
sentinţă definitivă, dar nu aveau nici tăria de a-1 ţinea închis, la curtea Cezarului,
împăratul va fi cerut unele complectări dela Porcius Fesfus din Cezarea, până
atunci însă, Pavel a fosl lăsat mai liber, dar sub supraveghîere. Numai aşa putem
înţelege locul din epistola către Filipeni (4, 22) unde menţionează pe „sfinţii din
casa Cezarului", şi numai în acest sens se explică cele dela sfârşitul Faptelor
Apostolilor, că a locuit într'o casă privată, luată cu chirie.
Să facem şi un mic calcul de timp. Pavel pleacă la Roma, mai târziu în toamna anului 60,
şi ajunge abia la începutul primăverii anului 64. Va fi fost predai, de îndată, la
curtea împăratului. După un timp oare care, că doar era vorba de un „civis
romanus", a fost ascultat şi pus în li- berfaie provizorie. Inire timp îl cercetează
Timotei, pe care, după o scurtă întâlnire şi încă din curtea Cezarului, îl trimite cu
însărcinări îa Filipi (2, 23) sau înapoi la Efes. Aşa că Tîmoiei nu cunoaşte rezultatul
primei înfăţişeri ia judecată (11 Timotei 4, 16). Anul 61 trece cu diferiie pastorale
ale lui Pavel şi înregistrează şi pierderea unor colaboratori, care îi părăsesc, din
consideraţii lumeşti. Pe unii din ucenicii săi îi trimite cu însărcinări, prin Asia şi
Macedonia, încât, în primăvara anului 62, are numai pe Luca cu sine. Chiamă deci
din nou pe Timofei ia Roma. îşi face şi planurile de
18
REVISTA TEOLOGICA
plecare, fiind sigur că, în decursul acestui an, va fi achitat, Sub această stare de speranţă,
va fi încheiat şi Luca Faptele Apostolilor, (dacă, peste tot, el a scris ultimele
versuri), afirmând, anticipativ dar motivat, că Pavel a stat 2 ani întregi, în Roma.
Da, deoarece suntem în al doilea an, cu toate şansele de a pleca, cel mult in toamnă.
Deci doi ani întregi, dela plecarea din Cezarea.
Ori nici Pavel nu şi-a mai realizat planurile apostolice şi nici Luca nu a mai putut
verifica ultimele versuri din Fapte, dat fiindcă, după Cultellus, Pavel este omorât,
la plecare, şi, împreună cu el, probabil şi Luca, eventual şi Timofei.
Ne rămâne, însă, o întrebare deschisă, ce anume a determinai omorârea lui Payel, câtă
vreme persecuţiunea lui Nero a fost în anul 64.
Nu ştiu dacă nu cumva am putea pune în cauza pe Lucina (Pomponia Graecina, insignis
femina, cum o numeşte Tacitus). Această femeie, de o cultură mai aleasă, nu a putut
fi determinată să încline spre creştinism, decât de un om mai convingător în ale
evangheliei. Cine altul întrunea aceste calităţi dacă nu Pavel. Abstând dela orice
altă dovadă, faptul în sine, ca această femeie dă adăpost, pe domeniul ei,
rămăşiţelor pământeşti ale Iui Pavel, este suficient a confirma o legătură între ea şi
Apostol. Dacă am mai admite şi aceia că Pavel se va fi bucurat şi de ospi- 1a itatea
acestei Lucine, uşor am găsi puntea de legătură între relatările lui Tacitus şi soariea
Aposlolului. Ştim anume că Lucina a fost denunţată lui Nero, pentru simpatiile ei
creştineşti. Nero, care în acest timp şi altcum avea o fire prea pornită, va fi căutat să
se convingă. Pavel, luând ştire, probabil, dela cunoscuţii săi creştini din curtea
Cezarului şi nevoind să cauzeze neplăceri ocrotitoarei lui, se va fi decis să plece.
Pavel era însă bolnav sau, în cazul cel mai bun, în covalescenţă, deci ii va îi fost
greu drumul. Pe lângă tot sprijinul, dat de către însoţitorii lui, cei ce-1 vor fi
urmărit l-au ajuns, pe la „secundum lapidem" de pe şoseaua Appia, şi l-au ucis atât
pe el cât pe însoţitorii lui cari nu l-au părăsit, sau chiar vor fi încercat să-l apere.
Intre aceştia va fi fost şi Luca.
Daca am putea verifica timpul precis, la care se re
39
REVISTA TEOLOGICA
fere Tacitus în cartea XIII din analele sale,1 am putea preciza cât credit merită această
ipoteză. Ori chiar dacă am scoate pe Lucina din cauză, rămâne totuşi, ca cea mai
verosimilă presupunere, că Pavel a fost achitat şi, din oa- recari motive, s’a decis să
plece. Era însă bolnav, poate de mai mult timp, iar Luca singur nu-i mai putea fi de
ajutor Ia boală, deci au consultat şi pe Culteilus. îndată ce se va fi simtit mai bine, a
plecat cu însoţitorii săi nedespărţiţi. Duşmanii Iui de moarte, Insă, Iudeii, cari l-au
urmărit la Cezareea şi îi juraseră moartea erau şi aici pe urma Iui.1 2 Până când
Pavel a stat sub ameninţarea judecăţii Cezarului, a fost scutit de atacul duşmanilor
lui fireşti, îndată însă ce va fi fost achitat, aceşti fanatici Iudei i-au pândit plecarea
şi, afară de Roma, l-au ucis mişeleşte.
E chiar semnificativ că Aesculapus Cultelîus aminteşte doar numai laconic că a fost ucis.
Deci nu în urma vreunei persecuţiuni a creştinilor, nici pe bază de sentinţă a Ceza-
rului, ci în mod cu totul particular. De aceea nici nu inzistă asupra faptului, ca ceva
ce nu a pornit din partea Romanilor.
Ori care va fi fost fapta, respective determinantele ei, un lucru e cert anume că Lucina a
înmormântat pe domeniul său, atât pe Pavel cât şi pe cei ucişi împreună cu dânsul.
Dacă la aceasta dată (62 toamna) adunăm timpul din legendă de 1 an şi 7 luni,
ajungem exact la anul 64, anul persecuţiunii lui Nero. in această persecuţiune, cum
bine ştim, au fosi foarte mulţi creştini sacrificaţi nebuniei Cezarului. Pentru
îngroparea lor, nefiind loc suficient lângă via Appia, creştina noastră Lucina va fi
deschis şi catacombele din cealaltă parte a domeniului eî, unde, apoi, a transportat
şi moaştele lui Pavel şi, să zicem, ale lui Luca. in sensul acesta am avea şi pe cei doi
„apostoli principali" amintiţi de Acta Vaticanului, fără nume.
Lucina, dupăcum spune tradiţia şi dovedesc săpaturile, a construit în acest nou cimitir al
său, locuri de odihnă,
1 Tacitus a scris Analele intre anii 115—117.
2 In Roma, de altcum, erau şi coionii evreeşîi, cari făceau multă gâlceava şi lutburări. Claudiu t-a şi expulzat din
Roma pentru aceste motive. Certele si tulburările lor erau determinate de anumite curente religioase cari, şi
nici ca şi în Ierusalim, se ciocneau destul de turbat.
40
REVISTA TEOLOGICA
cripte şi monumente. Cuvântul din urmă, deci, este al acestor catacombe subpSmântene.
Se va face vre odată lumină şi pe aceasta cale, e greu de precizat. Cum însă tabla lui
Damasus a putut fi reconstruită, după 18 veacuri, din peste 100 de fărâmături, se
vor putea reconstrui şi alte table, cari aşteaptă să fie desgropate. Este de
neînchipuit ca matroana Lucina să nu fi însemnat mormântul lui Pavel şi a lui
Petru (dacă a fost acolo) cu ceva placă. Aceste table există undeva sub fostul câmp a
lui Calixtus sau ai Pom- poniei, oricât de tiran a fost timpul şi năvălirile barbare cu
aceste locuri de odihnă ale întâilor martiri şi sfinfi.
Noi reţinem numai atât că epistola lui Cultellus pune la punct discuţia în jurul morţii
apostolului Pavel. Totodată însă desprinde pe Petru de soartea acestuia, rămânând
ca o altă descoperire să-l pună şi pe Petru în adevărata lur mină, care poate fi
oricare alfa, numai cea transmisă, de aşa numită tradiţiune, nu.

Ne mai rămâne, însă, să verificăm dacă unele mărturii, scoase din epistolele lui Pa vel,
pot fi aduse în concordanţă cu această dată a morţii lui.
Ni se prezintă, de unii apologeţi, irei argumente cari ar milita pe lângă aceia că apostolul
Pavel, scăpând din închisoare, a mai propoveduit evanghelia şi devine martir de-
abia după o a doua închisoare în Roma. Să le examinăm deci, prin prizma
obiectivitătii şi cu toată puterea lor de mărturie, ce ne-o poate degaja conţinutul lor.
1. Ar fi epistola cătră Tit. Apostolul Pavel spune că a lăsat pe Tit în Creta (v. 5) să puie în
rânduială ce mai este de rânduit şi să aşeze presbiteri, dupăcum i a poruncit. Prin
urmare, trobue să presupunem că Pavel a fost în insula Creta, a propoveduit acolo
evangelia, îndrumând încă atunci pe Tit să organizeze Biserica creştină. Din faptele
apostolilor nu reiesă că Pavel a fost în Creta. Atinge numai această insula, în
trecerea lui spre Roma, Ia prima închisoare. Dacă înainte de anul 60 a predicat în
Creta, e neexplicabil de ce creştinii de aici nu ies în întâmpinarea lut când trece pe
acolo. (Fapte, 27, 7 şi urm.).
lată deci ipoteza: Faptele nu spun că Pavel a fost în Creta, — creştinii nu-t Întâmpină la
trecere a lui pe acolo,
41
REVISTA TEOLOGICA
— deci, trebuie admisă o aită dată de întreţinere a lui Pavel în Creta, care nu poate ii
decât după scăparea sa din Roma. Şi fiindcă scriitorii bisericeşti convin în aceea că
această epistola s'a scris la aceea dată şi din acei loc cu cea 1 Ti- motei, rămâne s’o
datăm după anul 64.
Mă întreb însă, dacă Pavel a trăit persecuţiunea iui Nero, din anul 64, s’au putui şterge
din sufletul Iui, aşa de curând, acele groaznice ucideri, mutilări, arderi de vii şi
sfâşieri din circul roman? A putut el scrie, după Iulie sau August al anului 64, de
aşa calm îndrumător şi liniştit, cu acelaş stil de mai înainte, fără să vibreze din
şirele lui deprimarea, durerea sau, dacă vrem, anumite nuanţe de îmbărbătare în
suferinţe? Nu un an, nu doi, dar o viaţă întreagă nu era suficientă ca să arunce un
văl de uitare peste acele scene groaznice, ai căror actori pătimitori au fost, exclusiv,
fiii săi sufleteşti.
Dacă admitem concluziunea ce se degajează din versurile ultime ale „Faptelor
Apostolilor", atunci Pavel a plecat din Roma în anul 63. Pentru iarna acestui an
scrie lui Fiiimon (v, 22) să-i pregătească loc de găzduire în Colose. Prin urmare,
ceeace îi scrie lui Tit (3, 12) că va ierna în Nicopolî, ar putea privi iarna anului 64
sau 65. In acest timp, însă, Pavei trăia prea sub zguduirile persecuţiunii lui Nero.
Că Luca nu aminteşte nimic despre Tit, nu însemnează că Tit este inexitent. Iafă-1 în
posesiunea unei epistole a Iui Pavel. H găsim apoi amintit în epistola cătră
Galateni (2, 1)> ca împreună călător cu Pavei şi Barnaba la ierusalim, deşi Luca, la
Fapte c. 15, v. 2, nu-1 aminteşte. Pe urmă, e cu apostolul Pavei în Efes, de unde a
fost trimis la Troa (2 Cor. 2, 13) şi se întâlnesc în Macedonia (2 Cor. 7, 6). In fine, Tit
mai umblă şi prin Corint, cu altă ocaziune (2 Cor. 7, 13—15).
Tăcerea lui Luca, deci, nu e argument penfru inexistenţa lui Tit, dar nu e argument nici
pentru dovedirea că Pavei, Înainte de anul 58, nu a fost în Creta. De unde îl are pe
Tit? Unde l-a cunoscut? Dacă îl ia cu sine la suirea în Ierusalim, trebuia să-i fie
aproape de tot şi bine cunoscut. Fapte pe cari Luca nu avea de unde să le ştie, fiind
întâmplate înainte de misionada a doua. Luca apare pe scenă
REVISTA TEOLOGICA
-deabia dela Troa (Faptele 16, 10), deci cele petrecute pană la această data, e natural, sunt
redate de Evanghelist cu destule lacune.
După toate acestea, mcreşiinarea Cretanilor şi rolul lui Tit ar avea următoarea înfăţişare.
Pavel a fost în Creta, înainte de a se urca cu Barnaba la Ierusalim.1 Până la această
dată avem un interval de timp de 9 ani, în cari Luca ne istoriseşte foarte puţine.
Pavel a fost în Arabia trei ani, că ce a făcut acolo, nu ştim. Apoi s’a întreţinut Ia
Tars mai mulţi ani. Intre timp, creştinismul se lăţeşte în Siria (Pavel a fost şi pe
acolo), de aceea apostolii trimit pe Barnaba ia Antiohia, unde lucrează împreună cu
Pavel.
Fără să avem pretenţia că am putea preciza, chiar şi numai cu ipoteze, zi de zi, toată
mişcarea apostolească a lui Pavel, până la misionada a doua a lui, nimic nu ne
poate împiedeca a crede că a fost 'şi în Creta. Cum şi de unde, este o altă întrebare.
A fost, însă puţin timp, încât nu a avui putinţa a pune rânduială în administraţie. A
lăsat deci pe Tîi să lucreze mai departe, căruia apoi, îi scrie epistola cu îndrumările
de organizare. Tit va fi şi rămas episcop permanent at Cretei. Atunci deci când
Pavel trece pe lângă insulă, în Creta vor fi fost toate în ordine. Tit de aceea şi
aleargă la Roma că va fi luat cunoştinţă de trecerea lui Pavel, care nu a putut să se
oprească (Fapte 27, 7—12). E explicabil deci de ce Luca îl scapă din notele sale. Şi-l
omite şi la Roma, dat fiind că atunci, când Tit e la Roma, Luca va fi încheiat Faptele
sau, cel puţin, nu mai era posibil şi nici motivat a mai complecta sau intercala şi pe
Tit, între cele întâmplate.
In consecinţă, epistola către Tit a putut fi scrisă ori şi unde şi ori şi când, dar nu după
anul 58. Ca atare, pentru noi, nu mai are importanţă şi nici dovadă nu poate forma,
pentru a-i prelungi firul vieţii lui Pavel, peste timpul închisorii din Roma.
Π. Al doilea argument pare să fie epistola întâia către Timotei. Această epistolă conţine
stări din Efes, cari, afir
1 Aceasta mergere la Ierusalim este cea relatata !a Fante 15, 2 şi nu cea deîa 9, 26—27. Luca aici este in contrazicere cu
afirmaţia lui Pavet la Gaioteni 1, *7. Ori, Pavel va şti mai bine cele întâmplate, In legătură cu viata sa.
REVISTA TEOLOGICA
mativ, nu era pe timpul misionadelor 2 şi 3 ale lui PaveL Se iveşte o erezie care, prin
faptul că Pavel o tratează mai amănunţit, pare a dovedi că se înrădăcinase
deabinelea. Pe urmă, biserica din Efes este organizată în toată forma, are deci o
vechime şi o înstăpânire a creştinismului, contra căruia păşeşte speculaţiunea
păgâno-iudaică.
Că în Fapte nu găsim momentul, unde să punem redactarea acestei epistole, nu
dovedeşte nimic. Luca nu pomeneşte nici de alte epistole ale lui Pavel. Apoi, erezia
din Efes este şi în Galatia, iar biserica din Efes, ca mai veche, necondiţionat va fi
avut, în sinul său, mai pronunţată această erezie. (Epistola către Galateni este scrisă
pe la anul 55).
Nu e deloc surprinzător nici aceea că, în Efes, avem o organizaţie cu prepoziţii şi
instituţiuni de văduve. O ştim din Fapte (20, 28) că aici avem de a face cu cel mai
rodnic creştinism din toată Azia mica. Pavel, la locul citat, dă ultimele îndrumări
presbiteriîor din Efes, deci ne dă a presupune că lucrarea lui, aici, e terminată şi
perfecţionaiă. Chiar şi alte biserici au o organizaţie bine stabilită, cum spune la
Corinteni, 12, 28, unde găsim o ierarhie întreagă de conducători spirituali. Dacă am
admite că stările din Efes, atinse în Epistolă, trebuesc puse după anul 64, atunci ar
însemna să ne ducem chiar către anul 70, că este de neînchipuit cum, după
persecuţiunea lui Nero, bisericile fie chiar şi cea din Efes, şi-au continuat,
nezguduite, consolidarea lor.
Timpul scrierii epistolei 1 Timofei se încadrează, perfect de bine, după plecarea lui Pavel
în Macedonia (Fapte 20, 1), după un interval mai lung de despărţire (l Tim. i, 3), şi
când Timofei este încă în tinereţe. Plecarea aceasta, în Macedonia, ni se
semnalează, de către Apostol şi în I Co- rinieni, la cap. 16 vers 5, care epistolă este
scrisă din Efes, unde Pavel e nevoit să mai rămână până la Rusalii că „sunt mulţi
potrivnici" (16, 9). lată deci, că Ia anul 57 ere- şfinismul din Efes se luptă cu mulţi
duşmani. Tot din I Cor. (16, 10) ştim că Timofei are să sosească de undeva la Corint,
dar încă înainte de plecarea lui Pavel, e deja la Efes. Pavel încă în drum fiind,
probabil din Troa, sau altă localitate din Macedonia, scrie a doua epistolă către
Corin- teni, şi se prea poate, tot atunci scrie întâia către Timofei şi pe cea către Tif.
44
REVISTA TEOLOGICA
Pentru o şi mai bună înţelegere a acestor afirmaţiuni, să vedem şi pe acest Timotei. El
apare în Lisfra, de unde însoţeşte pe Pavel, Suntem în anul 52. Timotei avea o
vârsta oarecare cu dovezi de maturitate, că altcum Pavel nu-1 lăsa să continue
lucrările sale pe alocuria. Avea şi o reputaţie în Listra şi Iconia, deci om cu
activitate evangelică precizată. Dela 52 până la 57—58 sunt 5—6 ani, când încă acest
Timotei e tot în tinereţe, deci nu trecut de 30 ani (4, 12). Prin urmare nu avem
motive să ducem data acestei epistole către Timotei, peste închisoarea lui Pavel, ci
să rămânem la ceeace însuşi apostolul se referă, că este scrisă din Macedonia
înainte de anul 58 (I Tim. 1, 3).
III. Al treilea şi, poate, cel mai puternic argument este epistola a doua către Timotei.
In această epistolă, Pavel roagă pe Timotei să-i aducă mantaua şi cărţile pe cari le-a lăsat
la Carp în Troa. Apoi spune că pe Trofim l-a lăsat bolnav în Milet, iar pe Erast l-a
lăsat în Corint. In fine, aici îşi simte sfârşitul apropiat (4, 6—7), notă care nu
cadrează cu celelalte epistole scrise din Roma.
Pe baza acestora se susţine că Pa vel a trebuit să treacă prin Troia Ia o altă dată mai
apropiată de sfârşitul vieţii lui, şi nu după paştile anului 58. Este de neînţeles să-şi
ceară lucrurile sale deabia după câţiva ani de lipsă a lor. Apoi nu putea scrie din
întâia scrisoare că pe Trofim l-a lăsat în Milet, fiindcă Trofim este în Ierusalim cu
Pavel, în momentul deţinerii acestuia. Tot aşa nu a putut lăsa pe Erast în Corint,
deoarece drumul lui Pavel spre Ierusalim nu este prin Corint. In fine, adaugăm noi,
dacă Timotei a fost, în anul 61, la Roma, Pavel îl va fi informat verbal că unde sunt
Trofim şi Erast, nu mai era nevoie să-I încuno- ştiinţeze şi în scris.
Privite acestea prin prizma obiectivităţii, nu putem degaja interpretarea susţinută de
militanţii acestei teorii. Fapt e că Pavel, în drumul său spre Roma, nu trece nici
chiar pe lângă Troia, dară de cum să fi putut lăsa ceva din lucrurile sale Ia Carp.
insă a fost în Troia, în drumul lui spre Ierusalim, zăbovind aici mai mult de o
săptămână (Fapte 20, 6). Suntem aproape de praznicul Cincizecimii al anului 58. De
aici Pa Vei este împins de Ceva imbold
45
REVISTA TEOLOGICA
intern, repede, către destinul său, Ierusalimul. La Rusalii de fapt este în cetatea lui
David, unde e prins, închis şi lipsit de libertate, până la închisoarea din Roma.
Lăsându-şi deci mantaua şi cărţile în Troa, nu a mai avut timpul nici posibilitatea
să le ceară, fiindcă nu avea siguranţa zilei de mâne. Chiar dacă ar fi avut nevoie de
aceste lucruri şi ar fi dorit să i le aducă cineva, putea el, oare, indica locul stabil
unde să-l găsiască? Scrie insă din Roma, unde era nevoit să steie şi unde avea chiar
mare trebuinţă, atât de manta cât şi, mai cu seamă, de cărţile misionare.
Pe Trofim îl vedem cu Pavel până la Troa (Fapte 20,4—5), De aici merg cu toţii, prin
Mitilene, la Milei. Luca apoi ni-i semnalează ia Ierusalim, în societatea lui Pavel
(21, 29). Să admitem că Trofim dela c. 20 v. 4 este identic cu Trofim Efesanul deia c.
21 v. 29. Nu e oare semnificativ că Luca, pentru motivarea unei acuzaţii a iudeilor
că Pavel „a vârât în templu pe nişte greci şi a spurcai acest sfânt locaş", se
mulţumeşte cu o neimportantă afirmaţie că iudeii văzuseră, mai înainte, în cetate
pe Trofim împreuna cu Pavel ? Dacă Luca o spune aceasta ca martor ocular, atunci
nu mai e un istoriograf documentat. Or, şi Luca este de origine păgână, deci ca atare
tot aşa de bine reprezenta şi el un aducător de spurcăciune, pentru templul
jidovesc. Sau, poate Luca nu a fost cu Pavel?
Erau el, evreii, rabiaţi conira lui Pavel, însă numai banalul fapt în sine că l-au văzut
intrând cu un grec în cetate, nu cred sâ-i fi determinat la afirmaţiunea că a vârât
nişte (deci mai mulţi) greci în templu. Pavel avea cu sine vre-o 7 ucenici, aproape
toţi de origine păgână. Tocmai Troiim le*a scos ochii?
Pavel, de fapt, intra în templu cu 4 bărbaţi, indicaţi de presbiierii din Ierusalim, cari şi-
au făcut formele religioase de curăţire.
Admitem că Trofim va fi fost în Ierusalim, dar tot aşa de adevărat e şi aceea că nu s’a mai
întâlnit cu Pavel. După reculegerea sa din boală, la Milet, va li luat şi el drumul
lung şi obositor, spre Ierusalim, Pavel însă era prin Cezareea în lanţuri. Să nu
pierdem din vedere nici aceea că, întâmplările din Ierusalim, Luca nu le mai
povesteşte în persoana întâi a pluralului. Deebia Ia c. 27, după doi ani
46
REVISTA TEOLOGICA
de închisoare, când Pavel este trimis la Roma, reia Luca obicinuita*i frază: „dupace s’a
hotărât să plecăm.,E deci probabil că Luca nu ca martor ocular îl pune In cauză pe
Trofim. Sau, şi mai verosimil, Luca va fi întâlnit pe Trofim în Ierusalim, dar la o
dată mult mai târzie. Prin urmare, la data scrierii Faptelor Apostolilor, uşor a putut
sS confunde unele date de fapte şi de timp.
Din câteva spicuiri, la întâmplare, ne putem convinge că redarea cu exactitate a unor
întâmplări este în funcţiune de multe circumstanţe. Chiar şi pe un evanghelist, cum
e Luca, încă îl poate stingheri absenta, distanţa de loc şi timp, tot atâtea motive
naturale cari ne întunecă precizie în povestirea unor fapte.
Iată de exemplu. La Fapte 9, 3 şi următorii, ni se povesteşte arătarea miraculoasă care a
determinat Increştinarea lui Pavel şi zice: „însoţitorii auzeau glasul dar nu vedeau
pe nimeni" (v. 7). La 22, 9 însă: „ceice erau cu mine au văzut lumina, dar nu au auzit
glasul celui ce vorbea". Luca spune la Fapte 9, 25 şi următorii, că Pavel, din Damasc
s’a dus la Ierusalim, unde Barnaba l-a prezentat apostolilor. Pavel însă, în epistola
către Calateni (1, 17), spune categoric: „nici nu m’am suit la Ierusalim, la ceice au
fost apostoli înainte de mine, ci m’am dus în Arabia". Numai după trei ani s'a dus
să vadă pe Petru şi pe lacob (Oala- ieni 1, 19). Pe urmă, Luca în Evanghelia sa (24,
50) spune că Isus s’a dus cu învăţăceii Săi până spre Betania, unde hinecuvântându-
i s’a depărtat de ei şi a fost înălţat la cer. La Fapte (1, 12), aceasta scenă a avut loc pe
muntele Măslinilor, unde a vorbit cu ei, şi, „după ce le-a spus aceste lucruri, pe
când se uitau la El, s’a înălţat la cer (deci fără binecuvântare) şi un nor L-a ascuns
din ochii lor. in fine, tot în Evanghelie (24, 53) se spune că apostolii după reîn-
toarcere, stăteau tot timpul în biserică. In Fapte însă, (1, 13—14) stăteau într’o casă
obicinuită, unde stăruiau în cuget şi rugăciune, împreună cu femeile.
Le-am atins acestea, doar în fuga condeiului numai, nu ca să discut concluziuni, ci pentru
simpla demonstrare, că nu tuturor amănuntelor este a li se da importanţă.
In sensul celor de mai sus, în ce priveşte pe Trofim şi Erast, reconstruirea faptelor ar fi
aceasta. Trofim însoţeşte
47
REVISTA TEOLOGICA
pe Pavel în Azia (Fapte 20, 4), de unde se despart, trecând Pavel în Grecia, iar Trofim Ia
Troa. Aici se întâlnesc şi fac misionada împreună până la Milet. Trofim se
îmbolnăveşte şi rămâne aici. încă înainte de acest drum, Pavel trimite, din Efes, pe
Timotei şi Erast în Macedonia (20, 22). După zarva de pe urma argintarului
Dionisie, Pavel încă trece în Macedonia (20, 1) şi pe urmă în Grecia. Aici zăboveşte
trei luni, după care timp vrea să ia drumul spre Siria, pe apă, dar a renunţat la
această călătorie, din cauză că îl pândeau iudeii. Se reîntoarce deci prin Macedonia.
Drumul la Siria, pe apă, se face dela Corint. Dat fiind că Luca la c. 20 v. 3, spune că
„era gata să plece cu corabia", dovedeşte că Pavel a fost în Corint. In această
călătorie, de sigur, a fost însoţit de vreun ucenic al său, luat tot de prin peninsula
balcanică. Şi fiindcă acest cineva nu a fost Timotei, ce ne opreşte a presupune că
însoţitorul său a fost Erast?
Trofim şi cu Erast erau tovarăşi de muncă ai lui Timotei, Se înţelege că Timofei, pierzând
contactul cu ei, avea interes să ştie pe unde sunt. EI fiind în Macedonia nu putea şti
că Trofim a rămas bolnav în Milet, dar nici că Erast, plecat cu Pavel prin Grecia a
rămas la Corint.
Când apoi Timotei e în Roma, la anul 61, starea lui Pavel, durerea lui Timotei că-1
găseşte în lanţuri, preocupările misionare ale lui Pavel şi altele, nu le-a dat timpul
necesar să precizeze petrecea lui Trofim şi Erast, sau nu în măsură ca, după un an
de zile, Pavel să ştie că auvorbit despre ei.
Se prea poate ca însuşi Timotei să fi cerut relatări despre aceşti prieteni ai Iui, pe cari nu-
i va fi întâlnit pe nicăiri. Iar Pavel, care încă nu ştia de soarta lor, i-a indicat, pur şi
simplu, ultima cunoştinţă nemijlocită asupra lor.
O altă obiecţiune mai e şi aceea că, în această epistolă, îşi simte moartea aproape, pe când
în celelalte scrisori, plecate din Roma, vorbeşte de scăpare. Acest argument, însă
are două tăişuri. Involuntar ne vine întrebarea, ce novoie a mai avut Pavel de cărţi
şi manta, când şi aşa ştia că i se apropie sfârşitul... Dacă ştim însă că Pavel era
bolnav când a scris Iui Timotei, este natural, că starea lui de febră îi sugera şi
gânduri de moarte. „Clipa plecării mele este aproape. M’am luptat lupta cea
bună..." (4, 6—7) scrie
48
REVISTA TEOLOGICA
însuşi el. Tribunalul Cezarului nu putea să-i inspire atari gânduri, în faţa căruia a mai
stat, iar a suferi martiriul pentru Hristos era doar o fericire dorită de el.
Nu ne putem opri nici asupra nedumeririi unora, că din prima închisoare nu putea să
chieme pe Timofei şi loan Marcu, câtă vreme ambii l-au cercetat pe Pa vel în Roma.
Este însă o superficială concluzie. Nime nu neagă că Timotei şi Marcu au fost în Roma.
Dar toată lumea ştie că Pavel nu a ţinut pe lângă sine, afară de Luca, pe nici unul
din ucenicii săi. Din curtea lui Nero pleacă Epafrodit, cu epistola către Filipeni. Pe
Tihic îl trimite Ia Efes şi Colose, împreună cu Onisim (care are şi epistola către
Fiiimon). In epistola către Coloseni (4,10) aminteşte că şi Marcu va pleca. Tot atunci
scrie şi Laodicenilor (Col. 4, 16), probabil, trimiţând scrisoarea prin Marcu. Timotei
era designat să plece Ia Filipi, (Filipeni 2, 19) îndată ce se va şti ceva pozitiv despre
soartea lui Pavel. Pleacă însă mai curând, fiindcă nu ştie ce rezultat a avut prima
înfăţişare la judecată, a Iui Pavel (vezi II Tim. 4, 16). E cert prin urmare, că atât
Timotei cât şi Marcu au fost în Roma, dar că în primăvara anului 61 au şi plecat cu
anumite însărcinări apostolice. Nu e mirare, dacă după un an îi chiamă la sine.
După toate acestea, am putea proceda Ia interpretarea unor locuri din epistola a Η-a către
Timotei. Să facem însă o mică paranteză, stabilind care este domiciliul lui Timotei,
la aceasta dată. Din epistolă reiese că Timotei se află într’o localitate cu Acvila şi
Priscila şi cu Onisifor. Ori, Acvila este din Efes (Fapte 18, 26), creştin deja, care dă
şi învăţături complementare lui Apollo. Are casa sa proprie, unde se adună
comunitatea creştinească. Pavel îl cunoaşte din Corint, dacă nu cumva şi mai de
demult, unde sunt în trecere expulzaţi fiind din Roma, şi la care stă în găzduire,
(Fapte 18, 2). Ştiind că misionada a doua o face Pavel între anii 52—54, urmează că
edictul de expulzare a Iui Claudius s’a dat în 52, fiind că Acvila cu Priscila sunt de
curând sosiţi la Corint. Deci după anul 54, Acvila este în Efez. Cetind epistola către
Romani, care s’a scris afirmativ la anul 58, ar fi să credem că Acvila se află la Roma.
Deci reîntors, după moartea lui Claudiu.
4
49
RE VEST A TEOLOGICA
Ori, când Pavel scrie Corintenilor, prima epistolă, ia anul 57, Acvila este încă tot în Efes.
(I Cor. 16, 19). iar când scrie Efesenilor, din Roma, Acvila nu este în Roma. Cade
deci ipoteza că aceşti desinteresaţi prieteni ai lui Pavel s’au reîntors în Roma,
respectiv că s’au stabilit din nou în acest oraş.1 Rămâne să admitem că Acvila şi
Prisciîa, după plecarea din Roma s’au aşezat definitiv în Efes. Chiar în opoziţie cu
deducţia din epistola către Efeseni, unde Pavel omite a saluta pe aceşti prieteni ai
săi. Acvila nu era un ucenic al lui Pavel, ci lucra pe cont propriu. Deci nu putea
avea însărcinări misionare, deoparte, dar nu aveau nici interes să se reîntoarcă la
Roma, dacă nu intenţionau sa rămână acolo. Pavel îi trece cu tăcerea în epistola
către Efeseni, din simplu motiv că, ne mai văzând Eresul de trei ani, nu putea şti
dacă mai sunt sau nu în Efes. Când scrie lui Timotei însă, e deja informat despre
domiciliul lor.
Ultimul argument pentru a presupune pe Timotei în Efes, este faptul că drumul lui spre
Roma are să treacă prin Troa, de unde avea să ducă cărţile şi mantaua Iui Pavel. In
fine, Alexandru este timbrat ca unul, de care Timotei are sa se ferească. Ori, acest
Alexandru pare a fi din Efes. (Fapte 19, 33).
In lumina celor expuse până aici, epistola If ca'ră Timotei poate ii înţeleasă în felul
următor:
Pavel scrie epistola sub o stare de boală fizică; ea nu are conciziunea altor epistole.
Timotei se desparte de el cu lacrimi (1, 4) până încă Pavel nu stă Ia judecată, (4, 16).
Deşi îl chiamă să vie la Roma, totuşi îi dă o sumă de instrucţu. închisoarea lui Pavel
este deja de lungă durată, ce a pus la încercare pe mulţi prieteni şi colaboratori, cari
pe rând l-au părăsit. Ştie şi Timotei pe mulţi, dar nu pe toţi, (1, 15). E mulţumit de
Onisifor, care î*a căutat, î-a mângâiat şi nu i-a fost ruşine de lanţul de robie al lui
Pavel. In decursul închisorii îl părăseşte Dime, din dragoste pentru lumea aceasta,
(4, 10), iar Alexandru Căldărariu i-a făcut mult rău (4, 14). II face atent să se ferească
de toţi. In fine, îl roagă să vie la Roma.
1 imi face impresia că epistole către Romani s'a scris mult mal înainte Ce anul 58.
50
REViSTA TEOLOGICA
Alunei, când se discută o împrejurare ca aceea că Pavei a fost sau nu şi a doua oară în
Roma, nu putem clădi pe detailuri, relatate cu lacune sau greşit. Dacă nu privim
lucrurile în totalul lor şi sub aprecierea determinării a completului, — orbecăm din
rătăcire în rătăcire, fără lumina călăuzitoare.
Epistolele lui Pavel trebuesc privite drept în faţă. Atunci nu pot justifica cu nimic, de ce,
dacă unele sunt scrise după anul 64, nu poartă timbrul marilor zguduiri, produse
de persecuţiunea lui Nero. Dacă am admite o a doua închisoare a Iui Pavel, ar
trebui să presupunem că nu numai şi aceasta a fost de lungă durată, dar că a avut
aceleaşi peripeţii. Dacă aşa ar fi fost, ar fi spus-o însuşi Pavei în epistolele
cunoscute. Care este raţiunea a-j pune pe Pavei încă odată în lanţuri şi a-I trimite la
Cezarul, unde i s’a constatat odată nevinovăţia faţă de statul roman ? Pavei se
răsboieşte cu iudeii şi nu cu Romanii. Dacă a trăit peste anul 64 şi a fosf însoţit, şi
în pretinsa a doua închisoare, de Luca (vezi II Tim. 4, 41), de ce acest mare
istoriograf el creştinismului tace, terminându-şi istoria cu anul 61 ? Dacă Pavei
scrie lui Timoiei din a doua închisoare, aceasta dată trebue pusă pe la anul 66. Cum
poate Pavei, 4 ani în urmă, să facă aluziune la prima închisoare, al cărei rezultat îl
va fi ştiut nu numai Timotei, ci toată lumea ? E de-a dreptul absurd ca Pavei să se
ocupe, aşa fără nici un rost, de întâmplări învechite şi poate şi uitate, şi să treacă
sub tăcere marile sguduiri cu urmări fatale pentru creştinism.
Daca ştim că Pavei, apostolul, a fost cel mai înverşunat combatant contra iudeilor, dacă
este fapt istoric că aceşti conaţionali ai lui se decid a-î omori, încă în Damasc fiind
şi deabia în stadiul de catechumen (Fapte 9, 23), dacă aceşti iudei fanatici îl
persecută în Iconiu, voind să-l ucidă cu pietri (Fapte 14, 5), —- îl urmăresc la Listra,
unde îl cred ucis chiar (Fapte 17, 5), — se ţin de el până la Berea, de unde Pavei
scapă de ei, luând drumul pe apă (Fapte 17, 13—45), ■— în Grecia îi întind cursă să-
l potopească (Fapte 20, 3), — în Ierusalim îl scapă căpitanul roman dela moarte
sigură (Fapte 21, 31 şi 36), — se conjură contra lui şi pun făgăduinţă, cu blăstSm,
peste 40 de iudei, a nu gusta nici o mâncare pânăjmJ omoară (Fapte 23, 12—13),
REVISTA TEOLOGICA
— în fine îi întind cursă şi în Cezarea, când, dealtcum, e în închisoare; mă întreb atunci;
ce ne poate opri a crede că aceşti neîmpăcaţi duşmani de moarte ai lui l-au urmărit
şi la Roma, unde, în momentul când este eliberat şi pleacă cu noi planuri de muncă,
îl pândesc şi-l ucid, pe drumul ce duce spre Orient?
Scrierile Iui Pavel, din închisoare, sunt şi disperate şi pline de nădejdea scăpării. Insă
acestea sunt sugestii individuale cari nu pot avea pretenţia unor prevederi
profetice. Or, atunci, când a fost în Milet şi chiamă pe presbiferîî efeseni la sine,
dela care îş ia rămas bun cu cuvintele: „ştiu că nu-mi veţi mai vedea fata, voi toţi
aceia, in mijlocul cărora am umblat" (Fapte 20, 23 şi 38), a fost, negreşit,
0 prevedere profetică...
Iată cum se prezintă faptele prin prizma epistolei lui Aesculapus Culiellus:
Pavel se simte la marginea mormântului (vezi II Tim. 4, 6) nu că era în strâmtoarea
temnitii, ci fiindcă era bolnav rău. Luca însuşi, îngrijorat de starea lui, află de bine
să consulte şi pe Cultellus. Pavel, vindecat sau numai convalescent, pleacă, în
toamna anului 62, dar este omorât, afară de Roma, şi cu el împreună şi Luca. Sunt
îngropaţi lângă şosea, pe domeniul Pomponiei Graecina (Lucina), unde dorm
1 an şi 7 luni. Atunci se întâmplă persecuţiunea lui Nero, iar Lucina, pentru înhumarea
multor creştini, deschide catacombele de lângă şoseaua Ostia, unde transpoartă şi
moaştele Sfântului Pavel şi ale însoţitorilor săi.
Nimic contra Scripturilor, dar foarte lămuritor. Nu ne izbeşte de dogme, dar dărâmă o
legendă: soartea lui Petru trebue despărţita de a lui Pavel...
Preotul VICTOR UNGUR
52
 II. MISTICISMUL LUI SOLOVIEFF
de Preotul Dr. NICOLAE TERCHÎLĂ o

La Soiovieff şi Ia Eckehart observăm, că nofiunea fiinţei pure (das reine Sein-esse purum) este numai
forma externă creată de rafiune, pentru a se putea apropia de realitatea supremă, dar care formă
rămâne totuşi insuficientă pentruca să cuprindă pe Cel necuprins, căruia Meister Eckehart îi zice
„omul îndumnezeit", iar Solo- vieff „Teantropos". Acesta este mai mult decât omul ajuns la fiinţă
pură. Aici ne părăseşte orice noţiune. Reaiilatea „omului îndumnezeit" rămâne fantastică şi
neînţeleasă pentru orce cugetător metafizician sau ontologist, fiind această „Realitate" obiect al
credinţei, fiind ea minunea cea izbăvitoare. Noi credem că există o „Realitate" şi percepem şi
cunoaştem ce este această „Realitate" zice Soiovieff.1
Aceşti doi mistici se aseamănă — precum vedem — prin conţinutul speculatiunei lor, prin linia lor
soterioiogică. Dar şi mai Izbitoare este apropierea lor, în ceea ce priveşte drumul care duce la
izbăvire. Lipsesc cu desăvârşire la ei cunoscutele, sau obişnuitele căi sau proceduri misiice cum
sunt: antrenamentul pentru trăiri mistice, îndrumări, exerciţii, dresuri spirituale, tehnica
spiritualizării etc. Ambii sunt cu tofui streini de orce vedenii mistice-ocuife, de magic sau
semimagic, de extase sau accese extatice.
Drumul pe care merg ei spre {iniă este acela al cunoaşterii şi anume o cunoaştere pe care se bazează pe o
cercetare critică, pe o logică severă. „La o deplină cunoaştere — zice Soiovieff — putem ajunge prin
organizarea experienţelor religioase Intr'un sistem logic şi deplin închegai".2 Este înfr'adevăr
surprinzător, cum aceşti doi propoveduitori ai iraţionalului, necuprinsului şi neînţelesului devin în
învăţătura lor teoreticieni severi, adevăraţi scolastici ere- indu-şi formulele lor speciale. Şi unui şi
altul încearcă să pătrundă pe calea specultativă în tainele realităţii nepătrunse, să iscodească
referinţele ei ascunse şi să le comunice elevilor săi. De aceea misticismul lor are un caracter
didactic.
Soiovieff ca şi Eckehart susţine însă, că prin argumente ştiinţifice şi prin concluzii logice speculative, nu se
poate dovedi exi-
1 Viad. Soiovieff: o. c. vot. III, pg. 42. Iblrî. pg. 44
z

53
REVISTA TEOLOGICA
stenţa iui Dumnezeu, puterea raţiunii fiind insuficientă pentru această supremă cunoaştere.
„Toate argumentele rationale — zice Solovieff — poartă un caracter ipotetic şi de aceea
nu ne pot da o siguranţă absokită,.. Existenta principiului divin pentru intelectul omenesc
este numai o posibilitate, un adevăr condiţionai, care numai prin credinţă îşi poate primi
absoiuta sa verificare". 1
Ecfcehari exprimă această părere în învăţătura sa despre facultăţile sufleteşti. 1 2 3 El deosebeşte
o facultate sufletească proprie pentru cele inteligibile. Aceasta este „intelectul" care stă
mai presus deeâr toată raţiunea, mai presus de această putere sufletească discursivă care
formează noţiuni, conchide, argumentează. Acest intelect funcţionează cu totul altfel
decât raţiunea pură. Ei împreună această învăţătură cu cea tradiţională tomistă despre
„intelectus agens" şi „mieieotus passivus". in locul celui dintâi intră însuş Dumnezeu
sau Cuvântul său veşnic, care formează intelectul pasiv, dându-i acestuia astfel
cunoaşterea, [ar această învăţătură se contopeşte cu învăţătura lui mistică despre naşterea
„Fiului" în sufletul omenesc, ceeace susţine şi Solovieff apr jape cu aceleaşi cuvinte. 3 Dar
în forma lui liberă şi Meisier Eckebart susţine ca şi Solovieff că Dumnezeu nu poate fi
cunoscut prin argumentele şi concluziile raţiunii, ci numai astfel, că sufletul, eliberându
se de toate noţiunile, se coboară în sine, în adâncul său (Seelengrnnd) şi aici, ca în
oglinda divinităţii, ca în locul unde intră şi iese însuş Dumnezeu, aici ajunge la cu-
noaşterea adevărului.
0 astfel de intuiţie mistică sa află la temelia învăţăturii lui Solovieff şi Eckeharf şi formează
izvorul tainic al afirmărilor şi al păiosului lor înalt. In dialectica lor însă învălue amândoi
acest fapt. Soioviefi îşi dă toată silinţa să ajungă pe cale dialectică la principiile învăţăturii
sale. La fel cu Meîster Eckeharf îşi sprijineşte teoriile sate pe o dialectică scolastică, se
sprijineşte mult şi pe Plato, pentru ca să-şi susţină ştiinţific părerile sale despre „fiinţă" şi
ca de aici să ajungă şi pe cale raţională Sa unele învăţături mistice,
Dar misticismul său nu este rezuilaiul unui scolasîicism de colorit platonic precum apare, ci
invers. La iemeiia învăţăturii tui zace — precum am zis — o intuiţie mistică, care în mod
firesc a adunat în jurul său ontologie, gnoseologie, logică piaionică, folo- sindu-ie ca
mijloace dialectice cari servesc drept învelişuri pentru
1 Ibid. pg, 4L
2 M. Eckeharf: o. c. voi. I, pag. 76 secv.
* Vlad. Solovieff: o. c. voi. I, pg. 62.
54
REVISTA TEOLOGICA
problemă. Fără aceste mijloace platonice şi-ar fi creai un iimbagiu simbolic mai clar şi mai
corespunzător scopului său. in parte se şl poate observa această creaţie. Terminologia sa
îmbibată de spiritul simbolic şi plastic, propriu cugetării mistice ruseşti, întretaie
neîncetat terminologia scolastică. Şi am greşi dacă am crede, că acest pla- sticism ar fi
numai o formă de exprimare poetică, simbolică a ter- miniior săi ştiinţifici. Tocmai
invers: aceşti termini sunt tocmai raţionalizări ş! transformări artificiale ai unui bogat
izvor intern. Tocmai acesta ne vorbeşte mai nemijlocit şi poate fi înţeles în sine. Spiritul
scolastic străbate cugetarea lui adeseori în dauna celui mistic, mai ales atunci când vrea
să arate, că teologia creştină are la bază revelaţia divină care — după părerea lui — nu
este o minune, ci un fenomen natural, un proces istoric. „întruparea lui Dumnezeu —
zice Solovieff — nu este o minune în înţelesul brut al cuvântului, ci el esie un fenomen
mai nainte pregătit, care evotuiază logic în istorie", 1 Solovieff dorea numai să lămurească
viaţa religioasă, nu să o şi dovedească, dar — precum vedem — prea se ţine de acesi
principiu, spiritul speculativ scolastic înlocuieşte adeseori pe cel mistic.
In general vorbind însă procesul cunoaşterii la Solovieif are un vădit caracter mlstic-relîgios.
Orice obiect extern, orice realitate externă, fie aceea cosmică sau divină, este percepută în
mod mistic, sau religios. „Existenţa unei sau mai multor fiinţe (Wesen oder Wesenheiien)
se poaie verifica — zice el — numai prinir’un aci al credinţei, care şi cele nevăzute ie
vede". 2 De aici vedem că misticismul lui Solovieff nu se restrânge la terenul ieosofic, ci se
extinde asupra tuturor domeniilor realităţii. Nu numai existenţa lui Dumnezeu se percepe
prin vederea tainică cu ochiul credinţei „care şi cele nevăzute le vede", ci şi existenţa
întregii lumi externe.
Vederea niisiîcâ se îndreaptă — mai ales la Solovieif — spre lumea lucrurilor, în care, cu toată
variaţia şi pluralitatea, cu toată divergenţa şi lupta existentă acolo, descopere o unitate
desăvârşită, o armonie dumnezeeascâ în care zace rostul, adevărul lumii. Ade- -vărul
desăvârşit al acestei lumi zace în unitatea sa vie, adică în trupul spiritualizai al lui
Dumnezeu. Această unitate nu este numai o idee abstractă. Ea este o putere vie şi
personală a lui Dumnezeu. Fiinţa acestei puferi, care ioafe le împreuna, ni se descopere în
persoana divină-umană a iui Hristos, 3
1 Ibid. pg. 90.
3 Viad. Solovisfi: o. c. VOL Hi, pg. 42.
1Vied. Solovieif: o. c. voi. i, pg. 4 5.
DJ
REVISTA TEOLOGICA
Din aceste câteva cuvinte vedem cum, în faţa lumii pline de contraste, se ţese, în adâncul sufletului mistic,
conturul unei lumi originale, eşită dintr’o profundă şi tainică privire în veşnicul raport al lucrurilor.
Prin această intuiţie mistică gânditorul nostru nu caută nici sufletul, nici pe Dumnezeu, ci el caută
unitatea armonică şi organică, prin care există şi se menţine lumea. Lucrurile din lume cuprinse de
această privire nu mai apar multiple, desbinate sau chiar izolate, ci formează toate un înfreg
organic, o unitate, care este „marele tot", atot-unitaiea. In această atot-unitate ideală în care
contrastul şi excluzivismul n’au loc, se întronează logica specială a misticismului, pentru care nu
mai sunt valabile două principii ale logicei naturale şi anume: principiul contrastului şi acela al
excluderii terţiului, „Izolarea — zice Solovieff ■— este neputincioasă, adevărul se află în antipodul
ei, în unitatea paşnică a lumii întregi'.* Această unitate desăvârşită, această atotunitate este
Dumnezeu. In El şi prin El există toată lumea. Tot ce se izolează, se desbină de aceasta atotunitate,
trece din fiinţă în nefiinţă. Această desbinare, izolare este răul şi nonsensul.
Despre lucrurile cari „nu sunt" în Dumnezeu, învaţă şi M. Eckehart — precum am amintit în altă legătură
de idei — că ele nu fiinţează, ci formează acel „Nimic" (das Nichls), „care arde în iad." 1 2 Iar în
Dumnezeu se cunoaşte sufletul pe sine şi toate lucrurile în forma ior desăvârşită. Aşadar în strânsă
legătură cu împreunarea, cu unitatea tuturor în Dumnezeu stă un alt fenomen al intuiţiei mistice,
anume desăvârşirea, spiritualizarea, transfigurarea realităţii în dumnezeire. Această mistică
transfigurare, care se va realiza în momentul împreunării cu Dumnezeu, este şi ţinla supreme a
existenţei în cugetarea lui Solovieff, precum rezuliă şi din următoarele lui cuvinte: „Intră în
legătură internă cu Hristos, Dumnezeu-omul cel viu, recunoaşte prezenţa Lui reală în biserică,
puneţi ca scop pătrunderea tuturor domeniilor vieţii omeneşti şi naturale cu Duhul Lui... ca să se
împreune cerul cu pământul'.3 împreunarea ceriului cu pământul realizată prin întruparea lui
Dumnezeu Isus în Hristos,, care va îndumnezei, va transfigura prin biserica Sa toată lumea,
formează sâmburele, esenţa creştinismului mistic, care este o lăture specifica a ortodoxismului
rusesc.
Şi Meister Eckehart vorbeşte despre transfigurarea lucrurilor,
1 Ibid. pg. 4.
z M. Eckehart: o. c. Voi. I, pg. 126.
3Vlad. Solovieff: o. c. voi. I, pg. 7.
56
REVISTA TEOLOGICA
ca urmare a unificării cu dumnezeirea. Aici apar ele in deosebită lumină, în lumina dumnezeirii, în
lumina eternităţii. Numai aici poate fi cunoscută realitatea după adevărata sa fiinţă. „Dacă vreau să
cunosc fiinţa adevărată (das wahre Sein) — zice Eckehart, — trebue să o cunosc acolo, unde se află
în sine însăşi: în Dumnezeu, şi nu în creaturi, unde se află numai în frânturi (Sftickwerk). Singur în
Dumnezeu există fiinţa întreagă şi divină”,1
Vedem deci că şi la el, ca şi la Solovieff, toată făptura primeşte strălucirea dumnezeirii atunci când se află
în comunitate cu dânsa şi numai atunci primeşte o existentă reală. Comunitatea cu dumnezeirea
smulge fiinţa din existenţa sa singuratică şi izolată, care nu este cea adevărată şi realizează „atot-
uniiatea vieţii adevărate". Această atot-unitate se realizează prin sfintele faine, cari formează viafa
mistică şi dumnezeiască a bisericii.1 2
Misticismul vieţii sacramentale este cel mai acasă — în biserica ortodoxă. „Misticii ruşi excelează mai ales
în această privinţă” zice şi cunoscătorul sufletului rusesc Th. G, Massaryk. 3 La primirea sfintelor
taine, când sufletul se concentrează în eviavie, în adâncimile lui se desface vălul empirismului şi
ochii spirituali văd acum toată suflarea şi toată făptura într’o unitate, care este atotunitatea divină.
Această privire mistică, prin care realitatea este percepută ca o „atot-unitate” se împreună cu o sensajie
înălţătoare, care face să dispară spaţiul şi timpul din fata misticului şi să vadă lucrurile în forma lor
desăvârşită „în princtpio*. Spaţiul şi timpul sunt principiul individualităţii şi prin ele cade însuş
acest principiu. M. Eckehart se pronunfa categoric in această privinţă zicând” : „Spaţiul şi timpul
sunt două lucruri imperfecte, frânturi, (Stiickwerk), Dumnezeu este Unul desăvârşit. Deci dacă
vrea sufletul sâ cunoască pe Dumnezeu, trebue să-L cunoască deasupra spaţiului şi a timpului.
Numai cine vede deasupra spaţiului şi a timpului, acela vede o unitate nedespărţită”.4
intuiţia mistică a lui Solovieff este însă de altă natură. El vede şi cunoaşte această unitate, această armonie
strălucind şi din mijlocul realităfii spaţiale, din mijlocul pluralităţii haotice, care o acopere.
Sufletului său mistic se revelează, se descopere unitatea şi armonia
1 M. Eckehart: o. c. voi. i, pg. ITS.
i Vlad. Solovieff: o. c. voi. f pg. 132.
3 Th. G. Massaryk: Zur russtschen Geschichts und Religions phiiiosophie. Voi. II, pg. 255.
4 M. Eckehart: o. c. Voi. 1, pag. 137.
57
REVISTA TEOLOGICA
care formează rostul, sensul (logos; ratio) lumii ca o realitate, nu ca un ideal subiectiv. „Cu toate
că principiul vieţii în lume este desbinarea şi lupta —■ adică haosul — lumea foiuş se
prezintă zice el — ca un întreg, ca o unitate". 1 Ceeace alţi mistici intuesc dincolo de
spajin şi timp, Soiovieff vrea să vadă şi să înţeleagă în mod logic, în cadrele spaţiului şi ale
timpului. „Scopul nostru — zice el — de a pătrunde lumea cu raţiunea noastră, de-a o
înţelege şi lămuri, sensul lumii, (unitatea armonică) poate fi descoperit pre- iuiindenea".
Ei încearcă prin urmare să impreune misticismul cu criticismul, sau precum Foarte just
constată Th. G. Masaryk „să Impreune organic apa cu focul, cari se nimicesc unul pe
altul". 2
Fireşte această încercare nu-i reuşeşte, iar în sufletul său se deslânţuieşte o luptă tainică înire
raţionalismul său critic şi între misticismul traditionalist, biruind în sfârşit acest din urmă,
precum se vede în opul său „Cele trei dialoguri" conceput spre sfârşitul vieţii sale.
Pentru celce nu este mistic, spaţiul şi timpul sunt condiţii apriorice pentru realitatea obiectelor
şi a evenimentelor. Iar misticul adevărat, cum este de exemplu M. Eckehart susţine că în
spaţiu şi timp contrastele nu se pot împreuna, dar dacă omul se poate elibera de că tuşile
spaţiului şi ale timpului, pentru el în acelaş moment contrastele se împreună
(coincidenlia oppositorum). Numai pentru ochiul descoperit de vălul spaţiului şi ai
timpului se arată plenitudinea existentei unitare. Numai astfel se poate intui „Unul” su-
prem, sau atof-unitatea, în care nu mei există divergentă. Ori intuiţia ini Soiovieff, care
vrea să rămână spaţială „cunoscând pre- tutindenea unitatea armonică", nu are nimic
comun cu această intuiţie. El vrea să cuprindă cu mintea pe „Cel necuprins". Atât ia
Soiovieff cât şi ia M. Eckehart putem observa tendinţa de a intui realitatea înir'o unitate.
Ori această intuifie se poate săvârşi numai dincolo de spaţiu şi timp. Acolo „în principiu"
se află şi „omul", unul, întreg care cuprinde nedespărţit umanitatea întreagă. Aici nu se
află numai noţiunea „om", aşa cum o formează prin abstracţiune rafiunea noastră, în care
perzistă deosebirea individuală, ci toate deosebirile individuale se contopesc aici înir’o
unitaie. Dar prin această contopire existenţa individuală nu dispare. Eckehart ar respinge
acuza că el ar nega nemurirea individuală.
In privinja aceasta este identic cu VI. Soiovieff, care învaţă că
1 Vlad. Soiovieff: o. c. Voi. I, pag. 71.
s Th. G. Masaryk: o. c. voi. III, pag. 352.
58
REVISTA TEOLOGICA
omul ideal este „în acelaş limp o unitaie şi o pluralitate, el esie o fiinţă universală şi totodată şi
una individuală, care cuprinde real în sine toate fiinţele individuale. Fiecare dinire noi,
fiecare făptura omenească face parte în mod esenţial şi real din omul absolut şi este
înrădăcinai în acesta". 1 Adică, precum oamenii individuali iniră în unitatea şi
plenitudinea fiinţei (Sein) desăvârşite şi armonice, ioafe Intră şi se cuprind în această
atofunitate şi nici una nu-şi pierde existenţa sa reală.
Insă în ce priveşte originea sufletului, Solovfeff se deosebeşte fundamentai de M. Eckehart.
Solovieff susjine împreună cu Origen, sau cu Plato, că „în mod logic suntem nevoiţi să
admitem, ca sufletul omenesc nu trăieşte numai după moarte, ci a existat şi înaintea
naşterii sale". 1 2 Iar M. Eckehart rămâne credincios fată de dogma cre< (iunii zicând:
„Sufletul ştie că a fost creat din nimic, de aceea poreşte să vadă pe aceia care l-a creat" . 3
Am spus mai Înainte că misticismul iui Solovieff şi al lui Mi f-ckeharf nu este vizionar. Misticul
vizionar este omul miracolelor Ia aprecierea realităţii el se foloseşte de criteriul
exceptional al judecăjii mistice. In acest principiu maladiv însă aflăm forte, care creiază
ascuţimea sensibilităţii umane şi o face, — precum spune dl profesor N. Crainic4 — să
pătrundă in realismul fantastic ai lucrurilor. Aşa a fost Dosioiewski. Iar viziunile unui
astfel de misiic sunt făşii şi parcele din alte lumi unde zace principiul lor şi unde se
ajunge numai pe cale anormală (epilepsie, asceză, monahism). Asemenea persoană,
numită de şfiinţă psihopat, iar de credincioşi sfânt, 5 dovedeşte că el este mai aproape de
lumina ce se va descoperi tuturor ia sfârşitul veacurilor. Vizionarul are vederi suprana-
turale, revelaţii speciale şi primeşte lumini cereşti. Ei străbate prin văiui aşezat în faja
lumii supra pământeşti şi ca prin lumina fulgerului din nopţi 'întunecate i se permite câte
o privire apocaliptică în iumea îmbrăcată în lumina desăvârşirii. „Sufletul amuţeşte în faţa
nemaipomenitei sirătuciri a Celui intuit şi-şi uită de sine exultând de bucurie. Iar când îşi
revine doreşte să vesiească pe cel fără de nume", 6
1 Viad. Solovfeff: o. c. Voj. IU, pag. 13S.
2 Ibid, pag, !60.
* M. Eckehart: o. c. voL I, pag, 132. .
* Nichlfor Crainic: Dostoîewski şi creştinismul rusesc- (Manuscris).
5 Prof. Dr. Georg. Mehifs : Die Myslik in der Fiille îhrer Erscheinungs- formsn In alien Zeften und Kuituren.
Mănchen 1927, pag. 11.
® Ibid. pag. 13.
59
REVISTA TEOLOGICA
Misticul vizionar simte ca o povară contrastul intre natural şt supranatural. Dar intuiţia mistică a lui
Solovieff ca şi alui M. Ecke- hart trece peste acest contrast supărător. Ea este o forţă creatoare o
putere sufletească pentru perceperea „principiilor", a ideilor, o putere sufletească, prin care omul se
poate ridica deasupra perceperii sensoriale ia vederea nemijlocită a ideii, a esenţei, ceeace. numeşte
R. Otto „Numenon". Dar ea este totodată şi puterea de cunoaştere generală. Şi tocmai aici aflăm o
trăsătura caracteristică In misticismul lui Solovieff şi Eckehart, o trăsătură care ii deosebeşte de
misticii vizionari. Vizionarul îşi povesteşte vedeniile, cari sunt subiective. Credinciosul acceptă cele
spuse de omul escepţional. pentru autoritatea acestuia. Nu aşa stau lucrurile cu Solovieff sau la M.
Eckehart. Solovieff pretinde şi în domeniul religios o cunoaştere obiectivă, la care poate ajunge
omul (nu numai cel excepţional) dacă-şi abate atenţia sa dela cele lumeşti şi se îndreaptă cu tot cu-
getul său spre cele spirituale.1
Totaşa admite şi M. Eckehart o intuire a esenţialului (Wesen- schau) pentru sufletul oricărui om, dacă
acesta în adâncul sufletului său (Seelengrund) rămâne concentrat, nu se împarte legându-se cir
puterile sale de făpturile pământeşti. Pentru această intuiţie spirituală,, care duce la împreunarea
mistică cu divinitatea, cere Eckehart dela tot omul puritatea sufletului (Seelische abgeschiedenheit) 1
evacuarea lui de toate gândurile şi dorinţele, aşa cum cântăm noi la sf. Liturghie în Heruvic: „Toată
grija cea lumească să o lăpădăm, ca pe împăratul tuturor să-L primim"...
Spiritul mistic ai lui Solovieff străbate şi întreaga lui metafizică. Pornind din Atot-unul cunoscut
prinţintuiţie mistică, Solovieff îşi, construeşte în spiritul lui Origen sau al lui Plato, întregul său
sistem- metafizic. Totul se cuprinde în divinitate într'o formă potenţială ca neexisteni (μη 6v) ca
materie primă". Şi determinându-se pe sine din eternitate dumnezeirea, realizează neîncetat această
potenţa, dând. naştere existenţei.1 * 3
Meister Eckehart însă respectă în această privinţă dogma crea- ţiuniî, dar trădează şi el o infiuinţă
platonică. După părerea lui, Dumnezeu crează lumea din nimic, şi nu admite ca Solovieff, o
materie primă. Dumnezeu face lumea Ideala după planul său etern, care se află în El ca idei eterne.
Ideile sunt cuvântul lui Dumnezeu, care a.
€0
1 Vied Solovieff: o. c. voi. Ui, pg. 108.
* M. Eckehart: o. c. voi. I, pg. 57 secv.
3 Vlnd. Solovieff: o. c. voL 11), pag. 168.
REVISTA TEOLOGICA
existat la HI mai înainte de toţi Tecii. Lumea în spaţiu şi în timp o face după aceste idei şi fiind aceasta
conţinutul fiinţei Sale divine, HI face lumea după chipul şi asemănarea Sa.
In acest loc seamănă cu Solovieff, care ca şl el — consideră lumea ca pe un «chip viu al lui Dumnezeu*. 1
Dumnezeu ca atot- unitate este fiinţa făpturii întregi, aşa precum El este bunul, adevărul şi
frumosul suprem ale căror idei se află în Dumnezeu. Toate aceste afirmaţii au un aspect „panteist*,
ele însă nu sunt altceva — mai ales la M. Eckehart, — decât o încercare de a exprima în mod
ştiinţific noţiunea creştină a facerii şi a făpturii, şi anume cu mijloacele unei speculaţiuni filosofice,
îndeosebi platonice.
Solovieff, ca şi M. Eckehart, vorbind despre lume sau cosmos, înţeleg cosmosul ideal, sau acea lume a
ideilor, prin care se poate explica şi înţelege rostul cosmosului pământesc, care este expresia celui
ideal. Naşterea acestei lumi a ideilor nu este altceva decâl cunoaşterea de sine a lui Dumnezeu în
plenitudinea fiinţei sale şi exprimarea acestei cunoaşteri sau reprezentări, în cuvânt. Dumnezeu
spunându-şi „cuvântul* naşte pe Fiul Său din veci în veci.1 2 Aşadar lumea nu este Dumnezeu, în
înţelesul panteismului naturalist şi nici chiar în sensul panteismului idealist, precum încearcă să
arate acest lucru Solovieff,2 pentrucă lumea întru începuturi „in principle* a existat în Dumnezeu ca
o totalitate de idei, formând obiectul cunoaşterii lui Dumnezeu. Acest obiect nu este Dumnezeu, ci
numai conţinutul subiectului divin, pe care — prin activitatea internă a cugetării —■ îl separă de
sine, îl obiectivează, cam aşa cum îşi obiectivează idea sa genială un geniu.
Solovieff ca şi M. Eckehart — în urma prea puternicei influenţe platonice — nu prea fac deosebire între
facerea lumii ideale şi materiale, şi atribue adeseori şi lumii materiale eternitatea şi unitatea cu
Dumnezeu. învăţând ei că Dumnezeu a făcut lumea după chipul şi asemănarea sa, era uşor sa
admită ca Dumnezeu a împrumutat şi făpturii din fiinţa Sa.
Dar câta vreme M. Eckehart admite existenţa făpturii, în sine, înafară de Dumnezeu, adică a făpturii rele,
sau cu un cuvânt existenţa răului fără ca să îndrăsnească a întreba după originea lui, Solovieff
stăpânii mai mult de un spirit gnostic, cercetează, mai
1 Vlad, Solovieff: o. c. voi, 1, pag. 90.
2 Vlad Solovieff: o. c. voL IU. pag. 152 secv. şi M. Eckehart, o, c. voi. II, pg. 155 s.
* Vlad Solovieff: o. c. voi. III, pag. 106 secv.
61
REVISTA TEOLOGICA
departe şi afirmă că „originea răului se poale afla in lumea veşni- niei, in lumea preexistenţi V
Această lume veşnică şi independentă a ideilor, care este obiectul cugetării lui
Dumnezeu, o numeşte Sulovieff şi suflet cosmic (Weitseeîe) şi este identic şt cu lumea şi
co umanitatea ideală sau Sofia. Acest suflet cosmic este absolut liber şi poate dori să
stăpânească singur ca un Dumnezeu, ceeace nu i se cuvine. Prin această tendinţă spre un
centru propriu (egocentrism) pierde legătura cu centrul adevărat, cu Dumnezeu, cade din
Atot-unitafea iubirii în pluralitatea haotică. 1 2 Aceasta este căderea, în urma căreia —
după cuvintele Apostolului — „lumea toată intru cel rău zace".
Dar sufletul cosmic nu şi-a pierdut dorinţa, tendinţa spre aioţ- unitate şi se descopere privirii
mistice a lui Solovieff în întregul proces cosmic şi istoric ca un lanţ nesfârşit de teofanii,
intre cari încadrează el şi întruparea iui Dumnezeu, 3 Prin Hristos şi prin Biserica iui
dreptmăritoare se va întoarce sufletul cosmic la atoi-uni- iatea divină (elementele făpturii
şi omul se împreună de nou cu Dumnezeu prin sfintele taine), materia se spiritualizează
şi împărăţia lui Dumnezeu ia fiinfă, făptura primeşte iarăş adevăratul chip ai iui
Dumnezeu. 4
Solovieff, ca şi M. Eckehart, e realist în înţelesul adevărat ai cuvântului, nicidecum idealişti.
Lumea pentru ei nu este numai idee sau reprezentare. Aceasta este — aşa cum o percepe
privirea adevărată, cea mistică — o realitate adevărată, independentă de orice reprezen-
tare, o realitate unitară. Real este şi izvorul a tot ce fiinţează. Despre acest izvor
(CLuellbcrn, Urquell) vorbesc aceşti doi mistici aproape la fel, ca despre o realiiaîe pe
care o putem cunoaşte coborându-ne în adâncimile neclintite şi tăcute, in cari îşi ere
începutul său râul tainic ai realităţii noastre proprii. Aici percepem izvorul primordial al
vieţii noastre spirituale şi al vieţii in genere. Aici ajungem la cunoaşterea reală a lui
Dumnezeu, care este începutul, substanţa primă a tuturor lucrurilor, care este Dum-
nezeu-Tatâl. 5
împreunarea mistică a sufletului cu Dumnezeu însă are urmări, cari deosebesc iarăşi pe misticii
noştri. M. Eckehart afirmă prin
1 Vlad Solovieff: o. c. voi. F1F, pg. 168.
2 Vlad. Solovieff: o. c. voi, IU, pag. 176—7.
8 Vlad. Solovieff: o. c. voi. I , page, 5i;
4 Ibid. pag. 15;.
s Vlad. Solovieff: o. c. voi. III, pg. 108 şi M. Eckehart: o, c. voi. I, pg, 167.
62
REVISTA TEOLOGICA
cuvintele fericitului Augustin şi ale sf. Scripturi, că sufletul care s'a împreunai cu Dumnezeu,
sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, sufletul în care s’a născut Dumnezeu este identic ca
Dumnezeu. Pentrucă — zice fericitul Augustin — ceeace iubeşte sufletul, cu acela se
identifică, Dacă iubeşte cele pământeşti, devine pământesc, dacă iubeşte pe Dumnezeu,
devine Dumnezeu; precum zice Scriptura: Voi sunteţi ioţi Dumnezei. 1 Aceste cuvinte
trădează un raport ai misticului faţă de Dumnezeu, ce apare ca impietate de gândire
pentru orice credincios ortodox. Elementul acesta de îndrăsneală blasEemică n’are ioc în
nici o religie. Fiecare religie, ce e drept, — caută înălţare sufletească, ridicarea omului
deasupra celor mărginite; apropierea de desăvârşire, împreunarea cu Dumnezeu. Dar
oricât de strânsă ar fi această legătură înire om şi Dumnezeu, distanţa între creator şi
creatură se menţine totdeauna. Părerea aceasta o susţine bine motivată şi dl V. Godeanu,
care zice între altele următoarele: „A iubi pe Dumnezeu nu poate însemna că suntem de
aceeaş natură, de aceeaş fiinţă cu El. Omul, după noi, trebue să rămână creatură. Ei e
făcut de Dumnezeu, după chip şi asemănare, dar nu e chiar ca Dumnezeu. Asupra
acestor probleme, înţelegerea noastră ortodoxă urmează calea tradiţională". 1 2
Vlad. Solovieff, care rămâne ortodox in concepţia sa filosofică — precum am arătat în alt loc —
nu se identifică cu M. Eekehart. în această privinţă chiar susţinându-şi această părere a sa
cu cuvintele Scripturii, Solovieff spune categoric, eă în urma legăturii noastre cu
Dumnezeu, nu putem susţinea că suniem foţi dumnezei, pentrucă în acest caz ar trebui
să acceptăm un mare număr de dumnezei. La Solovieff cuvintele Scripturii citate de
Eekehart: „Voi toţi sunteţi Dumnezei*, confirmă numai existenţa unei legături cu
Dumnezeu, nici decum o identificare cu Dumnezeu. Chiar şi când se va realiza
împreunarea tuturor, în împărăţia lui Dumnezeu, atâ, de clar văzută prin intuiţia mistică a
lui Solovieff, nici în această unitate ideală, făptura nu este identică cu Făcătorul său, ci
rămâne numai chipul şi asemănarea iui Dumnezeu.
Ordecâteort vorbeşte Solovieff despre împreunarea mistică eu divinitatea, în care cunoaşte pe
această cale pe Dumnezeu-Tatăi, începutul a toate, se fereşte de acest sentiment de
îngâmfare, care stă în cea mai flagrantă contrazicere cu sentimentul de umilinţă şi
smerenie în oricare religie şi în deosebi în ortodoxia rusească.
1 M. Eekehart: o. c. vot. I, pg. 54.
2 Virgil Godeanu: Ftlosofia religiei, pg. 161.
63
REVISTA TEOLOGICA
O trăsătură caracteristică pe care o putem descoperi la misticii noştri este şi perceperea Dumnezeului
imanent, nu a celui transcendent. Divinitatea concepută pe deoparte în tablouri din viaţa socială, ca
Tată, Stăpân, Împărat, Judecător, pe de altă parte în tablouri dinamice ca puterea, sau lumina şi
focul vieţii, această dumnezeire pătrunde în miezul vieţii, devine ea însăşi principiul vieţi înoite şi
supranaturale. Ea devine conţinutul, esenţa, fiinţa vieţii aceluia care o trăieşte. La aceşti mistici e
vorba de un Dumnezeu trăit ca un principiu de putere internă. Pe acest Dumnezeu îl pro-
povăduieşte M. Eckehart când zice: „De aceea s’a scris toată Scriptura, de aceea a făcut Dumnezeu
toată lumea, ca Dumnezeu să se nască în suflet şi sufletul să se nască în Dumnezeu";1 şi Solovieff
când zice: „Este nevoe ca Logosul divin să se nască în suflet, nu să lucreze numai de afară asupra
sufletului".1 2
Această învăţătură a lor stă în armonie cu învăţătura creştină, despre „împărăţia ceriurilor care este în
mijlocul nosiru" ; adecă despre acea împărăţie, pe care o aşteaptă creştinismul, dar care proecteaza
de acum o umbră tainică în lumea noastră şi trăieşte şi lucrează aici în mod tainic (asemenea
aluaialui), biruind cu puterea sa tainică pe Satana cu toate meşteşugurile lui, înnoind,
transformând şi spiritualizând lumea.
Aceste învăţături mistice ale lui Solovieff şi Eckehart izvoresc din profunda lor credinţă creştinească şi au
în centrul lor învăţătura creştină despre ipostaze. Speculaţiunile ipostatice la aceşti mistici au însă
scopul vădit de a infiltra dogma trinitară în nervura vieţii de toate zilele. Acest fapt rezultă mai ales
din învăţătura lor despre naşterea Logosului divin în sufletul omenesc şi esfe identică cu învăţătura
despre neîncetata revărsare a Duhului sfânt. Şi această învăţătură a lor despre naşterea Logosului
divin în sufletul omenesc împrumută suprema valoare misticismului lor, pentrucă adevărata religie
se află numai acolo, unde omul trăieşte în Dumnezeu şi Dumnezeu trăieşte în om.
(Va urma) Preot Dr. N. TERCHILA

1 M. Eckeharl: o. c. voi. I, pag. 5.1

2 Vlad. Solovieff: o. c. voi. III, pag. 158.
64
 MIŞCAREA LITERARA
Preotul Mihail Bulaeu, docent universitar, profesor la seminarul pedagogic universitar din Bucureşti:
PEDAGOGIE CREŞTINĂ ORTODOXA, Bucureşti 1935, pg, 571. Preţul Lei 200.
Educaţia tineretului este de o importanţă nebănuită, pentrucă la vârsta aceasta generaţia tinără trece prin
cele mai mari greutăţi, prin cele mai intense frământări interne. Râul de viaţă' tinerească în
primăvara vieţii se zbuciumă impetuos în tendinţa sa de a-şi croi acea alvie, în care are să se scurgă
în anii mâturităţii. Lupta pentru trasarea drumului vieţii este foarte grea şi poartă caracterul pro-
nunţat al spiritualităţii. A întinde mâna de ajutor aşteptată de generaţia tinără în cele sufleteşti, la
locul prim este chemat educatorul. Această chemare a lui este foarte frumoasă, dar şi nespus de
grea şi plină de responsabilitate. Destinul omului tinăr este în mâna conducătorului lui sufletesc.
Necesităţile sufleteşti ale tinerimii de azi sunt foarte multiple. Viaţa care o aşteaptă, cere multe dela ea; de
aceea nu este lucru uşor ca educatorul să apară în ochii omului tânăr ca fiinţă, de care acesta are cea
mai arzătoare nevoie.
Conştient de această grea chemare, oricare educator va întinde mâna cu deosebită bucurie spre cartea
părintelui profesor M. Bulaeu, ca spre cea mai bogată sursă pentru îndrumările necesare la înde-
plinirea chemării grele de educator. In acest studiu temeinic apărut la timpul cel mai oportun
cetitorul află (reiate cu multă competenţă toate acele probleme cari se găsesc la temelia unei
educaţii cu adevărat româneşti. Aşa: problem a religioasă, morală, psihologică, didactică, melodică
sunt trecute prin prisma unei culturi „creştine ortodoxe*. Din ştiinţele auxiliare ale unei
pedagogii moderne din psihologie, etică, biologie autorul bine orientat in vasta literatură modernă
a acestor ştiinţe, ştie zidi o temelie solidă pentru o educaţie corespunzătoare tuturor cerinţelor de
azi, imprimându-i acesteia pecetea proprie sufletului românesc, care s’a născut „creştin ortodox*.
Prin maferialul imens, orânduit conştiincios, părintele Bulaeu vrea să ne îndrume pe căile ce duc la scopul
suprem al educaţiei care este „formarea caracterului creştin ce stă în vârful piramidei pentru
preocupările pedagogiei creştine* (p. 16).
Acest material îl împarte în nouă capitole mari şi anume: I. „Creştinismul şi pedagogia*, care tratează
datele esenţiale ale antropologiei creştine, arătând, că omul este o fiinţă psiho-fizică, cu o vădită
tendinţă de orientare spre cele spirituale, pentru realizarea cărora îi siă într’ajutor impulsul de
activitate existent în fiinţa omenească.
65
5
REVISTA TEOLOGICA
Cap. 11 vorbeşte despre „Pedagogia creştină in şcoala românească", care s’a născut şi desvoltat în
„pridvorul Bisericii" şi care — dacă a primit influinţe sireine sufletului românesc — în prezent
caută să revină la sânul mamei.
Cap. III. Idealul pedagogiei creştine, pe care-i află autorul în armonizarea voinţei omeneşti cu voinţa lui
Dumnezeu, ce duce la scopul suprem al educaţiei, la formarea caracterului creştin.
Cap. IV. Realitatea psihologică religioasă. Cunoaşterea sufletului este prezentata ca o condiţie esenfială
pentru realizarea idealului pedagogic. Autorul se arată ca un temeinic cunoscător în ale psihologiei
religioase şl şiie să se folosească de cele mai nouă metode de cercetare a individualităţii sub raport
religios, pentru a ne dovedi că în sufletul omenesc există anumite virtualităţi religioase, cari nu se
pot desvotta numai prin efortul omenesc.
Cap. V. Naturalul şi supranaturalul în pedagogia creştină. Firea noastră cea stricată nu poate ajunge la
desăvârşire, singură. Are nevoe de harul divin. Astfel ajunge la concluzie, că realizarea idealului
creşfin este rezultatul unui sinergism înire forjele omeneşti şi cele dumnezeeşii; această colaborare
pedagogia laică nu o cunoaşte.
Cap. VI. Biserica creştină ortodoxă centrul pedagogiei creştine. Idealul pedagogiei creştine se poate realiza
numai în Biserică, pen- irucă Ea singură este administratoarea harului divin, iar preotul ca slujitor
al celor sfinte este cel mai important factor al pedagogiei creştine.
Capitolele VII, VIII şi IX tratează educaţia intelectuală, religioasă şi morală, care trebuie să se facă în
spiriiuS creştinismului ortodox, care va aduce la încreşiinarea tuturor facultăţilor sufleteşti:
intelectului, sentimentului şi a voinţei. In această parte a lucrării autorul ni se prezintă ca un
destoinic pedagog religios şi ca un temeinic cunoscător al tuturor realizărilor în domeniul
pedagogiei în general şi al pedagogiei religioase în special. Re când alţi autori români de lucrări
pedagogice au tratat prea puţin pedagogia religioasă creştină a sfinţilor Părin(i, în lucrările cărora
se afla temelia şcoalei ortodoxe, părintele Bulacu confruntă metodele pedagogiei modeme cu
principiile pedagogice din era patristică, plecând direct dela izvoare şi pune astfel pe cetitor în
contact nemijlocit cu gândirea dascălilor sfinţi Si dă astfel tuturor educatorilor, în deosebi preoţilor
şi profesorilor de religie, acele principii de bază aie educaţiei religioase, de cari trebue să fie
călăuziţi tofi adevărajii educatori ai tineretului român.
Cetind cartea părintelui Bulacu ar putea să rămână însă cineva şi cu impresia, că problemele — de istorie,
pedagogie generală, psihologie religioasă, teologie, didactică, metodică, etică eic. — pe cari le
îmbrăţişează autorul, sunt prea multiple şi prea vaste şi deci foarte greu pot fi cuprinse într'o
unitate organică. Mulţimea şi vastitatea problemelor nu permit o temeinică aprofundare a tuturor
deopotrivă. Cu greu poale comprima cineva pe o pagină răspunsul
66
REVISTA TEOLOGICA
ce~l aşteaptă cetitorul de exemplu la capitolul: „Pedagogia creştină modernă"; sau „Pedagogi creştini
celebrii"; sau „Cunoaşterea absolută" ; sau „Emotivitatea religioasă şi grafia divină" etc. Acestea par
a fi titluri cari pretind prea mult dela autor. Din cauza aceasta materialul vast, dar extrem de
interesant, n'a putui fi aprofundat şi concentrat îndeajuns, ceeace mărturiseşte şi autorul la sfârşitul
studiului său zicând: Iar ca sfârşit trebue să mărturisim că fiecare lăture şi capitol al acestui studiu
sumar făcut în pedagogia creştină ortodoxă, necesită a fi reluat în minufioasă cercetare şi
sistematizat mai adânc" (pg. 551).
Faptul acesta însă nu scade nimic din marea valoare a lucrării pentru remedierea crizei prin care trece
actualmente educaţie în general; dimpotrivă ea creşte prin aceea că studiul de fafâ pune o mulfime
de probleme, cari atrag atenţia pedagogilor şi teologilor, îndrumând cercetările lor spre nesecatele
Izvoare de apă vie ale ortodoxiei menite să stâmpere setea după adevărata viaţă s lumii de azi, care
s'a deşteptat şi s’a smuls din ghiarele morţii sufleteşti răspândite de materialism.
In general, studiul părintelui M. Bulacu este fructul unei îndelungate şf trudnice preocupări de
interesantul şt actualul subiect: „Pedagogie creştină ortodoxă". Din paginile voluminoasei cărţi ni
se desprinde o vastă cunoştinţă împărechiată cu o experienţă pedagogică, o temeinică cultură
teologică şl pedagogică deopotrivă puse în slujba unui fel frumos, care este descoperirea comorilor
ascunse in ortodoxie şi valorificarea lor pentru educafia generaţiei de mâne.
Dr. NfCOLAE TERCHiLĂ
*>
Isidor Todoran: PROBLEMA CAUZALITĂŢII IN ARGUMENTUL COSMOLOGIC. Cluj 1935. Pagini
206.
Intre apologeţii principiilor fundamentale ale creştinismului răsare cu cinste un nume nou: Isidor
Todoran, profesor de religie în Cluj. După îndelungate şi temeinice studii teologice şf filosofice, iese
la iveală cu o lucrare al cărei subiect e piatră de temelie în arhitectura impunătoare a apologeticei
creştine.
Cauzalitatea a dat mult de lucru filosofilor şi teologilor mai ales din timpurile moderne. Unii au negai-o,
alţii au susţinut-o in explicarea lumii. I. Todoran ne dă o clară şi preţioasă contribuţie la
cunoaşterea ei, atât sub raport istoric, cât şi logic.
fn introducere afirmă că Dumnezeu este adevărul principial şi fundamental al religiei, al moralei şi bunul
suprem ai omenirii. La cunoaşterea Lui ajungem pe calea revelaţiei, dar şi pe calea filosof iei.
Punctul dela care se desfăşură toată expunerea este întrebarea: „Nu cumva adevărul fundamental
al revelaţiei şi ere dinţii, Dumnezeu, este şi adevărul fundamental al rafiunii 1“ (p. 9).
In capitolul prim avem o lămurire a câtorva noţiuni filosofice şi a raporturilor dintre ele: cauză, efect,
principiul şi legea cauza-
5*
67
REVISTA TEOLOGICA
lităffî şi a raţiunii suficiente, fenomen—noumen, absolui-contingent (p. 10—23).
Urmează capitolul al doilea cu un scurt istoric al problemei cauzalifăţii, curentele de cugetare
(empirismul, raţionalismul şi idealismul) şi filosofii cari au negat sau au susţinut cauzalitatea, până
în pragul vremii noastre (p. 24—56).
In capitolul al treilea: Cauzalitatea în mentalitatea primitivă, autorul combate concepţia şcoalei sociologice
franceze (Levy Bruhl), care afirmă că primitivii sunt radical deosebiţi de civilizaţi, şi susţine că între
primitivi şi civilizaţi nu este diferenţă de natură, ci numai de grad. Nu există o mentalitate
prelogică, primitivă şi una logică, civilizată. Noi aflam şi la primitivi numeroase şi puternice
raţionamente logice, aşa dupăcum întâlnim şi la civilizaţi atâtea elemente mistice şi uneori magice.
Şi primitivii s’au ocupat, în felul lor, de cauzalitatea lumii şi a lucrurilor. Concepţia despre
inexistenţa cauzalităţii la primitivi nu refleciă cugetarea primitivilor, ci „reflectă mai mult
mentalitatea sociologilor europeni...; ea este „made în Europa" (p. 57—80),
Dupăce în capitolul al patrulea avem o expunere documentată asupra existenţii şi cunoaşterii lumii
obiective, fără de care nici ştiinţa nu e posibilă, (cu înlăturarea agnosticismului), urmează capitolul
cinci, despre fundamentarea principiului cauzalităţii. Rezultatul acestei complicate operaţiuni
logice, ce merge până la limitele raţiunii este, că principiul cauzalităţii formează o judecată sintetică
ce nu se poate fundamenta pe caie pur raţională. Baza justificării ei este mai mult necesitatea, decât
evidenţa (p. 81—132).
Capitolul al şaselea: raţional şi iraţional în cunoaşterea religioasă. Pe lângă concepţia „prelogică" a şcoalei
sociologice franceze şi pe lângă agnosticism, s’au ivit mai de curând şi alfe piedeci în calea
cauzalităţii. Anume: iraţionalismul lui Rudolf Otto şi intuiţionismul iui H. Bergson şi Ed. Le Roy;
două extreme la cari a dus raţionalismul exagerat. Dar iraţionalul în religie e un element secundar,
adăugat celui raţional şi nu invers. Fără idei nu există nici sentimente. In ce priveşte intuiţionismul,
el duce la agnosticism şi distruge cunoştinţa, fiind mai mull poezie decât filosofic. Deci cea mai
bună cale spre cunoaşterea lui Dumnezeu, în filosofie, esie calea raţionalităţii (p. 152), cu care se
ocupă capitolul al şaptelea. Aci autorul, dupăce trece peste piedecile ce se pun în calea cunoaşterii
lui Dumnezeu pe cale raţională, ajunge la o serie de 20 de concluzii cari cu ajutorul cauzalităţii
fundamentează cunoaşterea lui Dumnezeu (p. 176).
Ultimul capitol, opt, cuprinde expunerea argumentului cosmologic cu aplicarea principiului cauzalităţii în
dovedirea existenţii lui Dumnezeu. Aci facem cunoştinţă cu cele patru căi sau ramuri ale
argumentării cosmologice: cauzalitatea, mişcarea, contingenţa şi en- tropoiogia (legea deprecierii
energiei spre nivelarea temperaturii), că să ajungem la concluzia logică şi clară a întregii lucrări:
„Cauza
68
REVISTA TEOLOGICA
necesară şi transcendentă, inteligentă, creatoare, infinită şi unică nu poate fi decât Dumnezeu personal" (p.
200). Ultima explicate a realităţii este Dumnezeu. La cunoaşterea Lui filosofică ajungem cu ajutorul
raţionamentului cauzal... „Adevărul fundamentai ai credinţi! este şi adevărul fundamental al
raţiunii... Raţiunea noastră nu-şi află liniştea până nu ancorează la ţărmul absolutului. Astfel,
întreaga gâncire ne duce spre Dumnezeu"... (p. 202).
Cartea împlineşte toate criteriile unui studiu ştiinţific. Autorul, sprijinii pe o bogată şi selectă bibliografie,
analizează rând pe rând dificultăţile şi înlătură obiecţhmile şi piedecile pe cari speculaţia filosofică
le pune în calea argumentării cosmologice a existenţii lui Dumnezeu şi a cunoaşterii Lui pe cale
raţională. Stăpân pe raţionamentele logicei şi acasă în problemele filosofiei contimporane, isidor
Todoran ne frământă spiritul, ne ridică în sferele înalte ale cugetării pure şi ne duce până la
marginile Întunericului, dincolo de care nu se zăreşte decât Dumnezeu. Şi când ne~am obosit in
hora ideilor pe care forţa spiritului o joacă până la oboseală, aproape de marginile relativităţii, ne
aruncă obosiţi în braţele Dumnezeirii, la pieptul căreia aflăm odihna şi pacea.
Uşor în expunere şi logic în argumentare, 1. Todoran ne-a dat o bună monografie asupra unui însemnat şi
frumos subiect de fito- sofie şi apologetică creştină. ILARION V. FELEA
■ Φ
Bettex (F.): MINUNEA, traducere de Pr. /. Mihâîcescu şi Pr. loan Negoifâ, Ediţia II, Bucureşti,
Editura Cugetarea, 1935, în 8", 115 pag. Lei 25.
Evenimentul aşa de neaşteptat de pe malul anticului Danubiu, teofania lui Petrache Lupu, e cauzatoarea
unui cataclism metafizic pentru întregul vlăstar latin dela Dunăre, lndifereni dacă e minune sau nu,
fapiul că în secolul al XX-lea un om simplu are o viziune şi devine un predicator al ţării întregi, e
ceva ce trece limitele în cari ne place să închidem normalul. Faptul acesta pune pe orice om care
vibrează la oscilaţiile ritmului postbelic, în'faţa întrebării: oare e posibilă minunea şi dacă e logic
posibilă, se’nlâmplă în realitate ?
Punându-şi această înirebare, omul care nu vrea să devină sclavul unei păreri care pluteşte în aerui
veacului şi după vorba Iui Spengler îl respirăm odată cu oxigenul şi care de fapt e o urmare a
materialismului ateu şi a antropolatriei rezultate din ruperea dependenţei de Creator — va încerca
să mediteze asupra posibilităţii minunii. In ajutorul acestui om vine şi noua carte, apărută în ediţia
a 2-a, a pastorului F. Bettex. Din Bettex a mai apărut în româneşte „Creştinismul şi studiul naturii"
care s'a răspândit destul de rapid; dovadă faptul că a apărut şi ediţia a doua, ceeace în tânăra
noastră literatură nu e prea obişnuit. Ediţia primă a cărţii „Minunea" apăruse în 1912, cu o prefaţă
semnată de Păr. I. Mibăicescu. Ediţia primă a fost bine primită. «Sper că astăzi când se vorbeşte, se
69
REVISTA TEOLOGICA
diseulâ şi scrie atât de muli despre Maglavif, sau despre minunile dela Magîavit, primirea ce i se va face
va fi şi mai bună· pentrucă ea lămureşte admirabil ce este minunea şi posibilitatea ei, cu o rară
temeinicie ştiinţifică, cu o logică strânsă şi înlr’o aleasă formă literară*.
Spre a putea vorbi despre minune,autorul îşi pune mai întâi întrebarea, dacă există supranaturalul, sau e
vid „au delâ des bomes des ces spheres* (Lamartine)? „Natura ne arată supranaturalul. Dupăcum
în regnul mineral ramificaţiile cristalului de aur şi de argint, asemănătoare celor de copac, sau
florile de ghiaţă preînchipue şi ne dau îdeia de plantă, dupăcum plantele mişcătoare şi chiar
carnivore pregătesc o trecere către animal, iar câinele ce latră cu accent şi modulaţie atât de
semnificativă şi paserile cântătoare, preînchipuiesc glasurile omeneşti, toi aşa omul pe înger sau
diavol în care se poate preface*. Ideia existentei acestui supranatural e considerată ca inăscută,
chiar de un Descartes. „Intre Dumnezeul nemărginit şi creajiunea mărginită, sta minunea ca un
uriaş mut şi se uită la tine cu privire de foc*. Bettex găseşte că minunea ne înconjură şi că a crede în
religie e iot atât cât a crede în minune. Izvorul fundamental al credinjei — Biblia —■ fără minuni,
înseamnă ceva absolut mutilat. Aceste constatări ale lui Bettex ne amintesc despre o operă creştină
— Le genie du christianîsme — a iui Chateaubriand, care vorbind despre mistere, afirmă că „Toute
est mysfere*. Dintre acesie mistere, omul încearcă să înlăture măcar câteva şi din această dorinţă s'a
născut ştiinţa.
Dar ştiinţa nu va ajunge niciodată să cunoască toate enigmele. Azi chiar savanfii recunosc cu desnădejde
că aci ne aflăm la marginea priceperii noastre (spune Duboye Raymond) şi o recunoaşte chiar
pontiful materialismului feroce — Biichner. Fizicianul Tyndall recunoaşte că „Dacă există
Dumnezeu, minunea e posibilă*. La mulţi dintre adversarii minunei se vede perzisienţa într'o ideie
preconcepută. Emile Zola spunea, că nu admite că la Lourdes s’a întâmplat o minune, chiar dacă în
faţa lui ar introduce în grotă un olog, şi ar ieşi îndată complect sănătos.
în favorul admiterii existenţei minunilor Bettex aduce o serie de argumente pe cari le-am numi istorice.
Alegerea acestui fel de argumentare e foarte potrivită pentru epoca noastră. Mulţi îşi argumentează
ateismul sau cel puţin indiferentismul religios prin afirmaţia foarte superficială: „De ce să cred,
când oamenii cuminţi nu cred ?" Bettex arată că marile genii creatoare de valori culturale ale
omenirii tuturor timpurilor, au crezut în minuni. Ca genii cari au crezut putem cita pe Goethe, pe
Pascal, pe Pasteur, pe Gauss, pe Volta, pe Ampere, pe Fericitul Augustin, etc.
A doua tipăritură a „Minunii* de Bettex este încă o dovadă, că preoţii I. Mihălcescu şi 1. Negoiţă au făcut
o folositoare faptă când au tălmăcit această carte în limba noastră. josiF E NAGHiU
70
REVISTA TEOLOGICA
EVANGHELIA IN SCOALĂ. Psihologia contemporană şi învăţământul religios — Teză de doctorat la
Facultatea de teologie din Bucureşti — de Pr. Dr, Nîcolae Terchilă, Sibiu, Tip. Arhidiecezană,
1955, p. 178, Lei 75. '
O nouă carie, un nou preţios instrument de îndrumare în munca de evanghelizare a şcoaleî, pus ia
dispoziţia preottmii noastre prin strădania părintelui Dr. N. Terchilă, profesor Ia Academia
teologică din Sibiu.
Acum doi ani apăruse în aceeaş editură şi serie cartea părintelui diacon D. Călugăr „Hristos în şcoală", o
melodică specială a religiei, cuprinzând toate lecţiunile ce se predau în cele patru clase aie cursului
primar, desvoltate după principiile didacticei moderne. Ea ar fi trebuit premearsâ de un studiu
introductiv de didactică generală şi de principii de metodică specială a religiei. Timpul scurt şi
nevoile urgente determinate de sarcina pe care Biserica a înţeles să şi-o ia asupra sa —■ catehizarea
— nu a permis acest lucru. A văzui mai întâi lumina tiparului manualul de care preotimea învă-
ţătoare avea nevoie în fiecare zi. Cu studiul de faţă se complec- tează lacuna amintită. Şt de fapt nu
e nici târziu venit. Felul în care autorul a înţeles să facă acest lucru nu însemnează o răsturnare a
principiilor şi mijloacelor educaţiei şi învăţământului religios, pe cari Biserica noastră le-a folosit
până acum, ci mai mult o justificare a lor bazată pe rezultatele psihologiei contimporane. Ea nu
vrea decât să arefe că Biserica noastră în felul în care şi*a orânduit cunoştinţele pe care le crede
necesare fiecărui bun creştin şi mijloacele de care se foloseşte să făurească suflete ortodoxe, sunt în
deplină corcordanţă cu aceste puncte de vedere. Micile critici ce se aduc iei-colo au în vedere doar
lipsa deplinei înţelegeri şi greşita întrebuinţare în şcoală a învăţăturilor ortodoxe şi a mijloacelor pe
cari Biserica le oferă cu înţeleaptă orânduire propovăduitorilor Cuvântului dumnezeesc.
După o introducere justificată a metodei de lucru aleasă de autor, analizează în mod amănunţit
sufleturcopilului stabilindu-l trăsăturile lui fundamentale, apoi caracterisează prin notele ei
esenţiale rdigiositatea copilăriei (Cap. I). In capitolul 1Ϊ expune planul învăţământului religios, aşa
cum este prevăzut în programa analitică a învăţământului primar, iar în capitolul III, didactica
învăţământului religios. Capitolul IV, destinat metodicei speciale, tratează materialul
învăţământului religios şt predarea lui în lumina celor mai actuala şi totodată mai importante
discuţii ce le-a putut stârni. Ia pe rând materialul istoric — istorioare reiigioase-morale, V. T., N. T„
Sf. Tradiţie, Istoria bisericească, Parabola, — materialul liturgic — sărbătorile, rugăciunea, cântarea
bisericească, lăcaşul sfânt, tainele —, materialul dogmatic şi moral. Ultimul capitol cuprinde
indicaţii preţioase în legătură cu catehizarea în şcoala secundară.
Deşi teză de doctorat, departe de a fi desiinetă numai specialiştilor, ea e accesibilă oricărui om familiarizat
cu dogmele credinfii
71
REVISTA TEOLOGICA
şi formele cultului divin. O ajută mult în aceasta şi stilul clar şl precis, lipsit de bagajul unei erudiţii rău
înţelese.
Consideraţiile generale asupra învăţământului religios din şcoala secundară cari, deşi temeinic lucrate,
rămân tot generale, am dori să constiiue eşaloanele largi ale unul nou studiu făcut iot cu atâta
amploare, ca acela cuprins în cele patru capitole anterioare, referitor la învăţământul religios din
şcoala primară. El ar fi de dorit cu atât mai mult, cu cât profesorii noştri de religie sunt lipsiţi de
indicaţiile didactice şi metodologice atât de necesare în evanghelizarea şcoalei secundare. L.
BOLOGA

STUDIU ASUPRA TEXTELOR EVANGHELICE CU PRIVIRE LA PARUSIE sau A DOUA VENIRE, de

preotul Petre Chiricuţâ, Bucureşti, 1935. Pag. 252.
După o scurtă prefaţă lămuritoare şi introductivă în studiul asupra Parusiei, autorul se ocupă de: Parasie
în critica protestantă rationalists, arată opiniunile, ereziile şi sectele eshafologice în relaţie cu
Parusia şi judecă apoi problema Parusiei din punctul de vedere al teologiei ortodoxe. Comentatul
locurilor biblice, importante în această legătură de idei, îl face pe larg: insistă şi asupra parabolelor
eshalalogice referindu-se la literature patristică şi la alţi lâl- cuitori ai sfintei Scripturi. In celejpeste
250 de pagini părintele Petre Chiricuţă aduce mult material pentru cunoaşterea şi lămurirea pro-
blemei.

SABBATHUL VECHIULUI TESTAMENT este titlul unei lucrări publicate recent de umconul Dr. T.
Negoîfâ. Autorul face istoria Sabatului dela Mojse şi până ia reîntoarcerea Evreilor din Babilonia.
Informaţiile d-sale şi le grupează sub următoarele titluri: Ce este Sabbath?” Când s’a instituit
sărbătoarea zilei a şaptea? Ziua a şaptea a fost observată până la Moise ? Moise restabileşte ziua
Vll-a pe care o numeşte Sabbath şi o fixează în ziua Sâmbetei. Urme despre sfinţenia zilei a şaptea,
mai găsim înainte de Moise la vre-un popor? Cum se explică azi, sfinţenia numărului şapte ?
Teoriile moderne cu privire Ia Sabbath, Sabbath la origină ar fi fost sărbătoarea lunii pline. Ezechiel
fondator al Sabbathului devenit sărbătoarea zilei a VIL Sabbath a fost ziua lui Saturn ? —- După o
scurtă excursie în istoria biblică a Vechiului Testament autorul sprijinit şi pe literatură mai prospătă
ce i-a stat ia îndemână, conclude că Sab- bathul ebraic nu este o instituţie importată din Babilonia,
cum greşit cred unii, nici nu a fost Sabbaihul ebraic sărbătoarea lunii pline,. sau la origină ziua lui
Saturn. Sărbătoarea zilei a VH-a a fost sfinţită de Dumnezeu chiar dela facerea lumii, fără a o numi
însă Sabbath. Sabbathul insa, ca sărbătoare naţională pentru Ehrei, a fost instituită de Moise.
„Pentru creştini Sabbathul n'are valoarea pe care a avut-o la Ebrei şi-o are încă la Iudei. Creştinii au
păstrai sfinţenia zilei a Vll-a, binecuvântată de Dumnezeu dela începutul lumii, dar precum
72
REVISTA TEOLOGICA
Moise a fixat-o în ziua Ieşirii Evreilor din Egipef, apostolii Domnului au aşezat-o în ziua învierii lui
Hristos. învierea lui Hristos a avut loc a doua zi după Sabbathul Iudeilor, care de aici nu s’a mai
numit Sabbafh, ci Duminecă sau ziua Domnului (Dies Domini)*'.
Notiţele dels pagina 17, 18, 21, 22, 26, 27, 29, 31 trebuiau traduse în româneşte, mai ales că studiul publicat
în „Păstorul ortodox" din Budeşti a avut în vedere în primul rând cetitorii dela (ară. Asemenea va
trebui să ne obicinuim a româniza sau cei puţin a uniformiza cu timpul nomenclatura şi în genere
terminologia biblică. Nu mi se pare corectă afirmaţia dela pag. 3: „Sunt multe cuvinte streine, cari
s’au împământenit în limba noastră. Din limba ebraică anul singur a pătruns... cunoscut astăzi
până şi de cei mai simpli dintre săteni. Acesta este cuvântul Sabbath".
Pentru informarea credincioşilor turburaţi în adevărurile religioase de curentele sectare, lectura cărţii de
faţă e folositoare.
s? N. N.
Ştefan Meteş: SITUAŢIA ECONOMICA A ROMÂNILOR DIN ŢARA FĂGĂRAŞULUI. Voi. I. Cluj. 1935.
Pag. 488. Lei 200. învăţatul director al Arhivelor statului din Cluj, Părintele Ştefan Meteş, a dat ia
lumină o nouă lucrare pe cât de voluminoasă pe-atât de interesantă. Ea înfăţişează cititorului starea
economică a Românilor din Ţara iui Negru Vodă, stare zugrăvită de baza unui vast material
documentar adunat de autor cu o grije şi cu o hărnicie vrednică de toată lauda.
O armată impresionantă de nume şi cifre şi un nesfârşit şir de mărturisiri de-ale fraţilor noştri de-acum
200 de ani defilează în faţa cititorului ca o dovadă autentică şi mişcătoare despre suferinţele
Românilor din Ţara Făgăraşului, cari erau robii străinilor în propria lor ţară.
Cheltuielile de tipar ale cărţii le-au acoperit cu o lăudabilă jerifelnicie domnii Ştefan Boeriu, directorul
Societăţii de asigurare „Prima Ardeleană" din Cluj şi Octavian Stoichiţă, proprietar în Po- rumbaeul
de jos. N. C.

APROPIEREA DE ISUS PRIN BISERICA NOASTRA, PRIN ALEGEREA EDUCATORILOR de S.

Mehedinţi. Bucureşti, Editura Socec, 1935, în 46 pg. Lei 20.
E, desigur, un fapt îmbucurător ca problema organizării bisericii preocupă un savant ca dl S. Mehedinţi.
Savantul creştin, căruia occidentalii mai rigorişti in determinări i-ar spune lomist — publică într’o
broşură de 46 de pagini două conferinţe cu subiecte religioase. Prima e despre „Biserica noastră*.
Cum poezia se poate scrie şi în proză, textul conferinţei e o adevărată odă închinată Bisericii
ortodoxe. Poporul românesc, spre deosebire de loafe celelalte, s'a născut creştin. Dacii (căci noi
suntem mat mult Daci decât Romani) erau pe jumătate creştini, înainte de a
73
REVISTA TEOLOGICA
se ii coborât Isus pe pământ. Creştinismul a devenit apot un ei «meni constitutiv al poporului.
Creştinismul românesc n'a produs catedrale gotice, nici pânze rafaelice, dar s’a manifestai ca nici o
altă biserică din lume cu duhul blândefei. N'a persecutat pe nimeni pentru convingerile sale; chiar
din contră, a adăpostit pe cei persecutată de religia oficială a conaţionalilor săi (Husitii, Lipovenii
etc.). Cu bisericufele-i de lemn ţuguiate între plopi şi de multeorl cu reprezentanţi nu dintre cei mai
buni, credinţa noastră s'a menţinut pe un înalt piedestal moral. .Nu ia asupră-şi nici păcatele
Byzanţului, multe ca frunza şi ca iarba, nici păcatele Romei, multe ca nisipul mării, nici păcatele
bogoslovllor dela Răsărit, multe şi grele ca zăpezile stepei". Aceasta constitue desigur un punct
luminos din istoria Bisericii, dar azi avem nevoie de o Biserică vie, care să colaboreze la marea
acţiune de spiritualizare a societăţii noastre decăzute. Puterea, prin care putem mişca masele e
sentimentul şî dialectica, iar pentru a putea realiza aceasta avem nevoie de elite. La congresul
profesorilor de geografie ţinut la Năsăud, în 1954, dl prof, Mehedinţi spunea că .Un stat valorează
atâta, cât valorează conducătorii". Acelaş rol îl au conducătorii şi in lumea morală. Dl Mehedinţi
propune .dictatură morală". In locurile cu răspundere, nu pot sta decât persoane morale, cari să
influenţeze pe cei în fruntea cărora se găsesc, prin exemple. .Nu prin legi, nici prin vorbe sau prin
cărţi se schimbă lumea, ci prin oameni, punând înainte ca îndreptar de via(ă pe cei cu talent moral".
.Dictatura morală" deşi pare a avea ceva din .dictatura filosofilor* din doctrina lui Platon, nu e utopică, ci
ceva realizabil. E bine să reproducem aici declaraţia lui Beneş: .Noi am avut norocul să trăim sub
dictatura morală a unui mare om de stat, prezidentul republtcei noastre* —■ şi în acest fel explica
progresul (arii sale.
IOSIF C. NAGHIU

74
 CRONICA
t EPISCOPUL· ROMAN CIOROGARIU. In momentul în care eram pe punctul de-a încheia acest număr al
revistei noastre, glasul clopotelor ne aduce zguduitoarea veste despre adormirea întru Domnul a
Prea Sfinţitului episcop Roman al Orăziî. Octogenarul străjer al legi: româneşti dela granit a
apuseană a tării şi-a dat sufletul său în mâinile Ziditorului după o boală de două săptămâni, căreia
nu l-au putut sta împotrivă adâncile şi încercatele Iul bătrânele.
Adormitul întru Domnul a avut o viată pe cât de lungă, pe atât de sbuciumată şi de eroică. Fiindcă în
toată această viată a fost un mare neastâmpărat. A avut un suflet de ostaş, care nu se simte bine
decât în vâltoarea luptei. Marile lupte cari s'au dat de cinci decenii încoace pe frontul revendicărilor
noastre nafionale au avut pe Prea Sfinţitul Roman Ciorogariu vecinie pe baricade: ca gazetar, ca
orator sau ca ierarh. Se mută dintre noi încărunţii ca un patriarh, dar nu atât de bătrânele, cât de
luptele eroice pe care le-a purtat vitejeşte pentru izbăvirea neamului său şi pentru dreptatea
Bisericii lui. N. C.
MOARTEA PATRIARHULUI ECUMENIC FOT1E. Duminecă a murit la Istambul, după o gravă boală,
patriarhul Fotle II.
S'a născut în Octomvrie 1874, în insula Prinkipos.
Liceul l-a făcut la Filipopole, iar teologia la universitatea din Atena şi pe urmă a luat doctoratul în fllosofie
în Germania, la Miinchen.
A fost hirotonisit diacon şi pe urmă protesinghel la Mitropolia de Filipopole.
La 1914 a fost hirotonisit mitropolit.
La 1926 a fost ales mitropolit al Filadelfiei, iar în 1930 a fost a fost ales patriarh ecumenic.
Patriarhul Fotie a fost un ierarh înţelept, mai ales în această vreme atât de grea pentru Biserică. Avea o
deosebită dragoste pentru România, pe care a cunoscut-o la 1925, ca mitropolit al Der- conului,
când el a reprezentat pe patriarhul ecumenic la serbările instalării I. P. S. Patriarh Mlron Cristea.
Ca urmaş al defunctului Patriarh a fost ales Veniamin I, fostul mitropolii al Heracleet.
75
REVISTA TEOLOGICA
MOARTEA PROFESORULUI HRISTU ANDRUTSOS. Marele dogmatist grec a încetat din viaţă în ziua de
3 Noemvrie 1935 după o vârstă aproape de 70 de ani. Studiind la şcoatele de teologie greceşti din
Halki şi Atena şi pe urmă în Germania, H. Andrutsos ajunge de timpuriu profesor la seminarul
teologic din Constantinopol, apoi fa gimnaziul grec din Galaţi (1897·—99), iar din 1907 până azi a
fost profesor la facullaiea de teologie la catedra de Dogmatică şi Morală.
Simbolica lui, apărută prima dată în 1907, iar în a Il-a ediţie în 1930, l-a ridicat deja în lumea teologică, iar
Dogmatica şi Morala lui bau situat în fruntea marilor teologi ai bisericii ortodoxe. Cri- ticile cu care
a întâmpinat fiiosofia lui Fr. Nietzsche, Bergson şi Renan, precum şt dicţionarul doctrinelor şi
termenilor filosofici i-au atras reputaţia de mare maestru al logicei şi al stringenţei silogistice. Aşa
că deşi acuzai de a fi tratat dogmele cu prea multă răceală ştiinţifică şi raţională, lotuşi Dogmatica şi
în genere creaţia teologică a lui Andrutsos este sistem închegat, nesdruncinabil din punct de vedere
raţional, iar nu înseilare de citate fără legături genetice interne.
Intre bazele revelaţionale şi expresia formală a dogmei, An- drufsos a pus puterea lui de creaţie şi filtrul
unei cugetări adânc originale. încât valoarea teologiei lui Andrutsos — recunoscută şi de catolici şi
protestanţi — va rămânea totdeauna sistemul şi unitatea rotunzită şi indestructibilă a concepţiei
iui. Cine a citit dogmatica lui în traducerea pâr. Dr. D. Stăniloae şi a sfudiat-o — în curând vom
avea şi Morala şi alte opere de ale Iui — se convinge de aceasta. Deaceea autoritatea lui a şl fost —
şi este — în deosebi în Grecia, indiscutabilă în materie de gândire teologică.
Ca om, Andrutsos era de o profundă intimitate şi simplitate, însă şi de o temută intransigenţă, încât a
întâlnit şi multe duşmănii. Totuşi sufletul lui va rămânea nestins în mintea urmaşilor şi a ceiorce l-
au cunoscut ca o rară încarnare a puterii excepţionale de creaţie şi cugetare. T. BODOGAE

76
 NOTE ŞI INFORMAŢII
PRESA românească a făcut o largă publicitate duhovnicescului testament rămas pe urma morţii
învăţatului profesor universitar Dr. Ştefan Minovici. Marele savant a fost şi un mare creştin. Ca
medic şl-a pus viaţa în slujba alinării suferinţelor omeneşti. Cu ştiinţa sa înaltă n’a adunat averi
pentru ale risipi în chip netrebnic, ci pentru a zidi biserici şi a ajuta, creştineşte, pe săraci. Viaţa lui
pilduitore este ea însaş o carte deschisă pentru ceice vor să înveţe din ea. Dar savantul profesor
Ştefan Minovici, a ţinut să lase pe seama elevilor săi şi o povaţă scrisă. Acestora Ie recomandă drept
călăuză cumintele Mântuitorului: „Eu sunt lumina lumii. Cel ce-mi urmează mie nu va umbla întru
întuneric, ci va avea lumina vieţii". Pe aceiaşi elevi îi îndeamnă mai departe spre desăvârşire spiri-
tuală şi spre jerfelnicia care înnobilează sufletul omenesc.
lată un mare savant, care a ştiut cum sa trăiască şi a ştiut cum să moară. Din pragul morţii, ca şi de dincolo
de mormânt, el propoveduieşfe ca de pe un amvon.
Φ
ÎNCĂ înainte de instalarea sa Prea Sfinţitul episcop Andrei Mager al Aradului şi-a vădit în numărul 1 din
1936 al revistei „Biserica şi şcoala", dorinţa de-a găsi in fiecare casă cre
ştinească măcar o icoană şi o candelă menite să fie paznicul vieţii creştineşti a credincioşilor.
Este un îndemn dintre cele mai frumoase şi dintre cele mai înţelepte, pe care tocmai din pricina aceasta
am dori să-l asculte toţi fii credincioşi ai sfintei noastre Biserici. O icoană şi o candelă nu sunt
numai două podoabe în casa creştinului, ci mai ales doi străjeri şi dascăli ai unei cinstite vieţi
româneşti şi creştineşti.

LEGEA de organizare a Bisericii ortodoxe române va fi supusă unei apropiate modificări. Am văzui
proiectul. El cuprinde modificarea articolului 19 şi 21 îu sensul ca de aci înaintestatulsănu mai
plătească preoţimli tnfregiri de salar, ci să plătească pur şi simplu salarii integrale. Este o bună
propunere. Numai dacă statul legalizând această modificare, ar şi executa-o. Celelalte modificări
propuse de proiect au vădită tendinţă de centralizare a administraţiei bisericeşti şi o restrângere a
sistemului electiv pentru aşezarea diferitelor organe legislative sau executive ale Bisericii ortodoxe
române, judecate în bloc, modificările necesare s’ar putea reduce la una singură: cea cu privire la
chestiunea salarizării, cuprinsă în articolele 19 şi 21.
Ό·
77
REVISTA TEOLOGICA
SINDICATUL presei din Ardeal a ţinui sâ sărbătorească de curând la Cluj vrednicia unui mănunchi de
vechi gazetari de dincoace deCarpaţi. Printre sărbătoriţi a fost şi Părintele protopop loan Moţa dela
Orăştie. Ba mai mult. Prea Cucernicia Sa a fost obiectul unor speciale elogieri din partea presei şi
din partea întregeî opinii publice româneşti. $i cu toată dreptatea. Fiindcă părintele I. Mofa poate fi
socotii drept întemeietorul adevăratei gazetarii populare şi unul dintre cei mai puternici stâlpi ai ei
de 42 de ani încoace. Am putea spune chiar că Sfinţia Sa este unic în această privinţă. Ei a ştiut
totdeauna şi ce să scrie şi cum să scrie peniru a răscoli interesul şi entuziasmul poporului şi peniru
a-i pune în slujba marilor idealuri naţionale. Din ti- nerefele sale (de când era student al Institutului
Andreian din Sibiu) şi până la vârsta de astăzi, părintele protopop I. Moţa a fost neînfricatul stegar
al revendicărilor noastre naţionale. Pentru cinstea şi isbânda acestui steag a suferit ocări şi temniţă
cumplită şi eroică pribegie până pe tărâmurile îndepărtatei Ame- rici. Pentru isbânda desăvârşită a
acestui steag în graniţele României mari luptă şi astăzi cu însufleţire şi jertfelnicie neîmpu- ţinală.
întregul nostru neam îl înconjoară astăzi cu iubire şi cu admiraţie, urându-i dela Dumnezeu încă
mulţi ani de vitejească şi rodnică viafă.
-0-
DUPĂ Maramureşul voevodal, în care mişcarea de revenire a credincioşilor dela unafie la sinul Bisericii
ortodoxe con
tinuă, Târna vele ne trimit veste, că aceeaş mişcare s’a pornit în satele unite din preajma micii rome. Sute
de credincioşi se întorc dintr’o săptămână Înir'alia la sinul Bisericii mame care-i primeşte cu
firească bucurie şi care-ΐ va povăfui cu grije pe drumurile izbăvirii religioase şi naţionale. Mişcarea
a luat proporţii mari şi a avui darul să stârniască îngrijorarea de moarie a sinedriului canonicilor
din Blaj, cari îşi varsă această îngrijorare în minciuni şî insulte pe cari numai hârtia „Unirii" e în
stare să ie rabde. Noroc că nimeni nu-i mai crede nici chiar când spun în lumea largă ce...
păgânismul baie ta porţile Blajului. Dumnealor latră, iar caravana trece.

TELEFONISTUL Unirii s'a supărat rău pe .Revista Teologică", cere în ultimul ei număr şi-a permis să taie
Ia răboj hiiari- anta adunare de constituire a Agrului din parohia Blajului, subliniind în acelaş timp
paradoxala atitudine, pe care e dovedii-o organul mitropoliei unite, ţaţă de dl ministru pe viaţă
Vaier Pop, preşedintele Asociaţiei generale a Românilor uniţi, cere le Satu-Mare votează moţiuni
împotriva avortului, iar la Bucureşti lasă chestie... cum ve fi. Regretăm profund supărarea tele-
fonistului. Fiindcă noi n’am vrut să supărăm pe nime.
Dacă am scris despre adunarea agrisiă, am făcui-o mai mult pentru a ne arăta creştineasca noastră
compasiune faţa de blefii congresişti, cari au fost constrânşi se facă procesiunea euharistică în frac,
gîoben şt
78
REVISTA TEOLOGICA
pantofi de lac, potrivit protocolului prezidenţial. Pe dealta parte am făcut-o pentru a ne arăta admiraţia
noastră fafă de domnul ministru Vaier Pop, care ca preşedinte înţelege să pună Agrul în slujba
civilizării civilor din mica romă, chiar dacă această civilizare cere jertfa unor sudori fantalice Ia cap
şi a unor chinuitoare bătături Ia picioare.
-o

AM primit de curând din America broşura, care cuprinde Cartea pastorală a Prea Sfinţitului episcop
Policarp, trimisa clerului şi poporului său pentru a-şi vesti legiuita înscăunare ca vlădică ort. român
al continentului de dincolo de Ocean.
Dacă această Carte pastorală ar cuprinde numai atât, desigur că n’am tăia-o la răbojul cronicei noastre. Ea
cuprinde însă o seamă de alte lucruri importante, învăţături menite să lumineze sufletele
credincioşilor pentru a le lega şi mai mult de naţiunea din care fac parte şi de Biserica ei
dreplmăritoare. In cuvinte pline de înţelepciune şi de părintească dragoste P. S. Poli- carp fâlcuieşte
fiinţa şi rostul Bisericii lui Hristos, raportul ei cu ideia naţională şi cu istoria neamului românesc. In
continuare episcopul misionar îşi des- vălue planurile cu privire la înfiinţarea unor instituţii
chemate $ă adâncească viata culturală şi religioasă a fraţilor noştri de dincolo de Ocean, adunând
tot mai muli sufletele în jurul vetrei de lumină şi căldură a aceluiaş ideal naţional şi creştin. De în-
cheiere Inaltuf ierarh cheamă la însufleţită împreunălucrare tot clerul şi poporul Γΐη cadrele
disciplinei necesare şi in duhul iubirii frăţeşti.
Rugăm pe bunul Dumnezeu să-i stea într'ajutor harnicului episcop misionar, care se osteneşte în Lumea
Nouă întru vestirea crezului ortodox şi naţional.
-o N. C.
PROFESORUL Karl Barth, dela Universitatea din Bonn, a fost demis dela catedra de Dogmatică pe care
o onora, pentru o seamă de contravenţii mărunte faţă de actuala ordine de lucruri din Germania.
Nu ne încumetam să judecăm căzui său. Ci spunem doar atât, că teologia germană a pierdut o
forţă din cele mai apreciabile, prin plecarea sa. Din numeroasele oferte ce t s’au făcut, a acceptat-o
pe cea a Universităţii din Utrecht, unde îşi predă actualmente cursurile sale. La catedra rămasă
vacantă, a fost detaşat deocamdată prof. Friedrich Gogarten dela Breslau, savant cu renume şi
membru marcant el şcoalei dialectice al cărei cap este Barth.
-O
ANUL TRECUT, au plecat pe drumul veciniciei două nume mari ale ştiinţei teologice germane.
Primul e profesorul şi teologul atât de simpatic, Dr. Reinhold Seeberg. Originar din fosta Germanie de
răsărit — astăzi Ţările Baltice — profesorul Seeberg a onorat pe rând catedrele facultăţilor de
teologie din Dor- pat şi Erlangen. La 1898 a fost chemat la Berlin, alături de marele său
compatriot, profesorul Adolf von Harnack, faţă de care, în anumite privinţe, se menţinea într’o
vădită opoziţie. Teolog de-un larg orizont şt de-o impre-
7»
REVISTA TEOLOGICA
sionantă putere de muncă, şi-a cinstit cariera profesorală cu lucrări valoroase de Noul Testament, Teologie
sistematică, Istoria bisericească şi Istoria dogmelor. Lucrarea sa aparţinătoare acestei ultime
discipline e bine cunoscută şi’n cercurile teologice dela noi de-acasă. A murit în vârstă de 76 ani, la
locuinja sa din Pomnem, unde-şi căutase odihnă bătrânelelor, dupăce se despărţise de înalta şcoală
berli- neză.
Al doilea, e profesorul de studii neotestamentare din Halle, Hans Windisch, Vestea morţii năpraznice
care l-a furat prea devreme a produs o adâncă impresie în ioate cercurile teologice - ştiinţifice din
Germania. in primele zile ale semestrului de iarnă, se prezintă cât se poate de bine dispus la
cursuri. Intr’o după amiază, la ora de seminar al Noului Testament, în camera de exerciţii, în
mijlocul conversaţiei cu studenţii săi, îl lovise aripa morţii. Era
în vârstă de abea 54 ani. Mai putea trăi şi munci multă vreme. Defunctul savant fusese Privat docent la
Universitatea din Leipzig (1908—1914), de unde a fost chemat ca profesor ordinar la facultatea de
teologie a Universităţii din Leiden (Olanda). In 1929 a fost invitat să ocupe catedra de Noul
Testament şi Literatură veche creştină (Pa- trologie) la Universitatea din Kiel. Anul acesta, fusese
chemat ca succesor al lui Ernst von Dobschiitz (vezi R. T. pe Maiu— Iunie, 1934) la Universitatea
din Halle. Aici l-a găsit moartea. Lucrările sale de comentarii la cărţile N. T. au fost publicate în
colecţia lui Hans Lietzmann, Handbuch zum N. T. Era mai bine orientat decât aproape oricare
dintre colegii săi în literatura anglo-americană asupra N. T. A publicat o seamă de monografii de
Teologie biblică a N. T. (ca „Taufe und Siînde in âltesten christentum bis auf Ori- genes“ etc...).
GR, T. M.

80
(9Θ)
 REViSTA TEOLOGICA
APARE LUNAR
SUB PATRONAJUL I. P. S. MITROPOLIT NICOLAE
ABONAMENTUL PE UN AN: 250 LEI.
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA:
ACADEMIA TEOLOGICĂ, SIBIU, STRADA MITROPOLIEI 24—23
ÎN ACEST NUMĂR:
Pro!. NICOLAE COLAN :
Prof. Dr. O. BUCEVSCHI: GRIGORIS T. MARCU: ierod. NiCODEM ÎONIŢĂ:
Preotul VICTOR UNGUR:
Preotul Dr. NICOLAE TERCHILĂ : Dr. NIC. TERCHILĂ, ILARION V.
FELEA, IGSIf E. NAGHItI, L.
BOLOGA şi N. N.:
N. C. şi T. BODOGAE:
N- C. şi GR. T. M.:
Alegerile episcopale
Despre numele confesiunilor creştine
Un om şi-o epocă frământată: Arthur Drews
Naiura şi sensul termenului .sobornicesc*
Sfârşitul vieţii Apostolului Pavel
Misticismul lui Soloviefi
MIŞCAREA LITERARĂ: Pedagogie creştină
ortodoxă. Problema cauzaliîolîi ia argu-
mentai cosmologic. Minunea. Evanghelia
în şcoală. Studiu asupra textelor evanghe-
lice cu privire la Parusîe sau a doua venire.
Ssbbathul Vechiului Testament. Situaţia
economică a Românilor din Ţara Făgăra-
şului. Apropierea de Isus prin Biserica
noastră, prin alegerea educatorilor
CRONICĂ: ί Episcopul Roman Ciorogsriu
Moariea pslriarhului ecumenic Foiis
Moartea profesorului Hristu Andrulsos
NOTE ŞI INFORMAŢII
Anul XXVI Martie—Aprilie 1936 Nr. 3—4

REVISTA TEOLOGICĂ
ORGAN PENTRU ŞTIINŢA ŞI VIAŢA BISERICEASCĂ
Director: Prof. NICOLAE COLAN
MÂNGÂIEREA ÎNVIERII
De Preot IL. V. FELEA
Poporul credincios, supus scârbelor şi dosădit prin toi felul de nefericiri şi dureri amare,
a însetat totdeauna după harul mângâierii. Dar astăzi mai mult ca oricând el are
lipsă de mângâiere. Cuprins în valurile acestui veac ca în nişte braţe de monstru
fără milă, el plânge oridecâteori aude melodia dulce a unui cuvânt mângâietor.
Poate tocmai de aceea, trimişii iui Dumnezeu în lume au o încredinţare deosebită, de a
mângâia duhovniceşte poporul. Mângâiaţi, mângâiaţi poporul meu, zice Dumnezeu
profeţilor (lsaia 40, 1). Iar aceştia îşi împlinesc cu sfinţenie misiunea divină,
îndulcind sufletul poporului prin cuvinte pline de puterea Duhului Sfânt.
„Bucuraţi-vă — gTăeşte prorocul lsaia. — bucuraţi*vă împreună cu Ierusalimul, şi
veseliţi-vă cu el, toţi cei ce-1 iubiţi; împărţiţi şi bucuria cu el, acum, toţi ceice l-aţi
plâns, ca să sugeţi şi să vă săturaţi din ţâţele mângâierilor lui, ca să sugeţi şi să vă
desfătaţi în totul de plinătatea slavei lui. Căci aşa vorbeşte Domnul... veţi fi
alăptaţi; veţi fi purtaţi în braţe şi desmierdaţi pe genunchi. Cum mângâie pe cineva
mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim! Şi când veţi
vedea aceste lucruri, inima vi se va bucura şi oasele voastre vor prinde putere ca
iarba fragedă" (66, 10—14).
Dacă ascultătorii acestor cuvinte întraripate ar fi trăit după întemeierea Bisericii, cu
puţină osteneală ar fi aflat în ele frumoasa viziune a răstignirii şi a învierii
Domnului; icoana Ierusalimului lacrimilor şi a mângâierilor pe cari le
1
81
REVISTA TEOLOGICĂ
aduce bucuria biruinţei. Dar şi fără această întregire, cine poate spune câtă consolare,
câtă pace şi câtă putere de viată aducea în suflete o astfel de vorbire profetică?...
Este mare lucru să poţi însenina un suflet întristat şi este un privelegiu să beneficiezi de
harul mângâierii. Nu oricine se poate împărtăşi cu el.
Mântuitorul Isus Hristos numeşte pe Duhul Sfânt Mân- găitorul şi prin făgăduinţa Lui
consolează inimile întristate ale învăţăceilor înainte de patimile Sale. Toată
Evanghelia şi întreagă Scriptura este o carte a consolării, o veste de mângâiere a
inimilor întristate de răul păcatului. „Prin răbdarea şi mângâierea Scripturilor,
nădejde să avem" (Rom. 15, 4).
Dumnezeu însuşi este un Părinte al „răbdării şi al mângâierii" (Rom. 15, 5). Tatăl este
„Dumnezeul a toată mângâierea, Celce ne mângâie pe noi întru tot necazul, ca să
putem să mângăiem şi noi, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de
Dumnezeu, pe cei cari se află în orice suferinţă. Că precum prisosesc patimile lui
Hristos întru noi, aşa, prin Hristos, prisoseşte şi mângâierea noastră. Fie deci că
suntem strâmtoraţi, este pentru a voastră mângâiere şi mântuire; fie că suntem
mângâiaţi, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să înduraţi cu răbdare
aceleaşi suferinţe pe care le suferim şi noi. Şi nădejdea noastră este tare, pentru voi,
ştiind că precum sunteji părtaşi suferinţelor, aşa şi mângâierii" (II Cor. 1, 3—7). Ce
minunat text asupra suferinţei şi a mângâierii în Dumnezeu! Suferinţa mângâie, şi
mângâierea este dela Dumnezeu, Tatăl mângâierii. Deci suferinţa e sfântă, ca şi
mângâierea, căci vine dela Dumnezeu. De aceea sf. Ap. Pavel se roagă pentru
Tesaloniceni, ca „însuşi Domnul nostru Isus Hristos şi Dumnezeu, Tatăl nostru,
carele ne-a iubit pe noi şi ne-a dat, prin darul său, veşnică mângâiere şi bună
nădejde, să mângâie inimile voastre şi să vă întărească, la orice faptă bună şi Ia
orice vorbă bună" (H, 2, 16—17).
Prin mângâiere se întăresc sufletele. Mângâierea e har şi harul e putere divină, energie
neînvinsă în lupta vieţii. El vine dela Duhul sfânt, Mângăitorul omenirii.
Evenimentul care schimbă lacrima durerii în lacrimă sfântă de bucurie şi dă mângâierii
valoare obiectivă, este
82
REVISTA TEOLOGICA
învierea Domnului. Temeiul adevărat al mângâierii este certitudinea învierii. Fără
înviere nu este şi nu poate fi mângâiere deplină. Cine nu are credinţă neclintită în
minunea învierii din morţi, va primi slabe binefaceri din vistieria mângâierii.
Slabe şi trecătoare consolări va simţi în suflet un om lipsit de credinţa în nemurire.
învierea Domnului a dat oamenilor dovada învierii şi siguranţa nemuririi. Cu
încredinţarea aceasta sfântul apostol Pavel scrie Tesalonicenilor (I, 4, 14) şi-l
îndeamnă, ca prin ea să se consoleze în întristările lor. „Mângâiaţi-vă dar unii pe
alţii cu aceste cuvinte" (1 Tes. 4, 18).
Ziua de Paşti este sărbătoarea bucuriei şi a mângâierii ce vine din biruinţa binelui
asupra răului; din biruinţa vieţii nemuritoare asupra suferinţei oamenilor şi a
„mizeriei morţii".
Paştile nu sunt ziua bucuriei şi a mângăierii pentru bogaţii nemilostivi şi pentru
necredincioşi. Unde s’au văzut bogaţi nemilostivi şi necredincioşi fericiţi la Paşti?...
Sărbătoarea învierii este a credincioşilor şi a săracilor. Pentru ei şi pentru
mângâierea lor se cântă atât de solemn stihurile: Să învie Dumnezeu şi să se
risipească vrăjmaşii Lui...
Cum ar putea asculta liniştiţi bogaţii egoişti şi păcătoşii nepocăiţi blestemele acestea,
cari cad pe capetele lor ca nişte cărbuni aprinşi ? Şi cum ar putea ei să se bucure din
toată inima, când la praznicul învierii, în momentul cel mai solemn şi mai sublim
al lui, se rostesc asupra lor proclamaţii de osândă, fără putinţa de-a fi apelate sau
îndulcite ? Sunt sentinţe neîndurate, definitive, ca şi cuvintele Apocalipsului, către
nelegiuiţi: „Afară cu cânii şi vrăjitorii şi curvarii şi ucigaşii şi închinătorii la idoli şi
cu toţi ceice lucrează şi iubesc minciuna!" (22, 15).
Învierea Domnului este ziua bunilor credincioşi. Ea osândeşte pe vrăjmaşii Iui
Dumnezeu şi mângâie până la lacrimi pe prietenii şi copiii Lui, căci pentru bucuria
lor s’a cântat mai întâi cu atâta slavă: Hristos a înviat!
învierea este mângâiere pentru nedreptăţiţii pământului, căci şi Isus a fost nedreptăţit.
Dar biruinţa a fost de partea Lui, căci cu moartea pe moarte a călcat.
învierea este mângâierea pentru toţi păcătoşii cari se pocăesc. Căci Isus ne-a adus
iertarea, sfinţirea prin har şi
1*
83
REVISTA TEOLOGICA
izbăvirea prin adevărul Evangheliei. Prin sângele Crucii Lui
am fost răscumpăraţi şi mântuiţi din osânda păcatului, iar
prin gloria învierii Lui ni se garantează şi nouă gloria ne-
Câtă bucurie, câtă pace şi câtă mângâiere se revarsă în lume la praznicul Paştilor I Toaca
din turnul bisericii,, cântecul clopotelor, licărirea făcliilor aprinse Ia înconjurarea
bisericii, tăcerea şi taina nopţii, glasul cântărilor sfinte, tot poporul lui Dumnezeu
îmbrăcat în haine de sărbătoare, cu faţa senină şi iluminată de bucuria sacră — o,
câte emoţii, câtă frumuseţe, cât mister şi câtă fericire! Şi cât de minunat coincid
toate cu renaşterea naturii şi înflorirea primăverii ! Numai atâta dacă ne-ar aduce
Paştile, şi ortodoxia are destule motive binecuvântate, să Ie numească aşa de
potrivit: Sărbătoarea sărbătorilor...
Luminează-Te deci, noule Ierusalime. Luminează-ie Biserică, mireasa sfântă şi fără
prihană a Iui Hristos (£fes. 5, 27) şi voi creştinilor bucuraţi-vă şi vă mângâiaţi, căci
Domnul va şterge toată lacrima din ochii voştri (Apoc. 21, 4)» Saltă Sioane, cetate a
lui Dumnezeu, că mărirea Domnului peste tine a strălucit. Cântaţi şi veseliţi-va toţi
cei cu inima bună. imbrăţişaţi-vă toţi cu sărutare sfântă şi vă mângâiaţi în Domnul!
muririi
Voi toţi ce-aţi plâns in întunerec
Şi nimeni nn v'a mângâiat,
Din lunga voastră ‘ngenunchere
Sculaţi... Hristos a înviat!
Pr. ILARION V. FELEA.

84
 HRISTOS A ÎNVIAT'
de VLADIMIR SOLOVIEFF ,

învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos este cea dintâi hotărâtoare
biruinţă a vieţii asupra morţii* Neîncetata luptă între ele — între spiritul du şi între
materia moartă — este, în ultima analiză, istoria zidirii cosmosului. Până la
învierea lui Hristos se vorbeşte despre mai multe biruinţe ale spiritului vieţii
asupra morţii. Dar toate aceste biruinţe au fost nedesăvârşite, numai semibiruinţe,
n’au putut fi hotărâtoare şi după fiecare izbândă a spiritului duşmanul reuşea să-şi
afirme şi să-şi întărească adevărata sa stăpânire faţă de triumful aparent al vieţii.
Cât de puternică s'a arătat biruinţa vieţii, când în mijlocul materiei moarte, anorganice,
miriadele de fiinţe vii, cei ^dintâi germeni ai lumii vegetale şi animalice au început
a se mişca, a bâjbăil Puterea vie ia în stăpânire materia moartă, o întreţese în
formele sale şi se foloseşte de procesele mecanice ca de nişte mijloace servile în
vederea scopurilor sale organice. Şi omul se îngrozeşte văzând cum creşte neîncetat
surprinzătoarea mulţime a formelor. Cât de ingenios este construită toată făptura,
începând dela cele mai mici zoofite până la uriaşele forme ale florei şi faunei
tropice! Dar moartea are numai un rânjet pentru toată aceasta pompă, pentrucă ea
este realistă; pe ea nu o fermecă măreţele tablouri, presimţirile şi profeţiile nu o
opresc în calea sa. Ea crede că frumuseţe naturii este numai un covor pestriţ şi uşor,
care se întinde asupra unui cadavru ce se află îutr’o neîncetată descompunere.
Dar natura nu este nemuritoare? Oh, veclnică amăgire! Ea apare nemuritoare pentru
privirea superficială, pentru privitorul care crede că noua viaţă a momentului este
continuarea celei stinse. Se vorbeşte foarte mult despre natura 1
1 Vezi: »Sonn!agS' u. Ostsrbdefe* de Viad. Soloviaff, Dlslrlch-jena.
85
REVISTA TEOLOGICA
care moare şi renaşte neîncetat. Ce abuz neiertat al cuvântului! Dacă ceeace se naşte azi
nu este identic cu ceeace a murit ieri, care este atunci renaşterea? Dintru mulţimea
nenumărată de vieţi efemere şi nemuritoare, nu se poate naşte nici o fiinţă
nemuritoare. Viaţa naturii este un contract înlre moarte şi nemurire. Moartea
răpeşte toate fiinţele vii, tot ce este individual — şi cedează nemuririi numai
formele generale ale vieţii. Planta singuratică sau animalul singuratic este destinat
în mod fatal să piară după câteva clipe de viaţă; dar forma de viaţă animală sau
vegetală, speţa vietăţii se păstrează. Porunca lui Dumuezeu, a fost îndreptată spre
tot ce este viu: „Creşteţi, vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul". De aceasta poruncă s’a
folosit moartea.
Creşteţi şi vă înmulţiţi, nu pentruca să extindeţi viaţa voastră, sau să o întăriţi, sau să-i
daţi o durată veşnică, ci ca voi să puteţi dispare cât mai repede; ca să fie cine să vă
ia locul, umpleţi pământul cu rămăşiţele voastre pământeşti, fiţi numai o punte
pentru generaţia următoare, care la timpul său iarăşi numai o punte va fi pentru ur-
maşii săi...
In Ioc de viaţa şi nemurire un şir nesfârşit de transiţii. E drept, toate nu sunt zadarnic
zidite; este adevărat, pe această cale construită din morţi înaintează spiritul creator
spre ţinta sa fixată. Dar totuşi, peniruce este nevoie să ducă acest drum peste
mormintele uitate? iar dacă ţinta sa este bună, la ce aceste mijloace rele — amăgirea
vecinîcă a vieţii pieritoare?
Nu, aceasta viaţă aparentă este numai simbolul şi ger- menele vieţii adevărate. Formarea
naturii văzute nu este biruinţa decisivă a spiritului viu asupra morţii, ci numai o
pregătire pentru adevărata Iui lucrare. Iar începutul acestei lucrări este condiţionat
de apariţia unei fiinţe înzestrate cu raţiune, care stă deasupra lumii animalice.
Mulţumită facultăţii omului de a desvolta o cugetare dară şi organică, viaţa
încetează de a fi numai un proces final al puterilor producătoare şi evoluează se
ridică spre o lucrare finală a puterilor individuale:
,Şi ce pluleşie ’n apariţii efemere
Esle fixat in idei darebile*.., Goethe: Faust
86
REVISTA TEOLOGICA
Din acesi moment lupta între moarte şi viaţă intră intr’o nouă fază. Ea se desfăşoară
acum între fiinţe cari nu numai trăiesc şi mor, ci înafară de aceasta cugetă asupra
vieţii şi a morţii. In aceste idei încă nu se cuprinde biruinţa, dar se cuprinde
neînvinsa armă ce duce la biruinţă.
Eroii cugetării omeneşti, marii înţelepţi din Apus şi Răsărit, pregătesc această izbândă. Ei
nu au fost biruitori asupra morţii, ei au murit dar n’au înviat. E suficient să
amintim numai pe doi dintre aceştia.
învăţătura lui Buddha a fost de fapt numai o renunţare la luptă, el a predicat
indiferentism faţă de fenomenele vie ţii şi ale morţii; şi sfârşitul lui nu s’a distins
prin nimic.
Socrate nu a renunţat Ia luptă, a dus-o Ia un sfârşit glorios; şi moartea lui a fost o
retragere cinstită pe un teren inaccesibil duşmanului — dar trofeele biruinţei au
rămas în mânile duşmanului.
Dacă puterea trupească trebue să se supună inevitabil morţii, nici puterea minţii nu esie
destul de tare, ca să biruiască moartea şî abia nemărginita tărie morală este aceea,
care împrumută vieţii o plenitudine absolută şi esciude orice desbinare şi deaceea
nici nu admite ca omul viu să se împartă în două părţi, în spiritul imaterial şi în
materia pieri- toare. Fiul omului răstignit şi Fiul lui Dumnezeu, care s'a simţit
părăsit de oameni şi de Dumnezeu şi care totuşi s’a rugat pentru duşmanii săi, El
n’a cunoscut marginile puterii Sale spirituale şi de aceea nici o parte a fiinţei Sale
n’a putut ajunge pradă morţii.
Noi murim, penîrucă puterea noastră spirituală care înăuntrul nostru este legată prin
păcat şi patimi se arată prea slabă ca să poată cuprinde întreaga noastră fiinţă
trupească, să o concentreze în interior, să şi-o facă identică cu sine. De aceea cade,
iar nemurirea noastră firească rămâne numai parţială până la acea ultimă înviere, ia
care vom fi părtaşi prin Hristos, iar nemuritor rămâne numai spiritul nostru
netrupesc.
Hristos însă a înviat cu desăvârşire, a înviat în întregime : „Şi acestea grăind ei, însuşi
Isus a stătut în mijlocul lor şi a zis lor: Pace vouă. Iar ei spăimân1ându-se şi înfri-
coşându-se, li se părea că văd duh. Şi a zis lor: ce sunteţi
87
REVISTA TEOLOGICA
‘ulburaţi? Şi pentruce se suie gânduri în inimile voastre? Vedeţi mânile şi picioarele
mele, că însumi eu sunt, pipăi- |i-mă şi vedeţi; că duhul carne şi oase nu are,
precum mă vedeţi pe mine având. Şi acestea zicând le-a arătat lor mânile şi
picioarele. Şi încă necrezând ei de bucurie şi mirându-se le-a zis lor: aveţi ceva de
mâncare aici? Iar ei au dat Lui o parte de peşte fript şi dintr’un fagur de miere. Şi
luând înaintea lor a mâneai" (Luca 24, 36—43).
Puterea spirituală —■ care în Hristos în chip lăuntric şi moral este scutită de orice graniţe
— la învierea Lui pe cale naturală se eliberează de orice mărginire externă şi mai
înainte de toate de unilaterala şi exclusiv spirituala formă de a fi, în opunere cu cea
materială. Hristos cel înviat este mai mult decât un spirit, pentrucă spiritul nu are
carne şi oase, spiritul nu consumă mâncare, ca spiritul cel pentru vecie întrupai.
Hristos împreună cu foaia plenitudinea fiinţei sale interne psihice şi cu toate
posibilităţile fiinţei fizice, fără marginile externe ale acesteia. Tot ce este viu este
păstrat de El, tot ce este muritor este biruit prin Ei în mod desăvârşit şi definitiv.
învierea lui Hristos este şi biruinţa raţiunii în lumea aceasta, fiind învierea o biruinţă
decisivă a vieţii asupra morţii, a pozitivului asupra negativului. Ea este o minune
numai în sensul acela în care o revelaţie a unui lucru neobişnuit sau nemai văzut
provoacă în noi admiraţie îi stupoare. Dacă am uita rezultatele întregului proces
cosmic şi am urmări numai singuraiicile stadii ale acestui proces, aşa cum ni se
prezintă în mod izolat, ni s’ar părea fiecare dintre ele drept o minune.
Precum apariţia primului organism viu în mijlocul naturii anorganice, precum după
aceea apariţia primei fiinţe raţionale între celelalte făpturi cari încă nu puteau
vorbi, este o minune; aşa a fost o minune şi apariţia celui dintâiu om cu desăvârşire
spiritual şi de aceea nesupus morţii — celui dintâi între muritori. Daca
pregătitoarele biruinţe ale deţii asupra morţii au fost minuni, biruinţa definitivă
de- asemenea irebue considerată drept o minune. Insă ceeace nouă ne apare ca o
minune, poale fi considerată de noi ca un eveniment absolut natural, necesar şi
raţionai. Adevărul învierii lui Hrisios este un adevăr absolul, desăvârşit;
88
REVISTA TEOLOGICA
acesta nu este numai un adevăr de credinţă, ci şi un adevăr care poate fi perceput şi cu
mintea.
Dacă Hristos n'ar fi înviat, dacă s'ar fi dovedit, că a avut dreptate Caiafa şi că Irod şi Pilaf
au fost înţelepţi, lumea aceasta ar fi un nonsens, o împărăţie a răului, a
deşertăciunii şi a morţii. Nu este vorba aici de încetarea unei vieţi oareşcare, ci,
dacă viaţa adevărată, viaţa dreptului desăvârşit poate să înceteze ? Dacă această
viaţă n'ar putea birui pe duşman, ce nădejde ne-ar mai rămânea pentru viitor? Dacă
Hristos n’ar fi înviat, cine ar fi putut învia?
Hristos a înviat!
Trnd. de Dr. NICOLAE TERCHILĂ

89
DOCTRINA DESPRE CANON SAU SATISFACŢIUNE LA
ROMANO-CATOLICI
De Pr. SIMION RADU

In articolul nostru din „Revista Teologică", Nr. 9—10 1955, asupra canonului sau
epitimiei, am ajuns la concluzia, că după învăţătura oficială a Bisericii ortodoxe
canonul nu face parte constitutivă din sf. Pocăinţă. In consecinţă, nu-i o condiţie
esenţială, absolut necesară, fără care penitentul n’ar putea să se bucure de toate
roadele binefăcătoare ale sf. Taine: restabilirea armoniei desăvârşite şi
împreunarea cu Dumnezeu, prin har. Şi aceasta pe motiv că cel vinovat de păcat,
îndeplinind sincer şi deplin cerinţele ei, arătate de sf. Biserică, este iertat de
Dumnezeu, care, privind cu iubire Ia „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită", îi
şterge greşalele, fără a mai pretinde vre-o satisfacţie, de orice ordin.
Nu tot aşa învaţă însă, aici, celelalte biserici creştine,, cari s’au abătui dela învăţătura
Bisericii primare.
In cele de mai jos ne am propus să arătăm acest lucru, luând în considerare şi
observaţiune confesiunea r omano-catolic ă.
Anticipăm: două sunt punctele fundamental deosebitoare Ia această sf. Taină, ale
confesiunii de mai sus. Anume: 1. Doctrina despre canon sau satisfacţiune, pe
care o dă cel vinovat de păcate lui Dumnezeu şi II. Doctrina despre indulgenţe, care
rezultă în chip firesc din cea dintâi. In cele următoare vom vorbi despre prima
deosebire, iar cu altă ocaziune, poate, şi despre a doua, ca foarte interesantă în
construcţia şi urmările ei.

a) DOCTRINA DESPRE CANON SAU SATISFACŢIUNE

Biserica romano-catolică, potrivit doctrinei sale despre efectele sf. Pocăinţe ca taină „a
formulat învăţătura bizară, că pentru ispăşirea oricărui păcat, îndeosebi a celor
mari,
90
REVISTA TEOLOGICA
Dumnezeu impune două feluri de pedepse sau osânde: una vecinică şi alia vremelnică —
şi că prin taina Pocăinţe se iartă penitentului numai osânda vecinică, (înlăturată
prin sângele Mântuitorului), pe când cea vremelnică trebuie ispăşită neapărat în
viaţa aceasta",1 în caz contrar, rămâne să se ispăşească în viaţa viitoare, în focul
curăţitor.
Spre acest scop, duhovnicul „poate, şi de regulă ei trebuie să impună penitentului
mărturisit satisfaceri medicinale şi corespunzătoare, adecă trebuie să-i dea canon".1
2

De aici urmează că, după catolici, canonul are caracterul unei pedepse temporale, pe care
penitentul trebue s’o sufere, căci numai astfel poate da o satisfacţie suficientă drep-
tăţii divine, a cărei majestate a fost ofensată prin păcate.3 Cu alte cuvinte, epitimia
dată este mai puţin medicinală — tinzând să grijească de rămânerea în noua viaţă
în care s’a renăscut cel căit deplin de fărădelegi —- şi, ea se impune îndeosebi
„pentru răzbunarea şi pedepsirea păcatelor trecute",4 * potrivit calităţii acestora şi
stării individuale a penitenţilor, dupăcum prescrie sinodul din Trident. Ministrul
tainei poate, chiar e obligat — nu numai în calitatea sa de medic, ci şi în cea de
judecător :— să ceară aceste safisfacţiuni, dovedind astfel că se’ngrijeşte de
drepturile lui Dumnezeu lezate prin păcat" ° şi cu aceasta „se recompensează
vătămarea, ori nedreptatea c o m i s ă S ă r m a n ă îngrijire, dreptate şi recompensă!
Excepţional ele se dau penitentului pentru îndeplinire „înainte de ce el ar primi
deslegarea păcatelor"7 şi aceasta „din motivul că penitentul nu şi-a îndeplinit
canonul în mai multe rânduri"/ EI ar fi deci ceva constant, sau foarte puţin variabil
după subiect.
Concluzia acestei doctrine nu poate fi alta decât tocmai cea opusă învăţăturii Bisericii
ortodoxe. Anume, canonul în raport cu sfânta Pocăinţă este o parte întregitoare sau
esenţială a ei, fiindcă satisfacţia impusă de duhovnic este ceva absolut necesar
pentru a beneficia de toate roadele sfintei Taine.* Zicem „absolut [necesară", căci
după cu
1 I. Mlhălcescu, o. c. p. 194.
2 V. Suciu: „Teol. dopm. spec, vot. IE, Blaj, 1928 p. 479.
s Olariu, o. c. p. 668. 4 V. Suciu, o. c. p. 47S. “ Ibtd. p. ISO.
* ibid, p. 478. ’ ibid, p, ISO. * Ibid, p, 4AÎ,
!l Ajidrutsos. o, c.· p. 4i3

91
REVISTA TEOLOGICA
vântul sfântului apostol loan to|i pacătuind de multeori şi'n felurite chipuri, evident,
fiecare, fără excepţie, e dator să aducă o satisfacţie personală, omenească,
corespunzătoare păcatelor sale, pe lângă căinţa perfectă, mărturisirea deplină şi
propusul ferm de îndreptare. Altcum nu poate fi iertat de Dumnezeu.
Canonul sau satisfacţiunea după romano-catolici ar condiţiona astfel iertarea păcatelor,
ar fi o parte constitutivă a sfintei Pocăinţe, fapt care contrazice — pe lângă alte
Învăţături ale Bisericii apostolice, pe cari Ie vom arăta mai departe — încă şi dogma
că, pe lângă taina sfântului Botez şi sfânta Pocăinţă are puterea să cureţe toate
urmările păcatelor, ştergând atât vina pedepselor eterne, cât şi a celor temporale (a
căror distingere ea n’a făcut-o nicicând), refăcând deplina armonie între Dumnezeu
şi om, pe care-1 aşează în stare de perfectă curăţenie morală-reli- gioasă, şi-l face, ca
odinioară în Raiu, iarăşi copilul său iubit. Acest efect, de altfel, îl implică chiar
numele ce se dă tainei sfintei Pocăinţe de sfinţii Părinţi ca: „al doilea Botez",
„împăcare",1 „doctorie vindecătoare",2 iar Fericitul ieronim „a doua scândură în
naufragiul spiritual etc."
b) COMBATEREA DOCTRINEI ROMANO-CATOLICE DESPRE CANON SAU
SATISFACŢIUNE
Doctrina expusă anterior se deosebeşte radical de a Bisericii primare, depusă în sf.
Scriptură şi sf. Traditiune. Ea s’a ivit prin sec. al 9-lea şi'n deosebi al 11-lea, când s’a
'ngăduit nu numai îndulcirea canonului, dar chiar ştergerea completă a acestei
practici edificatoare în Biserica Mântuitorului şi nu pentrucă cei păcătoşi s’ar fi
căit, „ci în urma cererilor adresate papei de credincioşi, întărite cu jertfe băneşti,
fiind asiguraţi de mai înainte de primirea acestor cereri şi deslegarea de ele prin
indulgenfeV De acum învăţătura genuină a Bisericii vechi, privitoare la canon, este
fundamental desfigurată, ne mai fiind medicină spirituală cu scop vindecător, ci
pedeapsă temporală care trebuie suportată aici şi dincolo. Pentru susţinerea sa,
acest fapt * 8
1 Oiariu o. c. p. 65®.
8 Oiariu, o. c. p. 668.
1 S. de Canev, o. c. p. 31.
REVISTA TEOLOGICA
reclamă şi alte doctrini greşite, ca cea despre „tezaurul meritelor prisositoare ale
Domnului Isus Hristos şi faptele supranecesare ale Sfinţilor".' Ele fiind un „capital
spiritual de prisos, care se păstrează în biserică, papa, în puterea dreptului de a
lega şi deslega, poate lua din acest tezaur nesecat cât îi place".2 Ei acopere păcatele
celor răi, satisfăcând dreptăţii divine şi îi eliberează „de pedepsele temporale
meritate de ei în viaţa aceasta şi în cea viitoare".3
La o examinare mai profundă, doctrina catolică despre fiinfa canonului nu rezistă. Căci,
pe lângă contrazicerile amintite Ia finea capitolului de mai sus, ea se opune dogmei
răscumpărării omenirii prin jertfa Domnului Hristos, care, luând trup omenesc, a
dat odaiă şi pentru totdeauna deplină satisfacţie dreptăţii eterne, lezate de păcatele
oamenilor. EI a pătimit în locul nostru; jertfa Lui a fost deci substitufivă, iar prin
aceasta ne-a împăcat desăvârşit şi definitiv cu Dumnezeu. „Mărirea meritului
Domnului exclude orice satisfacţie omenească,... sângele Lui vărsat pe Cruce ne-a
curăţit de tot păcatul,... iar în cei îndreptaţi — prin sf. Pocăinţă — nu mai există
nimic vrednic de condamnat".4 El rămâne’n veci singurul „Mijlocitor şi
Răscumpărător al omenirii".5
Ori, a pretinde dela păcătoşi ca să sufere unele pedepse, fie chiar temporale, în numele
ideii de a satisface dreptăţii bunului Dumnezeu pentru nelegiuirile lor, este un act
de mare impietate. Aceasta „însemnează sau că sângele Domnului nu are putere
expiatoare pentru toate păcatele şi de totdeauna, sau că Dumnezeu, iertând pe pă-
cătoşi, îşi rezervă împotriva ior o scânteie de mânie, pe care trebuie s’o stingă omul,
satisfăcând prin fapte ale căinţei dreptatea dumnezeiască".0 Doctrina romano-ca-
tolică contrazice, mai departe, dogma Bisericii ecumenice cu privire la îndreptarea
celui păcătos, după care sunt dea- juns numai două condiţiuni pentruca să-şi
însuşească meritele de pe Cruce ale Mântuitorului: a) credinţa şi b) faptele bune, ca
roade ale celei dintâi. Ambele fiind bine pri
1 Andrutsos, o. c. p. 411. *1Olarlu, o.c. p. 668.
a S. de Canev, o. c. p. 47. *Andrulsos, o. c. p. 411.
1 W. Gueffee, o. c. p. 66. s Andrutsos. o, c. p. 411.

93
REVISTA TEOLOGICA
mite înaintea lui Dumnezeu, nici pe departe nu se pot considera ca având, prin ele înşile,
însemnătatea unui sacrificiu în vederea unei satisfacţii. Nu, ci doar în acel unic
sens, că, prin credinţa vie şi puternică, străjuită de fapte bune, omul îşi
împropriază covârşitoarele merite câştigate de Hristos Domnul.
Şi-apoi, nu e de prisos să notăm, că omul personal nu poate da vre-o satisfacţie lui
Dumnezeu pentru păcatele sale, ci „se cere credinţă în Hristos Domnul, speranţă în
milostivirea Lui, dorinţă sinceră şi silinţă stăruitoare de a se îndepărta de păcat V
Iar odată iertat, este dator să-şi arate îndreptarea prin fapte.
Şi întrucât chiar Biserica romano-catolică recunoaşte ca suficientă pentru păcătos
credinţa şi faptele bune pentru câştigarea bunurilor spirituale aduse de
Mântuitorul, evident că această dogmă este doborîtă de însăşi învăţătura ei despre
pedepsele temporale, prin cari acesta personal trebue să dea satisfacţie Iui
Dumnezeu,2 a cărui lege a violat-o.
Ceva mai mult, ea contrazice chiar dreptatea vecinică a lui Dumnezeu care obligă la o
îndoită satisfacţie — eternă şi temporală —■ pentru unul şi acelaş păcat: a) una dată
de Domnul Hristos pentru omenire şi generală; b) alta particulară, dată de însuşi
subiectul, de celce se pocăeşte.*
Dar dacă satisfacţia temporală este atât de însemnată pentru perfecta iertare şi
îndreptare, nu înţelegem: de ce numai pentru unii ? De ce unii sunt iertaţi numai
prin credinţă, iar alţi păcătoşi chiar notoriei se sustrag acestor pedepse cu voia
papii, pe urma unei simple „cărţi de des- legare", plătită cu bani?4
Această doctrină se opune apoi învăţăturii Bisericii vechi, necunoscută canoanelor
sinoadelor ecumenice şi particulare ca şi sfinţilor Părinţi, cari, vorbind de epitimii,
nici măcar unul nu le socoteşte în sens catolic, de satisfacţiuni ale dreptăţii divine,
ci medicină morală “ şi nici nu mărginesc efectul binecuvântat al sf. Pocăinţe
numai la pedepsele vecinice. * 3 4 5
1 Sevednischi, o. c. p. 64. 2 Comoroşan, o. c. p. 652.Î
3 Olariu, o. c. p. 669 şl Mihălcescu, o. c. p. 190.
4 S. de Canev, o. c. p. 46.
5 Comoroşan, o. c. p. 652 şi Olariu, o. c„ p. 672.
94
REVISTA TEOLOGICA
Fără a mai recurge aici la alte mărturii amintim exclusiv pe sf. Hrisostom, care e clasic şi
expune categoric ortodoxia acestei doctrini, zicând: „Dumnezeu iartă păcatele
săvârşite după botez fără a le mai pedepsi, că prin pocăinţă şi judecarea de sine
păcătosul poate scăpa nu numai de pedepsele eterne, dar şi de pedepsele temporale
pe cari le trimite Dumnezeu asupra păcătoşilor când nu voiesc să se căiască şi
atunci numai cu scopul să vindece de păcate".1 După el, chemarea duhovnicului
este să tămădu- iască pe bolnav de ranele spirituale, prin pedepse sau alte mijloace,
dar nicidecum de a pedepsi pentru păcate.
Faptele pioase, impuse de el, sunt tot atâtea căi pentru pocăinţă, căi de vindecare morală.
Şi accentuiază că cele ce se fac la sf. Mărturisire „sunt mai mult o sfă- tuire decât
condamnare, mai mult remediu decât pedeapsă".2 „Vom fi acuzaţi noi — se’ntreabă
el — când cu atâtea căi cari ne duc la ceriu şi atâtea mijloace de vindecare pentru
ranele făcute, sufletul nostru dela botez să rămână tot rănit?" .3
Sinoadele ecumenice ca şi cele particulare, cu alţi sfinţi Părinţi, recunosc în canon o
medicină spirituală şi mijloc excelent de îndreptare. „Ele prescriu, că dacă cel
păcătos se îndreaptă, să se scurteze şi timpul canonului".4
In sfârşit, doctrina despre satisfacţie în faina sf. Pocăinţe contrazice însăşi natura
lucrurilor. Şi aceasta pen- trucă pedeapsa trebuie să aibă Ioc unde este şi vina. Ori
prin taina aceasta vina s'a ridicat, s’a şters. „Deci şi după Biserica apuseană trebuie
să’nceteze toată pedeapsa".5
c) COMBATEREA ACELEEAŞI DOCTRINI CU ARGUMENTE DIN TRADIŢIUNEA
BISERICII APUSENE
Trebuie să accentuăm că doctrina eronată asupra canonului în Biserica romano-cafolică
pleacă din unele locuri ale sf. Scripturi, fals interpretate, despre cari se afirmă 1 2 3 4 5
1 „Cuv. I despre Pocăinjă“, 7, 8, cf. Comoroşan, o. c. p. 653.
2 .Despre Pocăinţă" c. II—III. cf. Olariu, o. c. p. 671.
3 Omil 4 Ia I. Cor. 2, cf. Olariu, o. c. p. 671.
4 E. Voiutschi ,Teol. Mer. Or!.", curs iii., Cernăuţi, 1889, p. 203.
5 Ibid, p. 202.
95
REVISTA TEOLOGICA
că deşi Dumnezeu a iertat pe unii aleşi ai Săi, dupăce s’au căit adânc de păcat, totuşi le-a
dat unele pedepse. Aşa Adam, deşi căit, a fost pedepsit cu moartea; Moisr, deşi i-a
părut rău de îndoiala că va ieşi apă din stânca lovită de toiag, a fost găsit nevrednic
să între în Canaan; „David, al cărui fiu cu Batşeba i-a murit e pedepsit, deşi se
pocăise de păcatul adulterului săvârşit".1
Din aceste cazuri şi altele, ei scot concluzia, că aceste pedepse sunt o satisfacţie pe care o
cere însuşi Dumnezeu cel lezat în drepturile Sale şi nici decum pedepse
medicinale, de oprire în a mai cădea. Ele corespund însă mai mult doctrinei
ortodoxe, după care Dumnezeu fiind Tatăl iubitor şi milostiv, nu doreşte moartea
păcătosului, ci „să se întoarcă şi să fie viu", în veci.
Interpretate, însă, în sens romano-caioiic, „Dumnezeu ni se înfăţişează ca un stăpân
aspru, care nu e dispus să ierte, ca un creditor neîmblânzit, ce-şi reclamă cu orice
preţ Şi încă cu procente grele, capitalul împrumutat".2 De sine înţeles, că aceasta
nu-i de ioc conform principiului fundamental creştin, arătat de Sf. apostol loan,
care zice: „Dumnezeu iubire este". Ea se apropie mai mult de concepţia religioasă
mozaică despre Dumnezeu, pe care, desigur, înşişi romano-catolicii o resping.
Mai departe, aceştia cred că*şi pot susţine doctrina lor, sprijinindu-se pe unii sf. Părinţi
şi scriitori ai Bisericii catolice. Aşa pe sf. Ciprian, Tertulian, sf. Ambrosie, ca şi fer.
Augustin, la cari într’adevăr se întâlneşte, în legătură cu sf. Pocăinţă, noţiunea de
satisfacţie, dar remarcăm exclusiv în sens ortodox. Aşa Tertulian, arătând nece-
sitatea mărturisirii şi epitimiei zice: „Saiisfacţiunea stă în
conformitate cu mărturisirea; din mărturisire se naşte pocăinţa şi prin pocăinţă se
milostiveşte Dumnezeu".3 Iar sf. Ciprian spune celor căzuţi: „Să ne întoarcem către
Dumnezeu cu toată inima şi exprimând pocăinţa de păcat prin supărări adevărate,
să cerem îndurarea lui Dumnezeu. Să se supue Iui sufletul, să satisfacă
înfrângerea, să-şi pună în El toată speranţa... Acolo petrece căinţa care sa-
* Mihălcescu, o. c. p. 189. 2 Ibid. p. 181.
3 ,Despre Pocăinţă* c. 9, cf. Comoroşan, o. c. p. 653.

96
REVISTA TEOLOGICA
tisţace şi celce respinge căinţa în păcat, acela închide uşa satisfacţiunii".1 Ca şi sf.
Ambrosie, nici Fer. Ângustin nu schimbă vederile vechi ale Bisericii, cari, de acord
cu Dascălii răsăriteni, văd „satisfacţiunea nu in epitimiî luate m sine, ci în căinţa
deplină şi’n îndreptare, singurele prin cari se milostiveşte, sau se satisface
Dumnezeu*.1 2 3
Aşa sf, Ambrosie zice: „Dacă ranele sunt mari, se cere şi lecuire adâncă şi îndelungată;
dacă crima este mare, neapărat şi satisfacţiunea să fie mare, .. .căci păcatele mari cu
multe lacrimi se spală".*
Silvestru de Canev accentuiază, că sfântul Ambrosie „pune satisfacţiunea strict necesară
în îndreptarea păcatelor, în adânca întristare pentru ele, care irebue să fie cu atât
mai adâncă şi mai îndelungată, cu cât mai mare şi mai greu este păcatul". 4 In
vederile acestea, acordul iui cu Dascălii orientali cu privire la căinţă sinceră
dovedită prin fapte — ca singura condiţie pentru milostivirea Iui Dumnezeu spre
cel păcătos — este evident, deplin, absolut. Ca şi el, Fer. Augustin foloseşte
cuvântul „satîsfacţiune", înţelegând prin el epitimia pe care o cere Biserica dela
ceice se căiesc. Aşa zice: „Nu este destulă numai schimbarea moravurilor în mei
bine şi depărtarea de relele făcute, ci irebue încă, pentru relele săvârşite a satisface
pe Dumnezeu prin întristare de pocăinţă, prin oftare umîliloare, prin jertfă de
inimă înfrântă şi prin milostenie, căci „Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui".
Asemenea spune L Sirah: „Fiule, ai păcătuit, să nu mai adaugi încă, iar pentru cele
ale tale, de mai înainte, te roagă.“s După Fer. Augustin esenţa satisfacţiunii pretinsă
la penitenţă nu constă decât în înfrângerea inimii, care, pentru a fi văzută de
Biserică şi păstorii ei, trebue exprimată prin acte de pocăinţă externă, mai mult sau
mai puţin continue, cum sunt: rugăciunile, milostenia etc.®
1 De lap*ls c. 29, 30, 34, cf. Comoroşen, o. c. p. 653, o. c, p. 613.
2 S. de Cane*, o. c. p. 49.
8 De lapsis virg. cf. Idem o. c. p. 39, 40.
4 Idem, o. c. p. 40.
3 Cuvântarea 35, c. 5 cf. S. de Canev, o. c. p. 41.
8 Idem, o. c. cf, S. de Canev, o. c. p. 41.
2
97
REVISTA TEOLOGICA
In concluzie, Răsăritul ortodox, spre lauda şi prestigiul lui a păstrat până azi, în toată
puritatea ei, vechea învăţătură a Bisericii apostolice despre sf. taină a Pocăinţei, ale
cărei efecte harice se extind deplin la toate pedepsele, fără deosebire dacă sunt
vecinice sau vremelnice. Dimpotrivă, romano-caloiicii, spre durerea şi regretul
unanim, n’au rămas credincioşi acestei învăţături atât de hotărîtoare pentru cre-
dinţa şi viaţa fiilor Bisericii lui Hristos Domnul, ci alterând doctrina, au desfigurat
fiinţa sf. Taine prin prea multele adausuri şi păreri arbitrare.
Preofu) SIMION RADU

98
PERSONALITATEA SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL ŞI
SUFLETUL MODERN
De Preol NICODIM BELEA
.Prin harul iui Dumnezeu sunt ceeace suni*. /. Cor. 15, 10.

Ne găsim iarăşi în sfântul şi marele post. I-am păşit pragul cu pas şovăielnic şi cu grave
reflexiuni meditative.
Postul este un „temut prieten" al omenirii. Temut, pentru încruntările sale severe, dar şi
prieten cu mână darnică şi cu suflet care-ţi îmbie cele mai alese bogăţii.
O timp binecuvântat! Ne ridici din toate desbinările şi destrăbălările şi ne îndreptezi
spre cunoaşterea de sine şi înfrânare. Ne scoţi cu viaţă din marea furioasă a celor
trecute şi ne laşi pe insula liniştei divine şi a binelui nesecat. Ne chemi dela
superficialitate la vederi adânci, dela aparenţă la adevăr şi la pătrunderea
lucrurilor.
O timp binecuvântat! Ne ridici din alvia zilelor de rând, şi ne duci în împărăţia duhului,
în împărăţia cunoştinţei de cele înalte. Ne deschizi nouă calea spre cultura
trebuincioasă, ne duci spre caracter şi spre împărăţia culturii sufleteşti. Iată în
aceste îţi constă vrednicia ta nepieritoare.
Intr’adevăr multe drumuri duc spre această împărăţie sfântă. Ni se pare însă, că formarea
unui caracter se sprijine şte în mod firesc numai pe caractere tipice, pe caractere
puternice şi că orice cultivare de suflet este principial înlesnită şi promovată numai
în unire cu „sufletele nobile".
Din această pricină vom încerca să legăm meditaţia noastră din acest post de un caracter
excepţional de eroic, să ne apropiem de un spirit nobil şi de o rară strălucire. De un
suflet măreţ care ne va ţinea totdeauna în contact viu cu duhul lui Hristos. De un
suflet pilduitor care are multe de spus şi multe de oferit chiar şi sufletului nostru
modern.
2*
99
REVISTA TEOLOGICA
Sufletul sfântului Apostol Pavel şi sufletul lumii modeme, acesta va fi subiectul nostru.
începem cu personalitatea lui Pavel.
1. însemnătatea şi proectiunea peste măsură de înaltă a sfântului Apostol Pavel, este
fără îndoială cunoscută în toată lumea. Corifeii cei mai aleşi şi cele mai mari spirite
ale omenirii i-au adus fără şovăire Apostolului omagiul lor cef mai profund. L-au
ales de protector al lor, adăpându-şî cu fmbel- şugare sufletele din duhul
conducătorului lor. Un Ranke, măiestrul istoriei moderne îl numeşte „nemuritor
din punct de vedere istoric". După Harneck, Apostolul Pavel este: „cea mai mare
creaţiune a spiritului iudaic". După Chamberlain: „poate cel mai mare om al
creştinismului". Dease- menea nu lipsesc nici chiar de aceia, cari îl văd ca pe un
adevărat „urzitor al creştinismului", sau cel puţin „al doilea întemeietor al
acestuia". Extraordinara sa însemnătate este deci bine subliniată.
Constatăm însă cu regret, că gradul în care îl cunoaştem noi pe Pavel şi veneraţiunea ce i-
o dăm, nu merg mână în mână. Nu trebue să tăgăduim nici aceea, că apostolul
neamurilor esfe o carte închisă pentru cea mai mare parte dintre noi.
Dar să nu fie aceasta! Tocmai poporului din marile oraşe trebuia să-i fie Pavel favorit. A
fost cel mai pronunţat iubitor al oraşelor mari, a fost „evanghelistul oraşelor".
Marile centre de cultură: Damasc, Ierusalimul, Roma,. Atena, Corintul, i-au fost cel
mai preferat teren de muncă. Toate gândurile şi grijile şi le-a legat mai ales de
nevoile sufleteşti ale populaţiei urbane, in slujba metropolelor si-a pus doar cele
mai vii interese; şi acestei slujbe i-a împrumutat toată vlaga.
Teren avea destul pentruca într’o bună zi să pătrundă până în adâncul sufletului
poporului din aceste metropole, lăsându-şi săpat adânc chipul acolo.
2. Cum ni se prezintă nouă chipul natural ai Apostolului Pavel?
înainte de toate, pentru a nu rămânea decepţionaţi, să nu ne aşteptăm la ceva artistic.
Nici să nu ne gândim la un chip frumos retuşat, la vederea căruia ni s’ar desfăta
privirea. Nu aflăm Ia Pavel nici o mărime supranaturală
100
REVISTA TEOLOGICA
şi nici figură eroică sau uriaşă. Când spunem acest lucru, ne sprijinim pe autoportretul şi
autodescrierea ce ne-o schiţează el însuşi ici-colo în epistolele sale. El se prezintă în
faţa noastră — după propria sa mărturisire — ca un veritabil „chip adamian*, chip
pământesc (I Cor. 15, 19). A moştenit din belşug toate trăsăturile profopărintelui.
El n’a fost ceeace ispiteşte massa cucerindu-o: o înfăţişare maiestoasă, impunătoare.
Figura şi constituţiunea sa fizică a fost slăbuţă, neputincioasă şi despreţuifă chiar.
Varnava, tovarăşul său de călătorie şi slujbă, a impus din punct de vedere fizic
neasemănat mai mult decât dânsul, celor din Licaonia (Fapte 14, 11). Epistolele sale
— spuneau protivnicii săi din Corint — sunt cu greutate şi puternice, dar
înfăţişarea sa trupească este fără vlagă şi slăbuţă (îl Cor. 10, 10). „Chip de lut“.
Acest irup mic a fost mai curând bolnav şi suferind decât destoinic şi robust. Gemea sub
povara unei continue stări de boală. îşi numeşte trupul „vas de Iul “ stricăcios (LI
Cor. 4, 7). II aseamănă unui cort slab, fără durabilitate, pe care-1 poate urni şi cel
mai uşor vânt (II Cor. 5, 1). ÎI aseamănă apoi cu starea Mântuitorului pe cruce; (li
Cor. 4, 10); numeşte viaţa sa, moarte de fiecare zi (1 Cor. 15, 31). Se plânge cu glas
tânguitor, mai ales de „un ghimpe în carne pe care-1 simţeşte uneori ca şi când ar fi
lovit cu pumnii de un înger al satanei (H Cor. 12, 7 ss).
Noi nu suntem în stare să arătăm însemnătatea acestor suferinţe din punct de vedere
tehnic-medical. Până în ceasul de faţă zace vălul neştiinţei peste acest lucru. însă
atât pare sigur: a trebuit să fi avut o suferinţă grea, cronică şi sfâşietoare, cu accese
extrem de dureroase. Mai ştim şi aceea, că rugăciunea sa fierbinte şi stăruitoare, pe
care a adresat-o el de repeţiteori către Dumnezeu pentru curăţarea suferinţei sale, a
rămas neascultaîă. Chip de lut!
Ca temperament, Pavel a avut o inimă delicată şi sen- sibiiă din cale afară, care reacţiona
foarte vioiu la toate impresîunile. Experienţele dureroase şi triste ale vieţii, s’au
îngropat adânc, adânc în sufletul său. El simţia îndoit şi întreit de greu tot ceeace î
se îmtâmpla. Psihicul său ajungea la vibrări puternice acolo unde alţii abia
începeau să simţească, unde alţii rămâneau reci până în adâncul sufletului
101
REVISTA TEOLOGICA
lor. Cu o naivă sinceritate ne vorbeşte el despre multele sale lacrimi zicând: Cine este
neputincios şi eu să nu fiu neputincios ? (II Cor. 2, 4; Filipeni 3, 18). Cine se
sminteşte şi eu să nu mă aprind? (II Cor. 11, 29).
Pavel a întâmpinat lupta totdeauna cu un temperament vijelios, grav, vulcanic şi
răsvrătit. El a trebuit să stea vecinie echipat de luptă împotriva afluenţei şi
asaltului imboldurilor protivnice lui Dumnezeu. „Căci nu fac binele * pe care îl
voiesc, ci răul pe care nu-1 voiesc, acela îl fac" (Rom. 7, 19 ss.). De aici apoi, îi vin
tot mai grele deprimări sufleteşti şi timpuri negre, apăsătoare de suflet. Toate
încercările trupului şi toate ispitirile din viaţă îe-a turnat cu durere în această
tânguire zguduitoare: „Ora nenorocit ce suntî Cine mă va izbăvi de trupul morţii
acesteia?" (Rom. 7, 24).
Cum ni se prezintă Pavel din punct de vedere intelectual? Trebuie să ştim că gradul
său de cultură generală nu s’a ridicat peste mijlociu. El n’a avut avantajul şi
foloasele unei formări desăvârşite şi armonice în şcoalele lumii culturale antice.
EI aparţine deci extinsei pături culturale mijlocii. In orce caz, el nu se lasă
înrolat în republica marilor învăţaţi.
Dar talentul său oratoric? Acesta n'a fost strălucit? Singur se caracterizează numindu-
se „lipsit de meşteşugul vorbirii". Mărturiseşte în mod sincer că, ori de câte ori
păşea în public, avea mult de luptă cu timiditatea sa de copil, cu intensitatea
unei nelinişti adânci şi cu un şir întreg de stări de emoţie. Şi trebuia să le îndure
toaie acestea, peniruca să-i poată arunca protivnicii mai apoi, ironii gratuite, din
acest motiv. (II Cor. 10, 10). Mai recunoaşte şi aceea, că în forma cuvântărilor sale
nu se găseşte nimic din ţinuta unei eleganţe, şi nimic din corectitudinea netedă a
artei strălucite, proprie clasicilor vechi sau noi, ţinută, cu care se obicinuia pe
atunci, în general, să se robească şi să fie fermecaţi ascultătorii. Cuvântările sale
sunt simple. (I Cor. 2, 1).
Pentru a cuprinde ţotul într’una, trebuie să spunem: Personalitatea Sfântului Apostol
Pa vel ni se prezintă până acuma ca o adevărată „figură a lui Adam"; acesta este
„Pavel cel mic" — aşa zicând.
102
REVISTA TEOLOGICA
3. Acest portret al lui Pavel îşi află contrastul desăvârşit în acelaş Pavel. El este
stăpânul a doi poli opuşi: Pavel cel mic şi Pavel cel mare, Pavel cel căzut şi Pavel
cel ridicat! Pavel îl ridică pe acelaş Pavel. Lângă micime, mărimea uimitoare.
Lângă omenescul adevărat, supraomenescul.
Acest om cu trupul bolnăvicios şi suferind, este de o putere de rezistenţă uimitoare.
Totdeauna pe drumuri, în lungile sale călătorii de alungul şi de-alatul împărăţiei
romane, făcându-se „tuturor de toate;* urmării pas cu pas de lipsuri, câte odată
surprins şi atacat pe neaşteptate de loviturile soartei şi ale încercărilor de tot
felul — nici odată însă înfrânt, nici odată zdrobit, nici odată strivit — stând drept
ca un cedru; el, omul slab şi suferind;
Omul cu acea inimă delicată şi sensibilă, este un adevărat titan al voinţei şi este de o
energie rară. Apucat de un lucru, îl duce la bun sfârşit —- se ţine cu o pasiune
neclintită de el. O hotărîre luată, aceea o duce la îndeplinire peste munţi şi văi,
în ciuda oricăror piedici. Din vocabularul său, lipseşte cuvâniul „doar" sau
„poate*. Lozinca sa este: „totul, sau nimic". El, omul ce poartă sabia ascuţită a
voinţei, este totodată un neînfricat şi însufleţit cavaler al faptei; el, omul cu
inima delicată şi sensibilă.
Omul care constată ceas cu ceas, că a fi om însemnează a fi luplăior; luptător împotriva
poftelor — a lucrat cu o vitejie neîmpuţinată la desăvârşirea sa morală, ridicân-
du-se la acea autoritate care l-a îndreptăţit să scrie cutezător: „Fiţi următori
mie, dupăcum următor el Iui Hri-
stos sunt eu" (Filip. 3, 17). „Luptă bună am luptat; de aci încolo îmi stă înainte cununa
dreptăţii* (II Tim. 4, 7).
Pe câmpul de luptă morală a cules lauri. Ei însuşi este doar celce aleargă „Ia semn*
câştigând cununa, el, omul cel cu temperament grav şi rfisvrătit (L Cor. 9, 24).
Bărbatul mediocru esie rege în imperiul gândirii, este un geniu din punctul de vedere
al adâncirii şi al valorii cugetării sale. Epistolele sale prin cari şi-a ridicai cel mai
înalt şi nepieritor monument spiritual, dovedesc în mod strălucit acest lucru. Da,
epistolele sale cu deslegările lor surprinzătoare, in cele mai mari întrebări
omeneşti; cu orbitoarea lor schinteie spirituală, cu plastica lor putere de
103
REVISTA TEOLOGICA
transformare, cu stilul îor lapidar. „Litera ucide, iar Duhul face viu" — cine ar fi putut
creia un asemenea rând, lipsit de orice ajutor, acela ar fi fost vrednic să se
numere în galeria oamenilor mari. Epistolele sfântului Apostol Pavel sunt
depozitare de aur, în cari te loveşti la tot pasul de bulgări preţioşi. Noi suntem
încă şi acum debitorii spirituali ai lui Pevel şi milioane din cei de astăzi cugetă
cu cugetul iui şi vorbesc In spiritul iui, chiar dacă o fac aceasta de o mie de ori
inconştient şi involuntar. El este un erou spiritual — el, bărbatul de cultură
mijlocie.
Omul care se numeşte pe sine „lipsit de meşteşugul vorbirii", şi care stătea tremurând
în faţa ascultătorilor săi, este un orator de cea mai mare putere de convingere,
de înfrângere, de cucerire şi stăpânire. A strâns cu vraja vorbei sale sute de mii
de contimporani, în mai mare măsură decât şi-ar putea strânge un generai
armatele sale. îz- bânzîle oratorice ate unui Cicero şi Demosthenes ie*a lăsat cu
desăvârşire în umbră. Unde taie odată cu sabia vorbei sale, acolo sfâşie şi
pătrunde până în cele mai dinlăuntru. Acolo unde îşi împrăştie sămânţa vorbei
sale, Încolţesc comunităţi creştine înfloritoare. Până acolo ajunsese puterea
cuvântului său, încât ascultătorii săi spuneau că e zeul Hermes; (Fapte 14, 2);
altădată credeau că e un înger al Domnului, sau însuşi Mântuitorul credeau că
s’a coborât între ei. (Galateni 4, 14), In timpul lui Nero nu a fost aiful care să fie
tras brazde atât de adânci în sufletul omenirii, ca dânsul A fost prinţul oratoriei,
el cel „lipsit de meşteşugul vorbirii" : El trupul cel mic a fost o stea de prima
mărime pe cerul istoriei mondiale. !n esenţă spunând : Pavel este pionerul care
a deschis calea tânărului creştinism în acea lume bătrână, este Alexandrul
spiritual al Bisericei creştine, este Colambul unei lumi nouă. El este tatăl,
conducătorul, plăsmuitorul şi pedagogul milioanelor de oameni din toate
timpurile şt din toate locurile. Este de o mărime gigantică, el, cel cu trupul aşa
de mic.
El ni se prezintă deci ca o împreunare de polarităţi, dupăcunv se spune astăzi, un
amestec de contraste ciudate... ici Pavel cu adevărat „chip adamian", colo tot
Pavel tip de erou. Ici Pavel cel mic, — colo Pavel, cel mare.
4. Ne întrebăm acum fără să vrem, care este aici
‘04
REVISTA TEOLOGICA
legatara între aceste antiteze, care este puntea ce duce dela un pol ia celălalt, dela
Pavel cel mic la Pavel cel mare ? Ce a făcui ca germenele protopărintelui din
Pavel să se desvolte şi să se preschimbe în „om de calibru" — dupăeum spunem
noi astăzi ? Evident, desvelirea acestui mister îi revine numai lui, ca fiind
autoritatea cea niei în drept şi mai competentă. El trebuie să-şi cunoască ,,eul“
său. Dacă noi l-am întreba ce lămuriri ne dă în această privinfă, sau care-i este
propria sa mărturisire — culminează în a lega cele opt slove sfinte:
„Dumnezeu". „Căci dintre apostoli eu sunt cel mai mic... Ci prin harul lui
Dumnezeu sunt ceeace sunt; şi harul Lui dăruit mie n’a fost zadarnic; ba am
muncit mai mult decât ei toţi. Totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este
întru mine". (I. Cor. 15, 9—lQ). „Toate pot să le fac întru celce mă îmbracă cu
putere". (Fifîpeni 4, 13).
Sfântul apostol Pavel a înţeles ca nimeni altul, că formarea unei puteri de viată se
poate numai având ca centru al gândirii, ideea de Dumnezeu. S'a aruncat cu
totul şi dezinteresai în braţele Dumnezeului său, aducându-se pe sine fără
rezervă jertfa lui Dumnezeu. In mâna lui Dumnezeu ei s’a considerat numai o
unealtă, păstrând cu El cea mai desăvârşită armonie. Această comuniune şi unire
intimă şi permanentă cu Dumnezeu a canalizat în cele dinlăuntru ale sale un
râu dumnezeiesc de forţă vitală, făcându-1 destoinic la muncă şi rodnic în fapte
mari, fapte la cari n’ar fi putut ajunge numai prin puterile sale naturale: „Prin
harul lui Dumnezeu sunt ceeace sunt".
Sfântul apostol Pavel este o personalitate ce viază în Dumnezeu şi din Dumnezeu,
plină de Dumnezeu şi purtătoare de Dumnezeu. Aici rezidă taina — de o
bogăţie nesecată — a existenţei şi a activităţii sale. Prin harul iui Dumnezeu...
Aici zace şi simbolismul practic şi transmisi- bîHtatea portretului său asupra
vieţii noastre, tipic pentru toate timpurile, chiar şi pentru vremi ie moderne.
Ceeace am moştenit noi dela protopărinţii noştri, este ca şi ia Pavel, micimea,
mărginirea şi slăbiciunea. „Noi, sărmani copii ai E v e i . . A c e a s t a este ceeace
ne umple pe noi de o melancolie mută, atât timp cât suntem călători pe acest
pământ. Aceasta este care ne infiltrează dorul
105
REVISTA TEOLOGICA
fierbinte şi ne îndeamnă să riscăm încercarea, chiar dacă nu am reuşi, să sfărâmăm
mărginirea şi micimea fiinţei^ voinfei şi a lucrării noastre şi să ne ridicăm
deasupra noastră înşine spre Cel mare şi Prea Înalt. „Dorinţa după putere", după
putere proprie şi stăpânire a lumii şi năzuinţa spre măreţie stă înapoia fiecăruia
dintre noi şi nu ne dă odihnă. Această dorinţă după putere este mai mare astăzi,
decât oricând altădată. Cântarea de mărire cântată „personalităţilor puternice şi
mari", precum „oamenilor de calibru" — răsună astăzi pe toate străzile şi uliţele.
învăţăturile orale şi scrise despre „taina succesului nostru în drumul spre
izbândă", despre „taina desăvârşirii şi a biruinţei noastre în lupta vieţii", sau
oricum le-am mai zice, se înmulţesc de pe-o zi pe alta.
Foarte bine ! Noi înţelegem această mişcare. Insă pe ce cale vede ea putinţa de a ajunge
Ia scopul final? Pe nici o altă cale decât pe care a ajuns Sf. Pavel !
Să tragem dungă peste „eul" din cartea vieţii noastre, scriind în locul lui: „Dumnezeu".
Să-i deschidem Domnului larg toate porţile şi toţi porii sufletului nostru. Sa
ISsărrt pe Dumnezeu în casa vieţii noastre, dupăcum ne învaţă sf. Pavel. Să
restabilim armonia cu infinitul prin dedicare desăvârşită şi să căutăm legăturile
vieţii cu vecinicia, prin credinţă, rugăciune şi har, să vieţuim în Dumnezeu şi cu
Dumnezeu ca şl Pavel şi ne vom ridica întocmai ca el peste toate marginile
nimicniciei omeneşti; să ne umplem „vasul stricăcios" cu conţinutul veciniciei, şi
atunci ni se vor deschide şi nouă: izvoarele vieţii celei mai înalte, ca şi Iui Pavel.
Dumnezeu nu este „un pericol" pentru personalitatea omenească — dupăcum ne
spune replica mincinoasă a monismului modern, — ci dimpotrivă, e tocmai
pavăza şi chezăşia acesteia. Măreţia Iui Dumnezeu şi superioritatea omului,
precum şi a sluji iui Dumnezeu şi a sluji cineva sieşi, nu se exclud una pe alta, ci
dimpotrivă se caută şi se promovează una pe cealaltă slujind lui Dumnezeu, îţi
slujeşti ţie însuţi. Să ne pătrundem deci de dragostea către Dumnezeu ca şi odi-
nioară apostolul Pavel, pentruca să putem zice împreună cu; el: „Toate pot să le
fac întru Celce mă îmbracă cu putere".
(După A. Worilfscheck : „Paulus und die moderne Seeie') Preot N. BEL?- C

103
ASPECTUL DUALISMULUI TEHNICĂ-
RELIGIE t
De IOSIF C. NAGHIU

Omul, ajuns să trăiască „din sudoarea feţei sale", când; după munca zilnică şe odihnea
pe iarba câmpului sau la umbra pădurii, gândindu-se la faptul că dintre acei pe
carl· îi cunoştea mulţi au trecut „au dela des homes des ces- spheres" şi fiind
sigur că şi el va paşi tot pe urma antecesorilor, nu dispera în faţa problemei
vieţii şi a morţii inevitabile: el ştia că
: .Viatn-i datorie grea, : ■ '
■ Doar proştii se 'ngrozesc de ea Γ
:■ (Oh. Coşbac).

Pe el nu-I speria necunoscutul, căci ştia că deşi nu-1 vede,, dincolo de aceste realităţi
sensibile există ceva, care a făcut cândva această lume şi în care avea încredere.
Pe acest „ceva" îl numea „Zeul Mare". Alături de acesfa a mar zeificat şi pe alţii,
dar ştia că aceşti zei sunt mult mai secundari. Cu timpul le-a acordat tot mai
multă importanţa: şi astfel a lunecat în faza politeismului, în cere noţiunea de
„Zeu Mare" a pierdut mult din importanţă. Chiar în această fază, etnologi ca
Bros, Schmid etc. văd palide urme de monoteism, întunecate de miturile
folklorului poliieist.
Nici anticul nu se’nspăimânta de necunoscut. Pentru ef lumea era o existenţă
raţională, armonică, un cosmos. Lumea pentru el nu era născută prin hazardul
combinării câtorva atomi, ci era un rezultat cugetat al Logosului divin, care
guvernează şi pe mai departe lumea.1
Spre sfârşitul epocei antice, Logosul divin întrupat în om a venit pe pământ şi prin
cuvinte simple şi faptă izbăvitoare a dat lumii o etică nouă, a creiat o nouă
formă de viaţă în care omul vedea lumea naturală (în limbaj kantian: lumea
1 N. Belea, Crize spirituală modernă şi caazeie ei, Sibiu 1934.
107
REVISTA TEOLOGICA
fenomenală) condusă de Creator, care fiind spirit, poate avea un raport cu omul, iot pe
plan spiritual. In evul mediu, după expresia toarte judicioasă a lui Fritz
Heinemann, „omul se considera drept o făptură a unei fiinţe transce- dente,
între lume mărginită, In faţa voinţei căreia se pleacă trăind după cuviinţele
revelate prin Fiul lui Dumnezeu şi după tradiţia care tl leagă cu aceste cuvinte".
Centrul preocupărilor lui era ancorat în metafizic.
ia toate timpurile omul căuta însă anumite obiecte prin cari să-şi poată face viaţa mai
comodă, anumite instrumente, prin cari să înlocuiască munca braţelor. Plecând
dela observaţia banală, că vaporii de apă Ia temperatură înaltă ridica uşor
capacul şi întrebuinţând forţa acestor vapori a descoperii maşina cu aburi.
Maşina na fost în evoluţia umană numai un „ajutor" ci — ca s’o antropomorfizăm — a
fost marele reformator economic, social şi etic al evului modern. Pe pian social a
creiat proletariatul, iar în secolul nostru a produs în America şi vrea să producă
şi în Europa, — pe omul- serie şi pe specialistul tehnic.
Omul modern, s’a smuls din lumea ieocenfrică, prin humanism, a proclamat
antropocentrismul cosmic. Din dorinţa de-a ajunge la libertate a proclamat
relativitatea dogmei şi a înscris în analele culturii umane erudiţia criticei biblice.
Apoi crezându-se dispensat de influinţa oricărei autorităţi exterioare şi-a
ulîravalorificai propria sa persoană. în mod paradoxal, cu tot acest efort n'a ajuns
stăpân, precum acel grăunte revoltat din cosmogonia lui Schopenhauer, desprins
din „eterna pace" n'a ajuns să fie liber nici dupăce s’a transformat în plantă,
animal, om, etc. Omul modern a ajuns sclavul propriei sale invenţii — a tehnicei
— şi prin aceasta a rupt comunitatea cu infinitul.
In laboratorul său, savantul îţi spune:
.A, uiSă-îe curo fierbe, cum luccjie Şt forme nou) cum tremură răslefe Sub sitele, caldă,
fără greş închisa Şi înrudirea chimică m'ascultă Materia în voia mea supusă*
(Mactach: Trafedia Omului, Tabloul XII).
REVISTA TEOLOGICA
Iar dacă îi spunem:
„Maestre, eu te-aomir, dar mi’nteleg,
Pofl face tu materii Înrudite Să nu s’atragă, far cele opus?
Să le sileşti să nu se mei respingă ?'
(Idem).
răspunde cu dispreţ:
„Ce fleacuri spui! Intre materii doar E Teşnfcă această lege'
(Idem}.

Nu caută nici de ce e aşa, nici cine e autorul legii. Se mulţumeşte să spună

„E lege-aşa, fiindcă este lege Experienjfi ne arată asifeP
(idem).
Cu ochiul său probabil ciclopic, prin microscop şi ultramicroscop, nu vede divinitatea
şi aceasta îl face să-i nege existenţa. In lume nu găseşte decât materia pe care o
iubeşte cu toată ardoarea sufletului său şi căreia i se’nchmâ şi pentru care trăeşte.
Negăsind Divinitate în Sume, nu găseşte nici suflet în om, oricât ar lua craniul şi
In liniştea nopţii târzii, l-ar diseca cu instrumente perfecţionate ta lumina
opaiţelor vremii şi oricât ar privi, la microscop, bucăţi din cadavrul uman.
II
Dacă nu găseşte pe Dumnezeu, îşi creiazS o altă Divinitate, tehnică. După tehnică, în
care îşi proectează orice ideal şi pentru care există, îşi modifică cu o rară uitare de
sine propria persoană şi ştergând din lexicoane cuvântul imposibil, aşteaptă
minunea tehnicei moderne. Departe de cosmos (în sensul clasic al cuvântului),
modernul se complace într’un acosmism tehnicocentrisî. După Berdiaeff1 „pro-
blema tehnicei a devenii aceia a destinului omului şi a destinului culturii". Dar
în această afirmaţie, ce înţelege Berdiaeff prin tehnică ? Nu numai tehnică
economică, industrială, etc. ci şi „tehnica gândirii şi a versificaţiei şi aceea a dan-
fBerdiaeff: L’homme et le machine. Peris, 1933, p, 7.
109
REVISTA TEOLOGICA
sului şi dreptului şi chiar aceia a vieţii spirituale şi a des- volffirii mistice".
Întrebuinţează cuvântul tehnică în sensul de fabricare, de creare, de artă.
In acest sens, tehnica se apropie dintr’un anume punct de vedere de artă. Ambele
creiază no ui forme de realităţi. Deosebirea e că Faust, Hamlet sau Simfonia IX
nu există în natură — real — cum ar exista un produs al tehnicei, ca de ex.
gramofonul, care, antropomorfizat, într’o parodie afirmă:
„Sunt ultima metamorfoză
A unul suflet care de mii de ani
Caulă să supună materia
Din care veşnic îşi făureşte o slatue*.
(Topărceanu-Parodii).

Intre tehnică şi artă se pot face şi transacţiuni. La întrebarea: „Cinematograful e

tehnică sau artă? — cel mai logic răspuns ar fi următorul: „Nu e nici numai
tehnică, nici numai artă, ci e o „transacţie" a Ior“.
Dacă problema tehnicei e azi aşa de capitală şi logic şi utilitar necesară, nu înseamnă
că în veacul nostru apare mai întâi pe scena lumii spre a se nota în marea carte a
trecutului omenirii care se chiamă istorie.
Ea e doar o fază a marei probleme, căreia în istoria spiritului uman i se zice spirit şi
materie sau suflet şi ceeace nu e suflet, sau materie şi ceeace nu e materie.
Distincţia o face Platon şi dela el şi până azi o face orice filosof şi o va face şi în
viitor. Soluţia cea mai logică e desigur dualismul, care admite şi spiritul şi
materia. Dacă am voi să reprezentăm grafic diversele soluţii cari s’au dat
problemei raportului dintre spirit şi materie, ne-am putea servi de o linie
orizontală pe care s’o numim în mod convenţional dualism. Deasupra am scrie
monism spiritual (panteism), iar dedesubt monism material (materialismul lui
Em- pedocle, Thales etc.).
Admiterea dualităţii are ca efect recunoaşterea omului şi a Divinităţii, deci şi a
spiritului şi a materiei, iar o transa cţie a acestor două elemente, formează viaţa.
In ce priveşte evoluţia vieţii din punctul de vedere al evoluţiei tehnice, putem
deosebi, după Berdiaeff,1 trei epoci:
1Ibid. p. 13.
110
REVISTA TEOLOGICA
1) epoca naturală şi organică, 2) epoca culturii propriu zise şi 3) epoca tehnico-
mecanică. Cum ne place să afirmăm că trăim într’o epocă culturală, afirmaţia lui
Berdiaeff ne surprinde la început, dar cu toate acestea are dreptate. Chiar nefiind
spenglerian şi fără prea mult simţ critic, se poate observa o decadenţă a culturii.
In epoca culturii omul trăia în natură şi era legat de pământ printr’o mistică
telurică. Mistica telurică există într’o formă oarecare şi în creştinism. Din pământ
a fost creiat omul şi a ajuns o individualitate psiho-fizică numai când i s’a suflat
duh în lutul ce avea să devină trup.1 „Cultura în epoca adevăratei sale desvoltări
conserva un gust pentru natură. Iubea grădinile şi animalele, florile, parcurile
umbroase şi gândăceii, râurile şi lacurile, câinii şi caii, păsările, toate se legau de
ea. Omul cult fiind încântat de natură, privea cerul, stelele, norii cari acoperiau
spaţiul. Contemplarea frumuseţilor naturii e prin excelenţă un produs al culturii.
Ne place să considerăm cultura ca o viaţă generică din punct de vedere organic,
identificându-o cu organismele vii; prosperitatea lor apărea asemănătoare unui
proces vegetal-animal. Cultura era plina de simboale, imaginile cereşti îi
apăreau sub formă terestră, în acelea se reflectau semnele unei alte lumi".
Pe scena istoriei universale a apărut tehnica, Ia început modestă, un fel de auxiliar al
omului]; mai târziu însă a ajuns un fel de fantomă a lui. Tehnica elimină sim-
bolul. Ea e realistă. Sărăceşte sfera noţiunii de real, întrucât e identică cu sfera
noţiunii de sensibil. E real numai ceeace se poate percepe cu ajutorul simţurilor.
Sărăceşte şi sfera noţiunii de existenţă, pe care o identifică cu realul definit mai
sus. (Menţionăm că în întreaga precizare de epoci şi de perioade, suntem
aistorici).
Dar ce însemnează în evoluţie, în heraclitiana devenire, tehnica ? Vom răspunde tot
printr'un citat din filosoful şi teologul Berdiaeff:1 2 „Dominaţia tehnicei
marchează mai întâi trecerea dela viaţa organică la viaţa organizată".
înainte de-a discuta această teză, să precizăm termenii: xze înţelege Berdiaeff prin
organism şi ce înţelege el prin
1 Berdiaeff, o. c., p. 14.
2 lbld. p. 17.
111
REVISTA TEOLOGICA
organizaţie 1 — „Organismul se naşte din viaţa cosmică şi la rându-i dă naştere; cine
spune naştere, spune organism. Organizaţia nu se naşte şi nu naşte la rândul
său, ea rezultă dinir’o activitate a omului".1
Organismul ca realitate biologică diferă de lumea mecanică, îşi are specificitatea sa,
creşte, se înmulţeşte şi are un anume fel de a reacţiona. Organizarea (prin care
Berdiaeff înţelege ceeace în limbajul comun se numeşte mecanic, lacul de mâna
omului) e făcută de om şi are o anume energie, dar n’are proprietăţile
biologicului. In lumea biologică există o ordine probabil mai precisă sau cel
puţin tot aşa de precisă, ca şi în lumea mecanică; şi ea nu e stabilită de om. Exi-
stenţa ordinei în univers există deja în cugetarea greacă. O găsim în teodicea
aristotelică, pe care Berdiaeff o numeşte „teologie obiectivă".
Tehnica, prin atomisiică şi prin teoria relativităţii, proclamă în mod solemn
inexistenţa acestei ordine în univers. Mecanicismul acesta vrea să domine şi
biologia şi mai ales sociologia.
In curgerea heraclitiană a cosmosului şi a biologicului, a hergsonianului elan vital,
tehnica e colonada eruptivă, ce răsare în albia unui râu, e încercarea de afirmare
a omului în această lume mare, e încercarea de legiferare a naturii, şi de
esteticizare a ei. Dacă lumea existentă e îniunerecul mitologic al Eladei, tehnica
e Prometeul care fură „focul" lui Joe. Prin „focul" acesta vrea să lumineze
existenta iraţională şi s'o transforme în existenţă raţională. In aeeiaş timp,
tehnica pe care a creiat-o omul tinde să-l supună. In asiduele cercetări găseşte
tot atâtea instrumente distrugătoare câte folositoare şi poate că întrece numărul
primelor, dovadă seria nesfârşită de omucideri prin explosibîle, ele. Deşi trupul
ar voi par'că să se supună acestor legi mecanice stabilife tot de om,
„Sufletul omului Seamănă apei:
Din cer coboară.
La cer se suie Şi iarăşi siifl e i
iBerdiaeff, o. c. p. 14.
112
REVISTA TEOLOGICA
Spre pile sS cadft Veşnic schimbând"
(Goethe —Cântecul duhurilor de peste ape,
traducere de Ion Pilot),

In fazele primitive, omul a trăit sub dependenta naturii. In dosul fenomenelor naturii
vedea ceva, căreia i se’nchina. Mai târziu a ajuns antropocentrist, crezând că
făptura nouă e fiinţa centrală a lumei, că dacă ar dispare el, întreaga fizionomie a
planetei s’ar schimba, pe când dispariţia oricărei alte specii animale sau vegetale
ar fi doar un necrolog în marile catastihuri ale savanţilor, despre cari se poate
spune în adevăr, că
.Universul cel himeric E in degetul iui mic'
(EminescuJ

dar a ajuns sclavul descoperirilor sale.

In univers nu mai sunt duhuri rele, dar sunt milioane de microbi mai mult sau mai
puţin patogeni. Nici în om nu mai sunt duhuri rele, dar pe prima pagină a
enciclopediilor urmaşilor anticului Asclepios al lui Apoiion, se scrie cu caractere
mari: „Orice om e bolnav prin definiţie, cel mult nu-şi cunoaşte boala".
in dosul lucrurilor cari se credeau simple, iarăşi vede ceva complex. Precum
metafizicianul rămânea fără soluţii în faţa unor probleme-iantome, tot aşa şi omul
de ştiinţă al zilelor noastre poate spune cu Faust: „Am studiai1 din tir în păr, cu
multă râvnă filosofia, dreptul, medicina şi vai şi teologia. Şi acum iată-mă biet
nebun. Tot aşa de înţelept ca mai înainte" sau să repete exclamaţia din templul
Minervei teologice — igmoramus et ignorabimus. ■— De ce ajunge la astfel de
rezultate funeste ? Fiindcă pleacă deia eroare fundamentală că prin metode
tehnice poate cunoaşte întreaga existenţă.
Plecat cu astfel de idei să urce culmea înaltă a schematismului dinamic al lui Bergson,
pentru a ajunge la pisc, vede că până acolo e „cale aşa de lungă".
Disperat părăseşte întreaga ideologie veche; astfel se
1 Troducerea Iul loslf Nădejde p. 21-22.
3
113
REVISTA TEOLOGICA
explică multe din convertirile moderne. Convertiţii ajung la un punct de mângăere,
dupăce-şi spun:
„Tu care din cer mi-esti dai Mângâi Jalea fiecărui.
Pe ’ndoit Împovărat Îndoit ca mllă-1 dărui,
Val, sunt obosit de trântă,
Ce roşi aa plăceri şf chin ?
Pace sfântă
Vino’n pieptul meu, o vini'
(Ooeihe, Cântecul drume.utut noaptea,
- traducere de Emaneii Bueufă)

UI
In evoluţia spiritului uman, tehnica înseamnă ruperea de spiritualitate, de fluviul care
curge spre absolutul tran- scedent.
Pentru muncitor, ca şi pentru chimist sau tehnician, materia, pe care zilnic încearcă s’o
transforme, e alfa şi omega. Alături de materialism, ea produce şi curentul
relativismului. In satul liniştit, domnesc cu ani aceleaşi forme şi aceeaş ordine
monotonă. La oraşe e continuă transformare. In fata ei omul simplu, venit din
sătucul patriarhal pierde în marile metropole, noţiunea de preciziune şi o
înlocuieşte prin aceia de relativitate.
Toţi sociologii menţionează faptul că tehnica contribue la propagarea materialismului,
deşi cugetând logic, n'ar trebui să existe acest antagonism. Tehnica nu e numai
materie, ci spirit în materie. A apărut atunci când spiritul tehnic şi imaginaţia
tehnică a omului a fost lansată asupra materiei şi a ridicat colonada tehnicei, ca
un protest împotriva naturii sălbatice şi ca un trofeu victorios, care semnalează
victoriile parţiale ale omului.
Victoriile parţiale l-au făcut pe om să creadă că a învins natura şi să creadă că poate tăia
orice lat metafizic. Dispare şi vechiul mister teluric, fiindcă omul modern se lasă
convins de ideia că omul există pe toate planetele, nu se simte deloc ancorat în
metafizic, totul îi trebue pentru munca sa. îşi creiază un alt cosmos, al cărui
centru se crede.
114
REVISTA TEOLOGICA
IV
Tehnica influenţează şi asupra sufletului: mai ales negativ. Mai întâi dispar formele
religioase tradiţionale. Cere un creştinism interior, pe care orice nulitate în
materie teologică încearcă să-l modifice după presumţiile proprii, sau scoase din
vreun obscur pseudosavant, popularizator sau comentator al vreunui savant,
după Papini un „păduchios al ştiinţei". Pe frontispiciul fehnicei modeme
Biserica ar putea scrie cu caractere mari epitaful:
„Omule! Nu încerca să-ţi mecanizezi sufletul: supune spiritului tău maşina inventată
de tine. Dacă simţi că o necesitate sufletească îţi cere să atârni de ceva, atârnă de
Absolut".
Cel rămas spectator „ca Ia teatru" în faţa transformărilor spirituale ale veacului nostru
(pe care desigur l-am putea numi „al prefacerilor sociale") poate repeta un vers al
Iui Goethe, tradus de Neniţescu şi L Pilat, în care Grecii să reprezinte pe
tehnicieni, iar Eufratul pe creştini:
.Grecii slrângă dorul lor Plastic in tipare.
Din copilul mâfnllor Crească-şl desfătare.
Nouă insa ne e drag Să vrem Eufratul Şi’n al apelor şirag Drum de-elung şi-
alatul*.
IOSIF C. NAGHIU
3*
115
III. SCHIMBAREA CUGETĂRII LUI SG-
LOVIEFE
De Prof. Dr. NICOLAE TERCHILĂ

A. ,TRE1 DIALOGURI*
Acesta este titlul unei lucrări mai mari din anii ultimi ai vieţii: filosofului (1899—1900). Precum susţine
şi Masaryk 1 — este surprinzătoare in această lucrare schimbarea părerilor de filosofic a istoriei,
ale lui Solovieff. Cugetătorul nostru îşi desvoltă aici ideile sale în formă de conversaţie între mai
multe persoane discutând: despre problema răului şi despre sensul istoriei, — precum eî însuş
mărturiseşte2 din trei puncte de vedere: în primul dialog, din punct de vedere general religios,
susjinui de General şi aparţinând (reculului ; în al doilea din punct de vedere al evolujiei
culturale, susţinut de Politician şi aparţinând prezentului; in el treilea din punct de vedere
exclusiv religios, aparţinând viitorului şi reprezentat de însuş Solovteff (dl Z). In cel din urmă
dialog se prezintă forma uMmă şi cea mai condamnabilă a răului şi căderea Iui, în istorioara
despre „Antihrist*.
Tot în cele „Trei dialoguri* mai putem observa, cum evită Solovieff greşala, în care a căzut
Dostoiewsky. Această greşală —■■ precum ne arată dl prof. N. Crainic în cursul său magistral
despre „Dostoiewsky şi creştinismul rusesc" — a fost adorarea extremistă a poporului ca Izvor
nesecat de energie vitală şi bunătate. Dostoiewsky clădeşte idealul mesianismului religios
rusesc pe această idee a bunătăţii primordiale a poporului. Această idee o expune Dostoiewsky
prin cuvintele lui Satov în romanul „Posedaţii*. Satov afirmă că poporul este trupul lui
Dumnezeu.
Numai prin această credinţă devine un popor mare. Adevărul este unul, şi purtătorul Dumnezeului
acestui adevăr este un popor, cel rusesc. Astfel în concepţia lui Dostoiewsky, expusă prin
cuvintele lui Satov, Dumnezeu este o emanaţiune subiectivă din sufletul poporului contingent
şi lipsit de transcendent şi dacă am admite-o, am
1 Th. G. Masaryk: o. c. yol. II, pg. 272.
1 Viad. Solovieff: o. c. voi. I, II, pg. 115.
116
REVISTA TEOLOGICA
accepta împreună cu Feuerbach, că Dumnezeu este o în venfte omenească, creată după chipul şi
asemănarea omului. Tot aşa am greşi, dacă am admite cu Satov proprietatea exclusivistă a
poporului rusesc, asupra lui Dumnezeu, o idee iudaică îmbrăcată în haină
pssudo-creştină.
Solovîeff scapă din ghiarele acestei demofilii excesive, lapădă credin|a ca poporul rus este singur
teofor. El înţelege, că dacă e vorba să căutăm izvorul adevărat, în care se oglindeşte Dumnezeu
şi izvorul adevărului însuşi, fără îndoială nu ne putem adresa nici poporului rus, nici unui alt
popor din lume, fie acesta cât de curat. Izvorul unic şi adevărat în care se oglindeşte adevărul
lui Dumnezeu este pentru noi creştinii numai biserica, fiindcă numai ea singură ne-a păstrai
dogma străveche prin învăţătura şi tradiţia ei.
Oricât de demofili am li, nu putem căuta pe Dumnezeu, adevărul absolut, în popor. Altceva putem
căuta în popor, şi anume mediul prielnic desvoliării germenului de religiosiiate, fundamentul
unei vîeji religioase nealterate. Putem căuta în popor aderente fireşti către idealul creştin, un
fesul ai binelui şi moralei creştineşti, anumite trăsături caracteristice, cari tind către desăvârşirea
creştinească prin faptul, că viaţa poporului s’a păstrat la adăpost de miasmele diabolicei
învăţături a secolului. Putem deci găsî in popor posibilitatea psihologică, pe care se poate clădi
o viaţă creştină ideala.
in demofilia lui Dosioiewsky găsim exagerata adorare a poporului, crezându-1 singurul purtător al
adevărului absolut. De aici ajunge el la concluzia şi mai greşită, că poporul rus este singurul
popor ales prin care se poate mântui lumea, fiind singurul purtător şi păstrător de Dumnezeu.
Dosioiewsky greşeşte, pentrucâ rămânând in limitele revelaţiei creştineşti înfăţişată nouă de
Sfânta Scriptura, a fost un singur popor, cel biblic, al Iudeilor, ales de Dumnezeu pentru a
păstra continuitatea monoteistă, a pregăti calea lui Messia cei făgăduit în Vechiul Testament şi
dorit cu atâta înfrigurare de sunetele pustiite de arşiţa păcatului. Din moment ce Messia a venit,
nu a fost şi nici nu mai poate fi un popor preferat înaintea lui Dumnezeu. Nicăiri nu există în
Sf. Scriptura sau în Sf. Tradiţie, sau în istorii; vre-o aluzie la poporul rusesc, fie el cât de imens şi
puternic, cu mea prin el s'ar realiza minunea cea mare a înfrăţirii tuturor oamenilor în
comunitatea iubirii lui Hristos.
Deaceea are dreptate Solovîeff când susţine în cele „Trei dîa- ioguri” că poporul rus nu poale fi un
popor ales. Popoare alese
117
REVISTA TEOLOGICA
sunt — după Mântuitorul — toate popoarele cari au primit şi vor primi creştinismul. Poporul ales se va
realiza atunci, când — potrivit profeţiilor — va fi o singură turmă şi un singur păstor. Din acest
motiv în «Cele trei dialoguri" este abandonată ideea îndrăzneaţă, că Rusia singură va înfăptui
sinteza cea mai mare a unui creştinism universal. Această sinteză se realizează, zice Prinţul în
cele „Trei dialoguri", nu prin un popor oarecare, ci prin toate popoarele în Hrisios, care se
coboară din ceriu pe pământ.1
Dar Solovieff nu abandonează numai ideea mesianismului rusesc, ci îşi schimbă şi părerea lui atât de
favorabilă până acum despre catolicism. Se evidenţiază acest fapt din cele câteva locuri în istorie
despre „Antihrist", unde vorbeşte despre papa. Aşa de exemplu ia pag. 272 spune, că papa
alungat din Roma este primit la Petrograd, dar i s’a interzis orice propagandă şi i s'a pretins să-şi
mai spiritualizeze caracterul colegiilor şi oficiilor sale. La pag. 275 descrie pe papa ca pe un
orator, care răpeşte pe ascultător, dar nu-1 convinge. La pag. 271 descrie pe Magul Apoloniu,
episcop catolic „in partibus infidelium", o figură legendară, care prin farmecele sale aduce foc din
ceriu şi prin semne şi minuni sloarce admiraţia poporului. Acest episcop catolic se linguşeşte pe
lângă împăratul usur- pător şi intră în graţia lui Antihrist.
Îndeosebi interesantă este transformarea radicală a fUosofiei ioptimiste a lui Solovieff într’un pesimism
covârşitor. Visul sau jdespre „împreunarea tuturor" se spulberă, precum vedem în cele «Trei
dialoguri". Aprecierea raţiunii scade acum prefăcându-se în dispreţul manifestat faţă de „Prinţ",
care reprezintă pe Tolstoi. In conversaţiile purtate cu „Prinţul" se trădează atacurile lui Solovieff
împotriva propriei sale concepţii de până acum, adecă a raţionalismului religios ol lui Tolsioi,
care — cum zice şi Solovieff — reduce creştinismul la un adevăr raţional descoperii în istoria
cosmosului şi a umanităţii prin procesul evoluţiei naturale şi sociale. Solovieff combate şi morala
lui Tolstoi, a cărui concepţie despre rău seamănă foarte mult cu a sa, cea de mai înainte. §lim, că
Solovieff „optimistul" consideră răul şi ura drept un fenomen trecător faţă de binele triumfălor.
La fel cugetase Tolstoi, cerând ca omul să nu se opună răului, fiind acesta lipsit de existenţă reală.
După aceste constatări suntem nevoiţi să aprobăm, cu privire la acest fenomen paradoxal în
cugetarea lui Solovieff — părerea Iul Maseryk£ care susţine;, 1 2
1 Vied Solovieff: o. c. voi. I, pg. XIII.
2 Th. G. Maseryk: Voi. II, pg. 272.
118
REVISTA TEOLOGICA
că atacul înverşunat a lui Solovieff împotriva lui Tolstoi este îndreptat împotriva propriului său interior
revoltat. Ni se destăinue aici desbi- narea internă trăită de Solovieff şi manifestată în „Antihrist".
El este nevoit să aprobe pe Kani şi sub presiunea lui Kani ia fiinţă „Etica" pe care o revede cu
multa atenţie în ediţia a ll-a apărută în anul în care a scris pe „Antihrist". Întreaga sa concepţie şi-
o bazează aici pe morală, aşa cum face Kant. Pe dealfăparte Solovieff nu se poate despărţi de
învăţătura bisericii sale. El nu poate rupe cu biserica şi cu tradiţia ei aşa de uşor, cum a făcut
Tolstoi, penfrucă Solovieff nu se poate lipsi de elementul mistic în religie. Credinţa lui Solovieff
are nevoie de minune ; credinţa în învierea lui tsus este pentru Solovieff cea mai importantă
învăţătură,1 pentrucă el are frică de moarte, în care vede biruinţa nonsensului asupra sensului,
biruinţa haosului asupra cosmosului, biruinţa răului asupra binelui.
Problema răului şi rezolvirea ei primeşte o importanţă covârşitoare în cele „Trei dialoguri". Această
rezoivire nu ne spune numai dacă învăţătura lui Tolstoi este dreaptă sau nedreaptă, ci răstoarnă
cu desăvârşire întreaga concepţie anterioară a lui Soiovieff.
„Este răul numai o greşeala firească, o imperfecţiune, care, deodată cu desvoltarea binelui o să dispară
deia sine, sau este el o forţă reală, care prin năluciri şi amăgiri stăpâneşte lumea noastră, aşa că
acela, care vrea să-şi asigure biruinţa, trebue să-şi caute punctul său de razim înîr’o altă ordine
de existenţă".1 2 Aceste cuvinte cari stau în fruntea predosloviei celor „Trei dialoguri", trădează
numai decât marea prefacere petrecută în sufletul lui Soiovieff, care acum pune problema răului
ca a unei realităţi faptice. Ori noi am văzut, că până acum răul este considerat de Soiovieff ca un
factor promovător în evoluţia cosmică. Menirea lui era sa provoace binele prin negaţie şi să-l
întărească prin opoziţie. Această concepţie este reprezentată însă în „Dialoguri" de către Prinţ,
partenerul lui Soiovieff în discuţi!.
Solovieff se ridică aici cu înverşunare împotriva raţionalismului! propoveduit de Tolstoi, care învaţă o
„Evanghelie fără Hr is tos", „o Evanghelie, adecă o veste bună despre har, fără har, fără înviere,)
şi se revoltă, că oameni cari afirmă că ideia creştină este învechită, iar apariţia lui Hristos ar fi un
mit inventat de Pavel, astfel de oameni îndrăznesc a se numi creştini adevăraţi. Scopul polemicii
din
1 Vlad Solovieff: O. c. Voi. I. H, pg. 45.
2 Jbld. pg, 109.
119
REVISTA TEOLOGICA
cele „Trei dialoguri* este deci desvăiirea acestei minciuni neiertate
s raţionaliştilor.1
Cu aiâî mai mult ne miră această ieşire vehementă a iui Solo- vîeff împotriva raţionalismului, cu cât noi
ştim că punctul de plecare al filosofici lui oolovieff a fost raţiunea umană, în faţa căreia avea să
se justifice adevărul creştin, Învăţătura lui Hrisios trebuia să îmbrace haină croită de raţiunea
umană. Cu uneltele raţiunii a făurit Soloviefi un sistem de cugetare despre lume şi viaţă, în care
sălăşluieşte singur Logos, prin care lumea şi viaţa primeşte un rost.
Si tocmai deasupra îndoielii în biruinţa Logosului, identificat cu binele, avea să se dărâme sistemul de
cugetare raţională alui Solovieff. Ei însuşi îi contestă adeveritaiea, fireşte indirect, rafuindu-se cu
un raţionalist mult mai consecvent decât el, care era Tolstoi. Raţionalismul acesta care explică
lumea cu toate ale sale prin prisma idealismului platonic, era nevoii să nege existenţa
permanentă a răului In interesul desăvârşirii acestei lumi, până la realizarea împărăţiei lui
Dumnezeu pe pământ.
Această idee a desăvârşirii, a progresului neîntrerupt o susţine în „Dialoguri* „Politicianul*. După
părerea acestuia progresul se realizează şi se menţine prin cultură, pe care o defineşte el ca
«tezaurul cugetării şi al geniului creat de spiritele alese ale popoarelor alese*. „Cultura
adevărată pretinde încetarea tuturor rafuelilor între indivizi şi naţiuni". „Rostul isioric zace în
aceea, că omenirea naturală, primitiva selecţionează elementele cele mai bune, cele mai
desvoltate, care formează lumea cuită din Europa. Aceste elemente se răspândesc şi
îmbrăţişează în această mişcare istorică toate popoarele înapoiate, închegându-le într'un întreg
paşnic şi solidar pentru realizarea scopului final: „pacea internaţională, eternă". 2
Ideologia progresistă a „Politicianului" în cele „Trei dialoguri" o desvoltă mai departe „Prinţul" care
esle Leo Tolstoi (pg. 212). Duhul păcii este şi după părerea lui, condiţia esenţială pentru reali-
zarea împărăţiei lui Dumnezeu. însăşi esenţa Evangheliei — zice „Prinţul" —■ esie a nu se
opune răului cu forja. „Rău! va fi nevoit să dispară, dacă nu-i opunem rezistenţă, pentrucă el se
menţine numai prin opunerea noastră şi prin măsurile luate de noi împotriva lui, dar ei însuş
n’are putere reală".3

! Ibid, pg. Iii,

3 ibi-d, pg. 207 şi 220.
3 ibid. pg. 238 ss. .
120
 REVISTA TEOLOGICA
Aşadar după părerea lui Tolstot răul nu există în sine, n’are existentă reală. Această învăfăfură greşită o
combate Solovieff înir’un mod foarte iscusit în partea primă din dialogul al treilea. Prin cuvântul
„Generalului“ şi al dlui „Z“ aduce el aici o mulţime de exemple zdrobitoare pentru ideologia lut
Tolstoi, exemple luate din viata de toate zilele, sau concepute în mod potrivit acesteia cum este
poezioara lui Alexe Tolstoi.1 Aceasta ne vorbeşte despre un om a cărei blândele nu cunoaştea
margini, care ierta orice jignire şi răspundea cu binefacere la orice rău cauzat de duşman. Dar
bunătatea lui nesfârşită n’a muiat inima răufăcătorului, ci dimpotrivă îl îndârjeşte, aşa că acesta
ucide mişeleşte pe binefăcătorul sau.
Astfel dovedeşte Solovieff — împotriva lui Tolstoi — că crescând binele, răul nu scade nici nu dispare,
ci dimpotrivă creşte şt el, penirucă — zice filosoful nostru — „umezeala ploii înviorătoare
promovează sporirea forjelor binefăcătoare în plantele medicinale, dar şi otrava în cele
otrăvitoare. Astfel promovează fapta bună în oamenii buni binele, iar în oamenii răi răul. 2 Si
dacă raţionalismul iui Tolstoi n'a putut desnoda problema răului, cu atât mai pujin va putea
lămuri taina cea mare a morţii. Ce rost mai are cultura şi progresul — întreabă Solovieff —
dacă moartea nimiceşte totul? Dacă eu şi fot ce-mi este scump va trebui sa dispară pentru tot-
deauna, îmi este indiferentă pacea, sau răsboîul popoarelor, cultura sau incultura lor*,s Fată de
concepţia nomistă a lut Tolstoi, care neagă existenta transcedentă a iui Dumnezeu şi divinitatea
lui Isus, Soîovieff afirmă deci, că prin moartea nebiruita în realitatea empirica, progresul
optimist devine un nonsens. Fără rost este şi iubirea fată de o umanitate inexistentă a
viitorului, dacă fiecare om frebue să moara. Stăpânirea morţii afirmă puterea răului şi neagă
puterea binekii. Şi de fapt, precum vedem răul este mai tare decât binele, iar dacă numai cele
văzute le considerăm reale, trebue să mărturisim, că lumea s’a născut din principiul răului*.
Pornind din această ipoteză raţională Solovieff pune următoarea grea înlrebare „Prinţului*
raţionalist: „Oamenii, cari cred numai cele văzute şi prin urmare sunt nevoiţi să admită
preponderarea răului, cum vor putea afirma că răul nu există şi deci nu trebue combătui?4
Astfel r ă i i devine inevjfabrl chiar şi peniru rafio- nauşii, când vreau să vadă numai binele
în lume. „Răul există în realitate — zice Solovieff — şi se manifestă în opunere positive,
’ ibid. pg, 221 ss. 2 Ibid. ptj. 225. ■
1 ibid. pg. 227. * Ibid. pg. 241.
121
REVISTA TEOLOGICA
nu numai în lipsa binelui. Răul suprem este moartea, de care nu poate scăpa nimeni nici printr'un
eufemism moral. Din ghîarele morfii şi a disperării există o singură salvare învierea cea
adevărată.1
Cine nu poate crede în înviere, adică în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s'a făcut om, s’a răstignit şi a
înviat, acela nu poate scăpa de pesimismul extrem al morţii şi al putreziciunii. In credinţa învierii
află omul singurul sprijin împotriva răului, prin această credinţă primeşte via{a un rost biruind,
călcând moartea. Împărăţia lui Dumnezeu nu este desăvârşirea umanităţii, cum crede Tolstoi şi
mai întâi credea şi Solavieff. împărăţia lui Dumnezeu vine numai prin puterea învierii lui Isus
Hristos. „Fără credinfa in învierea înir’adevăr întâmplată a lui Isus Hristos şi fără aşteptarea
învierii viitoare a tuturor, se poate vorbi numai în cuvinte frumoase despre o oarecare împărăţie
a lui Dumnezeu, de fapt însă există numai o împărăţie a morpi*.2
Dacă „Prinţul* susţine cu tărie că împărăţia lui Dumnezeu este o astfel de stare a oamenilor, în care
aceştia lucrează din, îndemnul conştiinţei pure şi în felul acesta îndeplinesc voia iui Dumnezeu,
care le prescrie numai binele adevărat; ier moartea o ignorează zicând că moartea nu zace In
voin|a noastră şi deaceea nu poate să aibă nici o importantă morală peniru noi, 5 Solovieff ne
dovedeşte cu prisosinţă că nu binele, ca adevăr general, ca „idee" imanentă procesului cosmic ne
va putea izbăvi de păcat şi de moarte, ci numai El, Bunul.
Această putere izbăvitoare nu o are nici conştiinţa, care, cu toata importanta sa ca voce de avertizare şi
dojană, nu dă nici o îndrumare pozitivă şi practică pentru activitatea noastră şi-i lipseşte puterea
necesară pentru îndeplinirea binelui. Numai Ei ne poate mântui prin puterea învierii Sale şi prin
„Inspiraţia Binelui" adică prin o influenta directă şi pozitivă a principiului binelui asupra noastră:
şi în noi.4
In locui acestei influente vii, supranaturale, minunate şi trans- cedenlaie a Celui înviat, aflăm la „Prinţ*
— precum rezultă din paginile următoare — o lege generală înrădăcinată în lumea aceasta şi
creată numai pentru ea. îndeplinirea acestei legi epuizează nofiunea binelui. Iar acela, care a dat
această lege, a murit şi n'a mai înviat — după părerea lui — nu mai are existenţă per-
1 Ibid. pg. 242 ss, 2 Ibid, pg. 243.
8 Ibid, pg. 244 ss. * Ibid. pg. 246 ss.
122
REVISTA TEOLOGICA
sonală pentru noi. In dorinţa de a-şi armoniza învăţătura sa cu Evanghelia, o răstălmăceşte în favorul
său. Aşa face de exemplu cu pilde* despre lucrătorii viei, eliminând din ea partea esenţială,
privitoarele fiul şi moştenitorul viei, în care tTăieşie adevărata linie a unui- raport divin-uman.1
In asemenea specnlaţiuni mişeleşti descopere* Solovieff unealta celor mai periculoşi duşmani ai
creştinismului. Aceştia sunt usurpatorii lui Dumnezeu, Antihrişti, cari se dau pe- sine ca
adevăraţi creştini, fără ca să aibă duhul lui Hristos, sunt streini de El sau chiar duşmanii Lui. De
aceşti „lupi îmbrăcaţi în piei de oi“ se teme cu drepl cuvânt Solovieff şi declară că, cu deosebită
bucurie priveşte în faţă pe un duşman vădit al creştinismului, „Aproape în fiecare sunt gaia —
zice el — a vedfea un viitor apostol· Pavel, câtă vreme în aşa numiţii „zeloşi" ai creştinismului
mai curând' se ascunde Iuda trădătorul*.2
B. APOCAUPSA LUI. SOLOVIEFF
In cadrele celor „Trei dialoguri" este întreţesută cu măestrie genială concepţia apocaliptică a lui
Soiovîeff ca „o scurtă istorisire despre Antihrist*.5 In această povestire profetică se reoglindeşte
credinţa cea nouă a lui Solovieff, la care ajunge spre sfârşitul vieţii sale, dupăce prin experienţa
proprie se convinge că raţiunea omenească singură este incapabilă să rezolve problemele
existenţei. în mod foarte intuitiv combaie şi condamnă marele filosof zadarnica sa încercare de a
ajunge la o sinteză ideală pe calea speculaţiunii* gnostice şi o timbrează drept o întreprindere de
caracter luciferic. Omul care — orgolios şi deşert — îşi reclamă pe seama sa atot— ştiinţa, acela
pretinde şi atotputernicia, devenind astfel Antihrist Şi usurpător al iui Dumnezeu.
Spre sfârşitul vieţii sale Solovieff părăseşte speculaţie şi nu mai susţine că omul poate ajunge stăpân
deplin al adevărului absolut prin cugetare filosofică. El semnalează acum primejdia lui Antihrist,
pe care-i prezintă drept înţelepciunea omenească ce vrea să fie singură izbăvitoare a omului,
ducându-i însă spre pierzarea inevitabilă. Spre acest dezastru fatal aleargă întreaga civilizaţie a
Europei. Omenirea a îmbătrânit, civilizaţia europeane prin positivism,, materialism şi socialism a
devenit un haos formidabil şi din acest motiv Europa cu toată cultura şi progresul ei va fi
înghiţită rie^ China. Europa piere din cauze „pericolului galben* intern şi extern/
1 Ibld. pg. 248 ss. 1 ibid. pg. 231. 3 ibid. pg. 254 -?92.
* Th. G. Meseryfe; O. c. pg. 2&».
WS-
Η Η VIST A TEOLOGICA
Procesul istoric — in viziunea apocaliptică a lui Solovieff —

Inu se termina cu desăvârşirea lumii şi cu împreunarea tuturor, pre-

văzute cu mult optimism în speculaţiunile sale evoluţioniste ante-
rioare, ci prin sfârşitul tragic a tot ce este pământesc şi muritor,
. Lumea cea nouă este cea înviată din morţi, este „noul cer şi noul pământ" transfigurai prin puterea
învierii, care este biruinţa definitivă a vieţii asupra morţii.
Voi încerca să reeau în mod sumar conţinutul istorioarei despre „Antihrist", care prezintă o importanţă
deosebită mai ales din punct de vedere filosofic, arătându-ne schimbarea atâi de interesantă a
cugetării lui Solovieff,
!n veacul al XX-iea după Hristos s'a realizat în Europa sfâşiată de certuri interne „pericolul galben", de
care se temea de mult şi s’a întronai stăpânirea mondială panmongolică sub conducerea ja-
ponezilor. După o jumătate de secol reuşeşte Apusul, prin o revoltă bine organizată, să scuture
jugul asiatic şi să întemeieze „Statele unite ale Europei’.
In viaţa spirituală din veacul al XXI-lea domneşte un indiferentism general faţă de cele spirituale.
Numai puţini oameni rămân credincioşi păstrând o tărie sufletească şi un caracter înalt şi
neclintit.
Unul dintre aceşti puţini era un fel de supraom: finăr, genial, de statură frumoasă şi impunătoare,
cugetător renumit, credea în Dumnezeu, dar se iubea numai pe sine însuş, Înzestrat fiind cu
atâtea calităţi înalte se consideră a fi el „unicul fiu al lui Dumnezeu". Se punea alături de
Hristos, care — după părerea sa — a adus pentru oameni numai suferinţe, iar el era convins că
va dărui tuturor oatne- nilor toate darurile mântuirii, prezenfându-se astfel ca adevăratul
mântuitor.
A aşteptat în repetate rânduri semnul dorit, ca să-l descopere pe el ca pe cel ales, dar zadarnică-i fu
aşteptarea. Cu prilejul unei asemenea aşteptări ii irecu prin minte odea îngrozitoare: „Dacă
totuşi Oalileanul ar fi adevăraiul Mântuitor". Din acest ceas ura pe Dumnezeu. In mijlocul
acestor frământări a avut o arătare care 1 s’a adresat ca fiului său, numindu-se pe sine
Dumnezeul lui. Pe cel răstignit insa l-a făcut mincinos.
După această vedenie supraomul se simţea inspirat şî a scris o lucrare renumită, care conţinea
rezolvirea tuturor problemelor omeneşti. In această lucrare însă nu era nici un cuvânt despre
.Hristos, fapt pe care puţini credincioşi îl observă. Ridicându-se în mod vertiginos prin reclama
bine organizată, supraomul ajunge
■124
REVISTA TEOLOGICA
repede preşedintele „Statelor Unite din Europe", Supune pe to|i contrarii şi devine singurul stăpân a
toată lumea. Acest stăpân mere pune capăt răsboaielor şi aduce oamenilor evanghelia cea nouă
despre „saturaţia egală a tuturor". Sfetnicul sau era magul Apoloniu, o personalitate obscură,
care ştia să împreune ştiinţa apuseană cu misticismul răsăritean. împăratul împărţea poporului
pane, din belşug, iar fermecătorul distract» după lozinca împăraţilor romani — „panem et
circenses".
A rămas nerezolvată problema religioasă. Soluţionarea ei preocupă acum pe stăpânul lumii. 5n scopul
acesta a convoca! un congres bisericesc la Ierusalim, unde era noua Iui reşedinţă. Invită la acest
congres căpeteniile celor trei biserici principale creştine, precum şl pe credincioşii lor. Şi au
venit: Papa Petru al 11-lea în numele creştinismului catolic izgonit din Roma; stareţul loan,
conducătorul creştinilor ortodocşi din Rusia; şi eruditul profesor Pauli conducătorul creştinilor
protestanţi.
împăratul a promis conducătorilor spirituali sprijinul cel mai mare posibil pentru prosperitatea
bisericii fiecăruia, dacă foţi îl vor recunoaşte pe el drept căpetenie supremă a tuturor. O mare
parte a credincioşilor a căzut pradă ispitelor, însă cei trei conducători spirituali încunjurati de
putini credincioşi n’au căzut în cursele întinse de împărat. In mod dramatic este demascat
împăratul lumii ca Antihrist. loan îi cere să mărturisească în faţa tuturor numele iui îsus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, care s’a îngropat, a înviat şi iarăşi va veni cu mărire. Cuvintele lui loan
provoacă un vifor ai puterilor diavoleşti. In mijlocul tumultului singe loan cu glas mare: Copii
—■ Antihrist î Prin farmecile lui Apoloniu sunt loviţi de trăsnet Petru şi loan. Profesorul Pauli
reuşeşte să se strecoare, cu puţinii credincioşi rămaşi, spre culmile din preajma Iordanului, unde
în posi şi rugăciune aşteaptă ce va să vină.
Trupurile lui Petru şi loan suni expuse pe străzile Ierusalimului, Apoloniu fermecătorul ajunge papă şi
realizează unificarea bisericească. Acest papă stoarce admiraţia poporului superlicial prin focuri
bengalice şi, ca în Apocalipsa lui loan „face semne mari, ca foc să facă să se pogoare din cer pe
pământ înaintea oamenilor" şi împarte indulgenţe pentru păcatele din irecut, prezent şi viiior.
Intre timp oamenii profesorului Paulini fură trupurile nesfricate ale lui Petru şi loan, cari, aduşi
la ai lor, se deşteaptă. In întunericul nopţii, aşteptând a doua venire a Iui Hristos, se înfăptuieşte
adevărata împreunare bisericească sub conducerea iui'Petru II.
125
KEVISTA TEOLOGICA ______
Evreii, cari sprijinesc la începui pe împărat, crezând că el este Mesia lor, văzându-se acum înşelaţi se
ridică cu oştire împotriva •împăratului care, împreună cu întreaga sa oştire este înghiţit de o
mare de flăcări isbucnită din pământ. Evreilor li se arată acum pe cer Hristos şi în acelaş timp le
iese în cale o ceafă de creştini conduşi de Petru, Pavel şi loan, însoţiţi de mulţimea celor înviaţi
din morţi.
In această istorioară de continui profefic-apocaliptic ne descopere Solovieff — precum mărturiseşte
prinţul Eugen Trubeţkoy, cel mai profund cunoscător al marelui vizionar rus — „ceeace mai
înainte n’au putut exprima teoriile sale, nici teoriile altora''. 1 Iar Frîtz Lieb în documentatul său
studiu: „Der Geist der Zeif als Antihrist"1 2 susjine că prin această istorioară Solovieff dă răspuns
întrebării privitoare la rostul şi scopul istoriei umanităţii, precum şi cu privire la importanta şi
realitatea răului.
Intr'adevăr în această scriere Solovieff reuşeşte să-şi cristalî- zeze concepţia sa în forma creştinismului
apocaliptic străbătut de firele tainice ale misticismului ortodox, părăsind raţionalismul nepu-
tincios în rezolvirea problemelor existenţei. In fafa cetitorului atent se conturează aici tot mai clar
convingerea lui Solovieff despre adevărul, că lumina creştinismului original a răsărit în Orient şi
progresând în Apus a căzut în răceala şi rigiditatea abstracţiunii. Razele misticismului creştin
din primele veacuri străbat în cugetarea lui Solovieff, care se foloseşte de terminologia filosofiei
moderne din Apus, care însă nu-1 mulţumeşte. Misticismul aiotprezenţei lui Hristos cei înviat cu
trupul, Hristos celce vecinie fiinţează, celce pururea este formează sâmburele concepţiei de viată
a lui Solovieff spre sfârşitul vieţii sale. Această convingere şi-o mărturiseşte el prin cuvintele
starefului loan care zice: „Bunul cel mai scump în creştinism este pentru noi Hristos însuşi — El
însuşi şi tot ce vine dela Dânsul, deoarece ştim, că în El s’a întrupat şt trăieşte toată plenitudinea
dumnezeirit".3
Duhul acestui realism mistic, caracteristic ortodoxiei, pluteşte deasupra întregei sale cugetări. De acest
duh se poate înstreina Solovieff şi gustând chiar din momeala spiritului „iuridîc-didactic al
Apusului" îl respinge pe acesta şi se întoarce la misticismul patristic. Deaceea are dreptate
traducătorul său, Harry Kohler, când susţine
1 Vlad. Solovieff: O. c. voi. 1 pg. XIII.
1 Frilz Lieb: »Der Geist der Zell als Antichrist* in revista .Orient and Occident* Nr. 16 din Iunie 1934, pg. 22.
3 Vlad Solovieff: O. c. Voi. I. pt. II. pg. 281.
126
REVISTA TEOLOGICĂ
că „lumea ideilor lui Solovieff nu a fost apuseană, nici romană, -ci răsăriteană".1 întreaga lui cugetare o
pune în slujba figurii centrale a existentei omeneşti, în slujba lui Hrlstos, care trăieşte şi azi pe
pământ, se află în mijlocul vieţii noastre de toate zilele şi o sfinţeşte prin prezenţa Sa.
Misticismnl lui Solovieff în acest studiu al său poartă şi un caracter profetic apocaliptic. El a dat cea mai
magnifică pagină de literatură asupra sfârşitului apocaliptic al pământului. Fireşte, puterea de a
proroci, aşa cum o posed marii proroci biblici, îi lipseşte. Masaryk trage la îndoială chiar orice
adeveriiafe a prezicerilor lui Solovieff îndeosebi cu privire la primejdiile prezentului. Şi în oareş-
care măsură are dreptate, când arată că Solovieff greşeşte, fixând sfârşitul lumii odată peste 2—
300 ani, tar cu alte dăţi aşteaptă acest sfârşit imediat, confestându-i, prin această nesiguranţă,
puterea profetică.®
Dar cine citeşte azi istorioara lui Solovieff despre „Antihrist" şi urmăreşte desfăşurarea evenimentelor
în extremul orient pe deoparte, iar pe dealtă parte ura naţională ce clocoteşte în Europa de azi, va
fi nevoit să admită, că „pericolul galben" prezis de acest vizionar poate deveni foarte uşor o
realitate tragică chiar în veacul al ΧΧ,-lea.
Nu mai puţin interesante şi verosimile suni profeţiile lui expuse în cele „Trei dialoguri" prin
„Politician", care nădăjdueşte realizarea „păcii internaţionale eterne" pe calea progresului
cultural, pentru realizarea căruia aleşii naţiunilor fac toate sforţările. Dar aceste strădanii i se par
lui Solovieff zadarnice.
Expunerile »Politicianului* * se potrivesc în mare măsură pentru Liga Naţiunilor, al cărei scop este
întocmai «pacea internaţională eternă" preconizată de Solovieff, dar care — precum bine prevede
filosoful nostru religios — numai pe baza «progresului cultural* nu se va putea realiza, pentrucă
o cultură adevărată nu poate exista fără principii religioase creştine, adevăr verificat cu
prisosinţă prin istoria culturii tuturor popoarelor.
IV. ÎNCHEIERE
0 privire cât de fugară asupra filosofiei lui Vladimir Solovieff ne sileşte să acceptăm părerea unui
renumit profesor de filosofie din Moscova şi contimporan al său, anume Lopatin, care zice:
«Solovieff
1 Vlad Solovieff: O. c. Voi. UI, pg. VII. 1
* Thomas G. Masaryk: O. c. Voi. II, pg. 269.
127
REVISTA TEOLOGICA
a fost cel dintâi care a început să se ocupe cu problemele filosofici propriu zise, nu numai cu părerile
filosofilor apuseni despre aceste probleme. Prin aceasta a devenii el cel dintâi filosof rus". 1 [ Dacă
căutăm o adevărată înţelegere a filosofieî acestui mere iţ gânditor rus, ajungem la concluzia, că
Solovieff a încercat se ea- nalizeze izvorul bogat al sufletului răsăritean în albia cugetării apu-

I
sene. El vâsleşte cu multă îndrăsneală pe marea întinsa a filozofiei ca eminent cunoscător ai acesteia şi î
se pare un timp, că află iiman sigur în lumea ideilor apusene, fie în scolasiicismui tui Anselm,
fie în criticismul lui Kant. Dar Apusul nu-1 mulţumeşte; cu groază
Ϊ" escopere în raţionalismul formalist apusean pe Antihrist şi se în- oarce iarăşi la credinţa Sfinţilor
Părinţi ai Răsăritului, în special a învăţătura iui Origen, cu care împreună etlmiie preexistenta
lumii pirituale şi „Apocatastasis ton panton", împreunarea tuturor cu Dum- ezeu, ce va forma
încheierea procesului cosmic şi istoric.
Întreaga sa fiiosofie porneşte dinir’o profundă credinţă religioasa, obiectul căreia doreşte ei să-l
cunoască, să-i lămurească, sâ-l justifice în faţa raţiunii folosindu-se de aparatul complicat ai
cugetării apusene. Prin credinţă percepe Solovieii nemijlocit existenţa unei realităţi
transcendentale şi prin rajiune şi experienţă vrea să aîle, ce este această realitate. Deaceea
zăboveşte, dintre cugetătorii apuseni, mai mult la Kant. Dela ei află, că cunoaşterea „lucrului în
sine" nu este altceva decât cunoaşterea iui Dumnezeu, prin intuiţie intelectuală. La această
cunoaştere însă omul singur, numai prin puterile sale, nu poate ajunge şi deaceea Soiovieff
înlocuieşte intuiţia intelectuală a lui Kant — care rămâne robul unui subiectivism neputincios —
cu puterea creatoare a credinjei în dumnezeirea ce se descopere neîntrerupt umanifăfii întregi.
Numai în legătură directă cu această divinitate putem înţelege lumea şi viafa.

(
Punctul de gravitate al sistemului său filosofic este Hristos,
revelaţia desăvârşită, întruparea divinităţii, prin care primeşte un rost
adevărat procesul lumii naturale şi sociale. Despre Hristos, Fiul şi
Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul celce este mai ’nainte de veci,
filosoiează Solovieff asemenea Sfinţilor Părinţi. Astfel de probleme
filosofice nu prea formează obiectul de preocupare al cugetării
moderne. Şi tocmai acestea le aflăm în miezul frământărilor spiri-
tuale ale lui Solovieff, care încearcă să facă aici lumină cu ajutorul
aparatului filosofic al lui Hegel, Schelling sau Kant,
El nu-şî poate închipui viaja, sau lumea în general fără Hristos.
1 Ibid. pg. 277.
128
REVISTA TEOLOGICA
întreaga realitate n'ar avea nici un rost fără Hristos cel Înviat, Lumea aceasta ar fi împărăţia haosului şi
a morfii, în locui luminii şi ai culturii ar sălăşlui întunericul şi neştiinţa, în locul binelui şi ai
vieţii ar triumfa răul şi moartea, dacă Hristos cel înviat din morţi n'ar trăi în mod tainic în lume.
Trupul tainic al Lui, adică biserica, lucrează neîncetat pentru îndumnezeirea, spiritualizarea
vieţii în toate domeniile ei sociale şi economice. Biserica sfinţeşte pe om, dar şi lumea naturală,
care împreună aşteaptă libertatea fiilor Iui Dumnezeu. In concepţia lui Solovieff — care în
temelia sa rămâne ortodoxă1 chiar împrumutând câte ceva dela Plato, sau deta misticii evului
mediu — „foaia suflarea şi toată făptura* este menită „să laude pe Domnul", toate aşteaptă
sfinţire dela omul cei mântuit prin Hristos. Duhul sfinţilor se coboară prin biserica lui Hristos şi
în cele mai mărunte fapte ale vieţii de toate zilele la începutul şi sfârşitul oricărei lucrări, în post,
în rugăciune sau în milostenie. El sfinţeşte pe credincioşi şi toate ale sale, casa lui, pământul
pentru rodire, apa pentru stâmpărarea setei, etc.
Scopul final a tot ce exista este sfinţirea, spiritualizarea, în-j dumnezeirea, împreunarea cu Dumnezeu.
Această împreunare cu] Dumnezeu se săvârşeşte prin Hristos. El împrumută sensul adevărat
întregului proces cosmic şi istoric în filosofia Ini Solovieff. In slujba' lui Hristos şi a operei sale
intra şi perseverează profunda cugetare' a acestui uriaş al gândirii religioase. Spiritul său genial,
muncit de problema existenţei, căutând originea şi scopul ei final, se foloseşte de toate
rezultatele fîlosofiei apusene moderne, spunând despre Hristos în terminologia insuficientă a
acesteia fot „ce vibrează în sufletul său ca forţă imensă, ca dragoste sfântă şi ca ştiinţă
profundă*.2
Concepţia spiritualistă şi profund religioasă a lui Soloyieff poate întinde o mână de ajutor apreciabil
cugetării contemporane, care se zbate mai mult sau mai puţin neputincioasă pentru rezolvirea
problemei existenţei. Studierea operilor lui ne permite o înţelegere mai uşoară şi o privire clară
asupra direcţiei de cugetare spiritualistă religioasă, care prinde rădăcini din ce în ce mai puternice
în domeniul gândirii actuale.
(Sfârşit) Dr. NICOLAE TER CHILĂ
1 Ibid pg. 274. .Solovieff pleacă dela doctrina bisericii, încercând să-t dea acesteia o fundamentare filosofică; dar a

păstrat mai mult decât admitea el însuş principiile bisericii Strămoşeşti, dogma, cultul şl misticismul ei.
1 Solovieff: o. c. voL IH, pg. VII.

4
Î29
 MIŞCAREA LITERARĂ
N. Berdiaeff: DE LA DESTINATION DE L'HOMME (Despre
rostul omului). încercare de etică paradoxală. Paris, 1935, VIII, 381 pag. 24 ir.
Dupăce ne-a dat în „Esprit et liberte” din 1933 un mod cu totul nou de a privi problemele filosofice şi a
abordat chiar capitole din dogmatică, N. Berdiaeff aplică aceleaşi metode şi moralei, reuşind să ne
dea un interesant sistem de etică „paradoxală", cum o numeşte el, sigur în contrast cu
scolasîicismul şî cu formalismul manualelor obişnuite. Metoda lui e aceeaş ca şi în filosofia
creştină: o filosofie liberă, o discuţie cu sine însuşi a unui om chinuit de întrebările esenţiale ale
existentei şi ale teologiei. Nu stă strâns în corsetul paragrafelor şi definiţiilor peste tot, ci dă
expresie experienţei sale spirituale de toate zilele. Morala tratează despre faptele omeneşti, deci
materialul cel mai concret posibil, deaceea şi metoda numai aceasta poate fî spre a reuşi să fie
eficace, dacă abordează intim, liber şi serios problemele chinuitoare ale conştiinţei omeneşti.
Sigur că Berdiaeff face iot etică, şi încă, într’o anumită măsură, filosofică, fiindcă se exprimă prin
prea multe silogisme, şi fiindcă Jine să dea oarecum răspuns moralei de şcoală de pân'acum,
totuşi metoda lui, mai ales în morală, inaugurează o eră nouă când lumea încearcă să-şi explice,
mai liber şi mai apropiat sufleteşte, concepţia de viată, rostul ei înalt în această lume şt motivele
cari o îndeamnă să „cucerească" împărăţia lui Dumnezeu. Şi aceasfa însemnează un mare pas
înainte fată de definiţiile şi cazuistica moralei scolastice, care par'că şi la noi prea se înstăpânise de
o vreme încoace. Nu misticism ce se refuză tiparelor rationale, dar drama de conştiinţă în toată
desfăşurarea ei, cum este şi fluidul continuu al vieţii sufleteşti ; nu efuzii neclare de bigotism, cum
socot unii acest nou fel de a privi problemele şi faptele morale, dar putere de a trezi adâncurile
sufletului şi a-i ilumina (infele pe cărarea fericirii de veci. Morala de azi, ca predanie şi chiar ca
studiu, trebue să aibă ceva din toate acestea dacă vrea să-şi mai tină prestigiul cuvenit şi eficaci-
tatea cuvenită.
Lucrarea lui N. Berdiaeff credem că împlineşte aceste deziderate. Răscoleşte până’n adâncimi conştiinţa,
de pildă atunci când vorbeşte de origina binelui şi a răului (39—67) sau despre etica legii şi etica
mântuirii (115—167) şi îndeosebi despre problemele concrete ale eticei (203—320) (cu capitole:
tragicul şi paradoxul vieţii morale; minciuna şi adevărul; conştiinţa morală şi libertatea ;
dragostea şi compătimirea; problema socială, munca, tehnica;
130
REVISTA TEOLOGICA
sexul» căsătoria şi dragostea; doctrina despre daruri, eic,), unde atinge probleme pe care creştinismul şi
morala nu se încumetă să le rezolve, sau cel pu(in să le trateze. In partea ultimă vorbeşte despre
problemele eshatologice (moarte, nemurire, iad, fericire etc,), toate frecându-le prin alambicul
conştiinţei şt având nota de intimitate care leagă sufletul de acest fel de preocupări. încât această
carie de morală înir’adevar îşi face efectul: citindu-o te zideşte.
T. BODOOAE
E1NLE1TUNG IN DAS ALTE TESTAMENT, de Otto Eissfeldt. Tiibingen 1934, pagini 752.
Autorul e un renumit profesor la universitatea din Halle. îmi reamintesc de dânsul aşa cum l-am
cunoscut din lucrarea: «Israels Geschichte ..E mare deosebirea între acel eseu şi opera de matu-
ritate „Einleitung.,.“. In tot cazul nu o deosebire de concepţie, ci una de grad. Acolo vorbia
poporului, aici studiul şi experienţa au fost grupate, în mod util, pentru marea mulţime a
studenţilor universitari. Pentruca lucrarea să-i fie urmărită cu un interes cald, a muncit cu fot
dinadinsul. Materialul şi-l grupează într'un mod deosebit-de obişnuitele tratate de introducere
în Vechiul Tesfamenf. Cinci sunt capitolele principale:
I, Die vorliterarische Stufe: die kleinsten Redeformen und ihr Sitz im Leben (cuvântări, predici,
rugăciuni, anecdote, nuvele, legende, povesiiri şi proverbe biblice);
II. Literarische Vorgeschicte der Biicher des alten Testaments (primele începuturi istorice, izvoare
literare ele.);
11L Analyse der Biicher des Alten Testaments (analiza cărţilor canonice ale Vechiului Testament,
începând cu Facerea şi sfârşind cu Esra-Neemia Cronici);
(V. Geschichte des Kanons (cuprînzându-se aici pe lângă istoria canonului analiza cărţilor necanonice
(numite de autor apocrife) şi apocrife (numite de autor pseudoepigrafe).
V. Geschichte des Textes (versiunile). Natural că ar fi multe de spus în legătură cu acest manual, fiindcă
multe sunt punctele cari ne despart de teologia protestantă în genere şi de autorul acesta în
special. Menţionez indicaţia bibliografică din fruntea fiecărei cSr(i a Vechiului Teslament. Aceste
referiri la literatură sunt importante mai ales pentru cărfile apocrife — Sibilinele, Adam şi Eva,
înălţarea lui Moise, Martiriul lui Isaîa, Cartea Enoh, Tesfamenful celor 12 patriarhi etc. — cari
sunt mai puţin studiate în teologia biblică românească, informaţia bibliografică ajunge până la
1934. O temă actuală o con- stihie articolul 110. Se ia aici contact tangenţial cu discuţiile ce se duc
în jurul problemei celei dintâi părţi a Sfintei Scripturi. Aici constatarea mal importantă care
merită menţiune este următoarea, Cu toată răsboirea împotriva Vechiului Testament, acesta
rămâne Ii vor al religiei revelate şi obiect de cercetări ştiinţifice. Prin aceea că creştinismul s’a
făcui moştenitor al făgăduinţelor profetice, s’a mărit
4· 131
REATSTA TEOLOGICA
considerabil şi pentru totdeauna valoarea şi autoritatea Vechiului Testament. Unele ca acestea fiind
convingerile autorului Eissfeldt, de bunaseamă nu ne vom îndoi despre utilitatea viitoarelor sale
lucrări. MS gândesc la noul comenlar asupra Vechiului Testament, pe care în colaborare cu alfi
colegi voeşfe să-l dea, în timpul cel mat apropiat, publicităţii. Prof. N. NEAGA

Albert Huck: SYNOPSE DER DRE1 ERSTEN EVANGEL1EN y ediţia a 9-a complect prelucrată de
Mans Lietzmann, în colaborare cu Lie. H. G. Opitz. Tubingen; editura I. C. B. Mohr (Paul
Siebeck), 1936, XX+214 pagini. Preţul: 4,80 RM.
Cari sun! Evangheliile sinoptice, de ce ii se spune aşa în îsa- gogie şi Exegeza şi ce-i aceea sinopsa în
accepţiunea teologică consacrată de-un timp respectabil de cercetări fructuoase pe tărâmul
acesta, e o problemă elementară, pe care o rememorează orice manual de Introducere în cărţile
Noului Testament acolo unde ea s’a „evaporat". Cartea lui A. Huck e un vecbiu şi vestit model
de sinopsă a celor dintâi trei Sfinte Evanghelii. Anul aceste a apărut; în ediţia a noua, atingând
cu aceasta cifra impresionantă de cincizeci de mii exemplare tipărite dela ediţia întâia până
astăzi. G sinopsă a Sf. Evanghelii e unealta de primă necesitate pentru UFL student în teologie şi
cartea pe care studentul german o cumpără înainte de oricare alfa, când îşi începe studiile
teologice. Cei cari au făcut în şcoală exegeza vreuneia din primele trei Sf. Evanghelii, îi ştiu
preţui mai bine decât oricine serviciile pe cari le face ea. Cu toatecă cele mal multe ediţii ale
Noului Testament grecesc oferă şi locurile paralele, mai cu seamă ia studiul Evangheliilor
sinoptice, se vede cât de incomodă e urmărirea acestor locuri, cari apar peste tot şi, în consecinţă,
cât de anevoioasă c exegeza lor. Aşa încât se pere absolut de prisos să mai stăruim asupra valorii
unei asemenea lucrări. Faptul că ediţia pe care o anunţăm e prelucrată de Irîans- Lietzmann, e o
garanţie mai mult pentru seriozitatea lucrării. O bogată parte introductivă oferă cele mai vechi
mărturii despre Evangheliile sinoptice şi-un material select privitor ia critica textului. Legende
diferitelor secţiuni ale materialului propriu zis e dala în nemţeşte şi englezeşte. Preţul e cât se
poate de redus în comparaţie cu cartea germană, care, în genere, e foarte scumpă. GR, T, M.

SEPTUAG1NTA, ID EST VETUS TESTAMENTUM GRAECE IUXTA LXX INTERPRETES, edidit

Alfred Rahtfs. Stuttgart. Privite- gierte Wiirtfembergische Bibelensfalf, 1935, voi. I, Leges el
hisforiae, XLV11I+1184 pagini, voi. II, Libri poetici et propheiieî, 942 pagini.. Preţul ambelor
volume legate în pânză: 12 RM.
Literatura teologică germană, care posedă tot felul de studii, In toate ramurile, se resimţea în anii de
după răsboiu de lipsa unei ediţii complecte a vestitei traduceri în greceşte a Vechiului Testament
săvârşită de cei 72 de învăţaţi dela curtea lui Ptoîemen Π Filadelful
132
REVISTA TEOLOGICA
(285—247 înainte de Hristos). Cu puţin înainte de răsboiu, profesori D. Eberhard Nestle, autorul acelei
ediţii critice a Noului Testament grec care se găseşte astăzi în toate mâinile, se angajase laţi de
Societatea biblică wiirlembergiană să acopere şi această lacună. Moartea l-a împiedicat însă să ducă
până la capăt lucrul abia început. Societatea biblică numită, n’a renunţat însă la planul ei, ci a
însărcinat cu executarea lui pe prof. D. Alfred Rahlfs din Gottingen. Prof. Rahlfs avea să lucreze o
ediţie critică de mari proporţii a Sepiuaginfei. Zăpăceala cauzată de anii răsboiului s'a pus
deacurmezişul pianului său, întârziindu-i înfăptuirea. Cum editarea ediţiei mari a Septuagîniei
presupunea un interval de timp apreciabil, cum ediţia lui Tischendorf (Vetus Testamentum graece
iuxta LXX interpretes, ed. 7 prelucrată de E. Nestle, Leipzig, 1887) şi cea a englezului Η. B. Swete
(The Old Testament in Greek, 3 voi. Cambridge, 1887 urm.) nu mai corespundeau — şi’n afară de
aceasta ■nu mai erau accesibile oricărui teolog — Prof. Rahlfs, de acord cu Societatea biblică
pomenită, a purces la editarea unei ediţii manuale, care a apărut astăvară. Lucrarea a fost
întâmpinată cu deosebită simpatie şi s’a bucurat de-o largă răspândire. Textul ei e reconstituit după
cele trei mai vechi şi mai bune manuscrise ale sfintei Scripturi: Codicil Vaticanus, Sinaiticus şi
Alexandrians. Tipărită în bune condiţiuni tehnice, lucrarea, prin preţul ei derizoriu, e un adevărat
dar pentru celce şi-o procură. Prefeţele edUorulut şi a Societăţii biblice wîirtembergiene, istoria
textului Septuagintei şi legenda prescurtărilor, sunt tipărite în trei limbi; germană, engleză şi latină,
ca s’o facă accesibilă unui cerc cât mai larg de teologi. Pentru bibliotecile noastre din ţară — cel
puţin — e absolut indispensabilă.
GR. T. M.

Nicolae Berdiaeff: UN NOU EV MEDIU. In româneşte de profesoara Maria Vartic. Seria Teologică, Sibiu
1936. Pag. 165.
' Preţul 75 Lei.
Veacul nostru trăieşte în durerile cari vestesc o nouă Renaştere. Se apropie renaşterea adevărată a
omenirii; renaşterea „în spirit ■şi adevăr”.
Constatarea aceasta nu este greu de făcut, când ne gândim la ■ritmul grăbit al vremii moderne, la vârtejul
ideologiilor contimporane şi k «buciumul bietului suflet omenesc care se luptă cu valuri ale căror
amplitudini ating adâncurile iadului şi înălţimile luminoase aie cerului.
Cari sunt valorile adevărate ale vieţii şi principiile de orientare sigură în veacul viitorului ? Sunt mulţi
vraci şi profeţi, naţionali şi internaţionali, cari se trudesc să ne lumineze şi sa ne liniştească cu
răspunsurile lor.
Unul din marii vizionari ei veacului este filosoful Nicolae Berci i aeff, care în loc să ne liniştească cu
elementele de lumină pecari Ae scoale el din adâncurile vieţi*· din umbra şi penumbra lucrurilor
133
REVISTA TEOLOGICA
cari nu sunt accesibile oricăror muritori — ne prezintă icoana unei· lumi apocaliptice, care trece prin
noaptea nostalgiilor şi prin durerile cari preced o nouă Renaştere, un nou Ev Mediu.
Ce va să zică: o nouă Renaştere, un nou Ev Mediu? Ne-o spune cuprinsul celebrei opere a lui N. Berdiaeff,
pe care ne-o prezintă în traducere românească prof. M. Vartic în editura Tipografiei Arhi-
diecezane din centrul Mitropoliei Ardealului.
Lucrarea se împarte în patru părţi: 1. Sfârşitul Renaşterii, 2. Noul Ev Mediu, 3. Reflexii asupra revoluţiei
ruse şi 4. Democraţia, socialismul şi teocraţia.
1. întreagă omenirea este de acord, că vechile aşezări ale societăţilor şi ale statelor se clatină. Avem
sub picioare un teren din care „toate erupţiile sunt posibile şi în sens material şi spiritual*.
Civilizaţia europeană trece prin crize adânci. Istoria modernă, născută din epoca Renaşterii, se
încheie cu faliment. Umanismul, des- părţind pe om de Dumnezeu, în loc să-i întărească, l-a slăbit,
fiindcă i-a dat iluzia autonomiei în care nu poate trăi decât artificial şi nefericit. A fost smuls din
adânc ca să freacă Ia suprafaţă, din spiritual ca să trăiască în material, din centru ta periferie. Omul
Renaşterii avea încă credinţa creştină şi conştiinţa păcatului, căci era produsul Evului Mediu. Dar
ireptaî-freptat sufletul i-a fost otrăvit. Omul spiritual a fost negat, ceeace în mod fatal a dus îa
sterilitate şi descompunere. Istoria modernă a realizat tocmai contrarul dela ceeace au visat primii
umanişti şi părinţii Renaşterii. Forţele omului lăsate în voia jocului lor liber, au dus la Reformă şi la
materialism cu toate consecinţele lor: pozitivism, socialism, maşinism, anarhism — Sa o completă
sleire a energiei spirituel- creatoare. Din ce cauză ? Penfrucă s’a zidit pe iluzia, că „personalitatea
putea înflori fără ajutorul marilor curente de ascetism religios", individualismul a produs ruina
personalităţii omului; a făcut din el un atom izolat, eliberat din braţele graţiei divine. Ori viaţa
adevărată se trăieşte în graţie; „viaţa în afară de graţie e o viaţă abstractă". Individualismul naşte,
prin contrast, socialismul. Nietzsche înlocueşle pe Dumnezeul pierdut cu supraomul, Marx cu
omul colectiv. Urmează anarhismul. Aşa încât Renaşterea deşi a început prin „afirmarea
individualităţii creatoare a omului", sfârşeşte prin negaţia ei. Un univers uman, fără concursul
forţelor divine, se bar- barizează, cade din nou în haos. Europa a tradat revoluţia. De ac: tragedia ei.
Mijlocul regenerării spirituale a omului şi a agerilor lui este adâncirea creştinismului. Renaşterea
sfârşeşte prinlr’o degenerare a tuturor principiilor din care s’a născut şi prin tendinţa de
întoarcere la principiile medievale, la un nou Ev Mediu.
2. Minciunile cad în neantul care ie-a produs. Principiile Istoriei moderne sunt uzate. Vine amurgul.
Se apropie noaptea. Apare o epocă nocturnă, cu nostalgia adâncurilor spirituale; „Irebue să trecem
printr’o mare penitenţă şi purificare", ca să ajungem ta izvoarele divine ale spiritului. Un nou Eo
Mediu apare. Dar acest
134
REVISTA TEOLOGICA
lapt nu înseamnă o întoarcere spre trecut, spre Evul Mediu la care e imposibilă întoarcerea. „Nu se poate
întoarce decât spre ceeace în trecut e etern". Trăim o epocă de trezire. Timpul nostru face o mare
descoperire. Anume: „acolo unde nu e Dumnezeu, nu e de ioc nici omul". Aşa încât religia nu mai
apare acum ca o „afacere privată", ci ea devine un lucru colectiv, universalist, ca şi în Evul Mediu.
Asta nu înseamnă că în noul Ev Mediu va triumfa religia lui Hristos. Apostazia credinfii e posibila
chiar şi în conformitate cu Scripturile Bisericii. Acest Ev Nou a început prin revoluţia comunistă.
Tendinfa ei e universalismul, colectivitatea. Individualismul cu toate fructele lui: liberalism,
democraţie, formalism, parlamentarism, capitalism, bursă, rationalism, empirism — este în declin.
Cad toate lanţurile. Omul vrea un stăpân. Un nou ascetism apare. Trebue să ne întoarcem la natură,
la universalism, la o conducere cu baze real-oniologice. „Internaţionalismul e o caricatură abjectă a
universalismului". Totuşi el e deja un fenomen al noului Ev Mediu. Fenomen evident negativ, cu
aspecte de barbarie, violentă, ignorantă, teroare.
Cum ni se prezintă noul Ev Mediu ? Va fi sfârşitul umanismului, individualismului, liberalismului şi al
civilizaţiei moderne. Va fi începutul unei epoce de colectivitate religioasă nouă, iluminată şi
transfigurată prin creştinism. Va fi o trecere la feocratte, o trecere dela exterior la interior, dela
autonomie la teonomie. Numai principiile religioase pot renaşte statul şi societăţile. „Cunoştinţa*
morala, artele, sfatul, economia trebue să devină religioase, în mod liber însă şi din interior, iar nu
din constrângere". Noul Ev Mediu va fi un ev al uniunilor profesionale, al corporaţiilor şi al muncii
spirituale şl materiale, cum s’au inaugurat deja în revolufia italiana fascistă. „Va fi viaja, va fi
creafia, va fi conversiunea în Dumnezeu sau în diavol*... Căci şi Antihrist va lucra în Evul nou.
Femeiie încă vor avea un mare rol în epoca ce se naşte. Ca şi în Evanghelie, ele vor fi purtătoare de
aromate. Ştiinţa, în prietenie cu religia, se va întoarce la izvoarele ei magice. Generaţia bătrânului
Adam va fi „transformată şi transfigurată în generaţia spirituală a noului Adam". Toate acestea nu
înseamnă ca în viitor puterea răului va slăbi. Din contră, „viitorul e dubiu'; rău! va creşte şi va lua
forme noi, cari vor cauza dureri noi.
3. Revolufia din Rusia a fost o pedeapsă dela Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Ea nu poate fi
stinsă prin contrarevoluţia emigranţilor. Nici prin mijlocirea Europei, fiind ea însăşi în agonie. Se
va distruge singură, când Dumnezeu va socoti deajuns penitenţa. Rezultatul revoluţiei comuniste
va fi o biruinţă a creştinismului purificat şt adâncit. Nu este exclusă nici o biruinţă a iui Antihrist.
Totuşi salvarea Rusiei se pregăteşte. „Mişcarea vindecării e lentă, dar e o mişcare organică".
4. Democraţia şi socialismul în principiile lor sunt opuse. Democraţia are un caracter „pur
formalist" : ignorează descoperirea adevărului şi-l lasă în voia votului universal. Supremaţia şi
domnia
135
REVISTA TEOLOGICA
poporalei este o iluzia, care „apare când nu mai e voinţa poporului". Votn|ă populară, una şi comună, nu
poate fi în afară de religie. Democraţia creiază parlamentul, care „e instrumentul dictaturii
partidelor politice". Democraţia recunoaşte suveranitatea poporului, dar nu şi poporul; „nu există
popor în democraţie". Poporul e milenar, democraţia e dispreţ pentru orice credinţe sau valori
ancestrale. E ruptura eu Irecutul, negarea eternităţii şi adorarea momentului trecător. Democraţia
nu aude vocea generaţiilor.
In contras! cu democraţia formalistă este formalismul cu caracterul sau mesianic. Statui socialisi-comunist
nu votează ci decretează adevărul şi constrânge prin forjă ia ascultarea lui. Socialismul ε tipul
societăţii autoritare, prin ceeace se aseamănă cu statul teocratic, Numai Biserica are drept şi putere
asupra sufletelor. Pretenţiile socialismului sunt împrumutate dela Biserică, dar „deandoaselea". în
loc de teocrafie, satanocrajie.
Atât democraţia cât şi socialismul s’au născut din pricina că popoarele creştine nu au execuiat testamentul
lui Hrisfos, sau dacă i-au împlinit, au fâcut-o numai formal. Aşa s’a pierdut sensul vieţii autentice;
„scopurile vieţii omeneşti s’au întunecai, au fost definitiv înlocuite cu mijloacele vieţii*.
Civilizaţia actuală e lipsită de substanţă spirituală, care e substanţă religioasă. Apoi suveranitatea
nu aparţine nici poporului, nici proletariatului, ci lui Dumnezeu. Încât transfigurarea societăţilor
sau a statelor nu este o problema de politică socială,ci de religie; e o problemă a teocraţieî. Şi teocra-
ţiile vechi, papalitatea şi sf. imperiu, au dat faliment, fiind numai nişte forme iară fond creştin.
Teocraţia trebue să realizeze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ printr’o regenerare a omului şi a
universului, Fără o naştere spiritual nouă este peste putinţă a creia o societate sau o cultură
perfectă. In consecinţă, să ne întoarcem din ruina iluziilor şi din criza ideologiilor, în patria
spiritului. Creştinismul si revină la epoca dinainte de Constantin cel Mare pentru a da vieţii esenţă
şi scop spiritual şi mai ales pentru a-i da iluminarea ş i transfigurarea care-i lipseşte.
lata o schiţa, desigur sumară, a lucrării marelui cugetător rus. Din ea ne putem face o oarecare imagine
despre originalitatea, pro- fundiiatea şi forţa raţională cu care expune şi judecă el aspectul
apocaliptic ai epocii în care trăim, precum şt principiile cari au prezidat sau vor prezida destinele
omenirii.
Traducătoarea ca şi editura care a tipărit-o, au adus un mare folos tuturor intelectualilor doritori de-a avea
în bibliotecile lor o carte ce face revoluţie în gândirea confimoorana,
^ ‘ Pr. ÎL. V. FELEA

Nîchifor Crainic : PUNCTE CARDINALE ÎN HAOS. Ed. Cugetarea, Bucureşti, Pag. 317. Preţul 70 Lei.
Bunul Dumnezeu ne-a învrednicit pe noi Românii, ca la marile răspântii şi cotituri ale vieţii istorice să ne
trimită bărbaţi aleşi şi
136
REVISTA TEOLOGICA
plif i de har, cari prin energia înţelepciunii lor să ne arate calea mântuirii. Credem că din rasa acestora
face parte şl maestrul Nichifor 'Crainic, Cine-i cunoaşte scrierile poetice, încununate de premiul
Academiei Române şi activitatea publicistică, mai ales cea depusă în redacţia Calendarului şi a
Gândirii, încununată şi aceasta într'un fel sau într eitul de admiratorii şi adversarii lor —■ îşi
poate face o icoană dară despre valoarea personalităţii şi a sufletului din care au izvorât. Cu noua
Dsale lucrare intră în primele rânduri ale scriitorilor cari au ceva de spus lângă patul durerilor în
cari se zămisleşte epoca cea nouă, renaşterea României in duh şl adevăr.
Punctele cardinale sunt într’adevăr directivele unui văzător, cari dan orientarea sigură şi optimă în
vălmăşagul ideologiilor contimporane. Avem înainte o carte de eseuri, cum nu s'a publicat alta în
literatura română. Problemele cele mai mari şi mai grele ale vremii află în condeiul lui Nichifor
Crainic instrumentul de expunere şi de obiectivă lămurire. Tineretul şi creştinismul, comunismul,
ateismul şi spiritualismul, cultura şi civilizaţia, democraţia şi demofitia, creştinismul şi
naţionalismul, străinismul, tradiţia, rasa şi religia, ortodoxie, latinitatea, credinţa, etnicul şi
esteticul, pacifismul — ioaie acesle pietre de’ cari se poticneşte timpul nostru sunt rând pe rând
cioplite şi modelate cu măeslrie de cugeiarea artistului. Apoi îmbrăcate în haina operei de artă, în
armonia cântecului ziditor de cetate sunt redate generaţiei ce simte pe umerii ei povara gravei
răspunderi a ceasului de faţă.
S'a spus cu drept cuvânt că epoca noastră este „epoca ideologiilor". Dl Nichifor Crainic prezintă
gânditorilor români ideologia sănătoasă a creştinismului ortodox, activ şi creator, atât de fericit
concrescută în sufletul poporului cu naţionalismul. Trecutul istoric, viaţa şi cărţile celor mai aleşi
fii reprezentativi ai neamului, întreagă tradiţia noastră culturală şi zestrea morală a naţiei ne
îndeamnă, ca după această ideologie să ne orientăm cârma sufletului şi a statului în mersul lor
spre culmile desăvârşirii.
Punctele cardinale pe cari dl Nichifor Crainic le fixează în haosul cugetării moderne, suni farurile cari
luminează mersul normal al României în drumul ei spre glorie şi nemurire. Ele sunt catehismul
generaţiei tinere şi au menirea de a deveni „crezul omului eroic*.
Alte naţiuni au de mult astfel de cărţi ce formează pietrele de 'hotar dintre epoce şi le asigură curgerea
vieţii istorice în alvia firească a destinului lor cultural. Noi încă am avut câteva scânteieri ele
acest fel, cum au fost Ineăţăturile lai Neagoe Basarab către fiul său Todosie, sau Cântarea
României. După răsboiu! mondial am avut articolele fulgurante ale d-loi Octavian Goga,
cuprinse în volumul Mustul care fierbe, Sunt desbătute şi luminate aci o serie întreagă de
probleme şi idei cari frământă viaţa şi fixează evoluţia veacului nostru.
Punctele cardinale designează un apogeu în scrierile de acest gen, la noi. Ele sunt asemănătoare cu
cele ele d-lui Octavian Goga,
137
REVISTA TEOLOGICA
cu deosebirea că dl O. Goga scrie pentru masa publicului cetitor, dl N. Crainic peniru eliie şi în special
pentru tineretul universitar. Unul scrie articole în fuga condeiului; celalalt, pe îndelete, eseuri..
Dar şi unul şi altul pun cu curaj şi cu toată sinceritatea degetul pe ranele ţării şi depun osteneli
eroice pentru tămăduirea lor. In deosebi se ocupă ei cu străinismul sub toate formele sub cari ni
se prezintă şi ne copleşeşte şi au aceleaşi accente dureroase faţă de „înstrăinaţii" neamului, ca şi
Simeon Bărnuţiu în 1848, când a rostii profeticele cuvinte: „Fii nenorociţi! Cine vă va apăra, dacă
părinţii voştri dau mâna cu străinii în contra voastră?!"...
Apostolii satelor şi ei oraşelor, preoţii, învăţătorii şi întreaga elită a intelectualităţii române are faţă de dl
Nichifor Crainic o sfântă datorie: să coboare ideologia Punctelor Cardinale în sufletul poporului.
Moneda forte să o schimbe în bani mărunţi de circulaţie zilnică. Să facem adecă frumoasa gândire
a maestrului Nichifor Crainic să trăiască viu şi conştient în mulţimea poporului român. Căci e o
adevărată tragedie în care se zbuciumă spiritualitatea românească şi profeţii ei. Poporul român în
clipa de faţă nu-şi cunoaşte deajttns, nu-şi înţelege şi nu-şi ascultă trimişii lui Dumnezeu. Ba
uneori se întâmplă că urmează tocmai pe acei proroci mincinoşi, demagogii, cari ştiu minţi mai
straşnic. Profeţii lui adevăraţi luptă vitejeşte cu munţi de greutăţi. Unii obosesc şi cad sub povara
lor. Dar împărţite pe umerii fufuror aceste greutăţi s’ar purta şi pe degetul cel mic. Să împărţim
deci sarcinile, să muncim şi să luptăm, ca prin doctrina creştinismului dinamic şi a
naţionalismului sincer, clasic definită ie maestrul Nichifor Crainic în Puncte Cardinale, să facem
din haosul vremii cosmos — ordine morală şi frumuseţe divină pe faţa trans- figuraiă a
României. ILARÎON V. FELEA

/. Pefreuja : JUDECATA PARTICULARĂ. Tipografia Diecezană, Oradea 1935. Pag. 23, Lei 8.
Pe fiecare om îl preocupă întrebarea: ce se alege de noi după moarte? Toate popoarele şi toate religiile
au credinţa într'o existenţă, apoi într’o judecată a sufletelor după moarte. Creştinismul atât prin
cărţile sale simbolice, cât şi prin Sf. Scriptură şi Tradiţie învaţă, că sufletele îndată după moarte
sunt supuse unei judecăţi particulare, prin care se răsplăteşte provizor vrednicia pământească.
Chiar şt raţiunea justifică o judecată îndată după moarte. Căci dacă ar fi ca sufletele să aştepte
răsplata până la judecata universală, cele rele s’ar mângâia şi cele bune s’ar întrista în starea de
somnolenţă şi aşteptare. Ori „nu este nici just nici logic ca starea de după moarte să fie o răsplată
pentru cei răi şi o pedeapsă peniru cei buni" (p. 11).
In ce priveşte procedura judecăţii particulare, Biserica încă nu s’a pronunţat oficial. Totuşi unii sf.
Părinţi ne-au lăsat oarecari lămuriri la această problemă, mai ales în legătură cu învăţătura
despre vămi, care este conformă cu textele biblice referitoare la judecata pâcă- toşiior şi la rolul
îngerilor şi a demonilor în viaţă şi după moarte.
138
REVISTA TEOLOGICA
Acesta este pe scurt cuprinsul broşurii tânărului profesor dela Academia Teologică din Oradea.
Lucrarea se distinge printr'o expunere clară şi bine documentată, încât cetirea şi răspândirea ei
chiar şi în rândurile credincioşilor din popor nu poate să fie decât spre cel mai real folos.
SL. V, F.

Episcopul Nifon Criveanu: PE DRUMUL DATORIEI. Huşi 1935. Pag. 160. Lei 40.
Cucernic slujitor al altarului şi înţelept cârmuit or de eparhie, vlădica Nifon al Huşilor nu se
mulţumeşte cu propoveduirea plină de râvnă, ce-o face prin graiu viu, P. S, Sa îşi pune Ia
contribuţie, cu o tinerească hărnicie, şi talentul scriitoricesc cu care i-a înzestrat bunul
Dumnezeu. Scrie des în „Cronica Huşilor" şi în alte publicaţii periodice şi la ocazii binevenite
adresează cărţi pastorale credincioşilor pe care-ί păstoreşte.
P. S* Sa a avut de curând fericita inspiraţie de a-şi aduna in- ir’un volum predicile şi discursurile mai
importante din viaţa sa preoţească şi a ie trimite la nouă propovăduire.
Îndeobşte, un volum de predici ocazionale n’are decât o valoare istorică. Prin însuşirile sale deosebite,
cartea Prea Sfinţitului Nifon iese din orbita cărţilor similare. Fiindcă la P. S. Sa evenimentul care
prilejueşte discursul alcăiueşte de obiceiu numai cadrul în care se tratează o problemă generală
de creştinească învăţătură. Această împrejurare împrumută cuvântărilor cuprinse în cartea „Pe
drumul datoriei" o valoare permanentă. Cartea e o adevărată revărsare de simfiri şt gânduri
creştineşti, înfăţişate într'o aleasă (inutâ literară. Frumuseţea şi înţelepciunea acestor simţiri şi
gânduri va înzdrăveni sufletul oricărui cititor al lor. N. C,

Diac. D. Câlugâr: BISERICA Şt TINERETUL. Sibiu, 1936. Pag. 21.

Prin experienţa sa didactică şi prin scriitoriceasca sa destoinicie, Părintele D. Călugăr şi-a câştigat titlul
unui bun cunoscător al problemelor de educaţie. Sf. Sa este autorul valorosului manual al
Catehetului ortodox „Hristos în şcoală", manual epuizat după câteva luni dela apariţie.
Când Asociaţia clerului A. Şaguna — Secţia Sibiu şi-a organizat adunarea generală ia Mediaş (1935)
pentru a discuta în ea, pe lângă alte chesfiuni, şi problema tineretului în cadrul diferitelor so-
cietăţi religioase, culturale şi sportive, pe părintele D. Călugăr l-a însărcinat cu pregătirea
referatului asupra acestei probleme — pe cât de actuale pe atât de importante. Şi Sf. Sa s'a achitat
cu vrednicie de sarcina ce i s’a încredinţat. Referatul temeinic şi distins ca ţinută literară a fost
publicat în „Foiţa* Telegrafului Român, de unde autorul şi l-a* scos în broşură pentru a-î da o
mai largă răspândire. E o faptă bună săvârşită cu aceiaş desinteres cu care
139
REVISTA TEOLOGiCA
Păr. D. Călugăr stă totdeauna în slujba apostolatului ortodox şi
românesc. N. C.
A

Louis de Launay: CREŞTINISMUL, traducere de N. Alexandru, cu o preiaje de prof. Pr. T. Chiricuţă,

Bucureşti, Editura „Fântâna Darurilor*. 1935, în 8°, 120 pag. Lei 20.
în cultura modernă, spre a putea apăra punctul de vedere creştin, se simte nevoia unei biblioteci
apologetice, scrise cu aparat ştiinţific şi pe cât posibil de oameni cari sa aibă şi pregătire ştiinţifica
sau filosofică, Pr, prof. Toma Chiricuţă, a întemeiat o asemenea bibliotecă în care se realizează
ambele cerinţe. Primul număr din această bibliotecă e „Religia omului de ştiinţă* de Pr. prof.
Chiricuţă (retipărirea unei ediţii mai vechi cu o prefaţă de fiziologii! şi creştinul militant Paulescu).
Numărul al 2-lea, e o traducere din franţuzeşte. Autorul, Louis de Launay, e membru al Academiei
de ştiinţe din Paris, cunoscut geolog ca şi Termier. Faptul că o scrie un om de ştiinţa pozitivă, nu un
„teolog* de meserie, ■ va face ca această carte să o cetească multi, dat fiind .mitul şiiin|ei pozitive*
care domină mentalitatea contemporanilor. (Întrebuinţez cuvântul mit în sensul de ceva primit ca
adevăr absolut, fiindcă „lumea spune*). Ştiinţa, considerată infailibilă, îşi poate im pune orice
„crez", lin om de ştiinţă pozitivă afirmă însă în mod hotărât, că „ştiinţa încă se întemeiază pe un act
de credinţă sentimental şi corespunde unei înăscute nevoi a spiritului omenesc, care caută să
claseze fenomenele, să le găsească cauze, să le atribue un aranjament logic* (op. cit. p. ii).
Cuprinsul cărţii îl spune în câteva rânduri la pagina 12. Ea va încerca „a face admisibil că o religiune
oarecare este necesară omului şi că această necesitate nu este deloc contradictorie cu raţiunea de
care omul este aşa de mândru... Vom cerceta daca, între toate religiile învăţătura creştină este,
precum credem noi, cea mai satisfăcătoare pentru mintea şi pentru inima noastră, cea mai logic
coordonată şt cea mai de ajutor, sau dacă dimpotrivă a adus în lume, cum se susţine uneori, un
element de furburare bolnăvicioasă, de tristeţe şi de suferinţe, pentrucă s’a îndepărtat de
„Natură*.
La o operă nu importă numai scopul, ci şi metoda pe care o întrebuinţăm. Louis de Launay nu
întrebuinţează metoda scolastică. Nu citează numai pasagii din „Sumroa Theologica* a lui Toma
de Aquino, căci aceasta ar fi egal cu misionarul care pe malul unui râu ar predica înfr’o limbă
europeană cuvântul lui Dumnezeu spre a converti pe negrii de pe celălalt mal.
Precum misionarul frece fluviul, merge între sălbatici, îi studiază, încearcă să-i cunoască, tot aşa şi
apologetul modern va reuşi numai atunci, când va cunoaşte amănunţit de tot doctrinele contrare.
Precum •misionarul nu începe să citeze din sfinţii părinţi, ci mai întâi le arată slăbiciunile religiei
lor, iot aşa apologetul nu va proceda sco
140
REVISTA TEOLOGICA
lastic, ci va răspunde cu acelaş fel de argumente cu eare vin adversarii.
In acest gen, exista în literatura teologică franceza o serie întreagă de scrieri. Printre autori găsim şi
ecleziaştf şi laici. La noi, dacă până în prezent apologeticele sunt scrise de ecleziast), putem spera că
în viitor vor apare şi apologetici ştiinţifice scrise de laici şi mai ales de „F. O. R.“, care nu e altceva
decât apostolat laic.
Alegerea lui Louis de Launay, pentru „Biblioteca Apologetică" a fost cât se poate de fericită. Traducerea
făcută de un licenţiat ai Facultăfii Teologice din Bucureşti, dl N. Alexandru, redă înfr'o formă
literară ireproşabilă ideile autorului.
Ar fi de dorit, ca „Biblioteca Apologetică" a Păr. prof. Toma Chiricufă să-şi continue activitatea. Intre
traducerile viitoare ar fi de dorit să găsim şi o carte din „Bibliotheque Caiholîqae* întitulată
„Creation et evolution* alui Sendereyns, membru al Academiei de ştiinţe morale şi politice din
Paris, E poate cea mai complectă operă în care să se dovedească aşa de şfiinfific creaţionismul.
iOStf E. NAGHIU
Prof. Dr. G. Marinescu, membru al Academiei române: LOURDES şi MAGLAVIT. Editura „Universul*,
Bucureşti Î936. Pag. 92, Prefui 20 Lei.
Savantul medic şi profesor Dr. G. Marinescu a scris o carte; „Lourdes şi Maglavit*. Cartea aceasta trebue
socotită cea mai de seamă expresie a celorce s’au publicat în legătură cu fenomenul miraculos
petrecut la Maglavit. Ea poate şi trebue considerată ca atare din punct de vedere ştiinţific.
Lucrarea despre care vorbim tălmăceşte observaţiile unui medic, care a |inui să studieze chestiunea la
fata locului, S'a deplasat ta Maglavit, a sfat de vorbă cu Petre Lupu şi cu lumea de prin păr ti ie
locului. Apoi, sub scutul celui mai ales bun simt şi îmboldit de „criza morală pe care o străbatem în
momentul de fa{ă precum şi de restriştea ce a cuprins sufletul oamenilor cinsti)]*, (Pag. ?, în prefaţa
cărţii) a oferit marelui public posibilitatea de a-şi face o idee clară asupra fenomenului întâmplat la
„buturugile* din preajma Dunării.
Materialul este sistemizat în nouă capitole; Lourdes şt Maglavit, Lourdes şl Bernardette Soubtrous,
Maglavit şi Petre Lupu, Constatări personale la Maglavit, Inconştientul dinamic, Misticul şi misti-
cismul, Rolul religiunii în vla)a indivizilor şi a popoarelor, Credinţă şi ştiinţă şi Terapie şi sugestie.
Cele două localităţi — Lourdes şi Maglavit, — cele două personagii — Bernardette Soubirous şi Petru
Lupu — şi sumedenia de păreri şi fapte ce s'au petrecut în jurul lor sunt puse faţă în faţă şi privite
sub unghiul critic şi înţelegător al neîntrecutului profesor din Bucureşti. Spre deosebire de ceice
mai trăiesc şi azi tntr’o oarecare disonantă cu progresele psihologiei modeme, dl Dr. G.
141
REVISTA TEOLOGICA
Marinescu accentuează realitatea vedeniilor şi a vindecărilor miraculoase petrecute la Lourdes în Franfa şi
la Maglavitul nostru. Petrache Lupu nu este un desechilibrat. Iar celece s’au petrecut şi se petrec cu
el reprezintă „un fenomen mistic, este reac|ia unui suflet drept, primitiv, dar cinstit* (Pag. 46).
Deasemenea, fenomenul dela Maglavit are doua aspecte: taumafurgic şi moral. Fără a manifesta
vreo cât de neînsemnată rezervă asupra folosului religios care a rezultat şi se va mai culege de pe
urma unor fenomene ca acela petrecut la Maglavit, în lucrarea de care vorbim se fundamentează şi
se subliniază mai ales câştigul moral. „Pentru mine, în criza morală de astăzi, acest fenomen poale
să aibă o influentă moralizatoare asupra minfii necultivate dar credincioase a ţăranului, precum şi
asupra oamenilor culfi, cari îşi dau seama de influenta sufletului asupra corpului. Această influenţă
apare ca o reacţiune salutară în timpul de retrişte morală şi ca trezire a conştiinţei ţăranului şi a
orăşanului înăbuşită de atâta putreziciune şi atâta minciună în ţara românească*. (Pag. 50).
Cele mai multe din capitolele cărţii conjin consideratiuni de ordin psihologic. Trebue remarcat în deosebi
capitolul: „Misticul şi misticismul", căci aici ne dumirim mai bine asupra modului în care sunt
privite fenomenele dela Lourdes şi Maglavit. In ambele cazuri „avem de aface cu un misticism
religios în care inconştientul dinamic Joacă un rol însemnai. Fenomenul Benardette-ei ca şi al lui
Petrache Lupu se explică prin activitatea inconştientului dinamic, creator. Sufletul lor avea intuiţia
divinităţii, căci, prin simpatie şi credinţă, vedeau pe Sf. Fecioară şi pe Dumnezeu în care credeau,
fiindcă îl iubeau". (Pag. 67).
In continuare, distinsul autor face o adevărată apologie religiei şi sentimentului religios. Cea dintâi a
produs cele mai de seamă opere ale omenirii, iar cel de-al doilea „este cel mal puternic sentiment
omenesc". (Pag. 70). Şi nu ştiu cum am sublinia mai adânc afirmafia următoare: „Manifestările
religioase reprezintă cea mai formidabilă şi mai indestructibilă din forţele morale, fiindcă izvorul
lor se găseşte în sufletul nostru*. (Pag. 70).
Dar să nu ne întindem mai departe. Ar însemna să stăruim prea mult asupra concepţiei luminate pe care o
vădeşte distinsul om de ştiinţă şi credinciosul profesor dl Dr. O. Marinescu. Cartea Dsale trebue
cetită de ceice vreau să înţeleagă fenomenul dela Maglavit. Ea este de mult folos şi pentru doritorii
de a stabili adevărata legătură între psihologie şi religie, între ştiinţă şi credinţă. Că vor fi şi
necredincioşi cari sa socotească discuţia asupra fenomenului dela Maglavit ca fiind fără obiect ? Se
poate. Dar şi unii ca aceştia pot ir age folos cetind cartea dlui Dr. Marinescu. Căci, potrivit
cuvintelor psihologului american W. James: „Nu e nimic mai stupid decât să zicem că un fapt
psihologic n’ar exista, fiindcă suntem incapabili de a-1 simfi noi înşine*. D. CĂLUGĂR

142
 CRONICA
EXTERNA
DECLARAŢIILE MINISTRULUI H. KERRL. Ministrul cultelor din Germania, Hans Kerri, a făcut
declaraţii interesante presei. „Un nafîonal socialist trebue să fie religios. Trebue să aibă un respect
sfânt fa(ă de credinţa religioasă a celorlalţi; în ceeace priveşte credinţa lui personală este liber.
Fiecare poate să-şi caute mântuirea cum îi convine. Dela cucerirea puterii, niciodată şi nici o parte
din exerciţiul puterii religioase n’a fost stingherită în Germania. Curentul „credinfei germanice" nu
esfe un curent ateu. Tendinţele spre ateism suni combătute cu ultima energie de statul national-
socialist, pentrucă le consideră ca duşmanul ordinei şt al culture!".
Ministrul a afirmat voinfa statului de a proteja toate cultele, cu condiţia de a nu se amesteca în chestiunile
politice. Sciziunile cari s’au produs în sânul bisericei evanghelice germane au obligat Statul să
intervină, pentrucă nici-un grup să nu fie oprimat.
A terminat cu aceste cuvinie importante „Criza bisericii evanghelice germane a trezit temerile cele mai vii
că Germania, patria reformei, dispare din lumea protestantă. Acesta a fost moiivul pentru care
Statul a intervenit. Suni convins că o biserică unită şi puternică va fi o fortăreaţă contra ateismului
şi a bolşevismului".
NEMULŢUMIREA CATOLICILOR DIN SARRE. După un an de guvernare na(ional-socialisfă, catolicii
sunt nemulţumiţi şi sunt în conflict permanent cu noul regim. In urma plebiscitului din Ianuarie
1955, când toţi catolicii germani au votat pentru Germania, se aşteptau la un tratament mai bun din
partea Guvernului Reichului. Unul dintre cei mai însemnafi preoţi catolici din Saarebriicken, Dr.
Schlich, acum câteva luni a trebuit să se refugieze la Luxemburg. Toate sforţările catolicilor de a
creşte tineretul numai în spiritul bisericii lor, în mare parte sunt zădărnicite de noile metode şi de
scopul educaţiei nafiona l-socialiste. Sub regimul Societăţii Naţiunilor, conducătorii catolicilor se
simţeau în apele lor, având libertaie deplina în toate domeniile. Presa catolică le aminteşte că ei
singuri au dorit această situaţie, votând pentru patria lor, Germania.

SUPRIMAREA UNUI ORDIN RELIGIOS. Prinfr’o deciziune papală se desfiinţează ordinul religios al
Penitenţei, cunoscut mai mult în If alia sub numele de „Scalzeti". Ordinul a fost întemeiat în Spania
de către Alfons Varella (1723—1769) şi aprobat de papa Pius VI în 1784. S'a desvoltat în Spania,
Portugalia, în Italia şi Ungaria.
143
REVISTA TEOLOGICA
In uliimul timp ordinul slăbise, rămânând numai în italia, unde mai avea doar câteva locaşuri (şase). Pius
Vl-lea dăduse călugărilor acestui ordin toate privilegiile de cari se bucurau Franciscanii, de cari se
apropiau mai mult prin toate trăsăturile lor. Preoţii ordinului desfiinţat vor If repartizaţi în
eparhiile Italiei, în clerul mirean. L F.
+ FERDINAND KATTENBUSCH. Ne-a fost dat nouă să încrestăm în ultimele numere ale Revistei
Teologice o seamă de nume msri ale teologiei germane cari în anii din urmă, unul după altui au
luat drumul veciniciei. Mărturisim limpede că nu ne-am fi puiuţ gândi un moment că pomelnicul
lor e mult mai bogat decum l-am arătat noi, dacă moartea lui F. Kattenbusch nu ne-ar fi îndemnat
să zăbovim câteva ceasuri pe marginea lucrărilor cu cari acest profesor de elită a cinstit ştiinţa
teologică şi să găsim înfr'una din ele impresionante cuvinte de rămas bun pentru ceice-i aşteptau
pe octogenarul autor în viaţa de dincolo.
In anul 1934 F. Kattenbusch tipărea la editura A. Topetmemn dirt Giessen partea a doua a lucrării sale
„Die deutsche evanghelist: he Theologie şeii Schleiermacher", întitulată „Zeitwende auch in der
Theologle". încă în primele rânduri face constatarea că vechea generaţie de teologi „a curăţit arena"
teologiei germane. Numărul îor e impresionant: Aner, 1933; Anrich, 1930; Bohmer, 1927; Da hm,
1928; Dunkmann, 1932; Paul Feine. 1933; Hugo Gressmann, 1927; H. Gunkel, 1932; Th, Hering,
1928; Adolf von Harnack, 1930 ; Ihmeis, 1933; Th. Kaftan, 1932; R. Kiltel, 4930; Kunze, 1927 ; Rutier,
1931 ; Edv. Lehmann, 1930; Lemme, 1928; Loofs, 1928; H. Lădem&nn, 1933; Liittge, 1928; E. W.
Mayer, 1927; C. Mirfof, 1929; NJebergalt, 1932; Novrack, 1928; H. Scholz, 1929; Nathan Sdderbiom,
1931; Thieme, 1932; Η. H. Wendt, 1933; Teodor von Zahn, 1933; la cari se adaugă următorii
„neteologi" cari n’au fost însă străini de teologie : Eucken, 1926; Ed. Meyer, 1929; Richard
Reifzensteţn, 1931; Rilke, 1926; Scheller, 1928. Şi lisia iui F. Kattenbusch, după apia un an dela
apariţie, are nevoie de compieciări: E. von Dobschîiiz, 1934: Hans Windisch, 1935; R. Seeberg, 1935.
Cartea aceasta, după părerea noastră, a fost, pentru autorul el, „cântecul lebedei". La 28 Decemvrie 1935,
bătrânul rămas atât de singur închise ochii, cu frumoasa vârste de 84 ani. In acea zi lista s'a
complectat definitiv.
Cu F. Kattenbusch a murii un om şi s'a încheiat o generaţie harnică. Cea care urmează nu pare a-î fi
inspirat prea multă încredere marelui adormit. Chiar Karl Barth, în care Kattenbusch crezuse mult,
rămăsese doar o mare desiluzie menită să-i întunece nădejdile apropiatului său asfinţit. Începutul
crepusculului generaţiei cărei s-l aparţinuse Kattenbusch îl fixează în anul 1926. Sfârşitul, e el
însuşi. Tema cea mai importantă a teologiei actuale, teologie care a trecut în grija incolorei generaţii
ce se ridică, Kattenbusch o vede în „Bi
144
REVISTA TEOLOGICA
serică" şi-şi mărturiseşte convingerea, că în această problemă, dela
nimeni nu pot învăţa succesorii, mai mult decât dela Luther.
Ferdinand Kattenbusch şi-a început cariera profesorală ca
„Privaidozent" în Oiessen, unde avea coleg pe Harnack şi Schiirer.
De acolo a trecut, pentru pufln timp, ca profesor în Gottingen. Cea
mai mare parte a vieţii sale de profesor şi-a petrecut-o la univer-
sitatea din Haile, (1906—1923), pe care n’o mai părăseşte până iese
la pensie (1923). Specialitatea studiilor sale a fost teologia siste-
matică ; în speţa Simbolica. N'a scris mult, dar, a scris bine. Lucrarea
sa de căpetenie e „Lehrbuch der vergletchenden Confessionskunde"
începută încă până era la Giessen şi din care n’a publicat decât
primul volum: Die orthodoxe anatolische Kirche (1. C. B. Mohr,
Freiburg i. B. 1892; XXV-|-555 pagini). Notez că deşi izvoarele pe
cari le foloseşte sunt străine şi sărace, a dedicat câteva pagini şi
Bisericii noastre româneşti în această lucrare. I-a urmai „Des Aposto-
lysche Symbol*, în 1900. Iar în ultimii ani ai vieţii a publicat cele
două păr|i ale cărţii despre teologia germană evanghelică dela
Schleiermacher până în zilele noastre, pe care am amintit-o mai sus.
A fost unul dintre redactorii periodicului „Theologische Studîen und
Kritiken". $i a mai fost un exemplar din acel rar „soiu" de teologi
cari au apucat să afle că există şi o Biserică ortodoxă răsăriteană.
Pentru care pricină, mai ales, socotim binevenită o menţiune mai
amplă asupra vieţii şi operei sale, în aceste pagint.
GRiGORIE T. MARCU
INTERNĂ

f EPISCOPUL NiCOLAE IVAN. Abia s’au svâjitat lacrimile de pe obrajii credincioşilor cari au petrecut la
groapă pe vrednicul vlădică Roman al Orăziî — şi partea de miazăzi a Ardealului ortodox — şi cu
ea toată suflarea românească — sa învăluit în jale nouă pe urma mutării dintre vii a tot atât de
vrednicului episcop Nicolae al Clujului.
In viată cei doi slrăjeri ai ortodoxiei româneşti şi ctitori de nepieritoare aşezăminte culturale au fost
prietini nedespărfifi. Şi se vede că bunul Părinte ceresc a vrut să le păslreze tovărăşia şi dincolo de
lărâmul vieţii terestre — chemându-t la sine aproape de-odată.
Cu episcopul Nicolae [van dispare din frontul de luptă al ortodoxiei româneşti unul dintre cei mai iscusiţi
şi mai devotaţi căpitani.
Născut în Aciltul Sibiului, după terminarea studiilor liceale şt teologice ajunge învăţător în Săltşte, apoi
duhovnic al Institutului de corec{îune din Aiud, protopop al Alba-Iuliei şi asesor consistorial în
Sibiu. Datorită minţii agere cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi simţului gospodăresc pe care l-a
moştenit dela bunii săi părinţi —
5
145
REVISTA TEOLOGICA
Părintele Nicolae Ivan a adus în toate aceste slujbe cele mai preţioase servicii Bisericii şi Neamului, După
răsboiul întregirii noastre naţionale tot lui î-a revenii cinstea şi sarcina de a organiza reînviata
episcopie a Vadului, Feleacului şi Clujului, pe care mai târziu, ca episcop, a înzesirat-o cu întreaga
serie de instituţii pe care o reclamă legea şi tradijia şaguniană a sfintei noastre Btsericî. Stăpânit de
o incomparabilă pasiune a realizărilor, episcopul Nicolae ivan lasă Clujului — după o arhipăsforire
de cinsprezece ani — o strălucita catedrală, o iot atât de impunătoare reşedinţă episcopală, alte
câteva edificii cari adăpostesc Academia ieolcsgîeă, Librăria şi tipografia eparhială — fot
aşezăminte ctitorite de neobosita sa râvnă.
Guvernul Ţării i-a cinstit vrednicia cu funeralii naţionale, iar clerul şi poporul credincios î-o va cinsti cu
neapusă aducere aminte.
Bunul Dumnezeu să-i rânduiască dincolo odihna meritată eeluice în această viaţă nu şi-a îngăduit-o nici
trupului nici sufletului.
SF. SINOD s’a întrunit în 10 Martie a. c. la Bucureşti în sesiunea de primăvară. Şedinţele au fost prezidate
de I. P. S. Sa Patriarhul Miron. Prima şedinţă a fost închinată pomenirii marilor Ierarhi adormiţi
întru Domnul Roman al Orăzii şi Nicolae al Clujului.
In celelalte şedinţe, înaltul for eclesîastic a soluţionat o mulţime de probleme menite să îndemne pe căile
bune viaţa religioasă a neamului.
Intre altele s’a hotărî! să se zidească la Maglavit o mănăstire înzestrată cu mai multe aşezăminte de
caracter samaritean.
Vârsta canonica pentru hirotonirea clericilor întru diaconi s’a stabilit la 23 de ani, iar întru presblteri la 25
de ani.
Sf. Sinod a respins recursul preotului I. Trifa împoiriva sentinţei Consistorului spiritual mitropolitan, prin
care fusese caterisit pentru schismă, aşa că numitul preot rămâne scos definitiv din clerul sfintei
noastre Biserici.
Hotărîrea Congresului naţional-bisericesc cu privire la înfiinţarea episcopiei de Timişoara încă a fost
aprobată de suprema autoritate a Bisericii ortodoxe române.
O delegaţie a Sfântului Sinod în frunte cu I. P. S. Mitropolit Nicolae al Ardealului s'a prezentat la dl
Preşedinte al Consiliului de miniştri şi la dl Ministru al Finanţelor pentru a stărui sa se facă
dreptate bugetară clerului nostru, aşa de crud lovii prin feluritele curbe cari apasă până la strivire
salariile preoţeşti.
Şedinţele Sf. Sinod continuă.

ASOCIAŢIA GENERALĂ A PRESEI BISERICEŞTI. Iniţiativa luată de venerabilul profesor universitar D.

Boroianu de a strânge rândurile purtătorilor de condeiu de pe tărâmul publicislicei bisericeşti a fost
dusă la bun sfârşit: Actul de constituire a asociaţiei
146
REVISTA TEOLOGICA
presei bisericeşti a fost autentificat de tribunalul Ilfov sub Nr. 4375 din 1936. Noua asociaţie întruneşte
adeziunea reprezentanţilor celor mai de seamă organe de presă ale Bisericii ortodoxe şi nu ne
îndoim că dupăce această instituţie îşi va dovedi incontestabila ei utilitate, i se vor alătura,
entuziast, şi publicaţiile periodice cart până acum au întârziat să-şi anunţe adeziunea.
Presa noastră bisericească, mai mult decât oricare alt factor de propoveduire ortodoxa şi naţională, irebue
să se prezinte solidară şi vecinie trează faţă de tot mai agresiva atitudine a presei catolice,
francmasone sau comuniste. Numai astfel activitatea ei va da roadele aşteptate. In loc să-şi
irosească silinţele în negativismul unor critici cu obiectivitate adeseori dubioasă, la adresa vieţii
noastre interne, ea e chemată să facă front comun împotriva primejdiilor cari ne pasc mai ales de
dincolo de graniţele legii noastre ortodoxe şi româneşti.
Dacă mai adaogă m acestei capitale probleme — chestiunile de revendicări profesionale ale publiciştilor
ecleslastici, am indicat un destul de vast câmp de activitate pentru noua asociaţie.
Nădăjduim că înlrunîrea comitetului chemat să fixeze programul de activitate a asociaţiei nu va întârzia
prea mult. Ca să nu se potolească entuziasmul cu care apostolii au înţeles să purceadă la alcătuirea
noului aşezământ pus în slujba sfintei noastre Biserici,

ŞEDINŢA COMITETULUI ASOCIAŢIEI CLERULUI .ANDREI ŞAGUNA*. La începutul luneî Martie a. c.

s’a ţinut la Sibiu şedinţa comitetului secţiei arhidiecezane a Asociaţiei clerului ,A. Şaguna". Prin
hotărârile pe care le-a adus, această şedinţă iese din cadrul obicinuitelor întruniri ale
reprezentanţilor preofimii noastre dtn arhiepiscopie. Părintele protopop E. Cioran, preşedintele
secţiei Sibiu a numitei Asociaţii, a adus la cunoştinţa comitetului că s'a cumpărat un loc de casă la
băile Bazna, în nemijlocita apropiere a terenului pe care se va zidi în curând biserica ortodoxă
română din această localitate. Pe locul acesta se va începe, încă în această vară, clădirea unei vile cu
16 camere chemate să adăpostească în schimbul unui preţ foarte mic pe preoţii din Arhiepiscopie,
cari îşi caută sănătatea în Bazna.
Planul vilei este gata. Iar executarea lui va începe probabil în luna Iunie, deodată cu punerea pietrei
fundamentale a bisericii din localitatea balneară din apropierea Mediaşului.
Comitetul a mai hotărât ca adunarea generală a secţiei Sibiu a Asociaţiei clerului să se ţină în ultima
săptămână a tunel Aprilie, la Făgăraş. Din programul acestei adunări subliniem problema Sfintelor
Taine ca mijloc de păstorire. Fireşte, programul, care se va da publicităţii la timpul său, va fi
complectat cu câteva chestiuni profesionale cari interesează în chipul cel mai viu pe membrii
Asociaţiei.
N. C. NECULCE
147
 NOTE ŞI INFORMAŢII
DIN ŢARĂ
SUNTEM în preajma votării noului buget, care interesează în cel mai înalt grad şi pe slujitorii altarelor
noastre. Loviji până la sânge în cele mai stinte drepturi ale lor, aceşti slujitori au făcut o mulţime de
jalbe la cârmuitorii făriî, ca măcar pe viitor să li se îndrepte situajia prin revenirea la plata integrală
a modestului lor salar, din care anul trecut s'au scăzut iluzoriile venite stolare şi accidentalul venit
al sesiilor parohiale.
Dl Ministru A. Lapedatu a declarat de repejiteort, că va împlini această justă cerere a clerului. Aşteptăm
acum înfriguraţi respectarea promisiunilor ministeriale.
Fireşte, cu aceasta suntem încă departe de satisfacerea celor mai elementare postulate ale Bisericii noastre
şi ale slujitorilor ei. Căci sunt atâtea probleme de soluţionat încă pe acest tărâm. Reamintim numai
câteva din ele: Trecerea preoţim» ardelene la fondul de pensii at Statului, întregirea parohiilor cari
devin vacante în cursul anului bugetar, plata gradaţiilor clerului, ajutorul familiar ai preoţilor,
salarizarea cântăreţilor din Ardeal, dreptul Academiilor teologice de a elibera diplomă de licenţă şi
alte multe, multe...
Când vom ajunge oare la împlinirea tuturor acestor juste revendicări ? Când i şe va da cle
rului nostru pulinfa de a~şi împlini întreaga sa chemare, nestânjenit de apăsătoarele griji ale existenţei
colidiane cari îi irosesc atâtea energii ? Când ? Când ?
■C-

PENTRU cine a cunoscut ortodoxia vieţii lui Vasile Goldiş, semnarea Concordatului cu Vaticanul a rămas
cel mai enigmatic gest al marelui bărbat de stat. lntr'adevăr aproape nime nu-şi putea da seama, ce
putere misterioasă a putut sâ înduplece pe atât de credinciosul fiu el neamului şi Bisericii noastre
să semneze acest act de degradare religioasă şi de abdicare naţională. Enigma o desleagă dl Ni-
chifor Crainic în ultimul număr al excelentei reviste „Gândirea".
Se ştie — ne lămureşte secretarul general al Cultelor de sub ministeriatul lui V. Goldiş — că faimosul
Concordat cu Roma a fost semnat în anul 1927, când Regele Ferdinand era grav bolnav. Suveranul
întregitor de Ţară, catolic credincios, în pragul morfii sale doria să se împace cu Papa, care era
foarte supărat din pricina ca ilustrul Rege al României îşi botezase odraslele în legea ortodoxă. In
schimbul împăcării Papa i-a cerut Concordatul. V. Goldiş, care declarase că mat bine îşi taie mâna
decât să semneze Concordatul — văzând situafia, şi-a dat demisia de câteva ori. Nu î-a fost
REVISTA TEOLOGICA
primită. Astfel, între datoria sufletească faţă de Regele său muribund şi datoria faţa de Biserica sa, a
capitulat în faţa celei dintâi. Gestul e cu atât mai tragic, cu cât fostul ministru al Cultelor s’a
încumetat să-l facă dupăce fusese pălmuit în propriul său cabinet, de incalificabilul cinism
papisfăşesc, formulat în aceste grosolane cuvinte ale nunţiului de-atunci: „Bizantinii Ipocriţi!
Sunteţi aşa cum v'a pecetluit istoria î Nu vreţi sa semnaţi Concordatul ? Ei bine, îl veţi semna 1 Vă
spun eu: îl veţi semna!“
Concluzia: Papa e gata să ucidă miniştri şi regi, când e vorba de apărarea privilegiilor catolicismului, 4
-O

CINE cunoaşte remarcabilul talent muzical al d-iui Dr. V. Petraşcu, profesor la Academia teologică
ortodoxă din Cluj şi îndeosebi iscusinţa cu care armonizează D-sa minunatele noastre melodii
bisericeşti, acela se va bucura din tot sufletul. Fiindcă eminentul profesor a scos de curând de sub
teascurile litografiei „Liturghia Sfântului loan Gură de Aur* armonizată pentru patru voci
bărbăteşti. Suntem siguri că strădalnicii noştri conducători de coruri bisericeşti îşi vor procura de
sârg noua lucrare a dlui profesor Dr. V. Petraşcu şi punându-o în studiu vor desfăta cu armoniile ei
cereşti sufletele credincioşilor cari umplu iot mai îmbucurător locaşurile sfinte din oraşele noastre.
Caietul se poate procura dela autor, în schimbul modestului preţ de 80 Lei.
DUPĂ o sincopă de 10 ani revista blăjană „Cultura Creştină* a apărut din nou. $i încă într’o destul de
simpatică înfăţişare externă. Nu e de mirare deci, că am răsfoit cu destulă curiozitate paginile
primului ei număr (Ianuarie 1936).
Articolul introductiv îl semnează Părintele Dr. Victor Maca- veiu. In el se spune, între altele: „Vom
prefera, în regulă generală, metoda apologetică celet polemice, tonul şi atitudinea dragostei ..." Aici
m’am oprit, că-mi venea să spun: „Iar începi?'* Şi-am avut dreptate. Fiindcă afară de câfeva articole
aşezate, aproape întreg numărul prim el „Culturii Creştine" vădeşte un ascuţiş polemic. Aşa, de-o
pildă dl A. P. crede că la Sibiu nu se aude apelul pentru pace al I. P. S. Patriarh Miron, Părintele
canonic Dr. N. Brânzeu vrea să descopere că dela Mihai Viteazul încoace toate personalităţile
proeminente ale românismului au cerut orientarea noastră spre... Roma, Păr. D. Neda ne înfruntă
că n'am dat destulă atenţie morţii patriarhului Fotie II — şi aşa mai departe... Nici aşa de simpaticul
publicist Lupeanu- Melin nu s’a putut răbda să nu arunce o săgeată măcar împotriva nevinovatului
profet al Ma- glavitului... Ca să se plinească ceeace s'a zis prin Părintele Dr. V. Macavei: „Vom
prefera ... tonul şi atitudinea dragostei".
Să fiţi sănătoşi, Prea Cucernici părinţi. Dar dragostea asta să fie acolo, la dvoastră.
-O-

GAZETELE aduc vestea că’n mijlocul fraţilor noştri de peste Ocean bântue cumplit duhul îm
149
REVISTA TEOLOGICA
perecherii, crivăţul pustiitoarei vrăşmăşii. Deoparte sunt „bătrânii*, plecaţi de-acasă cu me- rindea
duhovnicească a înţeleptelor şi frumoaselor noastre tra- dijii româneşti şi creştineşti, pe cari înţeleg
să le păstreze cu cinste şi pe pământ străin, iar de cealaltă — generaţia „tinerilor*1 crescută în altă
şcoală şi’n alt duh decât al părinteştilor datini.
In mijlocul acestei vâlfori, noul episcop misionar ortodox cu clerul său devotat se sileşte să coboare duhul
păcii şi al unirii frăţeşti — singur în stare să promoveze interesele sufleteşti şi materiale ale
Românilor sortiţi să trăiască pe pământul îndepărtatei Americi. In slujba acestui frumos ideal stă şi
foaia săptămânală „Solia" care apare de curând la Joungstown sub directa supraveghiere a Prea
Sfinţitului episcop Policarp Mo- ruşca.
Grija cu care este alcătuită această foaie de zidire sufletească, precum şi răsunetul pe care l-a stârnit dela
primul ei număr ne face să credem, că va fi un preţios organ de solidarizare a silinţelor fraţilor
noştri de dincolo de Ocean, către aceleaşi aspiraţii ale sufletului românesc de preiutindeni.

DUMINECA Ortodoxiei a fost sărbătorită după cuviinţă de toată obştea dreptmăritoare din cuprinsul
ţării, îndeosebi „Frăţia ortodoxă română* şi „Societatea femeilor ortodoxe* şi-au dat o lăudabilă
silinţă întru organizarea unor înălţătoare festivaluri menite să sublinieze importanţa
religioasă a acestei zile. Pe lângă programul religios şi naţional îndătinat la asemenea ocazii, mulţimile
credincioşilor adunate prîn bisericile sau sălile de conferinţe ale satelor şi oraşelor noastre, au
aclamat răspicate moţiuni, cerând guvernului ţării să denunţe Concordatul şi Acordul cu Vaticanul
şi să facă demersurile necesare pentru cât mai grabnica aducere în ţară a averii „Fundaţiunii
Gojdu*, menită să-şi reia rolul de ocrotitoare a tineretului şcolăresc silitor la învăţătură, dar lipsit de
mijloacele necesare mai ales în cumplita criză de azi.
■O*
PĂRINTELE T. Chiricuţă, neobositul director al revistelor „Fântâna darurilor* şl „Ortodoxia*, a scos de
sub tipar o foarte bogată „Carte de rugăciuni* împodobită cu numeroase clişee religioase şi cu
câteva iconiţe în culori, de o rară frumuseţe. Creştinul cucernic va găsi în această carte rugăciuni
pentru toate împrejurările vieţii şi va putea aduce lauda cuvenită Domnului, atât în clipele de
bucurie cât şi în cele de tristeţe ale trecerii sale prin această viaţă. Preţul modest al cărţii dă putinţa
fiecărui credincios să şi-o cumpere: este doar 70 de Lei; iar cartea are 480 de pagini.
Domnul să binecuvinte osteneala Părintelui T. Chiricuţă, iar bunului creştin Nedelcu P. Chercea din
Brăila, care a acoperit cheltuielile editoriale, să-i răsplătească fapta cu bogate daruri duhovniceşti.
N. C.
150
REVISTA TEOLOGICA
, DIN STĂINĂTATE
UNIREA Bisericilor ortodoxe ruseşti din „diaspora" s'a săvârşit. Şi cu aceasta au fost lichidate definitiv
neînţelegerile mărunte despre cari s’a vorbit în ultimul timp. Instanfa de administraţie o formează
soborul tuturor episcopilor ruşi. Teritorul acestei biserici surori, a fost împărţit în două mitropolii
independente: una pentru Europa occidendală şi cealaltă pentru America.
O’

ÎNCEPÂND cu ziua de 1 Decemvrie, toate bisericile, capelele şi casele de rugăciuni de pe teritoriul

republice! sovietice trebue să se anunfe din nou ministerului de interne bolşevic ; altcum vor fi
închise fără nici o consideraţie. Biserici nouă, inclusiv moschei şi sinagoge, nu mai e permis să se
clădească. Conferinţele şi cursurile cu subiecte religioase sunt interzise. Discuţia problemelor de
natură religioasă e îngăduită numai în adunări restrânse.
*0-
CONER1NTA ecumenică a Bisericilor creştine pentru creştinismul practic va avea loc la Oxford în vara
anului viitor (12—26 Iulie 1937). Se anunţă participarea a vre-o 400 reprezentanţi.
-O*
ARMATA mântuirii (Salvation Army) anunţă un congres mondial la Londra, pentru 12 Iunie până la 2
Iulie 1936.
*0"
RECENTUL congres al moha- medanilor europeni dela Geneva
a hotărât ridicarea unor moschei în Varşovia, Budapesta şl Geneva şi a unui institut mohamedan tot la
Geneva.
•O·
IN „50 Fragen und Anfworien fiir den S. A. Mann" (un fel de catehism al membrilor batalioanelor de asalt
national-so- cialiste din Germania), printre altele se scrie: „Cred într’un Domn Dumnezeu; pe omul
care nu crede în Dumnezeu îl socotesc îngâmfat, prost şi zăpăcit. Un astfel de om nu-i potrivit
pentru rândurile noastre". In legătură cu aceasta, notăm măsura de mult bun simt pe care a luat-o
conducerea batalioanelor de asalt, când a Interzis energic să se mai cânte aşa numitele „Devisen
und Klosterlied", ieşite din spiritul satiric ai poporului în urma speculei cu devizele, săvârşită nu
demult de anumite orduri călugăreşti ro- mano-catolice din Germania.
■o·
MAI multe cercuri de lectură şi librării romano-catolice din Munchen, vinovate de-a fi răspândit cărţi
interzise, precum şi romane criminale sau de aventuri, au fost închise de politie.
*0-
TRIBUNALUL din Leipzig, a condamnat la o amendă de 600 mărci (24000 Lei) pe un individ bântuit de
nebunia neo-păgână, care cu prilejul unei sărbători în onoarea soarelui a ars o sf. cruce. Faptul
vorbeşte dela sine. Adică nu atât fapta respectivului, cât atitudinea tribunalului.

EPISCOPUL Romei a fost in- jjjtat de prelaţii anglicani să ia

REVISTA TEOLOGICA
parte la apelul pentru pace pe care-1 pregătesc înainfesiătătorii bisericilor britanice. Cu toate că i s’a oferit
conducerea acestei lăudabile „cruciade", a refuzat invitaţia. Atitudinea aceasta are precedente, câte
vreţi. Iar dacă prelafii anglicani au formulat iniţiativa, deşi cunoşteau această atitudine, bine au
făcut. Fiindcă va veni odată vremea să se spună răspicat ceeace până acum s’a şoptit doar cu multă,
prea multă delicateţă: dacă încercările de nivelare ale asperităţilor ce stau între confesiunile creştine
suni boicotate de scaunul papal aşa cum se ştie, aceasta e fot un semn vădit că Vaticanul încă n’are
de gând să renunţe la idealul său atât de drag, pe care-1 rezumă excelent aceste trei cuvinte: pofta
lumeştilor măriri. E aceasta... consecventa, nimic de zis. Episcopul Romei, şi tot cinul iezuitic ce-i
alcătuieşte suita, se menţine... pe linia tradiţiei.
SANCŢIUNILE economice împotriva Italiei au atins şi Vaticanul. Băncile italiene cari îi administrează
pământeştile comori, comorile pe cari moliile le mănâncă, rugina le roade şi sancţiunile economice
le împuţinează, nu mai primesc nici un acreditiv din străinătate. Iar dinarul Sf. Petru, vorba revistei
care ne informează despre aceasta — „ist festgefroren“.
Pe de altă parte se anunţă că Episcopul Romei a ordonat tuturor bisericilor din patrie să întrebuinţeze
exclusiv produse Italiene, iar clerul să se folosească numai de trăsuri cu cai, ca să cruje benzina. Mai
multi episcopi, patrioţi buni (adică din aceia cari sub ochii papei au curajul să afirme prin faptele
lor că sunt italieni în primul rând şi abia după aceia papîsiaşi), au dăruit statului obiectele lor cele
mai de pre( (ca ceasuri de aur, cruci, lanfuri etc.), în semn de solidarizare în lupta contra
sancţiunilor. GR. T. M,
<9G)
152
Anul XXVI Maiu—Iunie 1936 Nr. 5—6

REVISTA TEOLOGICA
ORGAN PENTRU ŞTIINŢA ŞI VIAŢA BISERICEASCĂ
Director: Prof. NICOLAE COLAN
MĂRTURISIRI PENTRU O CLIPĂ DUIOASĂ

NE DESPĂRŢIM
De Prof. NICOLAE COLAN

Se’mplinesc, nu peste muită vreme, patrusprezece ani, decând mă’nforceam dela Berlin,
pentru a fi aşezat Ia catedra de studiul biblic al Noului Testament dela Academia
teologică Andreiană.
Eram tinăr, plin de elan şi de pasiunea propoveduirii.
Preţuindu-mi aceste însuşiri, bunul meu profesor de teologie de odinioară —■ acum
Mitropolit al Ardealului — m’a crezut vrednic şî’n stare să iau asupra mea şi
conducerea „Revistei Teologice", organ de ştiinţă şi de viată bisericească.
Deşi aveam o experienţă gazetărească de câţiva ani, am primit cu o firească sfială sarcina
de a conduce revista care-şi zidise în cei doisprezece ani de apariţie un remarcabil
prestigiu. Dar tocmai această împrejurare mi-a impus râvna şi sacra ambiţie de a
păstra neştirbit acest prestigiu care era şi al Bisericii noastre dreptmăritoare.
Pe lângă catedra pe care m’am silit s’o cinstesc (nu ştiu măsura în care am izbutit),
Revista Teologică'a fost din acest moment amvonul meu cel mai scump. De pe
înălţimea lui am vestit cu tinerească însufleţire cuvântul Domnului şi am chemat
— prin îndemnuri şi povăţuiri — la propoveduire puterile proaspete ale tinerelor
generaţii preoţeşti, ca şi încercatele iscusinţe ale mai vechilor purtători de condeiu
bisericesc.
In paginile Revistei Teologice ne-am întâlnit o întreagă oaste de slujitori devotaţi ai lui
Hristos, aici ne-am cunoscut
i
153
REVISTA TEOLOGICA
şi-am încheiat între olaltă cea mai statornică prietinie. Căci nu este o mai statornică
prietinie decât cea legată în tovărăşia luptei pentru acelaş ideal. Şi’n paginile
aceleiaş reviste mi-am încrucişat de-atâtea ori sabia duhului meu cu a vrăşmaşilor
sfintei noastre Biserici. Niciodată cu patimă, dar totdeauna cu pasiune.
Ci nu pentru a mă lăuda fac aceste mărturisiri. Căci, ca odinioară sfântul apostol Pavel,
nu mă laud decât întru slăbiciunile mele. Dacă mă încumet să spun aceste lucruri
nu o fac decât pentru a-mi arăta toată duioşia cu care mă despart de pomul pe care
l-am îngrijit aproape patrusprezece ani — şi pe care Părintele ceresc l-a făcut să
rodească spre duhovniceasca îndestulare a fraţilor mei întru Hristos.
Căci iată, trebue să mă despart de el. Bunul Dumnezeu mi-a rânduit o grădină mai mare
ca s'o îngrijesc. Prin voia reprezentanţilor legiuiţi ai clerului şi poporului m’a
chemat să păstoresc de El păzită eparhie a Vadului, Feleacului şi Clujului. Mă duc
la alt amvon, far Revista Teologică rămâne la Sibiu pentru a-şi continua vestirea
ziditoare de suflete, sub conducerea altui propoveduitor. Duioşia despărţirii nu mi-
o micşorează decât nădejdea, că torţa de lumină ortodoxă pe care o predau, va fi
purtată de altul cu aceeaş râvnă şi cu aceeaş însufleţire cu care am încercat s'o port
eu.
Mângâiat de această nădejde, mulţumesc bunului Dumnezeu pentru ajutorul ce mi l-a
dat şi întru scriitoriceasca mea îndeletnicire; mulţumesc înalt Prea Sfinţitului
nostru Mitropolit Nicolae pentru sarcina cu care m’a cinstii acum patrusprezece ani
şi pentru părinteasca grijă cu care m’a povăţuit; scumpilor mei colaboratori pentru
devotata lor împreună- lucrare, iar cititorilor fraţi întru vestirea evangheliei le mul-
ţumesc pentru statornica preţuire de care ini-au învrednicit silinţele mele. prot.
NICOLAE COLAN
154
CONTR1BUŢIUNI LA PROBLEMA PERSONALITĂŢII
JURIDICE A ORDINELOR CĂLUGĂREŞTI CATOLICE
DIN ROMÂNIA1
- NECESITATEA REPARĂRII UNEI GREŞELI A MINISTRULUI CULTELOR ŞI
ARTELOR.

De prof. univ. O. GHJBU

Ministerul de Culte, sub Nr. 170.345/14.901/1932 din 19 Februarie 1934, a dat un certificat
prin care constată, că „Provincia franciscană din Moldova", întrunind condiţiile
cerute de art. 36 din Concordat, are calitatea de persoană juridică.
Conjinutul acestui certificat a fost publicat, într’o formă modificată, fără ştirea
Ministerului, şi fără nici o semnătură oficială, în Nrul 43 din 21 Februarie a. c. al
Monitorului Oficial.
înainte de a stărui asupra gravităţii şi ilegalităţii dispoziţiei cuprinse în certificatul din
chestiune, voi expune, pe baza pieselor din dosarul Ministerului, starea de lucruri
şi fazele premergătoare liberării certificatului. Iată-Ie:
La 1 Februarie 1932, sub Nr. 4—30—1 „Provincialatul Franciscan din România" a trimis
Ministerului Cultelor o cerere, care, în baza certificatului Nr. 4558 din 23 I. 1932 al
Episcopiei catolice din Iaşi ■— certificai care dovedea că „există în Moldova deja
din anul 1895, o Provincie regu-
1 Am publicat în Nr. 1—2 din anul 1955 al Revistei Teologice un articol sub titlul din fruntea acestor rânduri.
Problema pusă având o nesfârşită serie de aspecte si fiind pusă ta ordinea zilei de către Guvernul tării in
discuRuni cu reprezentanţii Sfântului Scaun, cred că este nimerit că continuu cu publicarea vastului
material documentar de care dispunem spre a lumina astfel opinia publică a {arii. Conjinutul articolului
prezent a fost comunicat dini ministru al Cultelor încă la 28 Noemvrle 1934 cerându-j-se luarea măsuriior
cuvenite. Rezultatul acestei intervenţii nu s’a produs până în momentul de fa|ă. (12 Aprilie 1936).
O. O.
V
155
REVISTA TEOLOGICA
Iară franciscane—■ solicita un act doveditor al existenţei juridice al „Provinciei
Franciscane“. Cererea era semnată de Pr. Anton Brisoc „ministru Prov.“ şi just. şi
purta sigilul cu inscripţia „Sigillum Provinciae Romaniae Minorum con-
ventualium".
In certificatul Episcopiei se spune că „Provincia aceasta se bucură după canoanele
bisericeşti de personalitate juridică"... „Pâr. Provincial e salariat de stat, în calitate
de Paroh de Săbăoani". Mai spune acest certificat că Provincia din chestiune a fost
înfiinţată „în baza Decretului Sfintei Congregaţiuni de Propaganda Fide, dat în
Roma, la 26 Iulie 1895“.
Pe cererea Franciscanilor, secretarul general Dr. A. Crăciunescu al Ministerului Cultelor
a pus, Ia 3/11 1932, rezoluţia: „Urgent, cu avizul Consiliului de inspectori".
La 24 Februarie Consiliul inspectorilor generali (T. Păcescu şi M. Ienciu) în avizul Nr. 64
propun să se ceară mai întâi Episcopiei catolice de Iaşi „relaţii asupra sferei de
acţiune a acestei Provincii, asupra aplicării absolvenţilor acestui Seminar (din
Hălăuceşti), asupra raportului în care se află Provincia franciscană cu Episcopia
catolică în ceeace priveşte aplicarea absolvenţilor Seminarului Ia parohiile catolice
din această episcopie sau din ţară, cum şi asupra caselor şi mănăstirilor a acestui
ordin, existente Ia data promulgării Legii Cultelor".
La 26/11, Secretarul general aprobă avizul şi, sub Nr. 15.795/1549/1932, i se scrie
episcopiei în acest sens.
La dosar nu se găseşte nici o urmă despre vre-un răspuns al Episcopiei, la această adresă.
La 27 Aprilie 1932 „Provincialatul Franciscan din România" scrie Ministerului Cultelor
că, la adresa Nr. 44.571 /5067 a acestuia a înaintat prin poştă „Constituţia ordinului
Franciscan" (care nu se găseşte, însă, la dosar). La 18/VH 1932, Provincialatul
înaintează o serie de acte, între cari şi „Actul de constituire juridică bisericeşte" (!),
emanat dela Sf. Congregaţiune a Propagandei din Roma". în punctul IU al acestui
act se prevede: „Ca fiecare din pomenitele Case sau Convente, ale aceleiaşi
Provincii, cum s'a făcut în trecut, să exerciteze grija sufletelor, prin Religioşii săi,
potrivit însă cu constituţiunile Pontificii, şi din acestea să-şi
1J6
REVISTA TEOLOGICA
însuşească veniturile' pământurilor parohiale, fără însă ca acestea să se cedeze Provinciei
regulare în Proprietate, ci numai, spre uzufruct religioşilor cari locuesc acolo, şi
asta după prescripţiunile Constituţiunii „Romanos Pontifices".
In punctul V se zice: „Ca să poată numi chiar prin alegere, superiori locali sau Guardiani
(până ce nu se va .forma perfect), chiar pe Părinţii îngrijitori ai sufletelor, cu toate
că li se opreşte lor a exercita deodată amândouă oficiile".
La 13 Maiu, Secretarul General înaintează sub Nr. 61.371/6828 întreg dosarul „relativ Ia
Provincia franciscană din Săbăoani" Consiliului de inspectori, pentru Aviz. Pe act
scrie inspectorul general T. Păcescu, că „s’a dat părintelui Tălmăcel o notă cu
lămuririle de care avem nevoie pentru complectarea datelor asupra acestui ordin
călugăresc". (La această notă se pare că s’au trimis actele amintite mai sus).
Cu aceasta, lucrurile s’au oprit pe loc, un timp oarecare, după care, cei interesaţi au
părăsit calea bătută până aci şi s’au adresat Nunţiaturii apostolice, cerându-i să in-
tervie ea la autorităţile de stat române, în vederea rezol· vării chestiunii.
In adevăr la 8 Noemvrie, prin adresa Nr. 7974, trimisă Ministerului de externe,
Nunţiatura îl roagă pe aceste „să infervie pentruca Guvernul român să acorde cât
mai curând personalitatea juridică Franciscanilor conventual! din Moldova, cu atât
mai mult, cu cât „acest ordin compus aproape în întregime din cetăţeni români, are,
în ţară o existenţă mai mult decât seculară, că el şi-a câştigat numeroase merite nu
numai din punct de vedere religios, ci încă şi din punct de vedere social şi
patriotic".
Prin adresa Nr. 58.738 din 10 Noemvrie 1932, Ministrul de externe N. Titulescu scrie
Ministrului de culte că l’ar îndatora foarte mult dacă l’ar pune în poziţia de a putea
da „cât mai de grabă" răspunsul cuvenit.
La 15 Noemvrie Ministerul Cultelor sub Nr. 170.345/14.901 sub semnătura dlui Em.
Bucuţia trimite adresa de mai sus „foarte urgent" Contenciosului. Prin avisul său
Nr. 704/1932 redactat de dl Ov. Demetrescu şi însuşit în totul de avocaţii Ion I.
Dumitrescu, Stei. Voinescu, N. C. Davidescu, T. Dragoş şi G. Alexianu,
Contenciosul constată că, „în
 __________ REVISTA TEOLOGICA _ ____
sensul codului Calimahi" Ordinul Franciscan are personalitate juridică. Mai afirmă
Contenciosul că „Concordatul a tranşat problema ordinelor călugăreşti,
recutioscându-le celor existente personalitatea juridică. Ordinul Franciscanilor
„avea înainte de 1928 personalitate juridică dobândită potrivit legiuirilor vechi
prin simplul fapt al aşezării sale în ţară şi a scopului urmărit, încât chiar fără dispo-
ziţia din Legea Cultelor sau Concordat, acest ordin s’ar fi bucurat astăzi de această
calitate. In consecinţă, astăzi Franciscanii au în România personalitate juridică şi
posedă de vreme îndelungată bunuri în ţară. Cu toate acestea, având în vedere că
Franciscanii, după cât se pare, nu ştiu că au drept această calitate, nu vedem care ar
fi inconvenientul de a le da o adresă prin care să Ii se recunoască această calitate, pe
care o au deja. In modul acesta, avem ocazia să facem aceste ordine să capeîe dela
Stat o recunoaştere, ceeace implică o mai mare dependinţă de Stat".
„In privinţa bunurilor posedate de Ordinul franciscan, spune referatul contenciosului,
sunt de părere să se facă prin dnii inspectori ai cullelor o verificare a originii ace-
stor bunuri, spre a se vedea dacă provin din fondurile ordinului sau din ale
credincioşilor catolici, întrucât în cazul al doilea aceste bunuri vor fi proprietatea
parohiei respective, nu a călugărilor franciscani".
La sfârşitul acestui referat Consiliul de advocaţi a declarat ca „îşi asuma in toiul
argumentarea şi concluziile referatului, cu adaosul că, în conformitate cu art. 36 al.
2 „cei doi membri ai Ordinului, care nu sunt cetăţeni români sunt obligaţi s'o ceară,
sau să părăsească ţara" (urmează semnaturile celor 6 advocaţi).
Pe acest aviz Ministrul D. Guşti a scris la 22 Noem- vrie 1932: „Se va prezenta în copie
Ministerului de Externe".
La 24 Noemvrie Contenciosul face următoarea notă de serviciu căîră Direcţia Cultelor:
„Conform rezoluţiei dlui Ministru, urmează a se preda avizul cu toate lucrările îm-
preună cu o adresă cătră Ministerul de Externe, dlui Ministru Guşti, spre a le
prezenta personal dlui Ministru Ti- tulescu" (semnat Ovid Demetrescu avocat).
158
REVISTA TEOLOGICA
La 25 Noemvrie 1932, înainte de ce s’ar ii făcut cercetările necesare privitoare la averile
deţinute de Ordin, Ministerul de Instrucţie, sub Nr. 170.345/14.901 comunică
Ministerului de Externe „avizul consiliului de advocaţi Nr. 704/1932 referitor la
Ordinul Franciscanilor din ţară (!!), şi-ί roagă" să binevoiască a dispune să se
comunice Le- gaţiunii Vaticanului din Bucureşti, că întrucât acest Ordin întruneşte
condiţiile cerute de art. 36 din legea cultelor şi art. XVII din Concordat acest
Minister îi recunoaşte personalitatea juridică".
Sub Nr. 58.738 din 22 Decemvrie 1932 Ministerul de Externe (cu semnăturile dlor N.
Filality şi V. Brăbeţeanu) răspunde: „Drept răspuns la adresa Nr. 170.345/14.901, am
comunicat astăzi Nunţiaturii apostolice din Bucureşti că Ouvernul român
recunoaşte Ordinului Franciscanilor din România calitatea de persoană juridică".
La 23/XII inspectorul general M. Ienciu, pune pe hârtia de mai sus a ministerului de
Externe, înregistrată sub Nr. 195.134, „avizur*. „Urmează să se constate, conform
avizului nostru şi al Contenciosului, cui aparţin cu drept de proprietate parohiile".
Imediat dl P. Andrei, secretarul de Stat dela Instrucţie, fără ştirea secretarului general al
Cultelor, pune pe acest Aviz, rezoluţia: „Se deleagă dl inspector Roşianu pentru a
cerceta originea bunurilor imobiliare, prevăzute în ultimul alineat din acest
referat".
După aceasta nu se mai găseşte la dosar nici un act, până la 14/11 1934. La această dată s’a
trimis Domnului Inspector General adresa Nr. 7/1934 a „Provincialului franciscan
din România", din care reţinem: „S’a cerut de către On. Minister al Cultelor toate
actele doveditoare în ceeace priveşte bunurile, atât în ceeace priveşte Provincia
francis- cană din Moldova, cât şi Instituţiile cari aparţin acestei Provincii.
După multe desbateri, am chibzuit că este mai potrivit să renunţăm la această chestiune,
întrucât aceste averi, terenuri şi case, suat peste tot şi ale parohiilor, iar parohiile
fiindu-ne încredinţate nouă Franciscanilor, nu ne interesează atât chestia aceasta
materială, cât partea juridică propriu zisă. In consecinţă, Vă rugăm să binevoiţi a
hotărî în con-
159
REVISTA TEOLOGICA
erei, într’o formă precisă, cumcă în baza legii Cultelor, art. 36 şi XVII din Concordat,
provincia franciscane din Moldova (I) are calitatea de persoană juridică.
Totodată, Vă rugăm să binevoiţi a lua act de Institu- ţiunile cari aparţin Provinciei
franciscane din Moldova şi care sunt următoarele: (urmează înşirarea celor 6
instituţii şcolare susţinute de Ordin). Referentul declară că Ordinul are 28 de
preoţi, misionari, profesori şi capelani, şi 15 studenţi teologi în străinătate, „Italia".
Pe această cerere, inspectorul general P. Roşianu pune rezoluţia 15/II 1934. Se ia act.
La dosarul raportului de cercetare".
La 17/11 1934, acelaş inspector face un referat, rămas, neînregistrat. Intre altele, se spune
în acest referat: „Menţionez că mai există şi în Transilvania un alt ordin (!) al
Franciscanilor (unguri), cu totul distins de cel de fată, adecă al Franciscanilor din
Moldova, cu o vechime de circa 700 de ani în această parte a ţării. Prin urmare, în-
ţelesul denumirii „Ordinul Franciscanilor din România" întrebuinţat în adresa
Ministerului de Externe, (!) trebue să fie „Ordinul Franciscanilor din Moldova". In
ce priveşte „Scopul ordinului", acesta „este cel de pretutindeni (prevăzut în
Constituţia Ordinului): păstorirea credincioşilor în calitate de preoţi-parohi şi
înfiinţarea şi conducerea de şcoli în genere şi, bine înţeles, în primul rând şcoli
teologice pentru pregătirea clerului propriu".
In concluzie: „Din cele de mai sus rezultă că cererea Provincialatului Franciscanilor din
Moldova se reduce acum la eliberarea unui certificat constătător că Ministerul îi re-
cunoaşte personalitatea juridică şi în prezent are sub conducere cele 6 şcoli
enumerate mai sus, asupra cărora în această privinţă nu există nici o contestaţie sau
discuţie. Cu alte cuvinte, se cere prin ceriificat, repetarea adresei ce acest Minister a
trimis Legaţiunii Vaticanului în luna No- emvrie 1932 (Nr. 170.345/14.904) prin
Ministerul Afacerilor Străine. Cererea este deci admisibilă".
Pe lucrarea inspectorului P. Roşianu, subsecretarul de Stat deia Culte, Al. P. Necşeşti, a
pus la 19/11 1934, următoarea rezoluţie: „Se primesc concluziunile prezentului re-
ferat, numai sub rezerva de a ni se înfăţişa un studiu asupra întinderii acţiunii
Ordinului Franciscanilor asupra
150
REVISTA TEOLOGICA
întregului teritoriu al Statului Român. In acest scop se deleagă dl Inspector Ienciu pentru
a studia situaţia acestui Ordin cu Transilvania, astfel încât să avem conspectul re-
partiţiei acestui Ordin.
Se va libera Provincialatului Moldovei, certificatul că este persoană juridică".
In aceeaş zi s’a redactat următorul certificat:
„In urma cererii înregistrată Nr. 170.345/14.901/1932, se certifică de noi (întocmai ca în
Monitorul Oficial până Ia capăt;) apoi:
Drept care i s’a eliberat prezentul certificat.
Ministru i?| Consilier {?]
Certificatul a fost ridicat imediat, în aceeaşi zi de 19/H, de către P. Anton Tălmăcel, care
semnează de primire.
La 21 Februarie 1934 a şi apărut în Monitorul Oficial Nr. 43, pe pagina I la rubrica
„Anunţuri Ministeriale" având antetul Ministerului Instrucţiunii, al Cultelor şi Ar-
telor, serviciul Cultelor Minoritare o „Notă după certificatul eliberat la Tem. Nr.
130.345/14.901/1932", cuprinzând textul închis în parantezele dela pagina anterioară,
dar fără nici o semnătură.
La dosarul Ministerului nu se găseşte urmă despre acest comunicat şi nu se găseşte nici
Monitorul Oficial. Nimeni din Minister nu ştie cine a dat la Monitor publicaţia.
După ce, în cele precedente, am expus antecedentele documentului prin care se stabileşte
că „Provincia mino- rită din Moldova" are personalitate juridică, voi constata că
acest „document" este complectamente lipsit de legalitate. Mai întâi: Provincia
unui Ordin nu poate avea personalitate juridică. Conform art. 9 din Concordat, pot
avea astfel de personalitate „mănăstirile, starostiile şi aba- ţiile", iar conform art. 17
pot avea personalitate juridică „Ordinele şi congregaţiile ca atare" dar nici decum
Provinciile.
In rândul al doilea, decretul comite greşala că, îrt timp ce conducătorii Ordinului însuşi
cereau ca să se re
161
REVISTA TEOLOGICA
cunoască personalitatea juridică a „Provinciei Franciscane din România", în care ar îi
urmat să se înglobeze toţi franciscanii conventuali din România, deci şi cei din
Transilvania, el stabileşte o Provincie restrânsă exclusiv la Moldova, lăsând pe
minoriţii ardeleni să graviteze şi mai departe spre Budapesta. Până Ia decretul din
chestiune, Provincia din Moldova avea titulatura oficială „din România", acum ea
este redusă numai Ia Moldova!
In rândul al treilea, decretul calcă două rânduri de dispoziţii categorice ale Ministerului,
şi anume: 1. Pe aceea care prevede că trebue să se stabilească mai întâi situaţia de
drept a bunurilor deţinute de minoriţi şi 2. pe aceea că inspectorul M. lenciu să
prezinte, prealabil, un studiu privitor Ia întinderea Ordinului Franciscan asupra
întregului teritoriu al Statului român. Dispoziţia din chestiune, care era o condiţie
sine qua non, nici nu i-a fost măcar comunicată dlui lenciu până în ziua de astăzi.
In rândul al patrulea, nu ministerul de Culte este acela, care are îndreptăţirea legată de a
stabili şi recunoaşte personalitatea juridică a Ordinelor religioase. Părerea
Contenciosului, că Ordinul minorit din Moldova are personalitate juridică în baza
Codului Calimahi, este cu desăvârşire greşită, întocmai ca şi afirmaţiunea că „Con-
cordatul a tranşat problema Ordinelor religioase, recunos- cându-le celor existente
personalitatea juridică". Adevărul este, că Concordatul recunoaşte personalitatea
juridică a Ordinelor numai cu condiţia expresă, ca ele „să îndeplinească condiţiile
legilor în fiinţă" (art. XVII).
Penlru orice cunoscător al Concordatului, esle clar că ordinelor religioase, ca atare, nu li
se aplică regimul art. IX, care se aplică organizaţiilor canonice şi legal constituite
ale Bisericii catolice, ci regimul special al art. XVII, care le supune tuturor rigorilor
legilor în fiinţă.
Dacă în privinţa aceasta, a putut să existe, până bine de curând, vre-o îndoială,
jurisprudenţa creată de justiţia ţării în timpul din urmă, este absolut concludentă.
Astfel, Tribunalul Timiş-Torontal, Secţia 11, a dat la 10 Septemvrie a. c. decizia Nr.
1417/1934, în care se stabileşte în mod clar înţelesul art. XVII. Acest ari., — zice
Tribunalul amintit, — nu însemnează altceva decât că Ordinele sunt
162
REVISTA TEOLOGICA
■datoare să îndeplinească formalităţile şi să se conformeze dispoziţiunilor Legii
persoanelor juridice... Pentru a exista ca persoană morală conform legii, trebue să
existe o deriziune motivată a Tribunalului civil şi transcrierea în registrul
persoanelor juridice tinut la Tribunal".1
Ar fi ceva cu desăvârşire anormal ca Statul român să fie obligat a recunoaşte, fără nici o
discufie, personalitatea juridică a unor ordine religioase aşezate pe teritorul ac-
tualei Românii de cătră regi ungari duşmani fiinţei noastre şi cu scopul mărturisit
de a ne desfiinţa. Statul român are un interes vital, ca să cerceteze obiectivele şi
mijloacele de luptă ale tuturor ordinelor religioase, aşa cum ele se găsesc fixate în
Statutele lor, şi să aprecieze întrucât ele nu-i prejudiciază sau periclitează
interesele sale. Iar această cercetare nu se poate face decât pe temeiul Legii
persoanelor juridice.
In baza tuturor acestora urmează ca o necesitate indiscutabilă ca Certificatul dat de
Minister „Provinciei franciscane din Moldova" sub Nr. 170.345/14.901/1934, să fie
declarat nul şi neavenit, indrumându-se „Ordinul franciscan conventual din
România", — şi anume, atât ramura din Moldova, cât şi cea din Transilvania, — să
se adreseze organelor legale în vederea recunoaşterii personalităţii ju- Tidice a
Ordinului, nu a singuraticelor Provincii, în conformitate cu dispoziţiile legii.
Cluj, 28 Noemvrie 1934.
ONISIFOR GHIBU

1 Deciziunea din chestiune s’a publicat în Revista circului juridic băna- f'eu, Timişoara, 1934, Nr. 11.
163
 PIATRA FUNDAMENTALĂ DELA
TUBINGEN
CÂTEVA NOTE ASUPRA LEXICOGRAFIEI
TESTAMENTULUI NOU
De ORIGORIE T. MARCU

Din Tubirgen poete să iasă ceva bun? întrebarea aceasta a răsărit şi’n gândul celuice scrie
aici, nu odată. Umbra marelui F. Chr. Baur — mare, priit cutezanţa lui I — e de
vină. Intr'adevăr, printr'o elementară asociaţie de idei, Tubingenul rememorează
oricărui teolog numele acestui mare îndrăzneţ care a fost aşa de puţin teolog — şi al
acelei bogaie echipe de aderenţi care s'a păstrat până târziu încoace; ce*i drept, cu
puţini, foarte puţini şt obscuri reprezentanţi, sau, mai corect spus, tubingieni în-
târziaţi. Cu tot răul pe care l-a pricinuit rânduelilor de veacuri privitoare la cărţile
Sfintei Scripturi şi la problemele împreunate cu ele, Tiibingenul, şcoala lui, a făcut
şî destul bine. Mă gândesc numai la avântul pe care l’au luat studiile biblice în
urma emoţiilor sterniie de ipotezele aventuroase ale acestei şcoale. Şi aceasta,
înseamnă ceva. Ceva ce nu e locul să discutăm aici, în amănunte. Aici ajunge dacă
spunem un lucru care se ştie deja de cei iniţiaţi: Tubingenul, în baza tradiţiei cu
care l-a năruit trecutul de aproape un veac, a rămas până astăzi oraşul prin
excelenţă al cărţii teologice şi cenirul universitar cu cele mai solide facultăţi de
Teologie protestantă şi romano-ca- tolică din Germania. Toate — sau aproape toate
— tipăriturile valoroase din domeniul teologiei — mai ales protestante — ies la
iveală sau se pun la cale acolo. Casa editoare 1. C. B. Mohr (Paul Siebeck)
cunoscută în cercurile teologice din toată lumea ca o instituţie grafică de desă-
vârşită încredere, cu aproape un veac şi jumătate de existenţă (a fost înfiinţată la
1801) ilustrează din desiul spusele
164
REVISTA TEOLOGICA
noastre. Acolo, până în ziua de azi, studiile biblice ale Vechiului şi Noului Testament
sunt onorate cu cel mai bogat şi mai puternic corp profesoral pe care-1 are vre-o
Universitate germană. Şi acest corp profesoral de elită a ştiut să-şi justifice
totdeauna, prin lucrări abundente şi temeinice, situaţia — respective catedra — pe
care o ocupă. Ne gândim bunăoară la zestrea cu care a dăruit ştiinţa teologică Pro-
fesorul Adolf Schlatter, astăzi moşneag octogenar încărunţit în cinste şi vrednicie,
care deşi oficial şi-a luat demult rămas bun dela catedră, retrăgându-se în
binemeritata odihnă, continuă să poarte şi acum înaltei şcoale dela Tubingen şi
ştiinţei teologice un interes neîmpuţinat, Adolf Schlatter, după părerea mea, e
expresia autentică a ceea ce-mi place să numesc nu şcoala tiibingiană nouă, ci Noul
Tiibingen al teologiei. Vechiul Tiibingen şi-a clădit faima pe sensational.
Tiibingenul de astăzi, menţine vechea faimă fără a se mai ufla pe linia de gândire
— linia tradiţională — fixată de F. Chr. Baur şi urmaşii lui. Adolf Schlatter,
ilustrează excelent duhul pozitiv care caută în Sf. Scriptură viaţa. Deaceea nu place
tuturor contimporanilor săi, cu toate că majoritatea din ei sunt convertiţi deja la
sentimente mai bune faţă de Sf. Scriptură; şi ca atare postulează opinii mai
moderate, mai reale, mai cumpătate, mai aproape de adevăr şi deci mai departe, —
cât mai departe de aventură.
Ca teolog ortodox şi actualmente ca şcolar al unor institute de învăţământ teologic
superior ce nu-s făurite după legea noastră răsăriteană, îmi place să apăs, cu multă
bucurie pe acest adevăr: noul Tubingen, prin serviciile pe cari le face Studiului
biblic, îşi menţine vechea faimă, dar a părăsit tiparele construite de şcoala pornită
acolo înainte cu un veac; ceeace înseamnă că dacă cultivă aceste studii, cu vechea
tenacitate, până în zilele noastre, aceasta n’o face atât în virtutea tradiţiei
inaugurate de vechea şcoală, tradiţie care ar obliga la respectarea liniei ei de
gândire, ci mai cu seamă — aşi putea spune: pur şi simplu! — în virtutea... inerţiei.
Cel care ilustrează perfect de bine acest adevăr, afară de A. Schlatter, e profesorul titular
de Noul Testament dela Facultatea de Teologie protestantă din Tiibingen, D. Ger-
hard Kittei.
165
REVISTA TEOLOGICA
Profesorul G. Kittel e un maestru în filologia biblică- Acestei discipline ii dedidă
îndeosebi râvna sa ştiinţifică şi cărturărească. Ceeace nu înseamnă însă, nicidecum,
că angajându-se cu studiile sale pe calea aceasta, celelalte ramuri ale Studiului
biblic neotestamentar ar fi neglijate, astăzi, la Facultatea pomenită din Tubingen.
Faptul că numita şcoală posedă mai mulţi profesori de N. T., permite — ceva mai
mult: impune chiar! — specializarea, împărţirea rolurilor. Aşa încât, ceeace nu
răsbeşle să facă Prof. Kittel, împlinesc colegii săi, Prof, extraordinar Otto
Bauernfeind şi tânărul docent Karl Heinrich Rengstorf. Uneori — faptul e cât se
poate de obicinuit la şcolile teologice protestante — mai sare în ajutor Prof, de
Dogmatică, Karl Heim, înscriind în program câte-un curs de Exegeză a N. T. Aşa
încât, Prof. Kittel îşi poate vedea de studiile sale de filologie biblică în bună pace.
Lucru care e de douăori mai important : Prof. Kittel e teolog şi amestecul teologilor
pe acest tărâm de studii e nu numai bine venit, ci se impune. Se impune, din
pricină că o întreagă pletoră de filologi cari nu erau câtuşi de puţin teologi, au emis
o seamă de teorii cari, în puţine cuvinte, se rezumă în următoarea propozi- ţiune:
Creştinismul e tributar religiilor păgâne eleniste, a aşa numitelor
„Mysterienreligionen". Filologul Richard Rei- Izenstein şi-a câştigat, în direcţia
aceasta, o celebritate neegalată de nici unul dintre colegii săi angajaţi pe calea
aceasta. Prof. Kittel s’a rostit de curând în această problemă. S’a rostit ca specialist
şi ca teolog. Concluziile sale le-a tipărit în lucrarea: Die Religionsgeschichie unâ das
Christentum (Giifersloh, C. Bertelsmann, 1932; pagini 160 şi 46 gravuri). Ce înseamnă
cartea sa pentru stadiul în care se află actualmente studiul pretinselor iniluenţe ale
religiilor de mistere orientale asupra Creştinismului, ne arata limpede buna
primire de care s’a împărtăşit ea în lagărul teologilor romano-catolici, cari au fost
totdeauna pe picior de răsboiu cu ipoteza pomenită şi cu purlătorii ei de cuvânt: La
„Cronica Istoriei Religiunilor" din Revue des Sciences Religieuses (Sirassbourg, tom. XV,
pag. 265—266),
A. Vincent scrie, printre altele: „M. Kittel a ecril sur la difference qui exisie enlre Ies
pretendues religions de salut que Ton rencontre parfois dans l’antiquite et le salut
apportâ-
166
REVISTA TEOLOGICA
par Ie Chrisf Iesus des pages qui sont dignes de demeurer.. II y a lâ une mise au point
large et sereine et qui liquide definitivement Ies hypotheses aventureuses de
Reitzenstein".
Mai cu seamâ din aceste motive trebueşte salutată cu bucurie hotărîrea ce a luat-o
învăţatul profesor dela Tubingen, când s'a însărcinat cu publicarea giganticei opere
de lexicografie neotestamentară care prilejueşte scrierea acestor pagini. Profesorul
G. Kittel era omul indicat s’o înceapă, să*i poarte greul şi ducând-o Ia bun sfârşit,
cum nădăjduim că Dumnezeu îi va ajuta să culeagă onorurile binemeritate ale
devotatelor sale strădanii.
Lucrarea monumentală de care vrem să ne ocupăm, a fost precedată de altele, în genul
acesta, cari îi explică şi-i justifică apariţia. Deaceea, înainte de a vorbi de ea,
socotim potrivit să-i rememorăm succesoarele, cu serviciile pe cari le-au adus, la
vremea lor, ştiinţei Studiului biblic al Noului Testament. Necesitatea — şi dacă nu
aceasta, atunci desigur utilitatea — unei priviri retrospective asupra lucrărilor de
lexicografie neotestamentară a fost rostită, înaintea noastră, de specialişti
competenţi, tocmai cu prilejul discuţiei lucrării care ne preocupă pe noi. Şi cum noi
nu suntem încă „specialişti" în această materie, ci abia ucenici, mărturisim bucuros
că, în cele ce urmează, nu vom precupeţi deloc sugestiile celor competenţi, pe cari
le avem înaintea ochilor când scriem. Ne gândim mai ales la studiul fostului
profesor de Noul Testament din Halle, Ernst υοη Dobsehutz (t 1934): Zur
Lexikographie des Neuen Testaments and seiner Umwelt, publicat în periodicul
Theologische Studien un Kritiken (tom 104; 1932; pag. 238—254) şi mai puţin la
zgârcitele cuvinte pe cari le-a scris F. Kaitenbusch (d* 1935), în ultima sa lucrare: Die
deutsche eoangelische Theologie sett Schleiermacher, II Teii: Zeituoende auch in der Theologie
(Giessen, 1934; pag. 21).
Vom da, pe rând, lucrările mai importante de lexicografie a Noului Tertament (respective
dicţionarele limbii Noului Testament, căci de ele-i vorba), însoţindu-le cu scurte
observaţiuni.
167
REVISTA TEOLOGICA
WILKE—GRIMM
încă în primele rânduri ale studiului pomenit (p. 238), Dobschiitz mărturiseşte că pe
vremea când era student, singurul Dicţionar utilizabil al Noului Testament, era cel
al lui Chr. G. Wilke şi C. L. Willibald Grimm: Clauis Noui Testamenti philologica, 1867.
Când se va scrie însă o istorie a lucrărilor de natura aceasta, desigur că nu se va
începe cu Wilke—Grimm, ci vor fi pomenite şi cele ale lui Schleussner (1801) şi
Breischneider (1824). Acestea din urmă s’au învechit de mult.
In lupta cu exigenţele timpului, dicţionarul lui W. şi G. s’a dovedit mult mai durabil.
Până astăzi el îşi păstrează locul meritat, în biblioteci şi măcar că după el au apărut
altele, mult mai complecte, încă n’a venit vremea să fie „reformat". (Avem la
îndemâna noastră a studenţilor, în sala de lectură a bibliotecii din Breslau, ediţia
IV, Leipzig, 1903; pagini 474). Singurul cusur pe care i-1 găsea Dobschiitz, era
faptul că dicţionarul numit, redactat în latineşte, obliga pe studentul german să se
servească şi de-un dicţionar latin-german. Din punctul nostru de vedere privit,
acest cusur era o calitate, întrucât îl făcea accesibil unui număr cât mai mare de
teologi străini, despre cari suntem îndreptăţiţi să presupunem că le venea mai la
îndemână să-l utilizeze în latineşte, decât în nemţeşte.
In zece ani s’au tipărit 2500 exemplare. Profesorul de Noul Testament dela Harvard-
University, /. H. Thayer (■f 1901), l-a tradus în englezeşte, în 1886, îmbogăţindu-1 cu
importante adăugiri (Greek-English lexicon of the New Testament, being Grimm's Wilke's
Clauis Noui Testamenti translated revised and enlarged; 1886; pag. 726).
O menţiune fugară merită, cu toată puţinătatea lui, dicţionarul Iui Ch. Schirlitz: Griechisch-
deutsches Wor Ier- buch zum Neuen Testament (1850; dela ediţia V încoace prelucrat de
Th. Eger. 1893).
ERWIN PREUSCHEN
A întreprins alcătuirea unui dicţionar al Noului Testament, în care îmbrăţişează şi pe
Părinţii Apostoli: Vollstan- diges Grichisch-Deutsches Handworterbuch zuden Schriften
168
 REVISTA TEOLOGICA
des Neuen Testaments und der ubrigen urchristlichen Li- Jeratur (1910; 1184 coloane). Personal,
nu-1 cunosc. Insă, după părerea lui Ad. Deissmann, la care se alătura şi Dobschiitz,
a fost lucrat prea în pripă şi nu corespunde pretenţiilor pe cari era îndreptăţită să le
rostească ştiinţa teologică, în stadiul în care se afla la 1940 şi după aceea. O ediţie
de buzunar, de mică valoare, apărută în condiţiile grele creiate de anii răsboîului, e:
Griechisch-deutsches Ta- schenworterbuch zum N. T., 1919 (de acelaş autor).
Aceeaşi menţiune, pe care am făcut-o lui Schirlitz, o acordăm lui Ebeling: Griechisch-
deutsches Worterbuch zum Neuen Testament, mit Nachweis der Abweichungen des N, Tlichen
Sprachgebrauchs oom Attischen und mit Hinweis auf seine Ubereinstimmung mit dem helleni-
sfischen Griechisch, 1913.
WALTER BAUER
Dicţionarul lui Preuschen a fost complect prelucrat şi tipării în a doua ediţie de
profesorul actual de N. T. din Gottingen, Walter Bauer (poartă vechiul titlu; tipărit
Ia A. Topelmann, Giessen, 1924 şi 1928; XX pagini+ 1434 coloane).
Cercurile ştiinţifice teologice aşteptau, cu tot dreptul, o asemenea lucrare dela Prof. Adolf
Deissmann, care decând era docent în Marburg până astăzi, a ostenit cu atât de
frumoase rezultate în acest domeniu. Savantul profesor a arătat în „Deutsche
Llteraturzeitung" (1925, Nr. 23, coloanele 1105—1108, citat Ia Dobschiitz, p. 239), că
avea de gând să facă aşa ceva, însă socoteşte că n’ar putea pune altceva mai bun în
locul excelentei lucrări a Iui W. Bauer, aşa încât renunţă la planul său. Ultima
tipăritură a acestui dicţionar a apărut în librărie în anul 1934. O dovadă mai mult,
alături de măgulitoarea apreciere a lui Deissmann, despre reuşita întreprinderii lui
Bauer.
Lucrările arătate până aici formează, după judecata lui Dobschiitz (p. 241), o categorie
bine definită: aceea a dicţionarelor filologic orientate. W. Bauer încheie această
categorie.
A doua categorie — şi totodată cea mai importantă —-
9
169
REVISTA TEOLOGICA
e aceea a dicţionarelor cari tratează acelaş material din punct de vedere teologic. Un
adevărat deschizător de drumuri nouă în această direcţie e fostul profesor de Nouţ
Testament

HERMANN CREMER
căruia Dobschiitz îi dedică o bună parte din studiul amintit (p. 241—246). îndemnul de a
alcătui un dicţionar al N. T» orientat mai mult în sens biblic-teologîc, Cremer l-a
primit pe când era student in Halle, dela profesorul său binecunoscutul exeget
protestant Tholuck şi mai târziu, în Tubingen, dela prof. Beck. Numit pastor în
Ostonnen, Cremer îşi pune în aplicare planul său şi după nouă ani de muncă
neîntreruptă, apare un volum modest, de începător, format octav, cu titlul: Biblisch-
fheologisches Worterchuch der neu- tesfamentlichen Grazifat (F. A. Perthes, Gotha, 1866;
pagini 556). Dicţionarul s'a împărtăşit de-o bună primire. In curând a fost tradus în
englezeşte. Autorul, care, mulţumită acestei lucrări, şi-a cucerit un prestigiu
însemnat în rândurile oamenilor de ştiinţă teologică, a fost chemat la propunerea
lui Zockler, să ocupe o catedră la Universitatea din Greifs- wald. Acolo, în contact
cu un mediu de mare potentă ştiinţifică, i-a isbutit lui Cremer să facă din lucrarea
sa ceeace dorise: „un instrument indispensabil pentru exegeza Noului Testament".
Cât a trăit Cremer, dicţionarul său a apărut în nouă ediţii (1866—1902); fiecare
ediţie având 1000 exemplare. Cele 9000 de exemplare — cum just remarcă
Dobschiitz (p. 242) — reprezinlă nu numai o sumă enormă a muncii prestate de
autor, ci mai cu seamă dovedesc in- fluinţa pe care a avut-o această lucrare: cel
puţin două generaţii de teologi ai Noului Testament şi-au legat opera lor ştiinţifică
de acest dicţionar.
Cu această monumentală lucrare, Cremer voia să dovedească o teză de natură dogmatică:
puterea de creaţie a Creştinismului, a unei limbi adecvate duhului său, o limbă a
Duhului Sfânt. Lucru caTe i-a adus acuza, din partea lui Deissmann, că prea a
izolat cuvintele biblice prin nesocotirea legăturii lor cu limba vie a poporului. Că
despre cuvinte curat biblice nu se mai poate vorbi — sau dacă se
170
REVISTA TEOLOGICA
poate, numai în mică măsură — lucrul e de tot clar, în urma rezultatelor date de studiile
abundente, prilejuite mai ales de descoperirea atâtor serii de papyri. Cu aceasta
însă, teza lui Cremer rămâne încă în picioare; şi anume, în acest sens: indiferent de
ce provenienţă sunt cuvintele Sfinţilor autori ai Noului Testament — iudaică sau
elenistă — important e că aceste cuvinte, prin adoptarea lor în limbajul creştin şi-
au pierdut vechea semnificaţie în măsură mai mare sau mai mică, îmbrăcând o alta
specific creştină. In această privinţă cuvântul har (milă, graţie, χα'ρις), e o pilda,
alături de alte multe, cari se mai pot cita aici. Deissmann a arătat în Bibeîsîudien
(Marburg, 1895; pag. 67 nota 2) ce însemnare aleasă a căpătat acest cuvânt in
limbajul religios, câtă vreme Ia curţile elene ale Orientului el era întrebuinţat
curent, în sens ironic, ca să arate servilismul.
La 4 Octomvrie, 1903, Cremer a murit. Lucrarea lui însă, avea să mai trăiască multă
vreme. Simţindu-se trebuinţa de-a se reedita şi îmbunătăţi, a fost căutat omul care
să săvârşească treaba aceasta. El a fost găsit în persoana profesorului de Noul
Testament din Greifswaîd, iuîius Kogel, cere, după patru ani de lucru, pune în li-
brărie ediţia 10-a, în anul 1915: Biblisch-theologisches
Worterbuch der neutestamentlichen Gr aci tot von D. Dr. Hermann Cremer; Zehnte vollig
durchgearbeitete und vielfach verdnderte Aufîage herausgegeben von D. Dr, Inlius Kogel; F. A.
Perthes, Gotha, 1911—1915; pag. XX+1230. Prof. A. Schlatter i-a dus la dispoziţie lui
Kogel fot materialul lexicografic pe care-1 strânsese până atunci; lucru pentru care
K. îi mulţumeşte precum se cuvine (p. XIII). La sfârşit, această ediţie aduce un
registru alfabetic al cuvintelor Noului Testament şi paralel, la cele mai multe din
ele, e dată traducerea germană. Acest registru, se poate utiliza foarte bine în loc de-
un dicţionar manual al Noului Testament.
Dicţionarul Iui Cremer-Kogel continuă încă să se bucure de simpatiile specialiştilor.
Soartea înaintaşilor Iui, îl va ajunge în curând şi pe el. Căci succesorul său, care-1
va deposeda de locul de onoare ce l-a ocupat cu cinste decenii dearândul, e pe
drum. Pe acest succesor îl pregăteşte, cum anticipam deja în primele şire,
2'
171
REVISTA TEOLOGICA
Prof. GERHARD KITTEL ŞI SOŢII
In prefaţa primului volum al uriaşului dicţionar care pri- lejueşte alcătuirea acestei
schiţe, Prof. G. Kittei mărturiseşte, că întru început a plănuit numai o prelucrare a
moştenirii lăsate de răposaţii Cremer şi Kogel. Dacă a renunţat la acest plan,
hotărându-se să alcătuiască o lucrare cu desăvârşire nouă, savantul profesor, cu o
modestie care nu-i de loc neobicinuită la oamenii superiori, declară că chiar la
această formă, el vrea ca lucrarea a cărei apariţie o conduce, să nu fie considerată
altfel decât ca o continuare a ceeace au săvârşit vrednicii săi înaintaşi pomeniţi.
Aceşti înaintaşi sunt nu numai cu duhul prezenţi în tabăra în care se lucrează
această operă epocală, ci sunt părtaşi chiar Ia munca ce se săvârşeşte acolo. Se pare
că tot ce are Germania teologică mai ales, mai de valoare, a pus umăr Ia umăr ca să
clădească ceva sortit să dăinuiască. Exemplul de solidaritate cu care ne întâlnim aci,
e impresionant. Doamna Kogel, soţia răposaiului profesor de care am vorbit, a pus
la dispoziţia ostenitorilor tot materialul lexicografic strâns de soţul său până în
ceasul morţii. Noţiunile mai importante din Vechiul Testament, cari trebue să
apară într’o lucrare ca aceasta, ca să fie complectă, au la baza studierii lor o iscusită
alegere săvârşită de Prof. Rudolf Kittei, până era în viaţă. Iar octogenarul savant
dela Tubingen, Prof. Adolf Schlatter, a pus la dispoziţia colaboratorilor
dicţionarului, cu drept de liberă întrebuinţare, manuscrisul unei părţi însemnate a
lucrării lui Cremer-Kogel complectate de el cu locurile paralele din literatura
rabinistă şi losif Flaviu. Şi contribuţiile generoase nu se opresc aici. O seamă de
specialişti, cari nu figurează deadrepiul în pomelnicul colaboratorilor
dicţionarului, au dat preţioase îndrumări biografice: Prof. Stephan Losch, dela
Facultatea de teologie romano-catolică a Universităţii din Tubingen (literatură
romano-catolică); Otto Weinreich, Tubingen (literatură filologică); F. W. Grossheîde,
Amsterdam şi Arthur Nock, Cambridge (literatură străină).
Dicţionarul acesta — o notă care-1 deosebeşte de înaintaşii săi :— nu mai e lucrat de un
singur autor. Deaceea e de iot firesc să-i pui la îndoială unitatea lăuntrică. Dob-
172
REVISTA TEOLOGICA
schiitz a şi articulat oarecari temeri în privinţa aceasta: Pentru o seamă de colaboratori
Epistolele pastorale sunt pauiine, pentru alţii, nu,' un autor pune mai mult preţ pe
elenism, altul pe rabînism (studiul citat, pag. 247). Nu trebue să uităm însă un
lucru: Dobschiitz scrie în 1932, când, după toate probabilităţile, nu putea să aibă
înainte decât abia primele fascicole şi cu atâi mai puţin prefaţa primului volum, în
care Prof. Kiitel arată lămurit că veghează la această unitate şi dă numele acelora
dintre colaboratorii săi cari revăd, pe specialităţi, manuscrisele respective, fac
observaţiunile cuvenite, de cari autorul ţine seamă când săvârşeşte redacţiunea
ultimă şi abia după aceea manuscrisul pleacă la tipografie. Din acest moment, se
înţelege că autorul poartă înireagă răspunderea articolelor sale. In afară de aceasta,
să admitem că observaţiunile lui Dobscuiz sunt valabile. Chiar în acest caz, la
prima din ele ajunge dacă constatăm, că epistolele pastorale sunt luate în consi-
derare, indiferent de concepţia ce*o are autorul articolului despre Sf. autor care ie-a
compus. Chestiunea aceasta ţine de Introducerea în Noul Testament şi, prin
urmare, fiecare oaspe al dicţionarului se va lăsa călăuzit de-o autoritate competentă
în deslegsrea problemei. Pentru mine, de pildă, ca teolog ortodox, epistolele
pastorale vor fi necondiţionat pauiine. Nu pentrucă aşa învaţă cărţile noastre de
Isagogie a Noului Testament, ci fiindcă argumentele îmbelşugate pe cari le aduce
în favoarea paternităţii pauiine excelentul tratat al învăţatului nostru teolog
domnul Prof. Dr. Vasile Gheorghiu dela Cernăuţi, mă mulţumesc deplin, isbutesc
să mă convingă în mod critic, odată pentru totdeauna, că aşa e şi nu altfel.
Divergenţa de păreri în chestiuni cari intră numai tangenţial în dicţionarul
respectiv, nu poate fi, aşadar, nici pentru cel mai pretenţios teolog ortodox, o
piedică în consultarea acestei lucrări capitale şi cu atât mai puţin un motiv serios ca
să arunci asupra lui... anatema! Poate că e bine să ne rememorăm, la acest Ioc, un
mare adevăr: cele mai primejdioase cărji încetează de-a mai fi o primejdie pentru
oaspele lor, când sunt citate cu spirit critic şi nu cu ochii închişi. Nu*i cazul, deloc,
cu dicţionarul nostru; vorbim în general.
In ce priveşte cealaltă obiecţiune a lui Dobschiitz, răs
173
REVISTA TEOLOGICA
punsul ce i-1 dăm e mult mai simplu. E adevărat că o seamă de autori îşi fac o plăcere
deosebită din a descoperi influenţe decisive, rabinice sau eleniste, în Noul
Testament. Sf. Apostol Pavel are îndeosebi de suferit de pe urma isteţimii
savanţilor vremurilor mai nouă. Unii îl scot rabin întreg, alţii elen desăvârşit.
Lucrul e la modă. Când Sf. Apostol Pavel n’a fost nici una, nici alta; ci pur şi
simplu: Paoel, apostolul lut fsus Hr is tos!
Numărul mare al colaboratorilor, după părerea noastră, tocmai dimpotrivă, e un indiciu
despre seriozitatea lucrării. Căci avându-şi fiecare porţiunea lui de lucru, autorul
neavizat să lucreze pe-o suprafaţă întinsă, îşi va putea stăpâni cu mai mult succes
subiectul şi munca lui se va desfăşura nu atât în sens orizontal, cât mai ales
vertical, în adâncime.
Ce suni — şi cari sunt — colaboratorii?
Tot ce are mai de seamă teologia protestantă germană de azi; în speţă: Studiul biblic al
Vechiului şi mai ales al Noului Testament. Serviciile lor distinse, merită din parte-
ne, barem o menţiune a numelor ce Ie poartă şi ale catedrelor pe cari le cinstesc în
învăţământul teologic superior.
Noul Testament. Profesorii: Otto Bauernfeind — Tubingen, lohannes Behm — Berlin,
Georg Bertram —■ Giessen, Friedrich Buchsel — Rostock, Rudolf Bultmann —
Marburg, Kurt Deissner — Griefswald, Werner Foerster — Munster, Friedrich
Hauck — Erlangen, Ioachim Ieremias — Gottingen, Wilhelm Michaelis — Berna,
Hugo Odeberg — Lund, Albrecht Oepke — Leipzig, Herbert Preisker — Breslau,
Karl Ludw. Schmidt — Basel, Iultus Schniewind — Kiel, Gottlob Schrenk —
Zurich, Hans Freiherr von Soden — Marburg, Ethelbert Stauffer — Bonn, Hermann
Strathmann — Erlangen, ■f* Hans Windisch — Halle; Docenţii: Heinrich Greeven
— Greifswald, Karl Heinrich Rengstorf — Tubingen, Heinrich Schlier — Marburg,
lohannes Schneider —■ Berlin, Gustav Stăhlin — Leipzig (acum: Madras-india).
Vechiul Testa men: Friedrich Baumgartel — Greifswald, lohannes Hermann — Munster,
Otto Procksch — Erlangen, Gottfried Quell — Rostock, Gerhard von Rad — lena,
Artu; Weiser — Tiibingen.
Alţi colaboratori: H. W. Beyer (Istorie bis.) — Greifswald, Albert Debruner (Filologie) —
lena, Pastor Gerhard
174
REVISTA TEOLOGICA
Deliing, Asistent Gerhard Friedrich — Tubingen, Pastor Ernst Fuchs, Walter
Grundmann — Dresda, Pastor H. Hanse, H. Kleinknecht — Tubingen, K. G. Kuhn
— docent Tubingen, Prof. Erik Peterson — Miinchen, Oskar Riihle — Stuttgart,
Prof. Herm. Sasse (1st. bis.) — Erlangen, Prof. Η. H. Schaeder (Iranistică) — Berlin,
Prof. Otto Schmitz — Bethel, Albrecht Stumpff — Tubingen.
După cât se poate vedea, trupa e impresionantă: numărăm 47 de nume. Lista am
reprodus-o după voi. II. In voi. I, lipseau dintre colaboratorii catalogaţi aci, şapte
inşi: Michaelis, Odeberg, Strathmann, Friedrich, Hanse, Schmitz şi Stumpff. Să se
observe participarea remarcabilă a „legiunii elveţiene*1.
Dobschiitz (p. 248) iritat de un prospect de librărie care prezenta publicului interesat,
dicţionarul acesta, drept „Teologia biblică a generaţiei de azi" observă următoarele:
„o Teologie biblică trebue să se înfăţişeze altfel decât ca un dicţionar şi mai sunt şi
alte glasuri în generaţia actuală. Sau Bauer, Deissman, Dibelius, Fascher, Leipoldt,
Lietzmann, Lohmeyer, Schmitz, Weinel şi Windisch nu aparţin generaţiei de azi?“
Observaţia merită să fie luată în considerare. Ca să arătăm că Dobschiitz s’a cam
pripit cu formularea ei. Întâi de toate, notăm că Schmitz şi Windisch au intrat în
front la volumul al il-Iea. Bauer abia a isprăvit prelucrarea dicţionarului Iui
Preuschen. Ca iniţiativa lui Kittel nu i-a putut stârni gelozie, mă îndeamnă s’o cred
faptul că Kittel, în prefaţa voi. I socoteşte absolut necesară consultarea în prealabil
a lucrării lui Bauer, pentru partea externă pur filologică a noţiunilor
neotestamentare, ca să poată fi urmărite studiile din dicţionarul său. Deissmann, e
bătrân; în loc să fie colaborator, e „izvor** pentru noua operă. Părerea sa, în
privinţa aceasta, am văzut-o mai sus. Lucrările sale, le cunoaştem. Mai trebue să
spunem că aceste lucrări sunt utilizate şi citate copios de Kittel şi soţii? Cât priveşte
Hans Lietzmann şi bunul meu profesor Ernst Lohmeyer, amândoi sunt extrem de
angajaţi în altă parte, cu lucrări de serie, cari nu sufăr amânare. In schimb, lucrările
lor sunt citate abundent de echipa pomenită. Ceilalţi sunt de mai mică importantă.
Mai lipsea din lista de „absenţi** construită de Dobschiitz, numele său. Acelaş
lucru îl putem
175
 REVISTA TEOLOGICA
spune şi despre el ca şi despre cei doi „L.“ Păcai că moartea l-a secerat prea curând şi pe
el, ca şi pe Windisch.
Lucrul a fost început Ia Anul Nou, 1932. In Iuiie, 1933 primul volum era încheiat. Titlul
lui e scurt şi cuprinzător: Theologisches Wdrîerbueh zum Neuen Testament, Pe o întindere
de XII -f 24 ~r 794 pagini de dimensiunile 24/32 cm. abia au fost lichidate literele
a—r. Curajosul editor care s’a încumetat să finanţeze o asemenea lucrare uriaşe ce,
în o vreme ca a noastră apare drept „an economic adventure" — cum o socoteşte pe
drept Sir Edwyn C. Hoskyns în revista „Theology" (1933, pag. 87) — e Dr. Walter
Kohlhammer din Stuttgart. Primirea entuziastă de care s’a bucurat primul volum, l-
a decis pe intrepridul editor să micşoreze preţul fascicolelor. Lucrarea a fost
plănuită să aibă o întindere de 30 fascicole a 4 coaie de tipar; ceeace ar face 1920
pagini. Planul acesta a căzut. Lucrarea va avea o întindere mult mai mare. Cu ioaîe
acestea, atât Prof. Kittel cât şi editorul, au arătat că sunt decişi să meargă înainte cu
orice chip. In Iulie, 1935, a fost încheiat volumul al Il-Iea (literîle 3—η; XII + 960 pa-
gini). Din voi. III, au apărut până la ziua când scriu, trei fascicole a câte 64 p. (în
total: 192 p.). Cu acestea, dicţionarul a ajuns ia cuvântul inclusiv.
Decâteori îl văd pe masa mea de trudă printre celelalte cărţi cari apar a1âi de mărunte în
comparaţie cu puternicele sale volume — şi asia mi se întâmplă în fiecare zi — mă
gândesc la entuziastele aprecieri cu ceri a fost întâmpinat pretutindenea, de cei
competenţi. Cineva numea undeva acest dicţionar „piatra de temelie pe care va
clădi teologia de mâine". Altcineva, altcum. Recunosc bucuros că toţi aveau
dreptate. Dar mai bine decât toţi a brodit-o după părerea mea, librarul care l-a iritat
pe Dobschiitz, cum am văzut. Poatecă el singur nu şi-a dat seama ce mare adevăr a
rostit, când a iiperii în prospectul sau de librărie reco- mandaţia aceea pompoasă —
desigur cu un scop comercial. Uneori, oamenii de afaceri, când mai sunt şi culţi —
librarii germani sunt toţi oameni culţi — au intuiţii mai clare şi expresii mai
nimerite decât specialiştii. De fapt, dacă nu fiecare articol, apoi cele mai multe din
ele — după importanţa pe care o au — suni prin ele înşile, adevărate şi
173
REVISTA TEOLOGICA
desăvârşite monografii de teologie biblică? Vreţi exemple? Exemplific cu plăcere spusele
mele. Iubirea (άγάπη şi derivatele, semnat de Quell şi Stauffer), cuprinde 36 pagini
(voi. I, pag. 20—55). Păcatul (άμαρτία şi derivatele semnat de Quell, Bertram,
Stâhlin şi Grundmann), cuprinde 54 pagini (voi I, pag. 267—320).
Desigur că în împrejurările grele de azi — la cari numărăm lipsa banului, disproporţia
dintre moneda românească şi cea germană, ca şi dificultăţile cu devizele — puţini
vor fi aceia cari îşi vor putea îngădui „luxul" de a-şi procura această preţioasă
lucrare (voi. I şi II costă — 84 Mărci ■— aproximativ 3500 Lei; la cari se mai adaugă
preţul unitar al fascicolelor ce vor apărea, câte 2'90).
Cu aceste pagini noi n’am spus iotul asupra dicţionarului Iui Kittel şi soţii. Ultimul
cuvânt îl vom rosti peste câţiva ani, când lucrarea va fi încheiată definitiv. Până
atunci, am dori fierbinte să ni se împlinească o singură dorinţă, şi anume: când
vom întreba a doua şi ultima dată pe vrednicul editor despre numărul exemplarelor
pe cari le livrează în România, Drul Kohlhammer, amabil cum este, sa ne poată
scrie la unica cerere pe care a primit-o dela noi deacasă (aceea-i dela Sibiu) până
acum, s’a mai adaugat cel puţin patru. N’ar fi prea mult dar, pentru trebuinţele
noastre actuale, ar fi desigur suficient, deocamdată.
Breslau, April, 1936 GRIGORIE T. MARCU

177
 TRIUMFUL TINEREŢEI
De Pr. ILARION V. FELEA

Episcopiile Mitropoliei ardelene au avut parte, după răs- boiul lumii, de Păstori
vrednici- Misiunea de luptători patrioţi, ctitori de aşezăminte culturale şi
organizatori de viaţă bisericească şi-au împlinit-o integral. Drept pentru care — la
săvârşirea lor din viaţa — şi-au dobândit vie recunoştinţă şi nepieritoare glorie în
istoria neamului şi a bisericii ortodoxe.
Vrednicii vlădici bătrâni au fost chemaţi de Domnul la odihnă binemeritată — şi'n locul
lor au fost rânduiţi alţi devotaţi slujitori ai sfintei noastre Biserici.
Una după alta, într’un timp de abia doi ani împliniţi, au urmat alegerile de ierarhi la
Caransebeş, la Arad, la Oradea şi în fine la Cluj. Avem deci în patru posturi de
mare răspundere patru ierarhi tineri, înzestraţi cu alese daruri duhovniceşti şi
împodobiţi cu frumoase virtuţi creştineşti. Patru aproape deodată.
Cu întronarea lor pe scaunele vlădiceşti ale Ardealului şi Bănatului, se inaugurează o
epocă de tinereţe în Mitropolia şaguniană. începe o epocă de optimism fermecător, o
epocă ce aşează pe umerii noilor aleşi sarcini mai multe şi mai grele decât pe
umerii înaintaşilor, în speranţa bine întemeiată că vor fi purtate cu demnitate şi cu
devotament. Îndeosebi se cere noilor episcopi să lucreze la primenirea duhului
religios-moral în biserică. Să mişte toate celulele vii ale vieţii religioase, sa
valorifice toate energiile dinamice ale clerului, să pună în mişcare toate resursele
de viaţă şi să trezească întreagă organizaţia canonică a bisericii, pentruca un duh de
viaţă noua să renască sufletele oamenilor. Ca, adică, Evanghelia adevărului creştin
să trăiască în viaţa lor practică mai intens, mai sincer, mai conştient, mai luminat şi
mai rodnic decum a viiat până acum. Misiune asemănătoare aşteaptă de altfel pe
toţi ierarhii Patriarhiei, îndeosebi pe Prea Sfinţiţii episcopi recent aleşi, între cari
ultimul este luminatul şi merituosul vlădică dela Argeş, P. Sfinţia Sa arhiereul
Grigorie Leu.
Cu aceasta dorinţă legitimă în suflet şi-au manifestat
178
REVISTA TEOLOGICA
clerul şi poporul atât de impresionant voinţa solidară în alegerile arhiereilor şi în
nădejdea aceasta acordă ei tot creditul aleşilor lor. Dar mai mult decât clerul şi
poporul, 1. P Sfinţia Sa mitropolitul Nicolae, arhipăstorul care prezidează destinele
spirituale ale Ardealului şi Bănatului, are dreptul la o mângâietoare bucurie şi la o
luminoasă speranţă.
Bucurie, fiindcă cei doi nou aleşi episcopi, al Oradiei şi al Clujului, sunt primii ierarhi
cari ies din şcoala i. P. Sfinţiei Sale. Şcoala I. P. Sfinţiei Sale mitropolitului Nicolae,
altoită pe trunchiul sănătos al şcolii mitropolitului Şaguna, produce astăzi în faţa
potrivnicilor legii de organizare bisericească, ca şi Academia Teologică dela
Oradea, cel mai bun certificat în favorul autonomiei bisericeşti. Şcoala este
pepiniera din care autoritatea bisericii îşi alege misionarii şi Păstorii. Şcoala nu
este un scop în sine, oricât de înaltă ar fi, ci un mijloc de promovare a idealurilor
sublime ale bisericii în care este încadrată. Şcoala teologică independentă, sau în
afară de biserică pare un non-sens. De aceea pentru Academiile Teologice ardelene
astăzi constitue o justificată mândrie faptul, că din cadrele profesorilor lor, biserica
şi-a ales episcopii — patru dupăolaltă — cari au împlinit criteriile optime de
selecţionare, nu numai pentru conştiinţa păstoriţilor lor, ci şi pentru conştiinţa şi
voinţa manifestată a întregului Congres Naţional-Bisericesc.
Speranţă, fiindcă cei doi nou aleşi la Cluj şi Oradia sunt consilierii intimi şi colaboratorii
devotaţi ai I. P. Sfinţiei Sale. Aleşi, crescuţi şi distinşi de I. P. Sfinţia Sa. Două
figuri de preoţi cari s’au ridicat din popor prin muncă şi merite, dove- dindu-şi
prin bogate însuşiri moştenite şi dobândite vrednicia de conducători duhovniceşti
ai poporului binecredincios.
Sfinţia Sa, părintele Nicolae Colan, este un suflet de elită încă de pe băncile liceului din
Braşov, arătat prin bunătatea sa de inimă şi prin zestrea sa intelectuală şi morală.
In continuarea studiilor teologice şi literare făcute în ţară şi desăvârşite în străinătate
urmează aceeaş conduită şi luptă cu acelaş elan la sporirea capitalului intelectual şi
a calităţilor sale morale, până ce I. P. Sfinţia Sa mitropolitul Nicolae îi
încredinţează catedra de studii neo-testamentare dela Academia „Andreiană* din
Sibiu. Aci se distinge multilateral, ca profesor, publicist, autor, conferenţiar,
predicator,
179
REVISTA TEOLOGICA
organizator şi sfetnic al tronului mitropolitan. Nicolae Colan ca profesor a fost totdeauna
învăluit de dragostea respectuoasa a învăţăceilor săi. Lecţiile sale rostite liber, uşor
şi limpede, erau prilejuri de înălţare şi reconfortare sufletească, fără a le lipsi
nicicând seriozitatea ştiinţifică şi forma estetică. Drept pentru care toţi elevii, în
misiunea lor de preoţi devotaţi bisericii, îi păstrează o frumoasă aminlire. Ca
publicist părintele N. Colan şi-a dovedit iscusinţa atât în redactarea în ireproşabile
condiţiuni occidentale a Revistei Teologice şi a Vieţii Vusiraîe, cât şi în numeroasele
studii, polemici şi articole risipite prin diferite ziare şi reviste, scrise icaie cu duhul
înţelepciunii şi parfumate cu graiuri din cazanii bătrâne şi din cronici străbune. Ca
autor a îmbogăţit literatura teologică prin comenfarul făcut epistolei Sf. Pavel câtre
Filimon, prin lucrările: Biblia şi intelectualii şi La lupta dreaptă (în contra sectelor),
precum şi prin traducerea operii marelui pedagog contimporan Fr. W. Foerster:
HrU stos şi viaţa omenească, în 2 volume. Nu mai puţine merite şi-a câştigat părintele
N. Colan ca bun predicator şi conferenţiar ascultat cu plăcere oriunde şi-a spus
cuvântul său calm, dar hotărît şi înir’aripaf. Ca spirit organizator, om de idei înalte
şi iniţiative frumoase, s’a manifestat în slujba de rector al Academiei Teologice şi
secretar general ai Asociaţiei clerului „A. Şaguna". în conducerea Academiei ca şi
în mersul Asociaţiei clerului s’a văzui gândul şi s’a putut pipăi la fiecare pas
urmele lucrului mânilor sale binecuvântate de Dumnezeu. Şi i a mai rămas vreme
să muncească şi ca sfetnic şi colaborator preţios ai tronului mitropolitan, luând
parte activă la toate lucrările de propăşire a corporatiunilor legitime ale bisericii.
Mereu senin la înfăţişare, bun cunoscător de oameni şi de probleme. S’a dovedit a
fi totdeauna un om de o bunătate cuceritoare, o fire cucernică, o adevărată faţă de
preot ardelean. împodobit cu decorul acestui colan de merite, în plin avânt tineresc,
părintele Nicolae Colan se ridică la treapta arhieriei, în vreme ce poporul
credincioşilor îi cântă cu însufleţire:
— Vrednic este
Sfinjia Sa părintele Nicolae Popoviciu s’a ridicat tot din rezervorul nesecat al energiilor
populare. Trecut prin şcolile dela Braşov şi Sibiu, prin Facultatea de teologie din
180
REVISTA TEOLOGICA
Cernăuţi şi prin Universităţile vestite ale Răsăritului ortodox şi ale Apusului catolic şi
protestant, printr’o voinţă tenace, printr’o viată severă şi printr’o muncă ordonată
şi-a agonisit o masivă ştiinţă teologică. Numit profesor la Academia Teo* logică din
Sibiu în scurtă vreme îşi câştigă o bună faimă de profesor, autor, misionar,
conferenţiar şi polemist. Ca profesor se relevă prin cursurile sale sistematice ţinute
studenţilor, iar ca autor se înşirue dintr’odată în rândul marilor teologi ai bisericii
noastre prin vastele cunoştinţe pe cari ni le descopere în cele două lucrări ale sale:
Epicleza Eu- haristica şi începuturile Nestorianismului. Ca preot misionar cutreeră
neodihnit satele şi oraşele arhiepiscopiei şi în cuvântări de ceasuri întregi hrăneşte
mulţimea poporului, flămândă de harul cuvântului biblic, nu numai cu lapte, ci cu
bucatele tari ale învăţăturilor documentate. Deodată vrăjeşte, hrăneşte, mângâie şi
satură. In conferinţe ca şi în activi- tatea-i publicistică, militează pentru un
creştinism practic, pentru un creştinism al dragostei şi al faptelor de îndurare
sufletească şi trupească, în care scop organizează pe lângă Oastea Domnului
aşezământul caritativ al Milei creştine. Ca polemist s’a dovedit nebiruit în
afîrmaţiunile sale, fiind solid înarmat cu argumentaţiile logicei şi ale ştiinţelor
teologice. Ca om s’a dovedit a fi un spirit ponderat şi o fire de călugăr benedictin.
In felul acesta a binemeritat, ca aşa de vreme să i se zică: Vrednic este — Ia treapta
arhieriei, fiind cel mai tinăr ierarh din Patriarhia română.
Cu aceste portrete şi cu astfel de zestre pleacă din Sibiu cei doi episcopi nou aleşi. Unul
intră într’un mediu universitar, al doilea într’unul confesional. Amândoi oamenii
vremii, amândoi teologi buni şi oameni cu viaţă curată. Amândoi mari patrioţi,
amândoi tineri apostoli ai Evangheliei şi misionari ai culturii creştine, plini de
vigoare fizică şi energie sufletească. Bunul Dumnezeu să ie ajute, ca în noile lor
cadre de lucru şi luptă şi în care întră în numele Lui, să poată înfăptui idealul, ca
fiecere să facă din episcopia lui o „biserică slăvită, neavând întinăciune sau
zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană" (Efes. 5, 27).
Intru mulţi şi fericiţi ani! Pr. ILARION V. FELEA
181
 CĂLUGĂRII SCIŢI
De Preotul VASILE GH. SiBIESCU

1. CINE SUNT CĂLUGĂRII SCIŢI?

Aşa numiţii călugări sciji apar cu un rol destul de însemnat în nesfârşitele controverse
cristologice, ce continuau încă şi în sec. VI, sub domnia împăratului filomonofizii,
Anastasie I (491—518) şi a împăraţilor Iustin I (518—527Ţ şi lustinian I (527—565),
cari provocaseră reactiunea calce* doniană contra monofiziţilor de toate nuanţele.1
Dealtfel se pare că delicatele probleme de doctrină se agitau, mai ales în lumea
monastică, deţinătoare, în mare măsură şi multă vreme, a culturii şi spiritualităţii
creştine. Origen, Nestorie şi monofiziţii de orice fel, au avut partizani mai ales
printre călugări. Aşa la Constantinopol partida nestorianizantă îşi avea prietenii
săi, pe călugării achimiţi/ susţinuţi pe ascuns dela Roma, unde raportau despre tot
ceeace se petrecea pe malurile Bosforului. Tendinţa acestora către diofizitismul
prea pronunţat al Iui Nestorie nu mulţumea cercul acelora cari se străduiau la
Consîantinopol să realizeze o înţelegere şi pacificare religioasă, fie prin nesocotirea
hotărîrilor sinodului al IV-lea dele Calcedon,1 2 3 4 fie printr’o sinteza între teologia
diofizită calcedoniană şi cea a SL Chirii de Alexandria (+ 444), care se bucura de
multă admiraţie printre monofiziţi.
Aşa era starea de spirit în capitala imperiului bizantin, când o ceată de călugări de
origine din Scythia Minor (Dobrogea) sosesc aci, în primele luni ale anului 519. *
Aceştia aduceau cu ei o formulă teologică pe care o mar-
1 A se vedea L. Duchesne. L'Eglise au VI-e siecle, Paris, 1925 şi Ch. Diehi: Jusifnien el la civllisaiion byzaniine au
Vl-e me siecle. Paris.
2 £Ϊκοιμήδαι= neadormiţi. Asupra lor L. Duchesne, o. c. 54-56.
3 Cum voiau monofiziţii pe cari îi satisfăcu întru câtva Enoticon-ui Împăratului Zenon (484).
4 A se vedea capitolul: Călugării sciţi la Consîantinopol.
182
REVISTA TEOLOGICA
furiseau: Ινα οής άγιας τριάδας πεπονθέναι cr«pxi=Unul din Sfânia. Treime a suferit în
trup. Călugării sciţi vroiau ca această formulă să obţină aprobarea Bisericii. Ea nu
era o inten- ţiune a lor, căci o găsim cu o altă redactare în epistola pe care patriarhul
Proclu al Constantinopoluiui o trimite armenienilor, contra iui Teodor de
Mupsuestia, la anul 445.1 Totuş formula aceasta amintea, prin asemănare de formă,
adaosul teopashitic la Sfinte Dumnezeule — 6 σταυροΟείς δι’ήμδς — al
patriarhului antiohian Petru Gnafeos sau Fulo, care fusese considerat eretic.2
Grupul călugărilor sciţi, veniţi la Constantinopol este destul de mare, iar zelul lor
neîntrerupt. Nu le putem şti numărul. Din scrisorile pe cari le-au adresat altora
precum şi din cele ce le-au fost adresate,3 desprindem numele câtorva mai
însemnaţi ca: loan Maxentiu, Leonţiu, loan, Mauriciu, Petre Diaconul, loan şi
Ahile.
loan Maxentiu* pare a fi un călugăr cult şi în curent cu problemele teologice ale vremii,
lucru ce ni-1 dovedesc scrierile, cari ne-au rămas dela el,5 unde face apologia
formulei călugărilor sciţi, susţinând că aceştia sunt sinceri şi definitiv ataşaţi de
hotărîrile sinodului dela Calcedon şi de Epistola dogmatică a papii Leon I. “ loan
Maxentiu apără formula scită pe fon aspru şi fără cruţarea persoanelor.
Leonţiu, al doilea călugăr scit cunoscut, era rudă cu generalul Vitalian, care avea multă
influenţă Ia curtea imperială/ In jurul Iui Leonţiu este încă discuţie. După unii, 1 2 3 4
5*7
1 δμολογοϋντες τον Θεόν λόγον, ϊνα τής τριαδος, σεσαρκωσ^αι cf. Ε. Schwartz: Acta
conciliorum oecum. IV, H Strasbourg 1914. Preta;?·, pag. VIL
2 Cf. Cyriltus Skylhopolis, Vita Sabac, cap. 32 şi 38, în Coielerius Ecclesiae graecae monuments, voi. III. Paris
1677—86, pag. 264 şi ■ 278, şi L. Duchesne: Histoire ancienne de l'Eglise tome III; V-e ed. Paris 1929, peg. 509.
3 A se vedea mai jos.
4 Chr. Fr. W. Welch, Enfwurf einer vollsiăndigen Hislorie der Kezereyen, Spaliungen und
Reltgionsstreiligkeifen, bisauf die zeiten der Reformation voi. VI pag. 298, zice că unii il identifică cu loan de
Antiohia, aljii cu un fosl abate de Poitiers, aljii cu loan de Skviopoiis.
5 P. G. Tom. 86l col. 73-158 şi E. Schwartz, op. cit. pag. 1—62.
* Către patriarhul llarion al Constantinopoluiui Ia an. 449, care condamna pe Eutihie şl stabili a învăţătura diofiztfă.
7 Generalul Vitalian era scit. Marceliu zice că era got, dar ştim că numele de scit şi got sunt identice în documentele

vremii, cum dealtfel şi scit şl hun —

183
REVISTA TEOLOGICA
el pare a ii Leonţiu de Bizanţ, teologul lui lustinian I, animat de filosofia Iui Âristotel şi
dela care avem un mare număr de tratate teologice,1 Astfel după Bardenhawer* 1 2
Leonţiu de Bizanţ ar fi originar din Scythia Minor, unde s’ar fi născut pela anul 485
şi de unde ar fi venit cu alţi călugări la Constantinopol, Neintrând în amănunte
asupra acestei chestiuni, deoarece am depăşi scopul lucrării de faţă, reţinem numai
că este posibil ca Leonţiu scitul să fie aceeaş persoană cu Leonţiu de Bizanţ, dacă
ţinem seamă şi de faptul că Sf, Chirii de Alexandria şi doctrina sa cristologică erau
în mare vază la călugării sciţi, lucru ce se observă şi în toate scrierile teologului lui
lustinian I, care dacă va fi fost călugăr scit, va fi continuat firul gândirii, în care
fusese format.3
Despre ceilalţi călugări sciţi, menţionaţi mai sus, precum şi despre toţi confraţii lor,
n’avem, după câte ştim, mărturii istorice demne de luat în seamă. Despre Ahile,
legaţii papei Hormizda, la Constantinopol,4 zic că era foarte rău. Petre Diaconul ar
fi compunătorul unei scrisori către Africani.3
ci. I. Zeiller: Les origines chretiennes dans Ies regions danubiennes, Paris, 1918, pag. 385; V. Pâr van, Contribui»
epigrafice la Istoria creştinismului daco-roman. Bucureşti 1911, pag. 177. Dealtfel, conform uzului vorbirii
vremii, scifi se numesc toti locuitorii din nordul Dunării, cf, idem pag. 166. Vitalian era foarie influent în
regiunea Dunării, Sub motiv religios el provoacă de două ori năvală asupra Conslantinopoiului in timpul
împăratului Anastasie. Numai dându-i gradul de magister militum şl făgăduind tinerea unui sinod la
Heracleea, care să reguleze chestiunile religioase, Împăratul putu să-l liniştească. Sinodul proecla! amâ- nându-
se mereu, Viiallan veni din nou asupra capitalei. După L. Duchesne, op. cit,, pag. 37 - 59.
1 Conira Monofiziţilor; Conira lui Sever de Anlfohia; Conira Nesîortenilor eîc. in P. G. tom. 86 1 şi S62.
2 Pairologle ed. Ill Freiburg în Br. 1910, pag. 472.
3 Asupra identificării lui L ontiu de Bizani a se vedea Fr, Loots, Leontius von Bizanz und die gleichnamlgen
Schriftsteller der griechlschen Kirche, 1 Tell: Das Leben und die polemischen Werke des Leontius von Byzanz,
Leipzig, 1887 ; la fel şi Grumel, ari. Leonce de Byzance, in Dictionnaire de Theologie cathoiique, par Vacani,
Mangeno! et E. Amann.
4 A se vedea mai jos: Suggesfia Germani et lohannis episcoporum, Felicls ei Dioscoris Diaconorum el BlandI
presbyteri ad Hormîzdnm papam, in Theil, Epistola® Romanorum ponîificum, Braunsbergae 1867, Ep, 76, 3,
pag. 872, din 29 Iunie 519, şi cea a lui Dioscor (rimfsă la 30 Mai 519 Theil, ibid. Nr. 75.
e Of. Welch, op, cil. pag. 298.
184
REVISTA TEOLOGICA
Asupra originii călugărilor despre care vorbim, Walch 1 nu se îndoeşte că ar fi din
Scythia Minor, căci după So- zomeu® în această provincie erau mulţi creştini.
Episcopii dela Torni sunt cunoscuţi în istorie. Biserica dela Scythia Minor avea
frecvente legături cu celelalte Biserici din Imperiul bizantin şi chiar cu Biserica
romană. ®
In ajutorul susţinerii că aceşti călugări erau din Scythia Minor ne vine şi informaţia, pe
care legaţii romani o dau papii Hormizda, că unul dintre călugării sciţi, Leontiu, era
rudă cu Vitalian,1 2 3 4 5 care am văzut că era scit de origină. Acesta i-a găzduit în casa
sa şi i-a sprijinit cu toată influenţa de care se bucura în capitala imperiului, ceeace
denotă că erau compatrioţii săi.
Un alt fapt determină şi mai precis şi definitiv origina scită a călugăritor despre care
tratăm: dependenţa lor canonică de provincia bisericească a Sciţiei mici şi de Pa-
ternus, episcopul de Torni.s
2. ACŢIUNEA CĂLUGĂRILOR SCIŢI LA CONST AN-
TINOPOL
A) SINODUL DELA HERACLEEA
Netăgăduit că nesfârşitele dispute teologice, în legătură cu cristologia calcedoniană şi
monofizită, vor fi in
1 Ibid. pag. 297.
2 Cartea VI, cap. 21 dupâ Welch ibid.
3 Cf. I. Zelller op. cit., care face o serioasă descriere a Bisericii scite şi a poziţiei sale in Biserica universală.
Episcopul Valenlinian de Torni este în legătură cu papa Vigil (557 - 555), care-i scrie in chestiunea celor Trei
capitole— Joffe, Pathast: Regesta Pontiflcum Romanorum, 924. J. Mîgne, P. L. tom. 69 col. 51. Mansi, S.
Conciilorum nova el amplissima colectio, Florenţa 1759 1798, voi. IX, col. 359.
4 ...qui dicii esse parentem magistri militum, in Thiel, op. cit. ep. 75.
5 ...isfi de sua provincia episcopos accusant inter quos est Patemus To- mitanae civitalis antlstites. Ibid. ep. 76, 3.
Pentru J. Zelller op. cit. pag. 383—384 nota 9 .episcopos de sua provincia, nu Înseamnă că in Scythia Minor
erau mai multe scaune episcopale. Poate că legalii romani nu erau in curent cu organizaţia bisericească din
Orient, ceeace se întâmplă adesea. Şliu de altfel că in Scyihta Minor era doar un singur scaun episcopal la
Torni. Cf. şi L. Duchesne op cil. pag. 57 noia 1. G. Kruger, art. Teopaschiien, in Realenciklopedie fiir
proiestaniische Theologie und Kirche, 19 Band, Leipzig 1907 pag. 659, nu esle sigur că aceşti călugări ar fi locuit
in Scythia Minor; poate că numai au trecut prin această provincie.
3
185
REVISTA TEOLOGICA
teresat în mare măsură şi pe monahii luminaţi din îndepărtata Scythia Minor. După
informaţiile pe care le avem, se pare că în timpul împăratului Anastasie I au avut
loc turburări religioase în această provincie.1 Nikifor Kalisf ne spune că deaceea
împăratul a convocat un sinod, care să pună capăt acestei siiuaţiuni.8
Despre acest sinod ne informează clar şi scrisoarea de convocare a împăratului, * unde se
spune: .. .quae de Scythiae partibus moţa sunt unde concilium fierunt convenire
perspeximus. Iar în scrisoarea prin care în vită şi pe papa Hormizda să ia parte,1 * * 4
împăratul Anastasie spune că, deoarece s’au produs unele îndoieli în ce priveşte
religiunea ortodoxă, a convocat un sinod la Heracleea, ca în bună înţelegere să se
stabilească adevărata credinţă, ca deacum să nu mai fie nici o îndoială sau
discordie.
Scrisoarea către Hormizda este din 28 Decemvrie 514 şi este primită la Roma în luna
Maiu 515,5 an în care trebuia să se ţină sinodul dela Heraclea. Papa Hormizda nu se
duse, dar trimise delegaţi în August 515. Sinodul însă nu s’a mai ţinut din cauză că
împăratul nu se mai temea de pericolul pe care-1 prezenta răscoala lui Vitalise, pe
care-I înfrânsese într’o luptă. Căci trebue să ne reamintim că şi sub presiunea lui
Vitalian împăratul Anaslasie promisese convocarea unui sinod.6 Neapărat că,
pretinzând convocarea unui sinod, Vitalian se făcea, astfel, ecoul compatrioţilor săi
sciţi, cari nu se puteau împăca cu politica imperială de a întări pe nesimţite
monofizitismul, şi de a submina autoritatea sinodului ecumenic dela Calcedon.
Din cele spuse vedem că nu*i vorba, în mod special, de călugării sciţi, ci despre starea de
spirit din Scyihia Minor, unde se apăra credinţa ortodoxă, stabilită în sinoadele
ecumenice, în contra politicei religioase filomonofizite a împăratului Anastasie.
Aşa dar se poate deduce, că monahii sciţi de cari ne ocupăm erau în fruntea
nemulţumi
1 După Walch op. cit. pag. 1045.
3 CL idem co). 299,
* Manei VIII col. 584.
4 ). Migne P. L, tom. 63 co). 375 C. D.
5 CI. Dachesne op, cit. pag. 38.
6 Idem pag. 37 59.
186
REVISTA TEOLOGICA
ţilor şi mărturiseau credinţa oficială ortodoxă, la care adă- ogau formula lor, că Unul din
Sf. Treime a suferit în trup.1
Din cauza acestei adăogiri, călugării sciţi se ceartă cu episcopul lor Paternus de Torni.* Ei
ajung să înăsprească relaţiunile între acesta şi generalul Vitalian, Ia cared acuzau
de nestorianism/ contra căruia credeau că ei luptă, patronând formula lor. Paternus
vine la Constantinopol şi se împacă cu Vitalian, prin intervenţia împăratului, la o
întrunire publică. Această împăcare trebuia să îndulcească desigur şi raporturile
dintre călugării sciţi şi superiorul lor ierarhic. Insă aceştia n'au vroit să se împace
cu Paternus, chiar Ia îndemnul împăratului, ne relatează legaţii romani şi au fugit
din oraş. — Nu ştim însă până unde să acordăm încredere acestor ştiri venite dela
legaţii romani, cari sunt foarte porniţi contra călugărilor sciţi. Paternus nu mai avea
nici un motiv de ură contra acestora, după împăcarea sa cu Vitalian, iar călugării,
pentru a nu pierde sprijinul lui Vitalian, protectorul îor şi bunăvoinţa împăratului
Iustin I, nu puteau să nu consimtă la împăcare. Episcopul lor rămâne în legătură cu
împăratul Iustin I şi cu nepotul acestuia Iustinian, moştenitorul tronului imperial,
este omul reacţiunii calcedoniene a acestora şi îşi păstrează scaunul episcopal, căci
îl vedem figurând pe lista celor 20 de episcopi, cari fac cunoscut papii Hormizda
urcarea lui Epifanie pe scaunul patriarhal din Constantinopol, în anul 520/
B) CĂLUGĂRII SCIŢI ÎN CAPITALA IMPERIULUI
Delegaţia călugărilor sciţi venise la Constantinopol în primele luni ale anului 519/ Şi,
dacă se înlăturase con-
1 Cf. Welch op. cit. coi. 1045.
2 Ibid. pag. 299. După Knecht, Die Rellgionspoliiik ■ Reisers justinians I Wurzburg 1896 pag. 75, nu se poaie şti
dacă formula teologică era în cauza certei.
8 Sugestlo, a legaţilor romani: Thiel op. cit. 76, 3.
1 Labbe - Concilia IV, 1525, după Zeiller op. cit. pag. 175. — P. L. tont. 65 voi. 483-483: Relatio synod!

Constanlinopoliianae de ordinatione Epjphanii. Aci găsim semnat: Paternus inisericordia Dei episcopus
prcvlnciae Scyihiee metropolitanus.
5 Informaflunile despre activitatea călugărilor sciţi in capitala imperiului, le deţinem, până acum, numai dela
legaţii romBni, ce ie erau ostili. A se vedea Scrisoarea lui Dloscor din 30 Mai 519 şi Sugeslfo a legaţilor romani
către papa Hormizda din 29 Iunie 519 în Thiei op. cil. Ep. 75 şi 76, deja cltaîe mei sus.
187
3*
REVISTA TEOLOGICA
flictul lui Paternus, prezenta lor în Capitală va fi neliniştit, desigur, pe călugării achimiţi,
despre cari am amintit, căci Sciţii luptau cu formula lor cristologică tocmai contra
tendinţelor nestorianizante, ce se încurajau îndeosebi printre aceştia. Totodată
Sciţii întâlnesc la Constantinopol şi o delegaţie romană, cu care ei nu pot cădea,
nici de cum, de acord.
Trebue să spunem că, între timp, soseşte pe malurile Bosforului o delegaţie romană,
plecaiă dela Roma Ia 25 Martie 519, în frunte cu un diacon Diascor, pentru a discuta
despre chestiunea înlăturării schismei acaciene1 şi despre alegerea pentru scaunul
vacant al Antiohiei.1 2 3 Achi- miţii îi pun în curent cu tot ceiace se petrecea în
capitală şi mai ales i-au informat despre sciţi şi despre formula lor, care era, după
ei, o reînviere a monofizitismului.
Legaţii romani devin foarte porniţi contra călugărilor sciţi — Harnack * îi numeşte chiar
„die nervose Legaten* — lucru ce se verifică aproape cu fiecare rând din scrisorile,
prin care ei informează pe papa Hormizda, de tot ceeace se petrece la
Constantinopol. După ei, călugării sciţi măresc furburările şi nesiguranţa ce existau
deja în Capitala imperiului bizantin. Intr’adevăr, re acţiunea ortodoxă a împăra-
tului Iustin I nu liniştise încă spiritele. Schisma acaciană împiedica raporturile
normale între Orient şi Occident. Biserica romană era atacată în mod public, căci se
zicea chiar în auzul legaţilor: Omnes qui sedi apostolicae com- municabani
nesforiani sunt.4
La acestea se mai adăoga şi acţiunea călugărilor sciţi, care erau, după legaţi, o piedică în
calea unirii bisericilor
1 Schisma acaciană s‘a provocat in anul 484, când impăratui Zenon a pu
blicat Enaliconul, prin care se şlirbia din autoritatea hotărârilor sinodului dela Calcedon, pentru a se atrage
monofiziţii. Acaciu, patriarhul Constantinopolului aprobă, după multă ezitare, acest act imperial, dar
episcopul roman nu voi şi rupse legăturile cu Orientul. Aceasta s'a numit schisma acaciană şi a durat până in
anul 519, când s’a Înlăturat prin înţelegerea dintre papa Hormizda, Iustin 1 şi lustinian,
3 La Antiohia fusese patriarh Sever, monofizit instalat şi susţinui de Împăratul Anastasie. Cu venirea lui Iustin I
şi cu reacţiunea sa. Sever a fost Înlăturai ca eretic şi acum trebuia să se aleagă un patriarh ortodox.
3 Lehrbuch der Dogmengeschichte voi. II, Tubingen 1931 pag. 404,

* Thiel op. elf. ep. 76.

183
REVISTA TEOLOGICA
şi o întârziau.1 Dealtfel, după cum îi descrie Dioscor, legatul roman, călugării sciţi nu
puteau fi altfel, căci ei lucrau ca trimişi ai diavolului, care-i urnise din Scythia
Minor, patria lor, spre a-i aduce la Constantinopol.* După relatările aceluiaş
Dioscor o discuţie aprigă s’ar fi ivit între sciţi şi un diacon Victor, care-i acuza de
monofizitism. Victor susţinea învăţătura cuprinsă în Epistola papei Leon către
patriarhul Flavian al Constantinopolului (449) şi în Epistola sinodală a Sf. Chirii de
Alexandria/ dar călugării sciţi voiau să adaoge la acestea şi „Unus de Sancta Trini-
tate passus est carne". Dacă Victor nu voia acest lucru, el rămânea pentru sciţi un
nestorian deabia deghizat/
Călugării sciţi l-au acuzat pe diaconul Victor de erezie. Atunci generalul Vitalian îl
chemă pe acesta Ia el. Nu se ştie, relatează legatul roman Dioscor, ce au vorbit
amândoi. Putem însă să bănuim că Vitalian va fi dat dreptate sciţilor, compatrioţii
săi, căci, contrar, Dioscor s’ar fi străduit să menţioneze rezultatul acestei convorbiri.
In descrierea acestei stări de lucruri noi n’avem decât relatările legaţilor romani, cari nu
ne pot da garanţia adevărului, ştiind ura ce nutriau contra călugărilor sciţi. Era,
desigur, foarte natural ca formula scită, ca orice lucru nou, să fi provocat ezitări şi
discuţii la Constantinopol, mai ales că putea fi bănuită de nuanţă monofizită, sau
cel puţin de teopashism. To tuş Sciţii nu sunt vinovaţi de toată atmosfera încărcată
din capitala imperiului bizantin în acea vreme, atmosferă care dăinuia, cu multă
vreme înainte de venirea lor aci. Faptul că ei întâmpinau greutăţi, denotă că n’au
apelat la forţa şi influenţa lui Vitalian ca să-şi impună formula lor. Ei voiau s’o
impună prin studiu şi convingere, ceeace şi fac, dupăcum vedem, provocând
discuţii publice. Intre timp călugării sciţi se adresează, prin scris şi 1 * 3
1 ....quorum Inquietude» non parvas mores genere vil unilatl ecclesiarum — Thiel op. cit. 'ep. 75,... assignati ab
omnibus nihil pacificum cogitare — idem,
* Ibid, ep, 76, 3. .
3 Aceasta însemna o încercare de împăciuire cu monofiziţii, cari şi ei îşi făceau un Uliu de glorie, susţinând că se

bazează pe învăţătura Sf. Chirii de Alexandria.

* Cf. E. Amann art. Hormizdas, în Dictîonnaire de Theologîe cathollgue col. 172.
189
REVISTA TEOLOGICĂ
legaţilor papali,1 pentru a le face cunoscută formula, pe care o patronau şi pentru a le cere
s’o adopte, deşi aceştia nici nu voiau să audă de ea, căci socotiau că n’ar fi putut să
se adaoge ceva la cele hotărâte la sinodul calcedonian şi în Epistola papei Leon I.
Scrisoarea Sciţilor este alcătuită de căpetenia lor, loan Maxenţiu şi este o
demonstra- ţiune, pe temeiul argumentelor patristice şi a celor din opera Sf. Chirii
Alexandrinul, în favoarea adăogirii formulei scite, găsită strict ortodoxă. Aşa dar,
călugării sciţi nu fac nici o adăogire contrară credinţii, ci, dimpotrivă, vor să
explice, cele ce deja s’au stabilit şi nu urmează, în această privinţă, decât pilda Sf.
Părinţi. Şi aci loan Maxenţiu, pomeneşte în special pe Sf. Chirii de Alexandria.1 2 3
După Maxenţiu nimic nu loveşte şi nici nu se introduce în hotărârile sinodului
calcedonian, ci numai se apără hotărârile acestuia cu cele ce au spus Sf. Părinţi.
Legaţii romani înţeleg însă rău şi, cu o intransigenţă neîntemeiată nu convin ca să aprobe
formula teologică scită. Dar refuzul lor nu face pe Sciţi să cedeze, căci ei sunt ferm
convinşi de ortodoxia formulei lor. loan Maxenţiu mărturiseşte clar că, prin ceeace
susţin, călugării sciţi cred ferm în ceeace cred şi legaţii romani, căci se poate prea
bine să se zică: Unul din Sf. Treime a suferit în trup, deoarece Cuvântul lui
Dumnezeu, Unul din Sf. Treime, s’a întrupat în pântecele Sf. Fecioare Maria, care,
pe drept, este Născătoare de Dumnezeu. Numai în această situaţie de întrupat,
Unul din Sf. Treime a putut suferi şi nu în raportul Său cu celelalte persoane ale Sf.
Treimi.
Mărturisirea aceasta apăra pe Călugării Sciţi de acu- zaţiunea de a fi monofiziţi, sau
teopashiţi.* La un rezultat satisfăcător nu se ajunse însă la Constantinopol, în acest
1 Epistola ad apos'.oîîcam legalionem P. G. 86 col. 75 şi următoarele.

* Q_uod si omnis adjeciio verborum calholicae fidei noxia ereditar, cur Beatus Cyrîltas ad destruendam Nestorii
impism interpreiationem sancti symboli in concilio ephesino !am multas sanctorum Patrum sententies
proferens, nullum reprehensianis dlgmun recipere argumentam creditam. în Epistola ad apostoiicam
legationem P. G. S6l col. 77 B.
3 In scrisoarea lor legalii papal! afirmă chiar că formula scită este euti- chtană şi .sufficere debel Eccleslae, quod per

sexa ginta annos ab Eutyches usque modo sustinuit*. Thiel op. cif. ep. 76,
190
REVISTA TEOLOGICA
limp de fricţiuni cu legaţii romani, când atât oficialitatea civilă cât şi cea bisericească par
a o avea, după putinele şi unilateralele intormaţii ce avem, un rol mai puţin im-
portant de cât ne-am fi aşteptat. Vom vedea însă că intransigenta sciţilor va trezi
interes şi va atrage simpatia şi adeziunea cercurilor oficiale şi responsabile în Stat.
3. CĂLUGĂRII SCIŢI LA ROMA
Văzând că nu se pot înţelege nici decum cu legaţii romani, cari îi denunţau peste tot şi
mai ales la papa Hormizda, ca eretici, călugării sciţi se gândiră să ia drumul Romei.
Este într’adevăr de mirat, cum pot să facă ei acest drum la Roma, deoarece schisma
acaciană împiedeca dela anul 484, orice legături între Orient şi Occident. Netăgă-
duit că rigorile acestei schisme nu vor fi întrerupt complect legăturile ce existau
între Scythia Minor precum şi toate provinciile dunărene şi lumea romană.1 Mai
mult, la Con- stantinopol erau începute tratative între legaţii romani şi cercurile
imperiale şi bisericeşti pentru înlăturarea schismei — cari tratative ajunseră la bun
sfârşit. 1 2
Despre îndreptarea Sciţilor spre Roma ne informează mai întâi legaţii romani. 3 4 5
Delegaţiunea lor se compunea din patru persoane, şi anume: loan, Leontiu, Ahile şi
Mauriciu. *
Legaţii romani dela Constantinopol sunt înştiinţaţi de papa Hormizda despre sosirea
acestora pe malurile Tibrului.’
1 Cf. V, Pârvan, op. cil., pag. 178. L. Duchesne, op. ci!., pag. 134, zice că Sciţia mică era o provincie greco-romană.
Ca atare după ei s'ar explica aceste legături.
2 Schisma acaciană se termină prin Înţelegerea din anul 519 dintre legaţii romani şi Împăratul Iustin şi ajutorul
său, viitorul împărat Iustini an Îşi patriarhul Consîantinopolulul Epifanie.
1 Epistolele deja citate din Thiel, op. cit,, pag. 75 şl 76. Dioscor zice: Romam festinanf sperantes eliquanta capitula a
beatitudine vestra confirmare... adică: Unus de Trinitate Cruclfixus. Thiel, op. cit., ep. 75.
4 După lustinian, scrisoarea către Hormizda din 29 Iunie 519 Thlei, op. cit. ep. 78. Dar in scrisoarea călugărilor
Sciţi către Africani în P, L. lom, 65, coL 442. Ahile şi Mauriciu nu suni menţionaţi, ci se menţionează Petru şi
loan. Bănuim că lustinian n’a ştiut exact nici numele şi nici numărul delegaţilor sciţi ia Roma.
5 Scrisoarea către legaţi, din Decemvrie 519, trimisă prinir’un oarecare Eulogiu ; în Thiel, op. cit., ep. 103.
191
REVISTA TEOLOGICA
In aceeaş scrisoare papa informează pe legaţii săi că însuşi Iusiinian i-a scris despre
călugării sciţi, despre cari ştia dealtfel şi din scrisoarea amănunţită trimisă dela
Constan- tinopol la 29 Iunie 519. Această scrisoare a legaţilor romani îi socoteşte pe
sciţi deja plecaţi la Roma,1 ceeace nu reiese din scrisoarea legatului roman Dioscor,
din 30 Maiu 519. Reiese deci că sciţii pleacă la Roma în intervalul dintre 30 Maiu şi
29 Iunie 519. Aci ei stau 14 luni,1 2 3 * 5 până prin luna August, anul 520, când se
reîntorc la Constantinopol.
Acest timp de 14 luni, cât au stat călugării sciţi la Roma, se împarte între amânările lui
Hormizda şi exasperarea lor. Intr’adevăr, papa temporiza, nu lua o hotărîre
favorabilă de teama legaţilor săi, cari îi atrăseseră atenţiunea că nu trebue să se mai
adaoge nimic la cele ho- tărîte în sinoadele ecumenice şi în epistola dogmatică a
papei Leon. Să be direct şi pe faţă defavorabil sciţilor, iarăş nu putea, de teama de a
nu se compromite la Curtea bizantină,2 unde aceştia aveau puternici susţinători, ca
Vitalian. şi mai apoi Iustinian, după cum vom vedea.
Dealtfel Knecht, interpretând scrisorile lui Hormizda către împăratul Iustin I şi
patriarhul Epifanie, găseşte că el nu era cu totul contra formulei scite, a cărei
neoriodoxie nu consta în conţinutul ei, ci în faptul că nu se mai găsea în hotărîrile
dogmatice anterioare. Aşa că tergiversarea papei era în fond o aprobare tacită.
loan Maxentiu nici nu poate să creadă că Hormizda este contra formulei scite de bună
voie, ci sub presiunea legaţilor săi, mai ales a Iui Dioscor. Intre timp însă, după
cum ne relatează acest călugăr scit, Hormizda caută să se scuture de uneltirile lui
Dioscor.1 Căci odată când erau de faţă mulţi bărbaţi, papa a rugat pe şeful armatei
să comunice împăratului, că dacă Dioscor (care era încă la Constantinopol) nu
mărturiseşte că Hristos Fiul lui Dumnezeu a pătimit în trup, să fie aruncat în mare.
* Atunci cum ar fi
1 Ad beatltudinem vestrem concurreruni, speranles subrepere ei per iiileras. vesirae saedis suas inienliones
confirmare Thlel. ep. 76.
* Cf. loan Maxenllu, Responsie. P. G. 861 col. 100 A.
3 Cf. Knechl, op. cil., pag. 84.
* ...qai eîiam ui se n pravilele proprii legali purificare! P. G. 86 l coi 100 A.-
5 ...Muliis idonefs virls praesentibus, Roman virum gloriosissimum megislrura.

militam deprecatus est, quatenus sua verba piissimo imperatorl insinuare! qune
1 92
REVISTA TEOLOGICA
putut scrie epistola către episcopul African Possessor,1 aşa: de defavorabilă sciţilor, se
întreabă loan Maxentiu?
Faptul acesta nedumereşte pe Maxentiu şi-l face să se îndoiască asupra provenienţii
acestei scrisori,2 mai ales că cuprindea multe acuzaţii fără temeiu, contra călugărilor
sciţi» iar în acele „sacerdotale cuvinte zicea Maxentiu, nu există nici-o scântee de
adevăr şi judecată serioasă.3 Intr’a- devăr, în scrisoarea către Possessor, Hormizda
se arată foarte chinuit şi preocupat de călugării sciţi. Aceştia sunt, după el, răi şi
urăsc Biserica, aruncă sămânţa diavolească în popor. El declară că încercase să-i
liniştească prin sfaturi cu blândeţe şi apoi şi cu autoritate, dar fotul a fost în zadar.4
La aceste grave acuzaţii Maxentiu răspunde apărând pe confraţii săi şi spunând că aceştia
nu vor să se separe de comuniunea catolică.5 Insfârşit, după mult timp de tergi-
versare, în care Hormizda stă sub presiunea legaţilor săi de a nu aproba formula
scită, el scrie împăratului Iustin 1 şi patriarhului Epifanie, la 25 Martie, anul 521, 6
prin urmare, după plecarea călugărilor sciţi. Papa crede că formula acestora pare a
atribui proprietăţile personale ale ipostazei a doua a sfintei Treimi, adică a Fiului,
esenţei însăş a Tatălui, ceeace ar fi teopashism. Dar, mai presus de
fuerii hujusmodl: nisi Christum Filium Del pro nobis passus est in carne urnim esse ex sancta et jndfvidua Trinitate
fuerit Confessus Dloscorus, pelaga demer- gatur. Ibid. col. 100 B.
1 Despre Possessor a se vedea mai jos.
2 ... quonlam fertur ab inimicis ubique epistola, quasi a Romano episcopo· destinata, in qua multa inanlter contra
Scytharum monachos digesta reperluntur P. G. 86’ col. 95 B.
3 ...ambigo entm quomodo illae sacerdotales litierae, approbandae slnt, quae nullo luce radiant verilatis, nec
aliquatn in se doctrlnae continent rationem. Ibid. Această scrisoare a iul loan Maxentiu este socotită foarte
jignitoare pentru un papă. Deaceea un Istoric catolic, E. Amann, op. cit., col. 174 nu se retine să o numească
.long pamphlet' şi .impertinente reponse*.
4 ...docţi crimina serere, obtrectattonum venena componere, integrum Ec- clesiae corpus odisse, seditlone
sfruere, invidiam con cita re, et pro obedienlla (quae In coenobiis principatum regularis oblinet disciplinae)
obstinatîonem per- tinacls amare superbiae. Non lllos polulmus monilis, non mansuefudine, non aucr toritale
com prim ere. Ibidem col. 92 C, (reprodus de Maxentiu din scrisoarea lui Hormizda către Possessor),
5 ut nunquam per Dei gratlam a Calhoiica comunione discesserunt P.
G. 861 col. 103 D.
8 Thiel op. cil. ep. 136 şi 141,

193
REVISTA TEOLOGICA
orice, nu trebue adăogit nimic la hotărârile sinodului Cal- cedonian şi la Epistola papei
Leon. Acesta era, dealtfel, punctul de vedere al legaţilor săi dela Constanfinopol,
pe care papa-I respectă.
Să revenim la cele întâmplate călugărilor Sciţi, în timpul şederii lor pe malurile Tibrului.
Am spus că amânările Iui Hormizda îi exasperau. Acesta le răspundea, în-
totdeauna, că aşteaptă, mai întâiu, pe legaţii săi dela Con- stantinopo! şi apoi le va
da răspuns.1 Aceasta nu bucura de loc pe încercaţii călugări, căci cunoscuseră deja
sentimentele prea ostile ale trimişilor papei faţă de ei şi de formula lor.
Nu li se da nici un răspuns, dar nici nu erau lăsaţi liberi ca să plece dela Roma, unde erau
ţinuţi ca într’o guasi-închisoare.2 loan Maxentiu ne relatează că necăjiţii săi confraţi
erau chiar chinuiţi, desigur pe nedrept, căci nu se dedau la tulburări, ci din contră,
doreau linişte. Ei nu băgau zizanie în Biserică, ceeace pe nedrept şi mincinos
susţinea papa Hormizda, de care se miră că poate să mintă.3
Dar, suferinţele călugărilor sciţi atrăseseră atenţiunea publicului din Roma asupra
chestiunii lor. Poporul i-a găsit nevinovaţi,4 la fel şi persoane importante din
oficialitatea romană. Sciţii se adresaseră şi senatorilor romani.3 Unul dintre aceştia,
Fausîus, se interesează de ei la un oare care presbyier Trifolius,® care-i răspunde că
formula scită: Unus de Trinitate Crucifixus — demască originia sa ariană şi convine
tuturor ereziilor. Sciţii ar trebui, după el, să spună care dintre cele trei persoane ale
Sfintei Treimi este passi-
1 Thiel op. cit. ερ. 112, 116, 125, 5·8 eic.
* Â se vedea, mai jos, corespondenta lut lusiinian eu papa Hormizda, precum şi „Responsio' a lui Maxentiu, citat
mai sus, P. G. 861 cot. 103 D.
* O mira e! furiosorum caecitas et a veritate alienatarum mentium crlmi- nosa falaciai Neque enim fas el tarn
aperte posse mentiri Romanum episcopum, Ibid. co!. 104 B.
4 P. G. So1 coj, 104 şi 105 A. O.
3 Bene cerium est omnibus Roinae degeniibus qnod ipsl monachi de his quae circa se acia suni, iamen memoroto

episcopo (Hormizda) quam etiam se- naloribus, nec non universse Ecciesiae seri pits contestata sunt, Ibid. col.
104 C.
* A se vedea: Trifoii presbyterî epistola ad beatum Faustum senatorem contra lohanem Scyfhum monachum P.
L. Tom. 63 col. 533 5'8.
194
REVISTA TEOLOGICA
bilis. Dacă se zice: „Unus de Trinitate passus esi carne" atunci, scrie Trifolius, caro
mansit impassibilis, şi suferă numai divinitatea. Scrisoarea lui Trifolius ne arată că,
deşi poporul simpatiza cu călugării Sciţi, clerul le făcea opoziţie, aşa încât aceştia
nu pot să găsească dreptate la slujitorii altarului. Acest lucru îi mânie, iar ecoul
acestei mânii se face loan Maxentiu. După el,1 sciţii veniseră la Roma numai pentru
formula lor, lucru ştiut de toată lumea din oraş şi chiar de toţi credincioşii din
Italia. învăţătura lor este ortodoxă şi cine n’o mărturiseşte „non est dubium quod
Nestorianae perfidae tenebris excaecatus". Şi Hormizda este nestorian, dacă n’o
mărturiseşte. Dealtfel el a mărturisii-o, în fond, căci a fost în comuniune cu
călugării sciţi timp de 14 luni, cât aceştia au stat la Roma şi le-a şi scris, recu-
noscând formula lor,1 2 3 4 ceeace n’ar fi făcut dacă învăţătura acestora era, cu
adevărat eretică. Acum se miră Maxentiu * că papa ajunge să se contrazică,
deoarece altă dată era cu sentimente favorabile sciţilor.
Reîntoarcerea legatului său Dioscor, neînduplecatul duşman al călugărilor sciţi, trebue
să fi încurcat mult pe papa Hormizda, pornindu-l cu atâta ură, contra acestora.1
Dioscor încercă acum o lovitură fatală contra sciţilor. Fiind nestorian, zice
Maxentiu5 6 şi pentru a nu fi dat pe faţă, ca eretic şi a i se arăta păcatele sale, el
convinse pe Hormizda ^8 alunge pe Călugării sciţi din Roma,® ceeace se şi în-
tâmplă, spre marea indignare a poporului, care îi iubea şi care a făcut cunoscută
întregei Biserici expulzarea lor, cu
1 P. G. 86' col. 99 C.
2 ... nunquam etenim Scylharum monachos (quos non simpiici sermone, sed eifam scriptls Christum Fflium Dei,
Unum ex Trinitate noveral conflleri) per quafordecim pene menses, quamdlu eos Ibi detjnuit, slbl comunicare
permisset, si, nt haeretici voiunt, hanc praedicationem Calhollcae fidel contrariem judfcaret. ibid. col. 100 A.
3 Cine nu mărturiseşte Învăţătura Sciţilor Introduce a patra persoană In Si. Treime. ,Sed ebsit ut ex qualibet parte
Catholicae profession! Romanus epi- s-opus contradicai* — Ibidem.
4 ... a memorato Dtoscora postea, depravaius contra suam Ipsius senten- tte:n haec scripsisse credendus est. P. G.
86l coi. 100 B.
3 Ibid. col. 95 D.
6 Volens ei (lui Dioscor) prnestere beneftclum, ne in publico ab eisdem monachis argueretur haereitcus missis
detensortbus, cum Ingenito violenţiaeos urbe Roma subito exire compulit. Ibidem col. 104 C.
195
REVISTA TEOLOGICA
violenţa.1 Sciţii au fost alungaţi tocmai după ce trecuseră prin atâtea pericole, pe un drum
aşa de chinuitor şi lung până la Roma, unde înfruntaseră atâtea necazuri, ca apoi să
se reîntoarcă „vacuos et sine ullo effectuV
Expunând cele întâmplate cu călugării sciţi la Roma, ne-am folosit mai mult de relatările
lui loan Maxentiu, care, într’adevar, este foarte pornit contra lui Hormizda şi a lui
Dioscor. Dar, dacă tonul este, câteodată, foarte ridicat, denotând pe omul indignat,
găsim totuşi în spusele sale mult adevăr. El ia, în a sa „Responsio", parte cu parte
din scrisoarea lui Hormizda către Possessor, pe care o critică cu multă preciziune,
arătând o serioasă informaţie.
Oricum ar fi, loan Maxenţiu ne ajută să ne facem o ideîe despre atmosfera de nesiguranţă
dela Roma, la începutul sec. VI, precum şi despre oscilaţiile unui papă roman, care
nu este stăpân pe sine şi, ezitând, produce tur- burări în Biserică.
4. LEGĂTURILE CĂLUGĂRILOR SCIŢI CU AFRICANII
Pe când erau năcăjiţi şi amânaţi mereu la Roma călugării sciţi intrară în legătură şi cu
reprezentanţi de ai 8i~ * 2
' . ..fecil ul eorum violenla expulsio universae Ecclesiae innolesceret' Ibid, col. 104 D.
2 P. G. 861 col. 95. Baronius crede că sci|li au fugit singuri şi pe ascuns din Roma, unde erau reţinuţi de papa
Hormizda şi cu această ocazie au afişat şi 12 analematlsme, cari cuprind învăţătura lor şt cari ni se păstrează.
Ele sunt Irecute sub numele lui loan Maxentiu şi sunt intitulate: Contra nesforianos capitula P. G. 86' col. 85-88.
Annaies ecclesiastic! Editio princeps Romae 1588 ad- anum 520 cap. 20. Afirmaţia Iul Baroniu, că sciţii au fugit
singuri din Roma pare mai mult o încercare tardiva de a Înlătura vina unut papă roman. Călugării, nu aveau
nici un Interes să fugă inatnie de a ii se da un răspuns şi o satisfacţie in chestiunea lor. Aşa dar se pot menţine
ca verosimile atestările lui loan Ma- xerilu, care se justiffcă şi prin aceea că papa Hormizda, văzând că monahii-
sci(i interesează şi atrag poporul şi chiar pe conducătorii acestuia, se temea de tulburări şi complicaţii ce Par fi
fost defavorabile şi atunci aleargă la un aci de autoritate. Dealtfel din ţoale documentele ce le-am văzul in
această chestiune, reiese limpede că prezenta călugărilor scijl la Roma nelinişlea fără încetare pe papă. A se
vedee mai ales scrisoarea lui Hormizda căire Possessor, citată mai sus..
In privinţa anatematismelor de care vorbeşte Baroniu noi n’avem nici un indiciu sigur că ele ar fi fost afişate de sciţi
când au fost alungaţi din Roma- Se poate ca ei să le fi compus mai dinainte, ca armă de apărare şi acum, in--
dârjiti, să ie afişeze.
196
REVISTA TEOLOGICA
.sericii africane, sperând a-i câştiga pentru cauza lor. Câţiva africani, printre cari se
numărau învăţatul episcop Fulgentiu de Ruspe şi diaconul Fulgentiu Ferrandus
din Cartagina erau exilaţi în Sardinia de către regele Vandalilor Trasa- mund.1
Apropierea de Italia le-a permis mai uşor legături cu călugării sciţi, cari se găsiau atunci
Ia Roma. începutul acestor legături îl face scrisoarea sciţilor adresată exilaţilor din
Sardinia.1 2 3 Călugării sciţi spun africanilor exilaţi că au găsit necesar să le
comunice şi lor ceeace cred şi susţin ei cu privire la întruparea lui Dumnezeu. Ei nu
cred că africanii s’ar deosebi în vre-un punct de credinţă. Cea mai mare bucurie a
lor este ca şi africanii să mărturisească dogmele ortodoxe. Ii roagă pe aceştia din
urmă să examineze expunerea doctrinală pe care le-o trimite, ca apoi, uniţi în
credinţa Sfinţilor Părinţi să mulţumească Domnului.
Urmează chestiunea formulei scite a cărei susţinere pe temeiu patristic se bazează de
preferinţă pe Sf. Chirii de Alexandria, anatematisma XII, pe care o citează textual şi
anatematisma III, care priveşte diviziunea substanţelor, după unirea naturilor
divină şi umană în persoana lui I$us Hristos.1 Citează apoi şi expresiunea Sf.
Chirii: l^os φύσ[ς X0o βεοολόγου ^σαρκωμένη (jn latineşte) din scrisoarea acestuia
către Şuc- cesus4 şi o consideră ortodoxă şi ca neavând nimic contrar sinodului
calcedonian.5
Scrisoarea sciţilor va aduce adeziunea africanilor Ia
1 După L. Duchesne, op. cit., pag. 61—6?.
2 Scrisoarea este întitulată: Domlnis Sanctlssimis et cum omni veneratione nomlnandfs, Datfano, Forfunato,
Albano, Orontlo (diacono in nota din P. L.) Boetha, Fulgentfo, Januario et caeieris episcopis et in Christl
confessio decoratis exigui Petrus diaconus, Ioannes, Leontius, alius loannes et caeteri fratres in causa fidei -
Romam direcţi, ep. XVI, la Fulgentiu de Ruspe P. L. tom. 65, col. 442—451. De remarcat în această adresă
atributul exigui, care pare a fi întrebuinţai cu preferinţă de scifi. Aşa face şl loan Maxenjiu în scrisoarea sa către
legaţi, iar Dio- nisie, renumitul călugăr originar din Scylhia Minor, este cunoscut sub numele de Dionisie
Exîgnul.
3 P. L. tom. 65 col. 442 C.
4 P. C. tom. 77, unde se găseşte corespondenta Sf. Chirii.
5 In cap. VI al scrisorii P. L. tom. 65, col. 447 sq. se vorbeşte de grafie şi păcat contra Iul Faust de Rtez, despre
care vom vorbi mai jos. 1
197
REVISTA TEOLOGICA
formula lor. Fulgentiu de Ruspe le răspunde,1 stăruind asupra, faptului că Hristos, ca
Dumnezeu, este unul din Sf. Treime,, la care, prin întrupare, s’a adăogat partea
omenească, care a suferit. *
Aceasta nu înseamnă a aplica suferinţa la S. Treime, cum se învinuia formula scită.
Hristos a suferit în trup şi în „eodem homine fuit impossibilis divinitas sua“.
Şi Fulgentiu Ferrandus, menţionatul diacon cartaginez, adoptă şi apără în mod şiiinţific
formula călugărilor sciţi. Astfel el zice: Unus de Trinitate Filius dei Christus Jesus,
qui est una persona trîbus personis passus est secundum carnem.2
Citam încă din rândul africanilor pe Facundus Her- mianus, veşnicul apărător al celor
trei capitole, care adoptă şi apără, ca ortodoxă, doctrina despre Unul din Sf. Treime,
prin care se poate susţine maternitatea divină a Sfintei Fecioare. *
Pe bună dreptate se poate zice, că africanii au un aport considerabil în lămurirea
formulei scite şî în menţinerea prestigiului călugărilor sciţi.
Dacă africanii, despre cari am vorbit, sunt favorabili călugărilor sciţi, vom întâlni unul,
cu totul ostil. Acesta este episcopul Possessor, care tocmai se găsea la Con-
stantinopot, când sciţii îşi căutau dreptatea acolo.
Aprig antimonofizit, Possessor suspecta formula scită de monofizitism. La
Constantinopol el întră în discuţii cu monahii sciţi şi-i combate cu argumente din
opera Faust de Riez, semipelagian şi duşman al acestora. Lucru! acesta îi face lui
Possessor un nume rău printre sciţi. loan Ma* xenţiu* îi declară scrierile lui eretice,
căci, deşi spune că se bazează pe ceeace a scris Ilarie de Pictaviu, Prosper de
Aquitania şi fericitul Augustin, el scrie cu totul altceva decât aceştia şi nu
mărturiseşte că Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu, răstignit în trup pentru
mântuirea lumii, este unul din Sf. Treime.a
1 Ep. 17, 18-71 in P. L. tom. 65.
1 După L. Duchesne op. cil., pag. 62.
* Pru defensione Trium Cspiluiorum P. G., tom. 67.
* Ad. ep. Hormlsdae responsto P. G. Ş61 col. 106 c.
5 Ibid. col. 106 D. şi col. 107 A.
198
REVISTA TEOLOGICA
In scrisoarea sa către papa Hormizda, Possessor descrie, tendenţios, starea de spirit dela
Constantinopo! unde el sta, de nevoe, fiind exilat.1 In această informaţie desigur că
el vizează pe călugării sciţi, contra cărora va fl făcut şi propagandă, căci aceştia se
îndârjesc contra lui, lucru ce se vede din „Responsio" a lui loan Maxentiu. Acesta
demască pe Possessor, care era admirator al Iui Faust de Riez, semipelagian,* ce nu
mărturisea pe Hristos Fiul lui Dumnezeu, ca Unul din nedespărţita Sf. Treime şi
era şi adversarul celor ce mărturiseau această credinţă (adică monahii sciţi).1 2 3 Dacă
Possessor nu adoptă formula scită, era socotit nestorian, aprins de focul ereziei şi
nu de cel al credinţii, inducând lumea în eroare cu învăţăturile sale.4 5 *
Amic şi informator al papei Hormizda3 având posibilitatea să cunoască, în deaproape, pe
legaţii acestuia la Constantinopol şi aderent al unei teologii, ce nu putea admite
formula Sciţilor, Possessor deveni duşman neîmpăcat al acelora şi fu, continuu,
acuzat de erezie.
5. ÎMPĂRATUL 1USTINIAN I ŞI CĂLUGĂRII SCIŢI
împăratul Iusfinian ocupă un loc de frunte în istoria călugărilor sciţi.8 Dorind unitatea
religioasă a imperiului său, el găsea că unirea între partizanii celor două tendinţe :
cea nestorianizantă şi cea monofizitizantă, s’ar putea face printr'o interpretare a
hotărârilor sinodului dela Cal- cedon în sensul Sf. Chirii de Alexandria,7 adică
stăruind mai mult asupra unirii celor două firi în persoana Mântuitorului.
1 El spună papei: arbitror vesiram beatiludinem non laiere quantis in con- stanlinopolitana urbe Ecclezla insidlis
— Thiel op. cit. ep. Il5 din 18 Iulie 52*\
2 P. G. lom. 86* col. 112 B.
3 Ibid. col. 96 D.
4 ...suspirat namque idem Possessor non fidel (u! iste dîcH) ied (ut veri- lalîs decel) haereiica calore succensus...
qui non Deo, sed erori dedita cordo fidelium aemulatfone contrlstaî, ibid.
5 A se vedea si scrisoarea lui Hormizda către Possessor P. L. lom. 63,
col. 490—491 — despre care am vorbii mai sus.
8 A se vedea in această privinţă şl A. Jugle ari. Monofisism in Diclionnaire de Theotogie catholique, par Vacani,

Mangeno! ei Amann.
T Cf. Loofs op. cit. pag. 74.

199
REVISTA TEOLOGICA
Şi formula scită oferea posibilitatea unei asemenea încercări. Neuitând şi
nesacrificând teologia Sf. Chirii, ba, dincontră, dându-i mare cinste, lustinian
se gândia că va putea menţine, cu adăogirea formulei scite, valoarea hotărârilor
sinodului calcedonian cu privire la unirea celor două firi în persoana
Domnului nostru Isus Hristos.1
După ştirile, ce avem, cu privire Ia atitudinea lui lustinian faţă de călugării sciţi, şi
care sunt din scrisori şi edicte imperiale, se pare că acesta a fost, la început,
dacă nu ostil, în fot cazul nu tocmai prietin al călugărilor, ce veniseră din
provincia dunăreană. Astfel în scrisoarea sa către papa Hormizda, din 29 Iunie
519* în chestiunea sciţii or cari trimiseră legaţi Ia Roma, lustinian scrie papei,
că a auzit că „quosdam nomine monachos" s’au dus Ia el şi menţionează şi
numele lor.1 2 3
Aceştia vor să producă turburare în Biserică, deoarece formula lor nu există nici în
hotărârile celor patru sinoade ecumenice şi nici în Epistola papei Leon I, ci e
ceva nou.4 lată dar că lustinian este, până acum, de acord cu punctul de vedere
roman, în privinţa formulei scite. Dar în scurt timp el îşi va schimba atitudinea
şi va deveni mai favorabil cauzei scite, lucru ce se şi observă în scrisoarea sa
din Iulie 519,5 unde el ia parte călugărilor sciţi. Aci lustinian spune papei că şi
Vitalian i-a scris, prinfr’un oarecare Paulian. Lucrul acesta era, desigur, de
aşteptat, căci puternicul general scit nu-şi putea uita niciodată compatrioţii.
Putem bănui chiar că Vitalian a contribuit, în mare măsură, la schimbarea
atifudinei lui lustinian faţă de călugării sciţi, intr'adevăr, acesta din urmă
intervine şi cere, prin scrisoarea menţionată mai sus, ca să se facă dreptate
„celerrimo* acestor călugări şi să fie lăsaţi să plece dela Roma.
Aceste două scrisori ale Iui lustinian care diferă profund, ne lasă nejustificafă bănuiala
că s’ar putea ca prima % să fie un fals roman, deoarece conţinutul ei exprimă, aşa
de clar, doctrina romană pe care o patrona papa Hormizda,
1 Cf, A. Harnak op. cit. pag. 416.
2 Thlei op. cil. cp. 78.
3 CeeBce am spus mai sus, când am descris pe legalii sciţi Ia Roma.
* .. Vaniioquia ipsorum festinnnlium novitates Thiel op. cil. ep. 78.
s Thiei op. cit ep. 89 şi P. L. tom. 65 col. 476.

1200
REVISTA TEOLOGICA
precum şi ura contra călugărilor sciţi, consideraţi ca tulburători ai ordinei din
Biserică. Numai astfel s ar putea înlătura contrazicerea dintre aceste două
scrisori, rămânând la cea de a doua, din Iulie 519, ca sigură a iui Iustinian şi
care exprimă, în parte, atitudinea sa până la urmă în chestiunea scită.
Neprimind nici un răspuns dela papă, Iustinian îi scrie din nou la 15 Octombrie 519/
rugându-1 să hotărască ceeace trebue primit şi ceeace nu trebue primit în ce
priveşte credinţa, căci „quidam asserunt Christum Filium Dei Dominum
nostrum, pro nostra salute carne crucifixum, unum de Trinitate debere
praedicare". Iustinian înclina, din ce în ce mai mult, către doctrina scită.
în luna Decemvrie, anul 519/ papa Hormizda scrie legaţilor săi dela Constantinopol,
printr’un oarecare Eulogiu, că însuş Iustinian i-a scris despre călugării sciţi.
Acesta din urmă continuă a scrie papei Ia 9 Iulie 520/ şi la 31 August, aceîaş an/
discutând formula scită, pe care o adoptă, mărturisind că Isus Hristos, născut
din Fecioara Maria, este „Unus in Trinitate cum Patre Spirituque sancto", sau
mai simplu: Unus ex Trinitate. In sprijinul acestei credinţe citează şi pe Fer.
Augustin, doctorul Bisericii romane, căci doar scria papei şi prin aceasta putea
sâ-1 atragă mai uşor.
In scrisoarea din 9 Septemvrie 520/ găsim pe Iustinian definitiv atras la doctrina
cristologică a sciţilor. N’a mai aşteptat răspunsul lui Hormizda, pe care doar de
formă îl ceruse, căci el era aşa de puternic şi în cele bisericeşti, încât papa nu
putea să spere prea multă atenţiune din parfe-i. Deacum înainte cristologia
scită va fi şi a lui lu- stinian. Şi când nu vom mai şti nimic despre sciţi, din
lipsă de informaţiuni, vom vedea pe Iustinian, impunând formula scită, prin
edicte de ale sale.
* TKiel op. cit. ep. 99.
2 Thiel op. cit. ep. 103, ... de personis Scyiiiarum monachorum justinianus vir iUusirls nobis scrips».'
3 Ibid. ep. 120.
* Ibid. ep. 127. :
3 ...majestas ejus personam in Trinitate ei ex Triniiale non inffdeliter ^credimus (dicere) ep. 139.
201
4
REVISTA TEOLOGICA
întorşi de la Roma călugării sciţi par a frece pe planul al doilea al evenimentelor ce se
vor fi desfăşurat în jurul cauzei lor, care isbutise, dacă nu la Roma, cel puţin —
şi cu mai mult folos — în cercurile imperiale. La Constanţi* nopol, după
plecarea răutăcioşilor delegaţi romani, sciţii n’au alţi duşmani decât pe aceiaş
achimiţi, pe cari îi vor reduce la tăcere numai forţa şi influenţa lui Vitalian şi în
deosebi cea a lui lustinian.
După publicarea faimoasei „Responsio" a lui loan Maxenliu, de care ne-am ocupat
mai sus, nu se mai găsesc, după câte ştim, urmele unei acţiuni în care călugării
sciţi să fie direct angajaţi. Poatecă moartea lui Vitalian, în Iulie 520, precum şi
peripeţiile prin care trecuseră Ia Roma, le va fi luat din curajul de altădată.
Nu trebue însă să uităm faptul că puternicul lustinian îşi însuşeşte formula şi
doctrina lor cristologică. Rămânând oarecum în umbră stindardul sciţilor fu
luat, din motive teologice şi politice de lustinian, iscusitul tovarăş la domnie aL
împăratului Iustin I. Prin formula scită el speră să atragă mai uşor pe
Severiani.1
Dela anul 521 până la anul 527 nu avem ştiri despre sciţi şi nici despre formula lor
crestologică. Aceasta lipsă de informaţii se explică prin aceea, că chestiunea lor
revine acum numai în Orient ca o chestiune a sa proprie. După răspunsul lui
Hormizda, în Martie 521, prin care nu se aproba formula scită, pentru motivul
că nu trebue adăugat nimic la cele deja stabilite — aceasta era teza legaţilor —
Occidentalii nu mal aveau motive de a se mai interesa de formula scită, pe care
o socoteau înlăturată prin scrisoarea hofărîlă a papei.
lustinian ajunge împărat în anul 527. In edictul său din acest an,® care fu ca un fel de
proclamaţie către popor, . noul împărat menţionează în treacăt, doctrina călugărilor
sciţi \ când zice : σβφκωθέντος tcO ένίς τμαοος θεοΟ λίγου... Tocmai acum când era singur şi
complect stăpânitor al imperiului, lustinian putea să întărească printr’un act cu
autoritate imperială, ceeace susţinuse încă din anul 520. 1 2
1 Cf. Victor Tonncnsl», Chronicon. P. L. lom 6£, tsd an. 529. La fel şf Kroger art. cit. col. 662.
2 Codex I. 1, 5. Ediţia Pani Kroger, Berlin 1*77.
202
REVISTA TEOLOGICA
La conferinţa din 532—533, în care lustinian vrea să împace ortodocşi cu monofiziţii
severiani, se face aluzie la formula ce fusese altădată a călugărilor sciţi. Astfel
monofiziţii zic că ortodocşii mărturisesc, că „dominum passum carne vel unum
eum esse de sanda Trinitate*, dar aceştia afirmă că aceasta este dreapta
credinţă/
Dacă în edictul din anul 527 formula scită nu este exprimată clar şi precis, în cei din
15 Martie 533, lustinian o sancţionează ca obligatorie pentru ceice mărturisesc
credinţa ortodoxă. In acest edict formula călugărilor sciţi este pusă în acord cu
întreaga învăţătură trinitară şi cristologică. Sf. Treime rămâne Sf. Treime chiar
dacă Unul din Ea s’a întrupat şi a suferit în trup, dar nu în esenţa sa divină.
Intre timp, călugării achimiţi trimiseră delegaţi la Roma, ca să raporteze despre felul
cum se purcede în Orient, în chestiunile religioase. * 2 Dar acolo nu mai era
papă Hormizda, ci loan al IMea, care va purceda faţă de formula scită, după
placul lui lustinian.
Auzind de delegaţia achimită aceasta trimite şi el la Roma pe Ipafie de Efes şi
Demetrius de Filipi, ca să protesteze contra achimitilor şi ca să ceară, în acelaş
timp, papei loan 11 să recunoască învăţătura, că Unul din Sf. Treime a suferit
în trup. Această învăţătură se poate opune lui Nestorie, crede împăratul. Papa
trebuia să-i comunice părerea sa.3 4
O scrisoare, cu acelaş conţinut, era adresată de împărat şi Patriarhului Epifanie ai
Constantinopoluiui/
Delegaţia lui lustinian isbuti să convingă pe loan 11 să adopte învăţătura şi formula
cristologică a călugărilor
’ Codex I, I, 6 (De sancta Trinitate I, 1) şi Mansi VIII coi. 975—977.
2 Cf. Liberates, Braevlerum cap. 20 P. L. tom 68. Col. 1036 C. Liberata» spune cS achlmi|ll negau cS Sf. Fecioară

Maria este Născătoare de Dumnezeu că Hristos este Unul dfn Sf. Treime, ceeace tocmai legiferează
lustinian. A se vedea şi Liber Ponliflcaiis. ed. L. Duchesne, voi. I. Paris, 1*92 pag. 285.
8 Codex, 1,1 8; Mansi VIII, col. 795—796. A se vedea şi E, Amann ari. Jean II in Dici. de Theoiogie catholique.

Despre scrisoarea lui lustinian in această chestiune vorbeşte şi papa loan II, în scrisoarea sa către senatorii
şi bărba|ii sieşi ai Romei, cf. E. Schwartz op. cit. coL 206.
4 Din 26 Martie 533 Codex i, I, 6.
4·
203
REVISTA TEOLOGICA
sciţi şi să excomunice pe călugării achimiţi,1 pe care papa îi considera ca un fel de
nestorieni.3
6. 1NCHEERE
Idealul unionist al lui lustinian se realiză măcar în chestiunea scită, când şi
Occidentul, aşa de îndârjit in timpul lui Hormizda, recunoştea formula că Unul
din Sf. Treime a suferit in trup.
Impusă de împărat Ia tot imperiul doctrina aceasta va triumfa definitiv la Sinodul al
V-lea ecumenic, care va ana- tematiza pe oricine nu va recunoaşte şi mărturisi τ'ον
εσταυρωμένα; σαρκί Κύριον Ίησοΰν Χρίστον είναι, θεόν αληθινόν καί κύριον τής δοξής καί
ένα τής άγιας τριάδος.3
Sinodul trulan (692) va condamna învăţătura teopashită. Dar această condamnare nu
atinge formula scită, ci adaosul lui Petru Gnafeos, la Sfinte Dumnezeule, care
afirmă că Dumnezeu a suferit în însăş esenţa sa divină. In formula scită se
înţelege însă că Unul din Sf, Treime, Domnul nostru Isus Hristos, întrupându-
se a suferit numai în trup, iar această suferinţă s’a răsfrânt şi asupra persoanei
Sale, în virtutea comunicării idiomelor. Deci Isus Hristos nu este passibilîs
decât în condiţiunea sa de întrupat şi nu în concretul naturii sale divine. Acesta
este sensul formulei scite, care nu poate fi acuzată de teopashism, * ceeace n’a
făcut nici papa Hormizda, care n’a adoptat-o numai din motivul că părea o
inovaţie faţă de cele deja stabilite, în ce priveşte cristologia.
Bănuiţi mereu de monofizitism, călugării sciţi se apărau mai ales prin pana
confratelui lor loan Maxentiu, care declară că există două naturi, după unirea
cuvântului cu trupul: ex quibus et in quibus subsistit una el singularis Christi
persona." Străine apoi foarte mult asupra alipirii
1 Cf. Scrisoarea răspuns a papei loan II către împăratul lustinian din 24 Mariie an. 534. jaffe op. cit. 884.
Codex I, 1, 8. P. L. 68 col. 17-20 Mansi VIII coi- 979. E. Schwartz op. cit. col. 206. De ea menţionează şi
Procopiu de Ce- sareea în Dc beilo Gothico, cartea I. cap. 3, pag. 17. Ediţia de Bonn.
2 Cf, Liberatus op. cit. col. 1036 C.
* Mansi IX, cot. 384. Facundus de Hermiana op, cit. P. L. tom. 67, col. 56; B. spune că sinodul dtn anul 553, al V-
lea ecumenic, a confirmat că Unui din Sf. Treime a suferit în irup.
4 Watch, op. cit,, pag. 352—3 consideră disputa teopashită mai mult o logomahie.
5 Libellus contra Acephaios P. Ο. 861, col. 113 A.
204
REVISTA TEOLOGICA
confraţilor săi de hotărîrile sinodului calcedonian şi de teologia Sf. Chirii de Alexandria.
Prin aceasta, călugării sciţi par a influenta mult în orientarea politicii religioase a lui
Iustinian I, în sensul apropierii monofitilor, prin teologia Sf. Chirii de
Alexandria şi păstrarea hotărârilor sinodului dela Calcedon. Lucrul acesta este
baza politicei religioase a împăratului Iustinian I şi este o cinste pentru aceşti
călugări din îndepărtata Scythia Minor, că au însemnat ceva în timpul aprigelor
lupte dintre monofiziţi şi ortodocşi, a căror apropiere o urmărea politica
bisericească imperială.
Nu putem şti unde s’au format aceşti luminaţi călugări, originari din Scythia Minor,
Dobrogea noastră. Neapărat că ei vor fi cutreerat toate centrele culturale
creştine ale vremii, mai ales că provincia lor era în frecvente legături cu restul
imperiului. Vor fi învăţat multe şi la Constantinopol, în jurul palatului
imperial, care devenise un fel de cenaclu literar, unde se discutau cele mai
subtile probleme teologice. Aici vor fi luat contact şi cu filosofia aristotelică, pe
care o cultiva, acum, Leontiu de Bizanţ, teologul curţii lui Iustinian. Iar dacă
Leontiu scitul s’ar identifica cu Leontiu de Bizanf, primul scolastic, cum l-a
caracterizat A. Harnack,1 ar creşte, nemăsurat, prestigiul provinciei noastre dela
mare.
încercând sa schiţăm istoria Călugărilor Sciţi şi a formulei lor teologice, am văzut
marele răsunei ce a avut acţiunea lor în Biserică. Formula lor interesează
cercurile bisericeşti ale vremii; ierarhi şi teologi cu vază se preocupă de ea şi o
recunosc ca ortodoxă, iar împăratul Iustinian, aprobând-o şi impunând-o cu
puterea sa imperială, crede că găseşte în ea un prilej de apropiere a
monofiziţilor. Tot odată el are cea mai fericită ocazie de înjosire a papalităţii:
Hormizda nu aprobă formula scită, dar Iustinian o aprobă şi isbuteşte ca să facă
şi pe papa loan II s’o recunoască drept ortodoxă, punându-I astfel în
contradicţie
cu un papă precedent. preoiuî VASILE OH. SIBIESCU 1 2
1 Op. cit. pag. 404.
2 Şi lotuşi romano-catolicii susţin Identitatea absolută da vederi a papilor.
205
 INTRODUCERE IN TEOLOGIA
DIALECTICA
De IOSIF E. NAGHIU

Protestantismul s’a născut ca o tendinţă de eliberare a spiritului uman de sub tutela

dogmatică a Romei, dar avea în sine şi un germene de „anarhie". îndată ce a
ajuns independent, a proclamat tradiţia ca inutilă, a înscris în istorie critica
biblică şi a proclamat relativitatea dogmei. In critica ei a mers însă atât de
departe, încât nu mai avea nici un criteriu şi nici o carte „autentică" pe care să-şi
bazeze doctrina. Curentul libera! al teologiei protestante, născut din avântul spre
libertatea gândirii, a început să falimenteze. Dupăce au distrus totul, trebuia să-
şi construiască ceva; şi marii pontifi ai erudiţiei teologice, au început atunci
opera constructivă. Pentru ei biserică era mintea lor, iar canoane erau propriile
lor trăiri religioase şi propriile preocupări ştiinţifice. Fiindcă trăirile religioase
ale unui protestant oare care diferă de ale altuia — şi exegeza foarte personală a
creştinismului diferă mult. Al doilea factor care contribue la diversificarea
cugetării teologice protestante e varietatea preocupărilor şi a teoreticianilor în
jurul cărora se grupează.
Teologia protestantă continporană are următoarele patru directive mai importante: 1.
critică liberală, 2. neokantian* ritschliană 3. psihologică, 4. a istoriei religiilor sau
a ştiinţei religiei.
1. Curentul critic liberal stă sub influenţa lui Schleier- macher. Principala
preocupare i-o formează critica biblică. In general insă, admite concepţia
humanistă idealistă a religiei, cu excepţia revelaţiei şi a dogmei cristologice. Re-
velaţia o sacrifică pentru puterea de pătrundere a raţiunei umane. Crede că
raţiunea e superioară descoperirii. Chiar dacă vreunul face concesia de-a admite
revelaţia, o trece prin filiera raţiunii sale. In Hristos vede întruparea raţiunii
206
REVISTA TEOLOGICA
pure (nu a celei divine), iar Sf. Duh îl considera ca o forţă spirituală.
2. Curentul neokantian-ritschilian (numit aşa după fondatorul Iui, Albercht
Ritschl) pleacă dela fiiosofia kantiană, împreună cu filosoful dela Konisberg,
constată că raţiunea umană nu poate ajunge la cunoaşterea lumii
transcedentale, pe care însă, raţiunea sa o postulează ca logic necesară. Lumea
transcedentală nu e nici imaginabilă, căci imaginând-o îi atribuim proprietăţi
din lumea fenomenală. Singurul element cu ajutorul căruia putem ajunge la
acest transcendent e credinţa, care se obiectivează în faptele morale. Chiar
creştinismul îl face dependent de morală.
3. Curentul psihologist e reprezentat mai ales prin Rudolf Otto şi Friderich
Heiler. Preocuparea principală o tormează cunoaşterea psihologiei religioase.
Pleacă dela ideia de Dumnezeu, pe care o consideră ca înăscută. Prin contem-
plarea Divinităţii se poate ajunge la o mistică unire cu ea. E cea mai mistică
dintre toate directivele protestante. îşi are originea în clasicul misticism al lui
Bohme. E combătut acest curent de celelalte nuanţe de protestanţi, cu următorul
argument: omul şi Dumnezeu sunt două entităţi ontologice absolut dinstincte.
Mistica prin faptul că vrea să rupă această barieră şi să facă pe om să se înalţe la
Dumnezeu şi pe Dumnezeu să se coboare la om, neglijează, după critici, că
absolutul nu poale colabora cu relativul.
4. Curentul istoriei religiilor sau al ştiinţei religiei, are ca punct central concepţia
istorică (precum adineori aveam concepţia psihologică). Istoria e marea
creatoare de valori, in aceste valori, omul trăeşte comunitatea cu Dumnezeu. Şi
curentul acesta admite misticismul, dar în proporţii mult mai reduse.
In general, în teologia protestantă contimporană se înregistrează o criză. După
părerea aproape unanimă a teologilor protestanţi, această criza se datoreşte
reflecţiei pe plan religios, a principalelor curente ale gândirii filosofice şi
ştiinţifice contimporane şi faptului, că teologii voind să fie la acelaş nivel cu
mentalitatea contimporană, au încercat să lase larg deschise geamurile doctrinei
lor, spre a intra „spiritul vremii". Aceste curente sunt — 1.
207
REVISTA TEOLOGICA
raţionalismul cartezian (pe care unii urmaşi în ieologie l-au formulat în identitatea —
suflet-raţiune), 2. imanentismul (părerea că lumea e condusă de cauze
imanente, nu trans- cedenie, 3. humanismul sau mai bine zis
antropocentrismul,
4. empirismul ştiinţelor naturale, 5. relativismul istoric (părerea că istoria e
determinată numai de cauze imanente ei şi aproape exclusiv de cauze
materiale).
Problema crizei din teologia protestantă preocupă în primul rând pe teologii
protestanţi. Dupăce o constată şi îi găsesc originea, încearcă şi soluţionarea ei.
Printre încercările de soluţionare e şi teologia dialectă. Intemeetorul acestui
curent e Karl Barth.
Karl Barth s’a născut la 1886 în Basel. A studiat la celebrele facultăţi de teologie
protestantă din Berna, Berlin, Tîibingen şi Marburg. După terminarea studiilor
universitare, In 4909 fu numit pastor-supleant în „Roma Calvinis- inului"
(Geneva). După 2 ani, ajunge pastor al comunităţii din Safenwil. Operele
publicate în acest period îl fac celebru. In 1921 ajunge profesor onorar la
Gottingen, iar mai târziu profesor ordinar la Facultatea Teologică a Universi-
tăţii din Miinsterberg şi apoi al celei din Bonn. Azi nu mai e cetăţean german. A
fost expatriat de noul regim din Germania. Noul regim cerea fiecărui funcţionar
de stat, să depună următorul jurământ — „Jur să fiu credincios şi ascultător faţă
de Fiihrerul imperiului şi el poporului german, de a observa legile şi de a-mi
împlini conştiincios datoria profesională. Aşa sa-mi ajute Dumnezeu". — Karl
Berih a adăugat după cuvântul „să fiu ascultător" ■— freza — „in măsura în
care voiu putea lua răspunderea, în calitatea mea de creştin evanghelic". —
Imediat a fosi destituit şi în locul lui s’a numit I. W. S. Schmidt. Consiliul
profesoral n’a aprobat numirea. Studenţii au protestat refuzând să audieze pel.
W. S. Schmidt. A protestatşi Secretariatul European aî Federaţiei bisericilor.
Asociaţia confesională a bisericii evanghelice germane n’a protestat. Era de
părerea ca jurământul prin faptul că are în text cuvântul „Dumnezeu" —
exclude orce opoziţie faţă de creştinism.
Pe Barth încă ί-au apărat câteva reviste (Refor mierie Kirchenzeitung, Die junge
Kirche, eic.) dar eu fost condamnate. Ei însuşi a scris rectorului Universităţii
din Bonn,
208
REVISTA TEOLOGICA
că dacă biserica are încredere în textul jurământului e dispus să-I semneze. Până azi
nu s a revenit încă. In prezent Karl Barth e cetăţean elveţian.
După scurta schiţare a vieţii, să încercăm a face o privire generală şi asupra operelor
Iui. Ca pastor, publică în 1917, împreună cu Thurneysen, un volum de predici
— ■ „Suchet Gott, so werdet ihr leben". — In 1919 publică: o operă exegetico-
doctrinară — „Der Romerbrief*. — In această operă studiază şi gândirea
dialectică a Apostolului Pavel (în afară de comentarea Epistolei către Romani).
Aceasta e una dintre operele de căpetenie ale lui Barth. In 1925 publică — „Das
Wort Gottes und die Theologie" şi „Die Auferstehung der Toten", iar în
colaborare cu Thurneysen volumul de predici întitulat — „Komm, Schopfer
Geist". — In 1927 apare primul volum al Dogmaticei sale (până azi au apărut 3)
întitulat — „Die Lehre von Wort Gottes. Prolegomena zur Christlichen
Dogmatik".
Ideile lui Barth au creial un adevărat curent teologic. Despre sistemul Iui s’a scris o
întreagă literatură. Sistemul Iui a fost adoptat de o mulţime de personalităţi.
Principalii „barthişti" sunt Eduard Thurneysen, Emil Brunner şi Frie- derich G
ogar ten.
Eduard Thurneysen s’a născut tot în 1886 şi tot Ia Basel. Ca şi Barth, după terminarea
studiilor universitare e numit pastor. Spre deosebire de Barth însă n’a fost
chemat la universitate. El e „practician" al teologiei dialectice (e pastor Ia
Munster). A scris despre Dostojewski şi despre Ch. Blumhardt. Opera
principală, cu care a urcat „Gradus ad Parnassum" e „Das Wort Gottes und die
Kirche".
A treia personalitate importantă a teologiei dialectice e Emil Brunner. S’a născut Ia
1889, în Winterthur. A fost mai întâi profesor secundar în Anglia, apoi pastor în
Ob- sfalden. In 1922 ajunge privat docent îa Zurich, iar din 1924, e titularul
catedrei de teologie sistematică şi practică dela aceeaşi Universitate. Dintre
operele mai importante cităm: Das Simbolische der Religiosen Erkenntnis 1914,
Erlebnis, Erkenntnis und Glaube 1921, Die Grenzen der Hilmânită- 1922, Die
Mystik und das Wort, Philosophic und Offen- barung 1925, Reformation und
Romantik 1925, Religîons- philosophie Evanghelischer Theologie, 1926.
209
REVISTA TEOLOGICA
Ca al patrulea stâlp al teologiei dialectice citez pe Friederich Gogarten. S'a născut la
Dortmund, în 1887. Ca to|i ceilalţi, după terminarea studiilor universitare
ajunge pastor. Păstoreşte la Bremen, Stelzendorf şi Dondorf. In 1927 e numit
docent la catedra de teologie sistematică a Universităţii din Jena (iar azi e
profesor titular la aceeaş Universitate).
Dintre operele mai importante amintesc: Die Religiose Entscheidung 1924, Von
Glauben und Offenbarung 1923, Ulusionen 1926, Ich glaube an den
Dreieinigen Gott 1926, Teologische Tradition und Theologische Arbeit 1927,
etc. A tradus în limba germană (însoţind şi cu comentarii) opera — „De servo
arbitrio" — alui Luther.
Periodicul teologiei dialectice e „Zwischen den Zeiten". Apare din 1912. Are printre
colaboratori, în afară de Karl Barth, pe Georg Merz, Chr. Kaiser, Rudolf
Bultmann, Heinrich Barth, etc.
II
Vom încerca să schiţăm în linii mari, problemele esenţiale ale teologiei dialectice
precum şi raporturile ei cu protestantismul în sânul căruia s’a născut (cu
protestantismul ortodox în special de nuanţă calvină) şi vom încerca apoi să
judecăm unele teze şi din punct de vedere ortodox.
Teologia dialectică, încearcă să alcătuiască un „sistem teologic" asemănător
sistemelor filosofice. Autorii teologiei dialectice (ca şi ai multor „sisteme
filosofice") sunt tot germani, deci obişnuiţi să gândească în sistem. Cum însă
sistemul teologiei dialectice vrea să fie ştiinţific, prima întrebare logic necesară
e următoarea: care e obiectul teologiei ? E necesar să-şi pună această întrebare,
fiindcă obiectul şi delimitarea lui sunt absolut necesare pentru construcţia
sistemului. Răspunsul la această primă întrebare e negativ. Obiectul teologiei
nu se poate delimita, aşa cum delimităm obiectul unei ştiinţe pozitive. Nu e
ceva stabil şi cognoscibil (în sensul kantian), ci e ceva mobil, ceva în devenire, 1
ce se descoperă rând pe rând, dar niciodată în mod definitiv. Obiectul teologiei
ar fi revelaţia divină, dar nu revelaţia în sine ca act istoric, ci cu totul altceva.
1Thurneysen — Das Wort Gotfes und die Kirche, pag. 212.
210
REVISTA TEOLOGICA
Faptul că prin revelaţie se dovedeşte că Dumnezeu nu -e absolutul „pătruns de sine
însuşi*, ci se descopere oamenilor. Fără această descoperire n'ar exista teologia
(şi natural nici religia). Descoperirea în forma cea mai completă o găsim în
Biblie. După Barth, Biblia nu conţine numai cuvântul lui Dumnezeu, ci în ea
însuşi Dumnezeu e care vorbeşte omenirii. Plecând dela această premisă, se
exclude critica biblică. Însuşi barthianismul s’a născut din tendinţa de a elimina
importanţa prea mare pe care o atribuiau protestanţii factorului uman în religie
şi de-a restabili teo- craţia religioasă. Ca să satisfacă această dorinţă, face deo-
sebire între faptul istoric şi cel metaistoric, între Isus cel răstignit şi Isus cel
revelat. Pe Isus îl plasează deasupra istoriei şi nu în istorie. Această teorie
interesantă e în contradicţie cu dogma crîstologică.
în afară de Sf. Scriptură, teologia mai are doi componenţi: Biserica şi credinţa. In
această analiză a obiectului teologiei pune credinţa la urmă, dar îi dă cea mai
mare importanţă. Teologia o bazează pe revelaţie, iar la revelaţie nu se poate
ajunge decât prin credinţă- Ştiinţa teologică o împarte în 4 discipline — 1.
Exegeza, bazată In primul rând pe interpretarea filologică şi cât mai literară a
textului. Prin această regulă barthianismul pare a se contrazice. El s’a născut din
interpretări subtile şi cere interpretări literare. 2. Critica biblică o supune ideii că
Scriptura e revelată. Nu-i acordă libertate multă, fiindcă a abuzat înainte de
libertate, ciuntind Biblia şi formulând, atâtea şi atâtea teorii negative despre ea.
3. Dogmatica al cărei obiect e explicarea revelaţiei. Spre a ajunge la explicare,
dogmatistul trebue să ţină seamă de părerile spiritelor mari din trecutul
creştinismului. Această indicaţie pentru teologia sistematică înseamnă că
protestantismul începe să se convingă de faptul, ca interpretarea individualistă,
cu tendinţă de originalitate, poate fi interesantă, dar nu e admisibilă şi nu e nici
logic să fie metodă teologică.
4 . Omileiica e cea mai importantă disciplină a teologiei practice. Ea studiază felul cum
trebue să vorbească un predicator, ce anume să spună şi mai ales ce izvoare să
utilizeze. Dupăcum am văzut din biografii, toţi fondatorii teologiei dialectice au
fost un timp oarecare şi pastori. In
211
REVISTA TEOLOGICA
acest timp s’au convins de importanţa predicei. Peste tot în protestantism predica e
foarte apreciată şi nu fără dreptate. Ea e şi elementul esenţial al misionarismului.
Misionarismul îi consideră calea prin care Sf. Duh pregăteşte în inimile
oamenilor sălaşul harului.
Privită din punct de vedere eshatologie, teologia dialectică marchează un progres faţă
de celelalte doctrine protestante. E un progres însuşi faptul că se poate vorbi
despre o eshatologie în cadrul protestantismului. Pe când alte doctrine
protestante considerau eshatologia ca o mitologia cu valoare istorică pentru
epocele trecute, teologia dialectică o consideră o trăsătură caracteristică
permanentă creştinismului, căci în mod logic ne puiem pune întrebarea. — Dacă
revelaţia decurge din absolut, nu cumva duce spre absolut? Credinciosul îşi
ajunge scopul în lumea aceasta, sau numai în transcedent? Teologia dialectică,
spre deosebire. de alte doctrine protestante, constată că chiar şi prin revelaţie
perspectiva Absolutului n’a ajuns încă transparentă. Susţine că orice cunoaştere
teologică e indirectă. Ne îndrumă numai spre ceva deosebit de gândirea umană
şi eshatologie, căci depinde de speranţă şi de credinţă.
încadrată în evoluţia spiritului, teologia dialectică e influenţată de filosoiia dialectică
alui Hegel. In filosofia hegeliană, dialectica e metoda prin care raţiunea umană
ajunge să domnească peste realitatea iraţională. Tehnica metodei dialectice,
constă în a armoniza contrariile. Faţă de un fapt dat — teza — avem contrarul
antiteza — şi din unirea lor rezultă sinteza. De exemplu avem teza: existenţă, şi
antiteza: inexistenţă. Nu se exclud, ci formează ai treilea termen, sinteza, care e
noţiunea de — devenire. Pe această metodă se bazează materialismul istoric
aluiMarx.. Metoda dialectică a ieologiei e tot o influenţă hegeliană. Ea constă
însă în prevederea faptului că revelaţia nu e un adevăr demonstrabil, căci baza ei
e tot în ea însăşi. Logosul Iui Dumnezeu despre el însuşi, e ceva cu totul diferit
de raţiunea umană şi chiar contrazice legile acestea. Omul vorbeşte despre
subiectul acestei revelaţii, dar o judecă cu iotul după alte elemente. Vorbind în
spirit kan-tian, omul — care trăeşte în lumea fenomenală — vorbeşte în limbaj
fenomenal şi pe baza lucrurilor din lumea fenomenale, despre lumea nume
212
REVISTA TEOLOGICA
nală. Omul prin aceste opintiri ale intelegenţei lui nu ajunge sa cunoascâ
transcedentul. II cunoaşte numai cu ajutorul dialogului dintre el şi Dumnezeu.
Acest dialog e obiectivarea revelaţiei. (De aci şi numirea de teologie dialectice).
Ca să arătăm în spirit hegelian felul cum concepe Barth procesul dialectic al
religiei putem scrie — teza — Dumnezeu, antiteza — om, sinteza —
revelaţia=reIigie=ieologie. Intre termenii procesului dialectic, coboară prea jos
pe om. II identifică cu păcatul. Măreşte pedepsele pe cari Ie dă Dumnezeu
oamenilor şi nu relevă sentimentul nobil el omului. Nu relevă nici pe Maica
Domnului. Faptul că Dumnezeu s’a încărnat şi cere ca şi omul să se
îndumnezeească, contrazice această teorie barthiană. Teologia dialectică dispre-
ţueşte cu totul pe om şi scoate în relief numai un Dumnezeu despot şi crud.
Stabilind acest raport se poate foarte uşor ajunge la concluzia că creştinismul e
religia fricei, ceeace e cu totul strein creştinismului (care e religia iubirii).
Neadmiţănd posibilitatea ascensiunei omului spre Dumnezeu, nu admite nici sf.
taine. Crede că ele înseamnă a pune pe acelaş plan divinul cu umanul, a stabili
continuitate acolo unde Divinitatea a stabilit discrepanţa peste care nu se poate
trece.
Nu admite prezenţa mistică alui Hristos în Sf. Taine. Numai prin Sf. Duh se poate
ajunge la mântuire. Doctrina despre a treia persoană dumnezeească, a
reprezentanţilor teologiei dialectice, privită din punct de vedere ortodox, apare
heterodoxă. In capitolul despre Sf. Treime din „Dogma tica" iui Karl Barth,
spune principiar că admite crezul trinitar al Catechismului de Heidelberg, al
mărturisirii de credinţă alui Helvet şi a „Instituţiilor lui Calvin" (în toate aceste
„crezuri" protestante se admite teza ortodoxă despre Sf. Treime).
In alte capitole, vorbind despre har, ajunge să dentifice pe Sf. Duh cu harul divin. II
crede mijlocul princare putem ajunge la mântuire.
Privit în general, barthianismul apare în istoria doctrinelor protestante ca o încercare
de a combate extrema ra- ţionalisfă şi pentru a combate antropocentrismul care
începea
213
REVISTA TEOLOGICA
să fie fof mai pronunţat. Din aceeaş tendinţă a apărut lit protestantism şi metoda
exegetică „Formgeschichte*.1
Noua metodă consistă în descoperiri în trecut, că e vorba de-a restitui un „stil* şi a-1
explica.2 Din inspiraţie fac dogma esenţială. Referitor la revenirea la tradiţie a ace-
stor exegeţi, Culman dă următoarele explicaţiuni: era necesară revenirea Ia tradiţie,
fiindcă fără tradiţie e un mare hiatus în istoria creştinismului. Hiaiusul e cauzat de
faptul că între epoca în care a propovăduit Isus şi aceea în care au apărut
Evangheliile, e un period în care nu exista încă „o viaţă alui Isus“.
Această nouă metodă exegetică nu e metoda teologiei dialectice. Exegeţii W. Bousset,
Herman Gunkel, Deissmann, Dibelius, etc., nu sunt în acelaş timp şi adepţi ai
teologiei protestante. O menţionez numai pentru faptul că rezultă dinfr’o tendinţă
comună de a combate liberalismul prea exagerat, care a cauzat actuala „criză* (în
sensul de distrugere a „teologiei protestante" şi de formare a „feologiilor
protestante").
Teologia dialeclică în această tendinţă nobilă a ei a ajuns la cealaltă extremitate. Din
tendinţa de-a combate antropocentrismul exagerat, a ajuns să reducă elementul
uman mult mai jos decât ar Ω normal. Religia a numit-o dialogul lui Dumnezeu cu
omul, dar omului nedându-i posibilitatea ascensiunei spre divin, o transformă în
monologul I lui Dumnezeu. Privită din punct de vedere ortodox, teologia |
dialectică are multe erori dogmatice; totuşi ea înseamnă | un progres în lumea
protestantă.
\ . IOSIF E. NAGHIU
1 Jean Bazuzi: Le probldme de la forme et l’exegese conteiuporaine; îtv cartea „Probleme® d’histoire des religions, din
colecţia „Nouvelle Encyclopedia phlk>sophique‘, pag. 55—110.
a Prin stil înţelege im fapt sociologic şl constă In a reconstitui cadrul biblic. Pentru aceasta nu ajung numai izvoarele

scrise, ci exegetul are nevoie şi de tradiţie. Primul care menţionează acest fapt e V. Bousset in lucrarea Kylfo»
Christos, apărută in 1913.
214
 MIŞCAREA LITERARA
L. Dennefeld: HtSTOIRE d’ISRAEL ET DE L'ANCIEN ORIENT. Librairie Blond et Gay. Paris 1935.
In seria »La Bibliofheque Catholique des Sciences Religieuses" a apărut această carte însemnată a prof. L.
Dennefeld, titularul catedrei de Vechiul Testament la Facultatea de Teologie din Strasbourg.
Istoricul asîriolog, în cele ‘218 pagini aruncă lumină deplină asupra timpurilor şi împrejurărilor în cari s’a
desfăşurat viata atât de curioasă a poporului iudeu până la venirea Mântuitorului. Istoria este
împărţită în capitole scurte, presărate din loc în loc cu texte biblice bine alese.
Este o adevărată apologie a Vechiului Testament împotriva atacurilor puternice ale protestanţilor.
In toate timpurile Biserica a trebuit să apere Vechiul Testament de atacurile gnosticilor de tot felul.
Vechiul Testament este .marea înşelătorie", scria protestantul Delitzsch intr’un pamflet din 1921, iar
A. Harnack în opera sa .Marcion* scrie; In secolul al 11-lea era o greşală să arunci Vechiul Testament, pe
care Biserica a avut dreptate s'o înlăture; în sec. XVl-lea păstrarea lui era o necesitate fatală de care
Reforma nu putea încă să scape; dar a-1 mai păstra in protestantism ca un document canonic după
sec. XIX, însemnează o paralizie religioasă şi bisericească.
Patriarhii din Vechiul Testament au fost consideraţi ca personificări etnice, iar viaţa lor miraculoasă ca
produsul unei Imaginaţii poetice.
Toate acuzaţiile raţionaliştilor extremişti sunt combătute în cuprinsul cărţii cu multă măeslrie şi erudiţia
autorului face să se spulbere fot ceeace nu se întemeiază pe fapte istorice şi pe ultimile descoperiri
arheologice.
Fiecare capitol îşi are bibliografia. Printre ultimile lucrări ce se scriu pentru apărarea Vechiului Testament
şi pentru aprecierea tub în adevărata Iul valoare moral-relfgîoasă, istoria prof. L. Dennefeld ocupă
loc de frunte. ÎOAN FAUR

N. forgo; BYZANCE APRfi BYZANCE, Bucureşti 1935, VIII* 272 pag. 33 fr.
E cel mai recent rod al ostenelelor dlui Iorga, o încoronare a celor 3 volume despre istoria vieţii bizantine.
Cu spiritul larg de cuprindere şi cu bibliografia complectă a problemelor, cum numai
215
REVISTA TEOLOGICA
dl Iorga ştie s’o iacă, această carte arată tradiţia de cultură şi politică bizantină pe care au urmat-o Domnii
români în întreg orientul, după căderea imperiului la 1453. Supravieţuirea culturii şi spiritului
bizantin în întreg orientul încă aproape 3 veacuri se datoreşie neîncetatelor ajutoare date de Domnii
români prin înlreg orientul, susţinând cu banii lor şcoalele şi bisericile şi clerul din cele mai mari
centre bizantine. De aceea are drept di lorga să vorbească de „imperialismul bizantin realizat de
Domnii români" şi de „patronajul prin Domnii români al bisericii şi civilizaţiei bizantine". Aşa încât
înainte de schimbarea bizantinismului în naţionalism grec, noi am închis capitolul ultim din
glorioasa istorie şi cultură bizantină.
lată esenţa acestei importante opere a dluî lorga. T. B.
*
Protoiereu Pavel Soetlov: ÎNVĂŢĂTURĂ CREŞTINA IN EXPUNERE APOLOGETICA. Traducere de
profesorii universitari Ic. st. Serghie Bejan şi Constantin N. Tomescu. Volumul 1. Chişinău.
Tipografia „Tiparul Moldovenesc" 1935. Pagini 648. Cu adausul: CE SA CETIM IN TEOLOGIE?
Pag, 116. Preţul 250 Lei.
Traducerea şi apariţia acestei opere monumentale în iipare româneşti prezintă semnul unui adevărat
eveniment în literatura noasiră teologică. Tezaurul ortodoxiei ruseşti s’a deschis şi anterior literelor
române. Dar eu opera aceasta s’a atins o culme, de pe care privirea şi cugetarea noastră se întreabă
mirate: cum se poate ca un popor cu o literatură profană celebră şi cu o literatură teologică aşa de
avântată, să se prăbuşească atât de uşor în prăpastia comunismului revoluţionar şi aleii?
O, cât de nestatornic este sufletul slavului şi ispitit de extreme! Din gloria unei culturi care a cucerit
admiraţia lumii întregi cade, ca să-şi cucerească altă celebritate diametral opusă celei dintâi. Şi
totuşi nu e de crezut, ca acelaş spirit, slav, să aibă o dublă conştiinţă. Unul esle spiritul care a înălţat
ortodoxia rusă şi altul este spiritul care stăpâneşte asiăzi, vremelnic, Rusia. Fals zis Rusia, căci
„Rusia" în prezeni nu există. Există U. R. S. S. Rusia a fosl desfiinţată. Când va înţelege marele
popor al Ruşilor măcar acest adevăr elementar?. .. Dar ce va mai aduce viitorul, Dumnezeu ştie.
Fapt e, că literatura noastră teologică se îmbogăţeşte cu o lucrare de o calitate superioară. Mulţi au fost,
cari mai anul trecut, când s'a anunţat traducerea şi tipărirea ei, erau îndoelnici asupra valorii ei.
Totuşi era tîilul atât de cuprinzător şi traducătorii, cunoscuţi ca figuri proeminente în lumea
teologilor Bisericii noastre, cari făceau ca lucrarea să fie aşteptată cu multă nerăbdare.
Acum frebue să mărturisim cu seninătate, că aşteptările nu ne-au fost înşelate, nici în privinţa cuprinsului,
nici în privinţa ariei grafice sau a preţului şi mai puţin în privinţa traducerii.
Cuprinsul este înainte de toate o expunere a dogmaticei ortodoxe, cu o întroduceret partea 1, asupra
izvoarelor ştiinţei religiei
216
REVISTA TEOLOGICA
ortodoxe, despre revelaţiunea naturală şi supranaturală, revelaţiunea raţiunea, $f. Scriptură şi sf.
Tradiţiune, cu lămurirea noţiunilor despre dogmă şi dogmatică (p. 312). Apoi partea II. Doctrina
despre Dumnezeu în sine, Unul în fiinţă şi întreit în persoane (p. 377). Partea 111. Dumnezeu în
raport cu lumea: cosmologia, antropologia şi providenţa divină (p. 648), — cu adausul: Ce să cetim
in teologie ? în care avem un catalog al literaturii apologetice, cu 1820 numere, din limbile: rusă,
germană, franceză şi engleză, apărută între anii 248—4906. — Restul doctrinei creştine va urma în
volumul al doilea ce va apare în vara acestui an.
Paralel cu expunerea dogmatică, făcută destul de succint, se face şi cea apologetică, dar amplu, cu răgaz şi
cu desăvârşită pricepere. Aceasta se pare că e laturea cea mai însemnată, cea mai folositoare şi mai
atrăgătoare din toată lucrarea, fiind o continuă plimbare între revelaţie şi istorie, între ştiinţă şi
ftlosofie, între viaţă, Biblie şi natură. Nu întâlnim o expunere rece şi didactică, ci una vie, caldă,
plină de arfă şi de simţ religios. Mai ales simţ religios. Deşi cetim o carte care în privinţa
cuprinsului este cunoscută de mai nainfe, fiind vorba de doctrina creştină, totuşi lectura ei are far-
mecul şi atracţia unei cărţi originale. Soliditatea argumentărilor şi bogăţia analogiilor nu suni cu
nimic mai prejos de puterea descriptivă a autorului, iar haina tipăriturii în care s'a îmbrăcat cartea,
este mai presus de orice laudă.
Nu mai puţin merit şi-au dobândit traducătorii ei, cari frecând peste ostenelele unei munci îndelungate,
ne-au dat o trad!.:cere care nu a diminuat cu nimic frumuseţea şi farmecul originalului.
Evident, o lucrare ca învăţătura creştină trebue să aibă în literatura şi viaţa Bisericii noastre un rol
înviorător. Lâncezeala şi răceala care a cuprins pe prea mulţi din fiii ei în cunoaşterea şt
propvăduirea dogmaticei creştine, are ocazia să dispară şi să cedeze spiritului viu şi înarmat cu
toată puterea argumentaţiilor biblice, istorice, naturale şi raţionale, pe care ne-o îmbie cu prisosinţă,
contra unui preţ destul de modest, în traducerea românească a distinşilor profesori S. Bejan şi A. S.
Tomescu dela Facultatea teologica din Chişinău, învăţatul protoiereu Pavel Svetlov, fost profesor la
Universitatea imperială sf. Vladimir din Chiev.

Prot. Sergiu Bulgakov: DOGMA EUHAR1STICĂ trad, de Pr. Paraschiv Angheleseu. Ed. Pavel Suru,
Bucureşti, 1936, pag. XIV+98, 60 Lei.
Deodată cu substanţialul articol al părintelui D. Stăniloae publicat în numărul de sf. Paşti al Telegrafului
Român din Sibiu, prin care ne face cunoscută gândirea protoiereului S. Bulgakov asupra misterului
Dumnezeeştii Euharistii, părintele Par, Angheleseu, apreciatul colaborator al revistei Biserica
Ortodoxă Română, ne-o prezintă într'o frumoasă traducere din limba rusă.
Dogttta Euharistică este precedată de o prefaţă în care traducătorul anticipă câteva preţioase lămuriri
critice asupra subiectului
217
5
REVISTA TEOLOGICA
in general şi asupra noţiunilor întrebuinţate în limba noastră liturgică; pentru a exprima taina sfintei
Cuminecături.
Profund şi subtil apoi, păr. Bulgakov îşi desfăşură studiul asupra sfintei Euharistii. Nu încape nici o
îndoială că pâinea şi vinul prin prefacere devin trupul şi sângele Mântuitorului. Dar care trup şi
care sânge? Biserica romano-catollca la sinodul tridentin, pe baza teologiei tomisie, a decretai
dogma transsubstanţierii, acceptată fără discuţie de mulţi şi dintre teologii ortodocşi. Pe temeiul
acestei dogme, In pânea şi vinul transsubstanţiat este trupul şi sângele fizic al Mântuitorului.
Credinţa aceasta a dus la materialismul euharistie, care nu se justifică nici prin textele sfintei
Scripturi, nici prin mărturiile tradiţiei patristice ale Bisericii ecumenice. La fel, neîndrep- tăţilă se
prezintă şi teoria protestantă despre împanaţiune. Amândouă concepţiile, siluându-se pe un plan
material, au înţeles şi tălmăcii greşit misferul euharistie. Deoarece prefacerea sfintelor Daruri nu
este o lucrare fizică, ci una metafizică. O materie nu se poate preface în altă materie. In taina sfintei
Cuminecături nu ne aflam în lumea fizicului, ci în lumea misterului şi a spiritului. In chipul pânii şi
al vinului nu trebue să căutăm pe Hristos dinainte de înviere, ci trupul Lui transfigurai sau
preamărit de după înviere. Problema transpunerii pânii şi al vinului în (rupul şi sângele lui Isus nu
este o problemă cosmologică, cum a înţeles-o teologia catolică, pe baza filosofiei arisiotelico-tomisfe
(cu accidentele şi substanţele ei) şi protestanţii, ci una hristotogică, cum au înţeles-o sfinţii Părinţi ai
Bisericii pe temeiul textelor biblice. Isus Hristos după înviere a dobândit un trup spiritual,
transfigurat, care poate lua şi aparenţe sair forme văzute şi pipăite. El cu toate că se arată ucenicilor
după înviere, acum nu mai aparţine trupului pământesc, ci trupului duhovnicesc. Acesta este
Irupul şi sângele euharistie. Cu acest trup ne împărtăşim noi cu adevărat în forma sau sub chipul
pânii şi al vinului, cari elemente naturale fiind, nu sunt şi nu pot fi iranssub- sianţiate în altă
materie, ci păstrându-şi aspectul lor cosmic suni transpuse în trupul şi sângele Mântuitorului, adică
suni îndumnezeite.
Părintele P. Anghelescu a făcut bun lucru când a tradus acest studiu menit a ne deschide ochii, pentru a
nu cădea în abuzurile materialismului euharistie în care au căzut bisericile apusului.

Pr.Dr. Nicoîae Terchilâ: IDEI DE FILOSOFIE RELIGIOASA^ LA VLADIMIR SOLOV1EFF. Tip.

Arhidiecezană, Sibiu 1936, pag. 95, 30 lei.
Deşi în prezent Rusia nu există ca stat naţional-creştin, totuşi ideile naţional-creştine ale gânditorilor îuşi
cutreeră întreg rotogolul pământului. Se pare că revoluţia comunistă, în diametrală opoziţie cu
planurile sale, a reuşit să deslănţuie revoluţia spiritului pravoslavnic, aşa încât lumea întreagă, dar
mai ales Apusul creştin din ce în ce este tot mai îmbibai de ideile şi credinţele Răsăritului ortodox.
In Românie, deşi stat vecin cu Rusia, cugetarea filosofică şl
218
REVISTA TEOLOGICA
religioasă a ruşilor înjelepji pătrunde mai mult pe căile Apusului, decât direct. Dela o vreme chiar se pare
că suferim o adevărată năvală de literatură teologică străină sau prietenă, alăturea de care literatura
noastră teologică se apropie destul de smerită.
Părintele N. Terchilă este un bun cunoscător şi harnic răspân- ditor a chestiunilor de filosofie religioasă pe
cari le-au ridicat acasă, sau le ridică în diaspora, misionarii ortodoxiei ruseşti. Sfinţia Sa publică
acum lucrarea ce cuprinde miezul ideilor din fiiosofia religioasă alui VI. Solovieff. După ce
schiţează viata filosofului, se ocupă de metafizica şi misticismul lui Solovieff, care e aşa de aproape
de învăfăfura ortodoxă a Bisericii (despre rugăciune, jertfă, milostenie, post, problema răului,
revelaţie, sf. Taine, Biserică, stat, societate); stabileşte raportul dintre misticismul lui V. Solovieff şi
al iui Meister Eckehardt, ca apoi să termine cu fazele ultime ale evolufiei la care a ajuns gândirea lui
Solovieff cuprinsă în cele „Trei dialoguri", cu viziunile lui apocaliptice asupra destinului lumii şi al
oamenilor.
De încheiere conclude că fiiosofia religioasă alui Solovieff este deplin încadrată în creştinism şi în logica
sfinţilor Părinţi, aşa încât reprezintă o sănătoasă concepţie de orientare a cugetării contimporane în
tainele adânci ale problemelor vieţii.
Fiiosofia religioasă alui Solovieff este o adevărată apologie a învăţăturilor şi tainelor Bisericii. De aceea
cunoaşterea ei este pe cât de folositoare, pe atât de mulţumitoare. IL. v. FELEA
Φ
. BIBLIOLOGIA IN ÎNVĂŢĂMÂNTUL UNIVERSITAR DIN ROMÂNIA, de 1. Crăciun. — Biblioteca
bibliologică Nr. 1. Cluj, Tip. Cartea Românească, 1933, pp. 26.
Titularul conferinţei de bibliologie dela Universitatea din Cluj a inaugurat o bibliotecă pe cât de
interesantă pe atât de importantă pentru evolufta noastră culturală. Primul ei număr este însăşi
tecfia dsale de deschidere ţinută la Facultatea de litere şi filosofie din Cluj.
In cadrele nouei ştiinţe dsa fixează problemele cari vor forma obiectul studiilor pe cari le va urmări: 1.
Istoria cărţii în general, a cărţii româneşti în special, obiectul Bibliologiei propriu zise. 2. In cadrul
Bibliografiei vor fi studiate publicaţiile bibliografice mal importante din apus şi se va stabili o
metodologie unitară a Bibliografiei pentru România. 3. Biblioteconomie va cuprinde istoria bi-
bliotecilor noastre şi a celor mai importante din străinătate. 4. Bibi iothecografia, care se ocupă cu
descrierea exterioară a arhitecturii şi a mobilierului unei bibliotoci.

ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ LA UNIVERSITATEA REGELE FERDINAND I DIN CLUJ IN PRIMUL

DECENIU 1920—1930, de /. Crăciun. Biblioteca bibliografică Nr. 3, Cluj, Tip. Cartea Românească,
1936, pp. 321.
In toamna anului 1919, când s’a deschis Universitatea Daciei superioare, un strigăt de alarmă a izbucnit
din pieptul asupritorilor
219
5'
REVISTA TEOLOGICA
de ieri. Era glasul foştilor profesori ai universităţii ungureşti din Qluj, cari în numele culturii apelau la
toate universităţile lumii spunând: „Protestăm împotriva... acestei crime... comise împotriva
Universi- iăţii n o a s t r e c a r e a apucat pe mâna unui „popor inferior în cultură', care dacă „ne-ar
egala incultura morală şi intelectuală, cum e cazul cu Universitatea din Strassbourg, unde un mare
popor civilizat a venit să schimbe pe vechiul proprietar... ne-am resigna*.
O desminfire zdrobitoare a acestei afirmaţii şovine au adus serbările jubilare ale Universităţii din Cluj din
anul 1930. Expoziţia aranjată cu ocazia acestor serbări asupra activităţii din primul ei deceniu de
existentă, a dovedit mai mult decât egalitatea: superioritatea noastră de ieri. Spicuim câteva date:
Universitatea Românească a publicat în primul ei deceniu 5166 cârti şi articole, 46 periodice şi 549
diverse, pe când cea ungurească în cei mai fecund period al ei (1903—1913) abia 2106 articole şi
cărţi şi 17 periodice. Si mai elocventă este comparaţia între publicaţiile în limbi străine, cari după
părerea ;i ultora arată superioritatea culturală. Profesorii universităţii româneşti au publicat în 10
ani 117 cărţi şi 1720 articole în limbi străine, cei ai celei ungureşti în cei 45 ani de existentă 143 căr(i
şi 1237 articole. Cifrele vorbesc.
Dl I. C. nu putea face un serviciu mai bun propagandei noastre naţionale, decât prin această expunere
bibliografică. Nu mai vorbesc de valoarea ştiinţifică a lucrării, care rămâne un izvor bogat de
orientare ştiinţifică.

PROTOPOPUL BRATU BAIUL (1760—1831) şi FIUL SĂU NI- COLAE — „COCONU BAIU' — 1782—
18551, de Candid C. Maştea. Extras din rev. „Ţara Bârsii*, Ttp. „Unirea", Braşov 1936, pp. 87.
Harnicul Preot C. Muşiea, profesor la liceul „A. Şaguna' din Braşov, a făcut un lucru dintre cele mai
folositoare înfăfişându-ne două figuri cari au jucat un rol important în viaja culturală şi naţională a
Românilor din Ţara Bârsei. Primul, protopopul, a fost o personalitate plină de energie veşnic în
luptă cu Saşii pentru respectarea drepturilor naţionale şi a prestigiului Bisericii ortodoxe. „Deştept
dela natură, el a laţii religiosîtatea şi moralitatea, a înfiinţat o şcoală poporală, la care părinţii din
Bran şi din alte părţi îşi aduceau copiii Ia învăţătura'. Pe unii îi îndemna să se facă cărăuşi, pe alţii
negustori, dându-le el însuşi bani pentru aceasta, a zidit şi o biserică în satul natal, pe spese proprii.
Al doilea, Nicolae, fiul, a fost advocat şi într’o vreme secretarul Conslstoruiui din Sibiu. Bine situat de
acasă, fire „de vagabond' — cum îl caracterizase magistratul Braşovului — îşi găsea plăcerea în a
zădărnici planurile Saşilor şl a proteja pe Români mergând cu jalbele sale până la Viena, pe spese
proprii. Pe cei cu dare de mână îi îndemna să-şi ducă copiii la şcoli, pe mulţi îi înscria personal la
şcoli, în special la cele dfn Blaj,
220
 REVISTA TEOLOGICA
AXIOMATICA UNEI FILOSOFII CREŞTINE, de Şerban lonescu, prof. univ. Bucureşti. Fxires din revista
„Stadii Teologice", anul V Nr. 1. Bucureşti, 1936.
E o încercare de fundamentare a unei filosofii creştine. Atât filosofia umana cât şi cea religioasa creştina
urmăresc cunoaşterea realităţii şi încearcă să afie ultimul principiu explicativ al existenţei, folosind
în parte aceleaşi metode de investigaţii. Cea de a doua mai întrebuinţează în plus şi revelaţia divină
pe lângă raţiune, iar procesul de cunoaştere merge dela credinţă spre raţiune, pe când a celei dintâi
dela raţiune spre credinţă. In acest drum îşi găsesc şt puncte comune. însăşi noţiunea Divinităţii în
multe concepţii ale filo- sofiei umane e considerată ca singurul principiu explicativ posibil ai
existenţei. Singura deosebire e doar că metafizică umană şi această soluţie o priveşte ca ipotetică,
pe când pentru cea creştină e categorică. Metoda de cercetare a celei dintât rămâne cunoaşterea ra-
ţională şi experimentală, pe când cea de a doua mai adaugă şi intuiţia izvorîtă din credinţă.
Dar şi celelalte ramuri ale fiiosofiei umane datoresc mult religiei prin rezultatele la care au reuşit să
ajungă. In acest sens morale creştină e mult superioară celei filosofice alăt printr'un număr de
valori superioare cât şi prin realizările practice pe care le-a înfăptuit; sociologia creştină a adus
transformări radicale în constituţia organismului social, pedagogia creştină prin principiile sale a
fost o puternică convertitoare de suflete. Şt în generai cultura umană nu se poate înţelege fără
suflul creştinismului.
Dl $. I. ne promite o lucrare de proporţii mai vas’e, în care să coordoneze într’un sistem toate aceste
adevăruri, fundamen- tându-Ie pe. un bogat aparat documentar istoric. O aşteptăm cu justificată
încredere. Prof. L. BOLOGA
Jλ

Econ. Peim Oh. Savin: CHIPURI SFINTE. — Biblioteca pentru suflet Nr. 1 — Tip. Cb. tonică, Calaţi
1936. Pag. 32. Lei 4.
Cel dintâi număr din noua bibliotecă: „Biblioteca pentru suflet", care apare la Galaţi.
Ca număr începător, broşura pr. Oh, Savin apare în chip satisfăcător. Acest lucru se poate spune şi cu
referire la formă, ca şi în privinţa fondului. Formalul te atrage, hârtia fină trădează o organizare
calculată, Iar tiparul place ochiului. In raport cu aceste calităţi tehnice, suma de 4 Lei reprezintă un
preţ extrem de modest.
Să ne referim, în amănunte, şi asupra fondului? Nu se simfe nevoie pentru o asemenea încercare. Dacă
spunem că broşura pr. Savin închide în paginile ei o adevărată comoară duhovnicească şi că
chipurile sfinte zugrăvite cu smerenie în ea — chipul Domnului Isus, chipul Feciorei Maria şf
chipul Duhului Sfânt — reprezintă un puternic îndreptar pentru viaţa de toate zilele a creştinului,
însemnează că ideile acestei cărticele menită să se înfrăţească, frumos şi bine, cu ceeace avem mai
sensibil în noi. Şî acest fapt nu este nici mic, nici neînsemnat.
♦
221
REVISTA TEOLOGICA
Preot A. C. Cosma; HRISTOS ŞI TINERETUL. Biblioteca Eparhială Galafi. Nr. 9. Tip. Gh. Ionică, 1936.
Pag. 40. Lei 5.
Problema tineretului este azi mai actuală ca oricând. Toate curentele şi organizatiunile sociale se nizuesc
să capteze în matca gândirii lor acest element al viitorului. Din această nizuinfă, iată, au şi răsărit o
mulţime de lucrări destinate să soluţioneze chestiunea tineretului.
Fată de acest duh al vremii Biserica nu putea şi nici nu stă în pasivitate. Dacă amintim numai societăţile
întemeiate de ea pentru tineret, precum şi catehizata obligatorie, înţelegem atenţia Bisericii pentru
viitorii cetăţeni ai României.
Dar oamenii Bisericii au dat la iveală şi o seamă de cărfi şi broşuri, cari luminează drumul tineretului
nostru spre Hristos şi împotriva curentelor distructive şi disolvante. In rândul acestor lucrări trebue
socotită şi broşura păr. Cosma: Hristos şi tinerelul.
Broşura de care facem pomenire discută probleme de caldă actualitate şi tinde ia soluţionarea lor în
lumina principiilor creştine ortodoxe. Aflăm aici capitole ca: tineretul şi cultura, tineretul şi
civilizaţia, tineretul şi criminalitafea, tinerelul şi binefacerea, tinerelul şi sportul etc. — Folosind
izvoare din presa cotidiană, citând aprecierile celor mai de seamă oameni ai actualei societăţi
româneşti şi legând totul de vederile sănătoase ale creştinismului ortodox, pr. Cosma reuşeşte să
pună la îndemâna tineretului — mai ales ai celui intelectual — un îndreptar limpede pentru
luminarea beznei ce străbate societatea modernă.
Biblioteca Eparhială a st. Episcopii a Dunării de jos a făcut un lucru bun tipărind lucrarea Părintelui
Cosma.

Pr. Gh. Perea: CERCETÂND SCRIPTURILE. — Însemnări şt meditaţii — Tip. Diecezană, Arad 1956. Pg.
74. Lei 35.
Dupăce le-a publicat în mai multe reviste şi foi de cultură teologică şi de simţire religioasa, păr. Gh. Perva
şi-a adunat articolele, le-a revăzut şi le-a legat buchet într’o broşură de peste 70 pagini. Gestul
acesta are în sine ceva din frumuseţea actelor desinteresate şi este aducător de bucurie nu numai
pentru autorul său, ci în aceeaş măsură şi pentru ceice au prilejul să citească broşura.
Se poate spune răspicat că broşura păr. Perva poartă cu sine multă simţire şi fot atâta sănătate
duhovnicească. Pentru preoţi me^ dilafiile cuprinse in ea au darul să coboare adevărată recreaţie
duhovnicească în mijlocul tot mai sporitelor năcazuri ale vieţii. Pentru laici, cuprinsul cărţii naşte
un prilej de a-i face să vadă în Scriptură adevăratul depozit al darului şi adevărului dumnezeesc.
Broşura despre care vorbim are toi ce-t trebuie spre a-şi croi drum de răspândire în lumea credinciosului
nostru cler şt popor.

foşif Moldooan; LEGEA ROMÂNEASCĂ IN OGLINDA SUFLETEASCA A UNUI ÎNVĂŢĂTOR

BATRĂN. Biblioteca F. O. R. Arad, Nr. 4. Tip, Diecezană, 1936. Pg. 35. Lei 5.
222
REVISTA TEOLOGICA
Simţi un fel de alinare sufletească la apariţia câte unei cărticele în care se vorbeşte răspicat despre legea
românească. Şi mai ales când lucrarea se datoreşte unui mirean dreptcredincios.
Acest lucru se poate spune şi în legătură cu broşura dlui losif Moldovan, preşedintele F. O. R. secţia
eparhială Arad.
Ca să accentuăm meritul acestei broşuri pentru obştea noastră creştinească, e de-ajuns să spunem, că acela
ce o citeşte priveşte deodată două contraste: figura direct respingătoare a unui apostat — în înţeles
national şi religios — şi măreţia legii creştineşti în care s’a născut, a crescut şi s'a desăvârşit neamul
nostru. Cu cât creşte în ochii noştri sufleteşti desgustul pentru ceîce n'au fost şi nu sunt în stare să
rămână români adevăraţi şi slăvitori ai lui Dumnezeu după legea românească, cu atât creşte şi ne
copleşeşte admiraţia şi respectul fată de credinţa ortodoxă, care ne-a purtat intacţi prin viforniţa
vremurilor.
Aşa fiind, broşura dlui 1. Moldovan merită să fie nu numai citită cu dragoste şi cu Interes, dar şi
răspândită în pături căt mai largi. Căci poate contribui la întărirea şi luminarea multora.
Φ D. CĂLUGĂR
PENTRU TINERET, de Anton Pecararlu. Tip. „Artistică*, Piteşti, 1935, pp. 97. Lei 25.
Cuprinde câteva discursuri ocazionale din cari se degajează mult suflet, (8 Iunie 1930, La 40 ani de
domnie a regelui Carol I, Unirea cea mare, 1 Decemvrie 1918, Spiru Haret, 1. C. Duca, Ziua
■economiei) o conferinţă despre electroni şi patru poezii cu continui religios-moral-naţional,
prelucrate după autorii străini.

ANUL REVOLUŢIONAR 1848 IN PRINCIPATELE ROMÂNE. O <contributie bibliografică, de Dr. C.

Odllner, Biblioteca bibliologică Nr. 2 Cluj, Tip Cartea Românească, 1934, pp. 18.
Conţine izvoare nouă referitoare la mişcarea anului 1848, scoase ■din presa săsească contimporană, din
rapoartele consulilor austrieci din Principatele Române păstrate în „Haus-Hof und Staatsarchiv*
din Viena etc. Deci o contribuţie importantă, pe lângă cele 6 volume ale cunoscutei colecţii de
documente „Anul 1848 în Principatele Române*. Prof. L. BOLOGA
223
CRONICĂ
INTERNĂ
. ALEGERILE DE EPISCOP!. Membrii Colegiului electoral s'au adunat în ziua de Marti, 28 Aprilie c.,
având să aleagă pe noul episcop ai văduvitei eparhii a Orăzii.
, S'a finul dimineaja serviciul religios în paraclisul Patriarhiei, iar după aceea s’a deschis şedinţa colegiului
electoral în sala Adunării deputaţilor, sub preşedinţia I, P. S. Patriarh Miron. In cuvântarea de
deschidere, I. P. S. Patriarh, arătând scopul convocării colegiului electoral, face elogiul memoriei
regretatului episcop Roman, al bunului păstor de suflete şi distinsului patriot dela graniţa de vest a
ţării.
Trecându-se la actul alegerii, scaunul prezidenţial îl ocupă 1.
P. Sf. Mitropolit Nicolae, întrucât eparhia pentru care se face alegerea, cade în jurisdicţia mitropoliei
Ardealului.
Dintre 154 membrii prezenfi au votai 143.
A obţinut: Prof. Pr. Dr. Nicolae Popooieiu 106 voturi; alie voturi ş’au dat pentru: Arhim. luliu
Scriban, prof. Dr. 1. Mîhălcescu, Arhim, Atanasie Popescu şt Pr. 1. Felea.
Preşedintele alegerii, I. P. S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, proclamă ales pe por. profesor
Dr. Nicolae Popoviciu pentru scaunul vacant al episcopiei Orăzii.
Noul-episcop rosteşte următoarea cuvântare:
înalt Prea Sfinţite, PP. SS. Voastre, Mărit congres,
Cu adâncă smerenie mă plec tn fata hotărârii prooedinfer divine, care prin graiul autorizat al
Măritului Congres, mă cheamă ta cârma deţii duhovniceşti a dreptcredinciOşilor noştri
din de Dumnezeu păzită eparhie a Orăzii, dela graniţa de vest a scumpei noastre patrii.
,
Prin această hotărâre sunt pus tn fufa unei răspunderi morale decât care alta mai mare na
poate exista tn această viaţă; că ei nimic nu poate egala tn valoare şi importanţă
lucrarea pe care irebue să o împlinească cu frică şi cu cutremur acela, pe care Dumnezeu îl
alege să poarte tn vasul de lut al fiinţei sale dorurile lui Hristos cele mântuitoare tn
mijlocul unei lumi năcăjite şi bântuite de mari şi cumplite crize — cum este cea de astăzi.
Sentimentul acestei răspunderi creşte la gândul, că cel care a împlinit această sublimă misiune
până acum în eparhia Orăzii a fost strălucitul ctitor şi marele ierarh de pioasă aducere
aminte Roman Ciorogariu prin a cărui păstorire plină de înţelepciune şi iubire scaunul
vlădicesc de acolo a fost încărcat de glorie morală.
224
REVISTA TEOLOGICA
îmi dau seama, că nu meritele şi oredniciiie unei vieţi abia începute, cum este a mea, ci mai
oârtos încrederea şi nădejdile legate de smerita mea persoană —- şi pentru care Vă exprim
respectuoase mulţumiri — au fost acelea care a îndreptat privirile Domniilor- Voastre
spre mine. Această încredere şi nădejde mă obligă mult.
De aceea dupăce această alegere va întimpina aprobarea Sf. Sinod a bisericii noastre şi va
primi înalta întărire a iubitului nostru Suveran, a Majestăţii Sale Regelui Carol II,
dupăce voiu fi primit darul sfânt al arhieriei şi după da finele ţării voiu fi trimis să pă-
storesc în eparhia îndepărtată a Orăzii vă fâgăduesc solemn, că îmi voiu împlini după
cea mai bună ştiinţă şi conştiinţă toate îndatoririle misiunii mele sfinte. Ajutat de
colaborarea înţeleaptă şi sistematică, binevoitoare şi neprecupeptâ a tuturor clericilor şi
mirenilor, voiu căuta să fiu propovăduitorul entuziast al unui creştinism dinamic, al
unui creştinism care să dospească toată frâ- mântătura sufletului românesc, al unui
creştinism creator al celei mai superioare forme de cultură. Nu voi uita nici o clipă
apărarea drepturilor imprescriptibile ale neamului asupra teritoriilor cuprinse în
fruntariile de astăzi ale ţârii, fruntarii croite cu jertfa vieţii celor optsute de mii eroi, cari
se odihnesc în acest pământ.
Voiu fi paznicul neadormit şi neînfricat al Bisericii şi al neamului meu la graniţa de vest a
ţârii.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
I. P. Sf, Sa Mitropolitul Nicolae al Ardealului mulţumeşte Congresului peniru alegerea fericita şi declară
şedinţa ridicată.
- ''■'·■ ' # . ! ' : ' ' ■ · -
In ziua de Miercuri, 29 Aprilie c., congresul, şi-a continuei lucrările în vederea alegerii noului episcop al
Clujului, în locul rămas- vacant prin moartea P. S. episcop Nicolae Ivan.
I. P. S. Patriarh Miron deschide şedinţa şi subliniind în călduroase cuvinte lucrarea constructivă a
harnicului episcop răposat Nicolae al Clujului, urează colegiului electoral bună insplrafie în
alegerea noului ierarh.
Alegerea se face sub preşedinfia I. P. Sfinţitului Mitropolit Nicolae al Ardealului.
Din 143 voturi a întrunit Prot. rector al Academiei teologice din Sibiu, Nicolae Colan, 120
voturi.
S’au mai dat voturi pentru: Arhimandriţii luliu Scriban şi Che- zarie Păunescu, şi pentru Arhiereul
Veniamin Ploeşleanu.
Conform rezultatului votului I. P. Sf. Mitropolit proclamă ales pe părintele prot. Nicolae Colan, şi-i
urează cea mai rodnică păstorire.
Noul ales episcop rosieşte următoarele:
Cer iertare Măritului Congres, dacă cuvântul meu va fi fragmentat de emoţia clipei. Obârşia
acestei emoţii este, pe deoparte, cinstea pe care mi-o acordaţi, indicându-mâ vrednic de
înalta
225
REVISTA TEOLOGICA
slujbă de păstor sufletesc al eparhiei Clujului, gospodărită cu atâta înţelepciune şi jertfelnicie
de neuitatul episcop Nicola e loan. Pentru această cinste Vă aduc respectuoasele şi
caldele mele mulţumiri. A doua obârşie a emoţiei este conştiinţa clară a sarcinei grele pe
care bunul Dumnezeu mi-o pune pe umeri.
Desigur, numai cu puterile mele n’aş putea nici măcar încerca să port această sarcină. Ceeace
mă încurajează este credinţa pe care am aout-o totdeauna, că Dumnezeu nu dă nimănui
sarcini fără să-ί îmbie In acelaş timp şi sprijinul Său hotărâtor.
îmi dau seama că sarcina la care mă chiamă Dumnezeu, prin graiul încrederii D-Voastre, este
deosebit de grea. Se spune că preotul irebue să fie îngerul satului. Atunci vlădica trebue să
fie arhanghelul unui colţ de ţară, vestitorul Evangheliei lui Hristos şi al mântuirii naţiei
româneşti: cu cuvântul, cu fapta şi cu pilda vieţii sale integrate, după cuvântul Sfântului
apostol Pavel: pildă făcându-se obştei credincioase tn toate cele bune,
îmi sporeşte nădejdea în putinţa de a purta cu demnitate vrednicia de episcop şi împrejurarea
fericită că ştiu că mă aşteaptă în eparhia Clujului o preoţime disciplinată şi cu râvnă în
chemarea sa. Şi mai alestmi pun toată nădejdea în marea oaste a luminaţilor intelectuali
pe care-i îmbie Bisericii noastre strămoşeşti tânăra şi totuşi atât de glorioasa
universitate „Regele Ferdinand“ din Cluj, oaste al cărei ajutor i-a fost atât de preţios şi
tn veci pomenitului vlădică Ivan în măreaţa operă bisericească şi naţională pe care a
înfăptuit-o.
Şi, tn sfârşit, îngăduiţi-mi să mă încred şi în puterea propriului meu devotament faţă de
Biserică şi neam, devotament care izvo- reşte din credinţa creştină, că nimeni nu poate fi
domn decât tn măsura în care s'a hotărât să fie slugă.
Fiindcă la asemenea ocazii sunt îndatinate şi mărturisirile de credinţă, le fac şi eu tn faţa
domniilor voastre şi în faţa bunului Părinte ceresc.
Cred tn mesianismul Bisericii ortodoxe în mijlocul neamului nostru şi chiar dincolo de
graniţele lui.
Cred Tn destinul de mărire al neamului meu de sub domnia înţeleaptă a Maiestăţii Sale Regelui
Caro! II.
Acestui crez o să-mi închin viaţa pe care mi-o va rândul Dumnezeu, silindu-mă să-mi fac
slujba deplin.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
Joi, în 30 Aprilie 1936, a fost ziua din urmă a lucrărilor colegiului electoral, chemat să aleagă nou episcop
pentru eparhia Argeşului devenită vacantă prin moartea P. Sf. episcop Nichita Duma,
S’a ţinut întâi slujba religioasă, după care I, P, Sf. Patriarh -Miron, deschizând şedinţa, face elogiul
regretatului episcop Nichita, adormit in Domnui.
.226
REVISTA TEOLOGICĂ
Se procedează la alegerea noului episcop. Votează 139 alegători. P. S. Sa arhiereul Grigorie Leu
Botoşăneana, oicarul arhiepiscopiei Joşilor, obfine 90 de cotari, şi este proclamat ales.
Noul episcop mulţumind pentru Încrederea acordată, făgădueşte să lupte pentru întărirea Bisericii
noastre spre îndeplinirea rosturilor ei vecinice şi spre desăvârşirea — prin ea — a unificării
neamului nostru. TEL. ROM.

PELERINAJUL DELA MĂNĂSTIREA BRÂNCOVEANU. Ca şi în anii trecuţi şi în acest an, în Vinerea

Săptămânii luminate, Mănăstirea brâncovenească dela Sâmbăta de sus a fost locul unui impre-
sionant pelerinaj. De data aceasta insă numărul închinătorilor a fost neobişnuit de mare. Ţi se părea
că eşti ia Magîaoit.
Câmpia ca o „gură de rai* a mănăstirii cuprindea ca la 10 mii de credincioşi, venifi din toate părţile, dar cu
deosebire judeţele: Făgăraş, Braşov, Sibiu şi Târnava mare.
Din ajun au început mărturisirile şi rugăciunile. A doua zi s'au făcut slujbele obişnuite. Bucuria
închinătorilor a fost deosebit de mare, prin faptul că în fruntea marelui sobor de preoţi era însuşi /.
P. S. Sa Mitropolitul Nicolae dela Sibiu.
Sf. Liturghie s’a făcut în minunatul pridvor al bisericii, iar poporul străjuia în bătaia soarelui şi sub boita
senină a ceriului de primăvară.
La sfârşitul Liturghiei 1. P. S. Sa a cetit molitva arhierească de deslegare, iar miile de credincioşi, erau cu
to|ii în genunchi, cerând în taină iertarea greşalelor lor dela Tatăl ceresc. A fost o clipă
mişcătoare aceasta, care-ti aduce aminte de momente din viata Mântuitorului, când noroade
multe îl înconjurau, iar el binecuvânta pe tofi şt le împăriăşia învăţăturile sate. ^
A urmat predica arhierească. Cuvântare minunată, înaripată de duh, pătrunzătoare la suflet şi plină de
putere: „Precum se doreşte cerbul de izooarele munţilor, aşa însetează sufletul mea după
Tine Dumnezeulem. Pornind dela aceste cuvinte, I. P. S. Sa -a înălţat sufletele ascultătorilor. Putea-
i ceti pe fetele acestora acea vnulfumire, pe care numai sufletul împăcat şi vrăjit duhovniceşte o
poate da.
După predica I. P. S. Sale, s’a făcut sfinţirea apei la fântâna de lângă altarul bisericii, fântână reparată
temeinic şi înfrumuseţată cu o zugrăveală frumoasă, înfăţişând pe Mântuitorul la fântâna lui lacob.
De altă parte elfi 7 preoţi a săvârşit taina sfântului maslu.
„ ADUNAREA ASOCIAŢIEI CLERULUI „A. ŞAOUNA* LA FĂGĂRAŞ. In 7 Maiu c. Asociaţia clerului
„A. Şaguna* din Arhiepiscopie şi-a jinut adunarea anuală în Făgăraşul lui Negru-Vodă, S'ar putea
spune că întrunirea aceasta a fost dintre cele mai cercetate şi că ea a decurs înfr'o atmosferă de
adevărată desfătare duhovnicească.
227
 REVISTA TEOLOGICA
Lucrărilor Adunării le-a premers sf. liturghie servilă în sobor ales în frunte cu P. C. Sa pr. Nicolae Colan,
noul ales pentru scaunul vlădicesc dela Cluj.
Deschiderea adunării şi toate desbaterile s'au făcut în sala festivă a liceului „Radu-Negru*. Este bine să
notăm aici că de data aceasta deschiderea adunării nu a îmbrăcat haina unei formalităţii Atât din
cuvântările laicilor, cari au adus salutul lor, dar mai ales din cuvântul luminos al păr. preşedinte
Em. Cioran s’a evidenţiat un suflu nou în activitatea preoţîmii. Momentele deschiderii au prilejuit
şi duioşie, căci la acest loc s'a anunţat plecarea din Asociaţie a păr. N. Colan, adică a omului atât de
înfrăţit cu rosturile şi cu problemele preoţimii din Arhiepiscopia Sibiului. Duioşia aceasta n’a fost
înfrântă nici chiar de cuvântul noului vlădică al Clujului, deşt din el a răsărit asigurarea, că
legaturile cimentate în vreme de 14 ani nu vor putea fi date uitării.
Pentru a-şi arăta dragostea şi alipirea sa de totdeauna către ceice reprezintă disciplina morală, naţională şi
politică în România creştină, preoţimea a expediat telegrame simţite următorilor: M. S. Regelui, 1.
P. S. Mitropolit Nicolae, dlui prim-minislru Gh. Tătărescu, dlui ministru C. Angelescu şi
Preşedintelui Ligii antirevizioniste, dlui Stelian Popescu.
lntr’o formă aleasă, într’un spirit viu şi impresionant, preoţii P. Borzea şi Tr. Ciocănelea au citii câte un
referai asupra: „Sf. Taine ca mijloace de păstorire*.
Răsturnând gândul lor peste multe zile în urmă, preoţii au bătătorit calea spre biserica Brâncoveenu şi au
rostit o rugăciune în casa altora, dar care a fost cândva anume ridicată pentru slujba orfodoxă.
Gestul avea în el ceva simbolic.
O dare de seamă amănunţită asupra activităţii preoţimii în răstimpul unui an de zile a făcut păr. 1, Banda,
secretar. Toate preocupările slujitorilor lui Dumnezeu şi toafe realizările lor au fost înfăţişate demn
în raportul general. PP. CC. părinţi N. Colan, 1. Crăciun, V. Oana, P. Borzea şi păr. Tr. Ciocănelea
— foţi au mărturisit că raportul general are aspectul unui chenar bine închegat în toate colţurile.
In cadrul adunării s’a mai discutat: situaţia din Secuime, pe cârc a înfăţişat-o pr, prot. 1. Refîrolu, raportul
comisiei financiare,, bugetul cultelor, ridicarea unui cămin preoţesc la Basnă, fondul de pensiuni şi
ajutoare, unirea asociaţiei „A. Şaguna* cu asociaţia generală a clerului, etc.
: Pe marginea acestor chestiuni au adus preţioase precizări PP. CC. părinţi V. Nisior, V. Oana, E. Cioran şi
1- Rafiroiu.
. La urmă, s’a votai o moţiune, cuprinzând justele revendicări ale sfintei noastre Biserici şi ale clerului ei.
D. C.
228
REVISTA TEOLOGICA
EXTERNA
A MURIT OSWALD SPENGLER. in ziua de 8 Maiu a. c. a murit la Miinehen filosoful Oswald Spengler.
Defunctul e bine cunoscut în cercurile intelectuale dela noi din ţară: cartea lui de aspre constatări şi
în mare parte juste sentinţe, Untergang des Abendlandes (voi. I, 4918; voi. 11, 1922), prin sensaţia
ce-a stârnit-o cu aparifia ei, i-a cucerit o reputaţie mondială. Nu-mi stă în gând să expun ideile
dintr'însa. De-o asemenea treabă mă dispensează esseul dlui Nichifor Crainic „Parsifal*, din
excelenta evanghelie naţională românească, Puncte cardinale în haos, (p. 75—93). Notez în
treacăt doar că cei cari au combătut cu mai multă furie profeţiile sale sunt compatrioţii săi din
Germania de azi. Era fatal să se întâmple aşa; duhul nou care suflă pe-aici înviorând elanul obosit
al unui popor învins, nu poate accepta ideea asfinţitului bătrânei Europe din cărţile lui Spengler.
înainte de-a muri „magul*, a fost îngropată opera lui. „Noului om german, Spengler nu-i aparţine
nicidecum. 11 putem, totuşi, cinsti ca pe iiltimul om mare al unui timp trecut" — scrie E. G.
Griindel în Jahre der Uberwindung (Nietzsche—Spengler^- Hitler; Breslau, 1934).

ORTODOXIA SE ORGANIZEAZĂ ŞI IN GERMANIA. Fraţii noştri de credinţă, refugiaţi din Rusia în

ţările apusene, sunt pe punctul de-a se organiza temeinic şi în Germania, pe baza unei constituţii
alcătuite în Octomvrie, anul trecut, de sinodul episcopesc rusesc din Diaspora. Mulţumită
sprijinului prompt al actualului guvern german, această organizare se face cu paşi repezi. In ziua
de 29 Aprilie a. c., ziarele nemţeşti publicau o telegramă din Berlin care vestea că guvernul german
aprobă înfiinţarea unei eparhii ortodoxe răsăritene pentru credincioşii acestei biserici sălăşluiţi în
Germania, al cărei înainte stătător, numit de sinodul episcopesc din Sremski—Karlowzi şi
recunoscut de guvernul german, va fi P. S. Episcop Tihon. P. S. Tihon îndeplineşte nevoile
duhovniceşti ale credincioşilor ortodocşi din Germania, din anul 1924. P. S. Sa se bucură de toată
încrederea autorităţilor germane. Capul ortodoxiei din Germania va purta de acum înainte
titulatura de „Episcop ortodox al Berlinului Îşi Germaniei*.
Cu acest prilej, guvernul Reichului a mai făcut un gest de-o impresionantă frumuşele morală. Cum casa
particulară în care se săvârşeau până acum, la Berlin, sfintele slujbe după datina răsăriteană e
necorespunzătoare pentru aşa ceva, ministerul cultelor germane a dăruit într’unul din cele mal
frumoase cartiere ale Berlinului, un Ioc de zidire, pe care se va ridica o măreaţă catedrală ortodoxă.
De fondul de zidire s’a îngrijit fot guvernul german. El se va strânge din daniile benevole ale
credincioşilor ortodocşi, la cari ministerul cultelor şi frontul muncii naţional-socia liste vor adăuga
generosul ior obol.
Gestul guvernului german e socotit ca un formidabil pumn dai Moscovei atee. E ceva mai mult decât atât.
GR, T. M.
229
 NOTE ŞI INFORMAŢII
„ASTRA* împlineşte anul acesta frumoasa vârstă de trei sferturi de veac. Venerabila so- cietaie culturala, a
cărei întemeiere e legată de numele marelui ctitor de aşezăminte culturale şl naţionale, mitropolitul
Andreiu Şaguna, şi-a îndeplinit misiunea în trecutul neamului nostru şi e hotărâtă să şi-o
îndeplinească cu aceeaş însufleţire şi în viiior. Nefiind în destul de sprijinită de stat, ea lansează un
călduros apel, cerând sprijinul moral şi material al poporului pe care vrea să-l lumineze şi să-l
povă- tuiască pe căile marilor biruinti morale şi nafionale. Inimosul apel e semnat în afară de mem-
brii comitetului centrai, de tofi vlădicii ortodocşi şi uniji ai Ardealului, în frunte cu I. P. S.
Mitropolit Ntcolae şi de o seamă de alţi fruntaşi ai viefii publice de dincoace de Carpaţi. Nu ne
îndoim, că apelul „Aslrei* va găsi cuvenitul răsunet mai ales în sufletul preojilor noştri, cari au fost
totdeauna cei mai devotaţi ostaşi at venerabilei societăţi culturale.

TRISTA cronică a solemnî- tefilor legate de săvârşirea din viafă şi punerea în mormânt a neuitatului
episcop Nicolae lvan, a fost publicată într'o frumos alcătuită broşură. Ea cuprinde, între altele,
cuvântările rostite la înmormântarea marelui ctitor
de eparhie. Este un frumos omagiu adus de Consiliul eparhial al Clujului neuitatului şi devotatului său
oblăduitor duhovnicesc.
O
EPARHIA Clujului are deosebita bucurie de a înscrie încă un nume în pomelnicul marilor săi ctitori.
Cunoscutul patriot şi mecenat, octogenarul domn. Ceorge Sion, a hotărât să dăruiască numitei
eparhii averea sa alcătuită din 2 vile la Băile Stanic, un restaurant dela aceleaşi băi, moşia Brăteşti
din judeful Bacău, precum şi un stoc de titluri de stat evaluate la mat· multe milioane Lei.
Vestea buna ne-o aduce raportul asupra recentei adunări· eparhiale din Cluj publicat în „Renaşterea".
Preţuind după cuviinţă gestul mărinimosului ctitor, adunarea eparhială l-a omagiat entuziast.
Bunul Dumnezeu să-i fină întru mutfi ani şi să-l dăruiască cu toate fericirile pe marele fiu al Bisericii
noastre, dl C. Si on.
κ>

PROCESUL profesorului de teologie Constantinescu-laşi s’a terminat, dupăcum era şi firesc,, cu

condamnarea inculpatului şi a tovarăşilor săi. Ceea ce e straniu din fot acest proces e faptul, că
osânditul pentru acte de sabotaj împotriva statului a putut sia netulburai un întreg deceniu în
slujba sa de profesor univer-
230
REVISTA TEOLOGICA
sifar — şi încă ia o Facultate de teologie. Ini r'a de văr profesorul Constantinescu-laşi era un bolşevic
notoriu încă dele înscăunarea sa la catedre Facultăţii de teologie din Chişinău, iar bolşevismul e
zidit pe doctrina ateismului. Astfel stând lucrurile e firesc ca un agent al comunismului să fie
incompatibil în situaţia de dascăl al evangheliei lui Hristos. Autoritatea de sfat — împotriva avi-
zului Bisericii — a numit totuşi pe Constantinescu-laşi acum zece ani profesor la Facultatea de
teologie din Chişinău, menţinân- du-1 în această situa fie până de curând. O asemenea enormitate
nu s’ar fi putut întâmpla şi nu se va putea întâmpla niciodată la Academiile noastre teologice,
gospodărite integral de autoritatea bisericească. Ceeace era de demonstrat.

NUMEROASELE intervenţii făcute de organele conducătoare ale Bisericii şt de Asociaţiile preoţeşti

pentru justele revendicări materiale ale slujitorilor altarelor lui Hristos, au fost încununate, măcar
parţial, cu izbândă: guvernul a hotărît să nu mai aplice cele două curbe speciale modestelor salarii
preoţeşti şi sa nu mai scadă din aceste salarii, uneori atât de fictivele venite stolare. Dreptatea s'a
făcut pe urma binevoitoarei şi atât de înţelegătoarei intervenţii a dlui Dr. Angel eseu, ministrul
instrucţiunii publice, care deţine, interimar, şi departamentul cultelor. Aceeaş bunăvoinţă a
arătat-o dreptăţii clerului nostru şi dl G. Tălărăscu, preşedintele consiliului de miniştri. Pentru
care pricină clerul ortodox al ţării în
tregi a adus numiţilor miniştri binemeritate mulţumiri. Nădăjduim că guvernul nu va întârzia să
soluţioneze cu aceeaş bunăvoinţă şi celelalte revendicări, tot atât de juste, ale sfintei noastre
Biserici şi ale slujitorilor ei.
N. C.

’ EXTERNE
RĂPOSATUL Patriarh ecumenic Folie IE, a dăruit prin testament Patriarhatului ecumenic toată averea sa;
printre altele, biblioteca personală, care cuprinde preţioase manuscrise.
ri>

ARHIPRESB1TERUL Augustin Peierson a fost numit de Patriarhul ecumenic mitropolit al Letoniei cu

reşedinţa în Riga.
■O*
COMITETUL central sovietic al mişcării ateiste „Fără Dumnezeu" a instituit un premiu de 25.000 ruble
pentru cele mai bune trei lucrări ştiinţifice anti- religioase. Condiţii: lucrările nu trebue să fie
îndreptate numai contra unei religii, ci, întrucât e posibil, împotriva tuturor.
■o
ANTIHRIST a interzis tuturor clericilor celorlalte ţări tranzitul prin Rusia, pe motivul că sunt duşmani ai
bolşevismului.

TOT Antihrist a aruncat în aer catedrala ortodoxă din Novgo- rod-Wolynsk, a închis în Şitomir două
biserici ortodoxe şi două catolice şi a arestat şi exilat doi clerici papistaşi. Aşadar, noua filială
spaniolă tot n’a reuşit să-î angajeze elanul distrugător numai între holerele ei.
231
REVISTA TEOLOGICA
REVISTA „Die Christliehe Welt" anunţă: După information! oficiale din sursă sovietică în 18 ani de
domnie bolşevică 42.000 clerici au murit în lagărele de concentrare.

TEROAREA roşie din Spania îşi face de cap. . O mulţime de mănăstiri au fost incendiate: numai în Cadix
şapte, un seminar teologic şi mai multe şcoli. .Se anunţa apoi că guvernul spaniol şi-a rechemai
ambasadorul său de pe lângă Vatican. To(i preoţii şi membrii ordurilor catolice cari activează în
învăţământul spaniol, vor fi înlocuiţi cu puteri didactice laice (citeşte: bolşevice !).
o-
SOCIETATEA Biblică Britanică a tipărit de curând o Sf. Evanghelie dela Luca înfr’o limbă din insulele
Solomonice. Cu aceasta, Societatea încheie impresionanta cifră de 700 limbi
în care a răspândit cuvântul lui Dumnezeu.

„NATIONAL Bible Society of Scotland" s'a oferit să dăruiască, la dorinţă, fiecărui student teolog din
Europa un exemplar din Vechiul Testament ebraic şi unui de Noul Testament grec.
-0-
PREGĂTIRILE pentru jocurile olimpice 1936, la Berlin, sunt în toiu. Ca să înlesnească oaspeţilor contactul
cu viafa bisericească din Germania, s'a constituit şi un comitet evanghelic- olimpic.
-O

PROFESORUL Karl Barth a fost invitat sa facă celebrele cursuri Gifford Lectures la patru Universităţi
scoţiene. Înaintaşii săi la aceasta slujbă ilustră au fost Nathan Soderblom, episcopul de York,
Temple — şi celebrul teolog german Albert Schweitzer. GR. T. M.

(5
 p. S. SA NICOLAE COLAN
EPISCOPUL VADULUI, FELEACULUI ŞI CLUJULUI
Anul XXVI Iulie—Octomvrie 1936 Nr, 7—10

REVISTA TEOLOGICĂ
ORGAN PENTRU ŞTIINŢA ŞI VIAŢA BISERICEASCĂ
Redactor: Prof. GRIGORIE T. MARCU
CUVÂNTUL I. P. S. SALE MITROPOLITULUI NICOLAE

MERGEM ÎNAINTE
In fruntea fascicolului din urmă al publicaţiei noastre, directorul ei de până atunci, astăzi
Prea Sfinţitul Episcop Nicolae al eparhiei Vadului, Feieacului şi Clujului, în cuvinte
duioase şi-a luat rămas bun dela conducerea „Revistei Teologice*.
Numai dela conducerea nemijlocită a ei. Căci Prea Sfinţia Sa de sigur îşi va păstra şi pe
mai departe toată legătura sufletească cu „amvonul cel scump* pe care l-a ilustrat şi
dela înălţimea căruia cu tinerească râvnă şi cu încercată înţelepciune a vorbit timp
de patrusprezece ani slujitorilor sfintei noastre biserici. De pe scaunul vlădicesc, la
care s’a învrednicit să fie chemat, va continua şi d’aci Înainte să-l inspire cu căldura
inimii Sale şi să-I ocrotească cu iubirea Sa.
In numele colaboratorilor grupaţi în jurul acestei reviste, cum şi în numele cetitorilor
cari i-au îndrăgit scrisul, la cuvântul de despărţire al Prea Sfinţiei Sale răspund, că-
L vom socoti totdeauna prezent între noi şi cu recunoscătoare dragoste însoţindu-L
pe drumul misiunii celei noui, îi facem din toată inima urări de păstorire îndelun-
gată şi plină de roade în ogorul bisericii şi neamului nostru.
îndeosebi însă eu, căruia mi-a fost în toate împrejurările iubit şi preţios colaborator, mă
simt dator să-I exprim la acest loc mulţumită mea cea mai caldă pentru munca
depusă în conducerea „Revistei Teologice* timp de
1
233
REVISTA TEOLOGICA
patrusprezece ani, reuşind să-i ridice nivelul intelectual la înălţimea cerinţelor vremii,
să-i imprime o ţinută literară Ireproşabilă şi o atitudine înţeleaptă şi demnă t'n
toate chestiunile cari privesc biserica şi preofimea noastră. Duioşia simţământului
de a nu-L mai avea în nemijlocita mea apropiere, mi-o înseninează numai
certitudinea de a-L avea cu atât mai aproape cu sufletul şi de a-L şti, cu
devotamentul ce-l are pentru biserică, la loc de răspundere mai mare în slujba ei.
„Revista Teologică** va continua să apară la Sibiu, locul ei de origine. Conducerea ei em
încredinţat-o tinSrului şi inimosului profesor dela Academia noastră teologică
„Andreiană", Gr iff orie T. Mar cu. El e numai suflet şi vorbă întraripată, ca şi scrisul
lui, pe care cetitorii revistei îl cunosc de câţiva ani încoace. In zilele trecuie, cu
ocaziunea unes plăcute vizite ce mi-a făcut-o Prea Sfinţitul Episcop Nicolae la
Sibiu, la rugămintea mea, prin punerea mânilor i-a Împărtăşit prof. Grigorie T.
Marcu darul diaconiei, act căruia eu i am dat interpretarea simbolică de a-1 fi uns
totodată şi în succesiunea la conducerea revistei noastre» Bine’nţeles,
binecuvântarea aceasta îl obligă pe succesor „să aprindă darul" (II Tim. 1, 6) şi „să
nu stingă duhul* (I Tes. 5, 19) pe care i l a predat antecesorul, ci săi păstreze ca o
putere vie şi ca o tradiţie animatoare pentru revistă. Sunt convins, că aşa va face —
şi de aceea rog pe toţi colaboratorii de până acum şi pe cetitorii revistei să i
intimpine cu încredere şi să-i acorde sprijinul lor cu simpatie.
In viaţa noastră bisericească „Revista Teologică" s’a impus ca o necesitate indiscutabilă.
Preoţimea noastră îşi dă desigur tot mai bine seama, în ce măsură lucrarea ei pastorală în
ogorul Domnului, săvârşită cu râvnă sfântă şi cu orientare sigură zi de zi, trebue să
fie luminată şi călăuzită de adevărurile divine pe cari le prcpovădueşte biserica şi
pe cari printr'o cugetare sistematică Ie înfăţişează teologia. Pe lângă rugăciune şi
meditaţie, lectura operelor teologice bune trebue să fie un mijloc căutat şi
întrebuinţat cu osârdie de fiecare preot al nostru pentru complecfarea armaturii
sale duhovniceşti.
234
REVTSTA TEOLOGICA
Eu mî-am dat seama de insuficienta pregătirii preoţime! noastre în această privinţă,
provenită din multe cauze şi împrejurări, pentru cari nu totdeauna poartă ea vina.
De aceea m'am silit, din cât am putut, să stimulez la lucru pe cei pregătiţi să ne dee
o literatură teologică selectă şi să tipăresc, mai ales în cei câţiva ani din urmă, un
număr considerabil de opere teologice valoroase şi folositoare, pe cari ie-am pus la
îndemâna iubitei noastre preoţi mi şi chiar a intelectualilor noştri mireni, dornici
de a se orienta mai temeinic In domeniul vieţii religioase. Lucrarea aceasta o voi
continua cu ajutorul Domnului, şi de aici încolo, şi nu va întârzia să aducă roade
binecuvântate. Căci e vai de-o armată ai cărei soldaţi pleacă la războiu cu mâna
goală; dar mai vai de-o biserică, ai cărei apostoli pleacă la lupta de cucerire a
împărăţiei lui Dumnezeu — cu sufletul goli Slavă Domnului, că nu ne găsim în
această situaţiune. Cu oricâtă nevoinţă s’ar face, constat totuşi cu bucurie, că
suntem într’un progres simţit şi pe acest drum.
Revista e chemată să prezinte cetitorilor ei rezultatele cugetării teologice şi experienţele
vieţii pastorale în tratate, studii, articole şi informaţiuni în nota actualităţii şî mai
degajate de tonul solemn al volumelor. Scrisul ei, fără a pierde din adâncime,
trebue să aibă, mai ales astăzi, un caracter mihtant, în legătură cu nevoile vremii.
Noi slujitorii bisericii trebue să ne străduim cât mai mult să aşezam problemele
ştiirţii cent*mpcrare, ca şi realităţile şi shuciumul din viaţa naţională a zilelor
noastre sub lumina izbăvitoare a evangheliei.
Să ne ajute bunul Dumnezeu!
f NICOLAE
Ffhlepiicop ţi mitropolit

1*.
235
 SOBORUL IERARHILOR ARDELENI
OSÂNDEŞTE COMUNISMUL
De Diacon GRIG ORIE T* MARCU
Profesor la Academia teologică „Andreiană"
Când am luat-o In mână, involuntar mi-am rememorat o frântură din Istoria strădaniilor
pauline. Neostenitul apostol se simţea aproape de crepusculul uluitoarei sale dia-
conii atunci când, Intre două corăbii, chiemă la sine, In Milet, pe înainlestătătorii
bisericii din Efes, şi le grăi: „Luaţi dară aminte de voi şi de toată turma, întru care
Duhul Sfânt v’a pus pe voi episcopi ca să păstoriţi biserica Domnului, pe care a
câştigat-o cu însuşi sângele său. Că eu ştiu aceasta, că după ducerea mea vor intra
Intre voi lupi crânceni, cari nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor scula
bărbaţi, învăţând învăţături sucite, ca să tragă pe ucenici după ei“ (Faptele Apost.
20, 28—30).
Râvnă paulină zace la temelia acelei cărţi de învăţă- iură pe care soborul Prea Sfinţiţilor
Ierarhi ai scaunelor vlădiceşti din Mitropolia Ardealului ne-o trimet nouă tuturor,
spunându-ne parcă: „vedeţi cum să umblaţi cu pază, căci lupii cei crânceni seamănă
pierzanie în turma voastră*. Intâlnindu-se la sfat, aici la Sibiu, în luna Septemvrie,
Prea Sfinţiile Lor au băgat de seamă că unele stări strâmbe cari au prins rădăcini
aiurea, încep să puieze şi’n viaţa neamului nostru. Şi chibzuind îndelung asupra
urmărilor de plâns pe cari le-a avut pecinginea roşie — căci de comunism e vorba
— în gospodăria neamurilor năpădite de ea, Prea Sfinţiile Lor ridică glas
îndemnându-ne să ne ferim de-a cădea în rătăcirea ei.
Cum am fost în trecut ? Cum suntem azi ? Cum am putea fi în viitor şi nu trebue să fim şi
ce trebue să lucrăm ca să fim aşa cum trebue să fim? — iată câteva întrebări la cari
pastorala Prea Sfinţiţilor noştri Ierarhi răspunzând cu o înaltă înţelepciune, rezolvă
cea mai acută problemă socială a prezentului. .
236
REVISTA TEOLOGICA
Am fost un neam de oameni cumsecade. Ne-am pomenit pe lume români şi creştini. O
singură lege ne-a călăuzit pe cărările aspre ale trecutului: legea lui Hristos, care,
tâlcuită în limba noastră, a devenit pentru noi «legea românească*. Am cinstit
credinţa noastră, fără să o prigonim pe a altora. Ocrotiţi de binefacerile acestei
credinţe, ne-am simţit împăcaţi cu viaţa pe care o duceam, totdeauna. Un lucru
îmbucurător din cele multe — mulţimea de lăcaşuri dumnezeeşti ce se ridică de
sârg în toate laturile ţării — stă mărturie că „poporul nostru vrea să rămână şi pe
mai departe credincios predaniilor sale din trecut şi că nu crede în putinţa altei
fericiri decât aceea care isvoreşte din ascultarea de evanghelia Domnului şi
Mântuitorului nostru Isus Hristos şi din povăţuirea pe drumul unei vieţi creşti-
neşti curate*. E adevărat, că precum alţii, aşa nici noi, n’am ajuns încă Ia
desăvârşirea morală cerută de Sf. Evanghelie. Dar, dacă-i aşa, nu i Evanghelia de
vină, ci tot omul care o calcă şi o nesocoteşte. Şi azi mai sunt săraci ca Lazăr pe
lume; şi azi mai uită mulţi că peste bogăţiile în cari se răsfaţă nu sunt stăpâni, ci
doar ispravnici vremelnici ai lui Dumnezeu. Rătăcirea comunistă făgăduieşte să
realizeze raiul pe pământ, declarând răsboiu crâncen actualei ordine sociale. Am
văzut-o Ia lucru în Rusia. Vedem cum fumegă Spania. Ajung aceste pilde ca să ne
convingem că o fericire nu se poate plămădi din ruină şi sânge, din moarte şi
blestem. Comunismul nu-i de noi. Ne asmuţă împotriva deaproapelui, vrea să ne
prefacă’n cenuşe bisericile, să ni-I ia pe Dumnezeu din lume şi credinţa din suflete.
Bir cu neputinţă de plătit.
Ţineţi la moşiile voastre şi să nu le vindeţi străinilor 1
Iubiţi-Vă neamul, pământul şi regele 1 — ne îndeamnă înalţii noştri Păstori. I.
I. P. S. Mitropolit Nicolae iniţiase cândva, aici la Sibiu, un cerc de studii social-creştine.
Desigur din imperioasa nevoie de a obicinui pe slujitorii Bisericii şi pătura intelec-
tualilor noştri să ia atitudine răspicată faţă de problemele pe cari le agită vremea
noastră. Pastorala aceasta, după părerea mea, e un model clasic de atitudine
creştină, Îaţă de-o problemă de natura aceasta.
237
REVISTA TEOLOGICA
Invesmântată’n straiele româneşti ale unei limbi de hrisov lesne de priceput de oricare
creştin şt înarmată cu argumente definitive contra pomenitei primejdii care sapă
rezistenta noastră românească şi creştinească, ea a stârnit entuziaste comentarii în
presa bună. A venit la timp. Adică tocmai când trebuia. Căci arşiţa bolşevismului
ameninţă să pustiiască şi’ntre hotarele sufletului românesc. Şi e bine că tocmai mai
marii bisericii strămoşeşti au zorit să-i răcorească pe cei cuprinşi de friploarea
ispitelor ei, iar pe ceilalţi, să i întărească.
Poftim acestei hrănitoare pastorale, să-i fie hărăzit norocul de-a deveni lege pentru toji fiii
buni ai neamului.
Dfocon GRIG ORIE T. MAR CU

238
OMAGIU ŞI RECUNOŞTINŢA
— P. S. SALE EPISCOP NICOLAE COLAN — :

De Iconom-StaTrofor Dr. GH. CIUHANDU

CotiBliltr-fcfc'tnt e^trblal fl prtşed. Aaochţiei clerului „A. Siflure*

Era în toamna anului 1923.

La Arad, se ţinea congresul Preoţilor din mitropolia ardeleană, grupaţi tn organizaţie
profesională sub numirea aşa de grăitoare, „Andrei Şaguna". La ordinea zilei era
restaurarea conducerii Asociaţiei noastre, care — după o vacanţă la secretariat —
dorea să-şi aleagă, de secretar general un om cu inimă, aptitudini şi devotament.
Şi şi-a găsit omul, în persoana unui profesor, modest la înfăţişare şi neiubitor de sgomot
în jurul persoanei sale. Era profesorul dela Academia teologică Andreiană din
Sibiu, Nicolae Colan.
De atunci, au trecut doisprezece ani şi mai bine.
Când şi-a luat în primire onorifica misiune de secretar general m’a găsit la presidenţia
Asociaţiei noastre. Aşa fiind, mă simt cel mai datornic din această parte să scriu
aceste şire de amintire...
...D’atunci şi până astăzi, prin cât sbucium n’a trecut Clerul nostru, preocupat mereu nu
numai de soarta sa, covârşită d’atâtea mizerii şi mari nedreptăţi, ci şi de durerile
înseşi Bisericii noastre, ca Aşezământ duhovnicesc şi naţional. Această identificare
a fost nota specifică a noastră, a Clerului ardelean. Şi dac'am avut parte de osteneli
şî muncă, atât pentru îndrumarea Asociaţiei, cât şi pentru opera de asanare a
neajunsurilor Clerului şi Bisericii ardelene, ieşită din robie milenară cu multe rane
vechi şi cu usturimi noui, în această muncă — de devotament mai presus de toate
— rolul aşa de covârşitor l-a avut, ca în toate organizaţiile, secretarul respectiv.
Acela, bine înţeles, care — după doisprezece ani de muncă săvârşită cu aceeaşi râvnă ce i-
o nădăjduisem dela început, aureolată de aceeaşi modestie bucuroasă de stră-
239
REVISTA TEOLOGICA
dalnică muncă — astăzi este ridicat în scaunul episcopese de vechi tradiţii româneşti şi
de înaltă importantă culturală,, al Vadului, Feleacului şi Clujului...
Făgaşul lucrărilor de secretar general al Asociaţiei Clerului nostru era bine croit, de mai
'nainte, de un alt profesor, dela aceeaşi Şcoală teologică sibiană, de primul ei
secretar general, — urzitor al organizării Clerului ardelean — astăzi I. P. Sf.
Mitropolit Nicolae Bălan. Cu caldă tragere de inimă şi cu pricepere aleasă a activat,
în ace laş rost de secretar general, mai apoi, alt P. C. Preot sibian, Pompeiu
Moruşca, azi episcop Policarp al Americei, căruia i-a urmat la rostul de secretar
general Acela, căruia i s'â dat înalta chemare, duhovnicească şi românească, de a ft
„îndreptător credinţei şl chip blânde jelor" şi factor de netăgăduită autoritate
morală şi culturală în capitala Ardealului desrobit...
îmi descopăr capul şi-mi plec sufletul înaintea Celui de sus, care a rânduit aşa de mare
cinste Asociaţiei Clerului ardelean, de a-şi fi ştiut alege, de secretari generali,
personalităţi, cărora, mai apoi, tuturora Ii s’a acordat intrarea în Episcopat!
...Celce scrie aceste rânduri e străin de meşteşugul graiului frumos către cei mari. Dar, tot
aşa, o ştiu bine, şi Prea Sfinţitul Nicolae cel de al doilea, al Clujului, până ca ieri
secretar general al Asociaţiei Clerului ardelean, n'a fost niciodată iubitor de
asemenea graiuri de ispită. Şi nici nu va fii
Şi-atunci, să mi se îngăduie — mie celuice regret profund o absentă, de peste vrerea mea,
dela serbările de sfinţirea şi instalarea Prea Sfinţiei Sale — ca, în loc de oricari alte
cuvinte, să exprim Prea Sfinţitului omagiul meu şi al Preoţimei ardelene şi
graiiiudinea noastră obştească, pentru devotamentul şl priceperea, pentru calda
inimă şi necontenitele osteneli ale Sale, cu cari a slujit Domnului, nu numai dela
catedra ce a onorat-o şi prin condeiul de distins publicist bisericesc şl cuîtural-
românesc, ci şi prin rostul de secretar general al Asociaţiei „A. Şaguna".
Intru mulţi ani, Prea Sfinţitei Dn GH. CIUHANDU
240
 PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA ÎNVĂŢĂMÂN-
TULUI ISTORIC-REL1GIOS ÎN ŞCOALA
SECUNDARĂ
De Prof, unîv* Dr. L LUPAŞ Membru al „Academiei Române*

Domnule Profesor,
întors dela Karlsbad cu gândul de a nu întârzia dela adunarea generală a „Asociaţiunii",
am primit între două trenuri invitaţia D-Tale de colaborare la numărul pe care ţine
„Revista Teologică* să-I închine, cu drept cuvânt, fostului ei director şi actualului
nostru Episcop: P. Sf. Sale Nicolae Colan.
In astfel de împrejurări, oricât de mult aş dori, îmi este cu neputinţă să aflu răgazul
necesar spre a zugrăvi »vre-o latură a multiplei sale activităţi", cum văd din însuş
textul scrisorii, că mi s’ar cere.
Voiu reveni însă asupra unei chestiuni de netăgăduit interes educativ-religios, căreia ştiu
că i-a acordat multă atenţiune fostul director al „Revistei Teologice" şi nu mă;
îndoiesc, că-i va acorda şi mal multă în calitatea sa de membru al Sf. Sinod şi în
conştiinţa răspunderii duhovniceşti ce-i revine pentru îndrumarea viitoarelor
generaţiuni de intelectuali ai neamului nostru şi ai sfintei lui biserici..
Chestiunea aceasta e în legătură cu nenumăratele mutilări de cari s’a izbit programa
analitică a învăţământului religios pentru şcoalele secundare dela 1931 până în
timpul de faţă.
S’a făcut trista constatare, că îndeosebi Istoria bisericii rămâne a fost împărtăşită de un
tratament cât se poate de vitreg, cu toate că o elementară cerinţă pedagogică ar fi
impus a se da tocmai acestei materii importanţa şi atenţiunea ce i se cuvine ca
uneia din cele mai apropiate de sufletul tine
241
REVISTA TEOLOGICA
retului şi din cele mai potrivite a demonstra, cum a lucrat şi ce fel de roade a odrăslit
sămânţa Evangheliei în viaţa poporului nostru.
In Programa minimală pe anul şcolar 1932—33 (Bucureşti 1933 p. 12—13) se risca afirm a ţi
unea câ „din toate materiile de învăţământ religios istoria bisericii române ar fi cea
mai grea“ din pricină că e în legătură cu istoria politică a Românilor „pe care elevii
n’ar cunoaşte-o suficient spre înţelegerea istoriei bisericeşti"... Celce a aşternut pe
hârtie aceste cuvinte pare a-şi fi datei însuş seama, cât de puţin resisientă e
motivarea lor în faţa unei cercetări serioase. De aceea a căutat să mai adauge şi alte
argumente, arătând că la Universitatea din Bucureşti catedra de istoria bisericii
române are numai o vechime de 23 de ani, de aceea actualii profesori de religie ori
n'au studiat-o în Universitate, ori au ascultat lecţii foarte sumare, iar autorii de
manuale n’au avut de unde imita metode şi lucrări străine, cum e cazul pentru alte
obiecte de învăţământ ca morala, dogmatica şi apologetica. „In afară de aceasta
profesorii şi autorii de manuale trebue să aibă cunoştinţe variate pentru tratarea cu
succes a acestui obiect... Căci istoria bisericii române se întinde ca o vargă roşie
prin toată pânza vieţii româneşti. Nu poţi desface varga fără sfâşierea pânzei;
amândouă se completează, îşi dobândesc caracter propriu. De aceea nu se poate
trata cu succes istoria bisericii române fără atenţia necesară, dată întregului trecut
românesc. Altfel, noţiunile de istoria bisericii române vor pluti ca scândurile unei
bărci sfărâmate de furtună pe întinsul mării, fără rost, vor fi aruncate la mal ca
netrebnice sau vor fi înghiţite de abis. Mintea şcolarului, întocmilă logic, le va
elimina fără urmă. Pentru învingerea acestei dificultăţi trebue o grijă deosebită din
partea profesorilor, atât la întocmirea manualelor şcolare, cât şi în modul de
predare. Spre a veni în ajutorul profesorilor în tratarea chestiunilor de istoria
bisericii române, se grupează aceste chestiuni, în nădejdea unei legături mai fireşti
pentru cunoştinţele necesare unui absolvent de gimnaziu, în capitole mai largi...
Fiecare ca~ pito1 υα fi precedat de cunoştinţe de istorie politică: ele vor alcătui cadrul, pe
care se va desfăşura pânza tabloului istoriei bisericeşti. Profesorului i se lasă
libertatea să insiste
242
REVISTA TEOLOGICA
«asupra unor chestiuni şi să adaoge altele, ce i s’ar părea că lipsesc din aceste indicaţii.
După această apreciabilă solicitudine de „a veni în ajutorul profesorilor", ca să poată fi
învinse toate dificultăţile „atât Ia Întocmirea manualelor, cât şi în modul de
predare", s'ar fi putut oricine aştepta să urmeze sfaturi privitoare la condiţiile de
întocmire optimă a lecţiunilor „în nădejdea unei legături mai fireş i" a
cunoştinţelor de împărtăşit elevilor.
In schimb ce a urmat?
O pretinsă „metodă nouă", în sensul căreia instrucţiunile publicate în Programele analitice
pentru tnoâfâmântul secundar (Bucureşti 1934 p. 26) precizează că nu se mai cer
profesorilor „lecţii expozitive, la catedră, ci lectură făcută de elevi... Elevii să
citească în clasă lectura indicată, iar profesorul să lămurească cele citite, în cursul
citirii, adăogând numai atâtea ştiri, ce nu se găsesc în bucata citită, câte sunt
necesare ca să întregească tabloul urmărit prin lectură. Iar lectura să fie aleasă nu
din manualele de învăţământ, ci din materialul documentar al chestiei, pe care urmăreşte
s’o lămurească elevilor".
Iată-ne deci în faţa unei încercări de a introduce metoda de lucru a seminariilor
universitare în clasa a patra de liceu 1 Cerinţa de a preda istoria bisericii române
unor băieţi şi fete de 14—15 ani numai pe temeiul lecturii textelor culese din
documente, corespondenţe, inscripţiuni, naraţiuni croni- căreşti sau prefeţe ale
feluritelor tipărituri din trecut, au impus profesorilor din învăţământul secundar
probleme foarte anevoie de rezolvat. Cei mai mulţi le-au lăsat nerezolvate.
Iar câţiva inşi, cari s’au străduit să urmeze instrucţiunile noui programe, au întimpinat
dificultăţi asupra cărora scriitorul acestor pagini a ţinut să atragă chiar dela început
atenţiunea ministerului, a Sfântului Sinod şi a corpului didactic. Acesta din urmă,
precum şi consiliul permanent al ministerului instrucţiunii a ţinut seamă de
observaţiunîle cuprinse într'un memoriu din vara anului 1935 — memoriu rămas
până în timpul de faţă fără nici un răspuns din partea Sfântului Sinod.
Intr’o conferinţă la Radio din Bucureşti, am arătat că tot ce se pretinde a fi nou în
instrucţiunile amintite, nu este bun, precum tot ce ar putea fi bun în cuprinsul lor
nu este
243
REVISTA TEOLOGICA
nou. Iar printr’un apel adresat profesorilor secundari îi rugam să-şi noteze în scris
observaţiunile cu privire la experienţele didactice dobândite, sub regimul nouilor
instrucţiuni, în legătură cu fiecare bucată de lectură, inscripţiune, frântură de
document sau prefaţă, ce le-a fost recomandată sau impusă prin noua programă
analitică (cf. Tel. Rom. din & Sept. 1935). Doream să ştiu anume, care din lecturile
recomandate au putut fi valorificate, în mod real, cu mai mult efect în scopul
educaţiei morale-religioase, trezind răsunet mai viu în sufletul elevilor şi care i-au
lăsat cu totul indiferenţi.
Păr. Gh. Maior — acest distins şi conştiincios profesor secundar — publicându-şi
experienţele didactice în Tel. Rom.. din 10 Decemvrie 1935, arată că încercarea Sf.
Sale de a preda istoria bisericii române cu „noua metodă, numită de unii
monografică", a dat un rezultat lamentabil. Şi ţine să motiveze convingător această
constatare tristă: „In clasa a. iV-a secundară elevul nu e obişnuit cu stilul
documentelor, cu poliloghia lor, cu arhaismele lor; aproape fiecare cuvânt irebue
să*l explici. Ai cetit documentul şi vreai să-i faci. rezumatul, să-i scoţi esenţa:
descurajezi elevul, fiindcă nu poate rezuma, na înţeles nimic. Ba mai dai şi texte latine —
aşa cere problema — unor elevi cari abia atunci sunt la începutul învăţăturii de
latină! Am încercat altfel. Le-am cetit eu documentul, intonând mai apăsat părţile,
cari dau. înţelesul lui; abia câţiva s’au ales cu ceva. Rezultatul care e? Cel prevestit
de dl profesor Dr. I. Lupaş în conferinţa- dele Radio, conferinţă publicată apoi în
foiletonul „Universului" şi cel arătat tot de D*sa în marele congres naţional-
bisericesc din anul acesta dela Bucureşti: dezastrul înuă- mântului religios la istoria
bisericii româneşti şi pierderea vremii cu lucruri străine de firea elevului — copil de
clasa a IV-a secundară, — atât pentru profesor cât şi pentru elev. Dar pe lângă
metoda nepotrivită şi străină de scopul religiei în şcoala secundară, programa are şi
omisiuni cari urmăresc un ţel nemărturisit şi de osândit. In istoria bisericii
româneşti din şcoala secundară nu e loc şi pentru istoria bisericilor din provinciile
alipite ? După autorul anonim al programei analitice, care îmi pare o persoană foarte
streină de şcoala secundară, provinciile n’au istorie,.. In
244
REVISTA TEOLOGICA
schimb ne vom pierde în descifrarea de documente despre viaţa unui mucenic din
Durostor sau a lui Sa va Gotul sau a unui Bretanio din Tom!, citind minee, prefeţe
de a le lui Coresi — şi nu vom aminti nimic despre Ilie Iorest, Sava Brancovici ş. a.
Vom da abia câteva „ştiri” despre mănăstirile distruse din Ardeal, despre preoţii şi
credincioşii prigoniţi pentru credinţă şi ceva despre Şaguna. Iar celelalte provincii
n’au drept nici la atât. Aceasta este partea cea mai nouă, dar şi cea mai puţin
norocoasă din programa în vigoare. Dacă se reduceau puţin datele istorice, anii şi
numirile după programa veche —■ mult superioară celei nouă — s’ar fi făcut operă
mai mult decât utilă.
Intr’o şedinţă a congresului naţional-bisericesc din Bucureşti (Octomvrie 1935) când se
discuta problema învăţământului religios, am fost uimit de curajul unui coleg care
nu găsea cuvinte să-şi exprime deplina-i mulţumire cu situaţia şi condiţiile acestui
învăţământ în timpurile de faţă. Starea de nelinişte şi nedumerire în care ştiam că
se găsesc cei mai mulţi profesori de această materie, m’a îndemnat să încerc a potoli
hiperzelul inoportun al acestui coleg prin următoarele rectificări:
Mărturisesc că n’am auzit până în timpul de faţă pe nici unul dintre profesorii secundari,
fie dela şcoale normale, fie dela licee, exprimându-şi mulţumirea pentru felul cum
este tratat învăţământul religios din partea organelor ministerului de instrucţie. I-a
fost rezervată părintelui Nicula, care e profesor la şcoala normală din Iaşi, ocazia
de-a veni în incinta acestui mărit congres naţional-bisericesc să declare că Sf. Sa
este deplin mulţumit şi că ar fi dorit chiar să comunice şi ministerului această
mulţumire care poate fi personală, a Sfinţiei Sale, dar socot că nu este una ob-
ştească pe care să o poată împărtăşi toţi membrii congresului.
Noi nu am fost trimişi în această supremă corporaţiune reprezentativă a Patriarhiei
române să facem declaraţiunt de renunţare Ia postulatele juste ale sfintei noastre
Biserici, pentru a căror înfăptuire şi respectare perpetuă autorităţile noastre
ierarhice luptă de atâta vreme şi au datoria de a continua lupta fără şovăire până Ia
deplina izbândă. Dimpotrivă, trebue să cerem şi mai energic ceeace lipseşte în
245
REVISTA TEOLOGICA
văţământului religios în limpul de fată. Prin atitudinea noastră nu e bine să trezim în
opinia publică, nici o clipă, măcar, impresia că am fi în stare să dăm uitării
desidera- tele Bisericii şi că ne-am lăsa înfrânţi de înţelepciunea senilă şi nepu
incioasă că toate ar fi bune cum sunt. Mi se pare deci neadmisibil să dăm înapoi
tocmai aici, în acest for bisericesc între atribuţiile căruia cea mai esenţială este:
apărarea autonomiei, deci şi grija de a crea învăţământului: religios cele mai
mulţumitoare conditiuni, ca să se poat& destăşura în chip norm 1, în toate
categoriile de şcoale,. fără nici un amestec incompetent sau străin de organele
conducerii bisericeşti.
Căci, mai ales ce s’a întâmplat la noi în cei din urmă 7—8 ani de politică şcolară, este fără
precedent, cred, în istoria şi în viata tuturor şcoatelor din lume. Nicăiri nu s'am mai
pomenit atâtea schimbări de programe, din an în an,, uneori chiar şi din lună în
lună.
Programa analitică pentru învăţământul religios primar,, alcătuită de o comisiune a
Sfântului Sinod, s’a împotmolit în cartoanele ministerului. Cea pentru
învăţământul secundar a avut o soarlă şi mai tristă, fiind mutilată In cea mai esen-
ţială parte a ei de către nişte feţe bisericeşti, cari şi-au permis a înlocui elaboratul,
chibzuit temeinic, al comisiunii prezidate de către păr. I. Mihălcescu, decanul
facultăţii de teclogie din Bucureşti, cu o improvizaţie nefericită, care ameninţă să
distrugă efectul educativ al învăţământului nostru istoric-religios.
In timp ce programa aceasta se entusiasmează pentru câţiva pretinşi mucenici ai Goţilor
din secolul IV, ale căror legende s'ar cuveni să Ie înveţe doar elevii saşi sau şvabi,
uită cu totul că şi din sânul poporului român au răsărit mucenici ca liie lorest, ca
Sava Brancovici, ca vechiul boier şi Domn creştin Constantin Brâncoveenu. Prin
această programă se dă profesorilor de religie sfatul să nu facă nici o lecţie din
istoria bisericii române, ci un an întreg să-şi peerdă timpul — şi ei şi elevii — cu
lectura unor fragmente din cronici, hrisoave patriarhale şi inscripţii redactate
adeseori în chipul cel mai încâlcit, încât chiar printre studenţii universitari se
găsesc puţini, cari să aibă răbdarea. de a le descifra şi interpreta. Veţi întreba ce
folos edu-
246
REVISTA TEOLOGICA
cativ poete rezulta din astfel de texte, învechite şi încâlcite,, pentru copilaşi de 14—15
ani?
Să*mi fie şi mie îngăduit a întreba, cum şi-au putut da P. Sf. membri ai Sinodului
Episcopesc consimţământul pentru o asemenea procedare? Ori poate admite I. P. S.
, Mitropolit Nicolae al Transilvaniei o programă analitică de învăţământ religios, în care
nu e prevăzută nici o lecţie despre Sa va Branco vi ci, martirul ortodoxiei româneşti
din secolul XVII, sau poate P. S. Lucian al Romanului să încuviinţeze o carte de
istoria bisericii române, în care să nu fie nici o pomenire măcar despre activitatea
binecuvântată a episcopului Melhisedec, această podoabă neperitoare a
episcopatului ortodox din secolul XIX?
(I. P. S. Mitropolit Nicolae Bălan a declarat că nu are cunoştinţă de această programă 1)
Ori poate consimţi I. P. S. Ourie dela Chişinău, ca în programă să nu fie nici o
lecţiune măcar despre soarta ortodoxiei româneşti dintre Prut şi Nistru dela 1812—
1918? Aş întreba şi pe mitropolitul Bucovinei, dacă admite să fie acoperită sub
tăcere activitatea lui Silvestru Morariu? Trebue să-mi amân însă întrebarea aceasta
până după alegerea de mitropolit al Cernăuţilor,
Ar fi cazul deci să se aplice sancţiuni severe acelor feţe bisericeşti, cari şi-au permis
această mutilare necuviincioasă a programei pentru clasa a IV-a, luându-se în
acelaşi timp măsuri energice pentru îndreptarea acestor neajunsuri şi pentru
pregătirea unei programe serioase, care sa fie rezultatul unei munci colective a
oamenilor cu pricepere şi cu dragoste pentru cauză, iar nu improvizaţie şi capriciu
de unul singur sau de doi.
In ce priveşte şcoalele normale sunt convins că ele vor trebui lăsate mai mult în grija
bisericii decât în a statului, deoarece s’a făcut dovada că organele statului nu sunt
în stare să dea viitorilor luminători ai satelor o creştere şi îndrumare sufletească aşa
de corăspunzătoare cum a fost cea împărtăşită de organele bisericeşti ale
mitropoliei din Transilvania multor serii de învăţători confesionali, cari au lăsat
cea mai frumoasă amintire în sufletul poporului nostru.
Şi, In sfârşit, în legătură cu cele arătate aici din partea dlui coleg Savin cu privire la
deosebirea dintre academiile şi facultăţile de teologie, ţin să spun că pe cele dintâi
le
247
REVISTA TEOLOGICA
consider mai corăspunzătoare necesităţilor practice aie bi* sericii, iar pe cele din urmă
cerinţelor de ordin şiiinţific. întrucât însă, după cuvântul apostolului Pavel, ştiinţa
sume- ţeşte şi dragostea zideşte, socot că în actualele împrejurări ale vieţii noastre
bisericeşti este de mai mare folos drago* stea, care zideşte sufletele, decât ştiinţa
care sumeţeşte cugetele.
Se împlineşte curând un an, de când au fost rostite aceste cuvinte în şedinţa congresului
naţional-bisericesc din Bucureşti, Nu am cunoştinţă să fi urmat vre-o măsură me-
nită a contribui la o cât mai grabnică înlăturare a gravelor scăderi şi omisiuni din
programa analitică a învăţământului religios.
Pentruca învăţământul istoriei noastre bisericeşti să nu rămână mutilat şi fărâmiţat în
părţi risipite, fără nici o legătură firească organică între ele, până ia elaborarea altor
instrucţiuni ar fi de dorit înlocuirea ultimei programe cu cea din 1928, care este mai
sistematică şi mai închegată decât cea din 1934 şi mai ales decât cea din 1935, schin-
giuită şi mai rău. Adăugându-i-se lecturi menite a servi ca material auxiliar, pentru
intuiţia istorică, ea ar fi potrivită să dea tineretului nostru o icoană mai fidelă
despre trecutul bisericii române. Este un postulat admis în toate ţările luminate, că
elevilor din şcoala secundară trebue să li se înfăţişeze, în chip firesc, rezultatele
sigure ale cercetărilor, fără a aştepta ca ei înşişi să culeagă aceste rezultate din
textele ce li se dau spre lectură şi cari adeseori se întâmplă să fie atât de anevoie de
pătruns. Rămâne în sarcina învăţământului superior datoria, să obişnuiască
studenţii a căuta să culeagă din analiza izvoarelor sâmburele adevărului — prin
cercetare proprie destul de obositoare, Ia capătul căreia întreagă truda rămâne
răsplătită adeseori, în loc de certitudine, cu îndoială chinuitoare.
Autorii ultimelor programe ar fi trebuit să nu dea uitării sfatul răposatului pedagog
Wilhelm Rein care spunea cu drept cuvânt că numai învăţământul ce se desfăşoară me-
todic, potrivit cu legile spiritului, poate avea forţă durabilă tn educaţie. Dr. IOAN LUPAŞ

248
P. S. SA NICOLAE COLAN, SFETNIC VLĂDICESC ,
De Prot. VIRGIL NISTOR
consilier arhlepiscopeic

Persoanele de conducere, orice calităţi alese ar avea, nu pot realiza tot ce doresc fără
sfetnici şi colaboratori cari să le stea într’ajutor la înfăptuirea operei lor.
Deşi se zice că istoria este opera oamenilor mari, totuşi opera de contribuţie a
colaboratorilor lor nu poate fi cu fotul desconsiderată.
Marile personalităţi au ştiut să-şi aleagă colaboratori şi sfetnici distinşi, iar când nu i-au
aflat, i-au crescut anume pentru scopul urmărit de ele. Dacă nu ne referim decât la
marele mitropolit A. Şaguna trebue să constatăm că şi-a crescut o pleiadă de
colaboratori distinşi ca: Or. Pantazi, loan Popescu, Nicolae Popea şi alţii, cari au
continuat să lucre în spiritul moştenit dela marele lor îndrumător şi părinte
duhovnicesc.
Tot aşa şi I. P. S. Sa Mitropolitul nostru Nicolae, îndată după venirea la cârma
Mitropoliei Ardealului, cel dintâi gând al Său a fost ca să afle cât mai buni
colaboratori şi sfetnici întru realizarea marilor planuri privitoare la îndrumarea
mai duhovnicească a întregei vieţi bisericeşti, după criterii de o mai înaltă
spiritualitate decât fusese mai înainte. Si fiindcă nu a aflat persoane destul de bine
pregătite spre acest scop de către înaintaşi, primul Său gând a fost să crească o
pleiadă de tineri cât mai bine pregătiţi, cari să formeze rezerva necesară pentru
posturile de conducere dela centrul Mitropoliei şi dela Academia Teologică. I. P.
S. Sa a crescut la studii cu mare generositate — ca nici unul dintre Ierarhii Bisericii
noastre — o mulţime de tineri distinşi .şi cu aptitudini frumoase, trimiţându-i în
străinătate pentru complectarea şi perfecţionarea studiilor. De câteori a descoperit
tineri talentaţi, cu inteligenţă vie şi real devo-
2
249
REVISTA TEOLOGICA
lament pentru biserică şi pentru problemele vitale ale ei, n’a cruţat nici o jertfă, le-a dat
toate îndrumările în decursul studiilor, ca să se întoarcă acasă cât mai bine pregătiţi
şi cu orizonturi de viaţă mai largi, ca să corespundă cât mai bine aşteptărilor cari
s’au legat de ei, în postul ce li s’a încredinţat. Graţie acestei deosebite purtări de
grije a I, P.
S. Sale avem multe elemente tinere bine pregătite pe seama posturilor de conducere ale
Bisericii, pentru Academia teologică şi pentru şcolile noastre confesionale.
Intre aceşti tineri aleşi a fost şi P. S. Sa Episcopul Nicolae Colan. Văzând I. P. S. Sa — pe
când era profesor la Seminarul „Andreian" — că elevul său este înzestrat cit alese
însuşiri intelectuale şi morale, i-a arătat o deosebită grije şi atenţiune.
îndată după ocuparea scaunului de Mitropolit, I. P. S, Sa l-a chemat la Sibiu şi l-a făcut
cel mai apropiat sfetnic al Său, numindu-1 în postul de secretar al Consistorului
arhidiecezan. De aci începe cu adevărat creşterea duhovnicească a fiului sufletesc,
ales şi drag inimei I. P. S. Sale, îndrumându-i paşii spre culmile spirituaităţii, spre
a putea ajunge la postul de conducere de astăzi.
I. P. S. Sa I-a trimis apoi în străinătate pentru complec- tarea studiilor, ca să-i poată
încredinţa, după înapoierea în ţară, catedra de studiu biblic al N. T. dela Academia
Teologică.
Îndată după întoarcerea dela studii şi intrarea în slujba Academiei teologice, P. S. Sa a
fost cel mai apropiat şi intim colaborator al I. P. S. Sale. Cunoscându-i 1. P. S. Sa
distinsele-i calităţi şi puterea de muncă, precum şi bunul simţ şi discreţiunea
desăvârşită i-a destăinuit P. S. Sale atât lucrurile, cât şi nedumeririle şi îngrijorările
ce le-ar fi avut, cerându-i sfatul şi făcând apel la colaborarea sa. N’a fost operă mai
de seamă iniţiată şi înfăptuită de 1, P. S. Sa Ia care P. S. Sa să nu fi fost consultat şi
sa nu-şi fi dat contribuţia sa de muncă. Foarte adeseori ■— şi Ia orice timp din zi —
I. P. S. Sa îl chema Ia sine spre a-i arăta problemele ce-L preocupă şi să-i ceară
colaborarea Sa preţioasă. Nu cred să fi fost o altă persoană din centrul Mitropoliei
care să se fi bucurat de o aşa nelimitată încredere din partea înalt Prea Sfinţiei Sale
ca P. S. Episcop de astăzi al Clujului. Nu era nici un prilej mai important de
bucurie
250
REVISTA TEOLOGICA
la reşedinţa mitropolitană, nu era vre-o masă cu oaspeţi aleşi la I. P. S. Sa Ia care P. S. Sa
să nu fi fost invitat. P. S. Sa a răsplătit această iubire prin devotamentul, fiasca
supunere şi neprecupeţita muncă la tot ceeace i s’a încredinţat din partea I. P. S.
Sale.
Încă dela început, apreciind I. P. S. Sa devotamentul P. S. Sale faţă de Biserică şi
instituţiunile ei, precum şi jertfelnicia aptitudinilor Sale multilaterale, i-a
încredinţat spre resolvire multe din cele mai grele şi importante chestiuni de
organizare bisericească, precum şi probleme de ordin spiritual ale vieţii bisericeşti.
Arhiva Consiliului arhiepisco- pesc, precum şi. coloanele Telegrafului Român, sunt
pline de scrisul Său ager, clar şi competent. îndată după venirea P. S. Sale la Sibiu,
a fost încredinţat cu redactarea „Revistei Teologice", al cărei întemeietor a fost I. P.
S. Sa.
Pentru calităţile Sale alese a fost ales membru în toate corporaţiunile reprezentative ale
Bisericii, în Consiliul arhi- episcopesc şi mitropolitan, în Adunarea eparhială şi
Congresul naţional bisericesc, în Comisiunea Tipografiei arhidie- cezane, în Eforia
Fundaţiunii culturale Dr. I. Mihu, în comisiunea pentru examenul de capacitate
preoţească şi altele. In decurs de 14 ani — în toate aceste corporaţiuni — a
participat cu talentul său de bun organizator, cu rol decisiv, la soluţionarea cea mai
fericită a problemelor superioare bisericeşti.
In adunările eparhiale şi în congresul naţional bisericesc cuvântul Său competent nu
lipsia, iar referatele Sale erau din cele mai distinse — şi ca fond şi ca formă. Când
era vorba de luarea unei măsuri mai importante în viaţa bisericească, părerea
cuminle a P. S. Sale era solicitată totdeauna.
Ca membru marcant al comitetului F. O. R.-ului, al comitetului central şi al secţiei Sibiu
a „Astrei", a des- voliat o lăudabilă activitate, ţinând dese şi mult apreciate
conferinţe în diferite centre ale Ţării, asupra problemelor spirituale actuale ale
Bisericei. N'a fost nici un moment mai important în viaţa Bisericii noastre Ia care P.
S. Sa să nu-şi fi dat cu plăcere contribuţia sa preţioasă. Aproape Ia toate congresele
anuale ale Societăţii ortodoxe naţionale

2*.
251
REVISTA TEOLOOICA
a femeilor române, precum şi la alte adunări bisericeşti şi culturale, a participat ca
mandatar al 1. P. S. Sale.
A participat şi la unele Conferinţe internaţionale ale înfrăţirii popoarelor prin biserică —
ţinute în străinătate.
De câte ori i se cerea concursul sau colaborarea la vre-o lucrare, P. S. Sa îl dădea cu toată
plăcerea şi dragostea. Era totdeauna gata la datorie. Discursurile ţinute la diferite
ocaziuni, precum şi predicile Sale erau mult apreciate şi ascultate cu mult folos
duhovnicesc.
Prin afabila sa bunătate şi discreţiune, P. S. Sa şi-a câştigat stima şi dragostea tuturora.
In cele mai grele momente ale vieţii I. P. S. Sale, l-a ales tot pe P. S. Sa ca să-i stea
într’ajutor. Astfel în Ianuarie 1925, când I. P. S. Sa a plecat Ia Viena spre a se
supune unei grele operaţii, l-a luat cu Sine pe alesul Său fiu duhovnicesc, ca să
vegheze la căpătâiul Sau de suferinţă. P. S. Sa a petrecut multe zile şi nopţi la
căpătâiul părintelui Sau sufletesc, hindu-i mângâiere şi ajutor în clipe de grea
cumpănă a vieţii, înseninând cu bunătatea şi devotamentul Său fruntea îndurerată
a I. P. S. Sale, când se lupta cu moartea, răsplătind şi în acest chip iubirea şi multele
binefaceri de cari a fost împărtăşit.
Cu trei ani mai târziu, când s’a discutat în Senat Legea Cultelor, I. P. S. Sa l-a luat cu Sine
la Bucureşti tot pe P. S. Sa, care i-a stat într’ajutor în decurs de 4 săptămâni la
adunarea materialului necesar pentru ţinerea magistralului şi documentatului
discurs rostit în şedinţa dela 27 Martie 1928 a Senatului român.
Când s’a retras în pensiune înaintaşul Său la Rectoratul Academiei teologice
„Andreiane" din Sibiu, I. P. S. Sa a chemat în fruntea acestei instituţii pe P. S. Sa,
ştiind că are o persoană potrivită pentru îndrumarea Şcolii de creştere a viitorilor
apostoli ai Bisericii în spiritul şi concepţia superioară a I. P. S. Sale, în ce priveşte
misiunea viitorilor preoţi în mijlocul poporului nostru.
In anul 1933, cu ocaziunea înfiinţării şi organizării Frăţiei Ortodoxe Române, I. P. S. Sa a
avut preţioasa colaborare a P. S. Sale.
I. P. S. Sa a avut mare bucurie, când preoţimea din Ardeal a ales pe P. S. Sa — pe atunci
încă fără darul
252
REVISTA TEOLOGICA
preoţiei ■— de secretar general al Asociaţiei generale „A. Şaguna" a clerului ortodox din
Ardeal, întemeiată şi îndrumată de 1. P. S. Sa. Deşi atunci încă nu era preot — to-
tuşi a fost un vajnic apărător, şi în scris şi cu graiul, al drepturilor preoţimei. In
decurs de 12 ani, a avut, cu aprobarea I. P. S. Sale, rolul principal întru designarea
şi elaborarea temelor de discutat în Adunările generale anuale ale Asociaţiei.
Tot P. S. Sa a fost încredinţat din partea 1. P. S. Sale cu organizarea cercului de studii
dela Sibiu, a congresului profesorilor Academiilor Teologice din Mitropolia
Ardealului, precum şi cu elaborarea proectului de reformă a învăţământului
teologic.
La tipărirea cărţilor în Tipografia arhidiecezană, I. P. S. Sa cerea totdeauna părerea P. S.
Sale atât în ce priveşte conţinutul, cât şi limba, făcând P. S. Sa la multe din ele
corecturile necesare, nu numai în text ci şi la tipărirea lor.
In 1934 P. S. Sa a scos din iniţiativă proprie „Viaţa Ilustrată", după ce a primit
binecuvântarea arhierească a I. P. S. Sale. In cuvântul de introducere din numărul
prim al revistei 1. P. S. Sa spune: „Te felicit pentru curajul şi însufleţirea cu care ai
iniţiat scoaterea unei reviste creştineşti pentru familiile intelectualilor noştri... şi-ţi
urez cât mai strălucit succes — asigurându-te de tot concursul ce ţi-1 pot dae. Şi
’ntr’adevăr I. P. S. Sa a dat mare sprijin moral şi material la scoaterea revistei,
colaborând între altele şi cu două articole clasice despre „Biserică şi Naţiune" şi
„Ortodoxie şi Românism", dovedind astfel cât ţine Ia fiul Său sufletesc, atât de
drag inimei Sale.
O nespusă bucurie a avut I. P. S. Sa când, în Oct. 1934, P. S. Sa a primit prin punerea
mânilor I. P. S. Sale darul hirotonirei întru diacon, făcând astfel intrarea sa în cler.
Ceva mai târziu a primit darul preoţiei. In ziua hirotonirii întru diacon, I. P. S. Sa,
spre a-şi arăta deosebita Sa bucurie, a dat o masă din acest prilej fericit pentru
biserică, la care a invitat pe toţi profesorii Academiei teologice şi pe consilierii din
centrul mitropoliei. Cu acel prilej, I. P. S. Sa a mulţumit P. S. Sale pentru tot
concursul preţios ce i L-a dat şi a mărturisit că P. S. Sa a fost şi este cel mai iubit
consilier intim şi prietin personal, că este harnic, talentat şi
253
REVISTA TEOLOGICA
devotat slujitor al Bisericii, că şi-a dat ei toată contribuţia sufletului Său. Cu sfatul, cu
cunoştinţele bogate şi talentul Său, cu spiritul Sau fin şi discret, a ştiut să afle cea
mai bună soluţie la cele mai grele probleme ale Bisericei.
La 6 luni după aceea, cu ocaziunea praznicului învierii Domnului, l-a hirotesit întru
protoiereu.
Bucuria ce a avut-o I. P. S. Sa a fost cu atât mai mare, cu cât ştia acum, că are o persoană
potrivită pe care să o poată trimite, când va fi nevoe, la conducerea unei eparhii. Şi
se gândea I. P. S. Sa la Eparhia Clujului, al cărei păstor a şi ajuns. Centrul
Ardealului a primit o personalitate aleasă a Bisericii ortodoxe prin purtarea de grije
a 1. P. S. Sale, care şi în acest chip a voit să răsplătească multele şi nepreţuitele
servicii ce le-a avut din partea P. S. Sale în decurs de 14 ani. Tot din aceste motive,
sfinţirea întru Episcop a P. S. Sale a făcut-o I. P. S. Sa cu un deosebit fast.
Cu prilejul hirotoniei întru Episcop, mulţumind I. P. S. Sale pentru tot ce a făcut pentru
El, P. S. Sa a spus: „I. P. S. Sa mi-a fost întotdeauna un bun părinte sufletesc, un
povăţuitor şi îndrumător fără odihnă".
P. S. Sa a învăţat dela I. P. S. Sa multe lucruri, cari îi vor fi de cel mai mare folos în noua
Sa viaţă.
Plecarea P. S. Sale din mijlocul nostru a lăsat un gol
care cu greu va fi umplut. Cu atât mai mult îi va simţi
lipsa înaltul nostru Părinte, care trimiţând deodată Ia graniţa de vest a Ţării doi
vlădici distinşi, s’a lipsit de colaborarea
a două mari puteri de muncă. Dorim I. P. S. Sale să afle
cât mai mulţi colaboratori şi sfetnici de talia P. S. Sale Episcopului Nicolae Colan.
Pro!. V. NISTOR
(90 )
DOUĂ ÎNSCĂUNĂRI VLĂDICEŞTI
De Prof. univ. Dr. I. MATEIU Secretarul genera] al F. O. R.*ului

Sărbătoarea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel din ziua de 29 Iunie 1936, când s’a săvârşii Ia
Cluj înscăunarea Prea Sfinţitului Episcop Nicolae Colan, ne-a evocat prin coinci-
denţa surprinzătoare a datelor, o mai veche prăznuire similară. Era instalarea
episcopului Va sile Moga, întâmplată tot în capitala Transilvaniei, la Sânpetrul
anului 1811.
Vor spune unii: o simplă potrivire a hazardului, lipsită de orice importantă. Şi totuş, ni
se pare nouă, că ea are o semnificaţie adâncă, ce trebuie revelată şi tâlcuită.
Concepţia noastră creştină despre lume şi viaţă ne învaţă că omul şi natura trăiesc în
cadrul unei ordine perfecte, unde cauzele şi efectele se succed într’o înlănţuire
logică, fiindcă sunt stăpânite în veci de Domnul cerului şi al pământului. Totul se
mişcă prin El şi nimic fără de EI.
Dovezile? Dar istoria omenirii, mai ales în aspectele ei religioase, ni le îmbie din belşug.
E de ajuns poate să privim cu bucurie înţeleaptă firicelul de iarbă, spre a descoperi
în rouă ce-i sărută creştetul verde reflexul imensului miracol divin, atât de
covârşitor prin tainele lui nepătrunse.
Şi atunci, cu cât mai explicabile ne apar acele fenomene sociale, oricât de curioasă ar fi
ivirea sau coincidenţa lor pentru savanţi, cari se produc în lumea sufletelor, forţe vii
de aceeaş esenţă cu celce le-a zidit „după chipul şi asemănarea Lui?“
Paralelismul celor două înscăunări vlădiceşti face şi el parte din acest domeniu tainic,
unde cauzalitatea lucrurilor necuprinsă de mintea oamenilor îşi găseşte izvorul în
dum- nezeescul orânduitor al lumilor nesfârşite.
Este desigur extraordinar în aparenţă să întâlneşti în viaţa indivizilor ca şi a popoarelor
evenimente neprevăzute, ce stârnesc uimirea fiindcă scapă intuiţiei noastre logice,
255
REVISTA TEOLOGICA
dar ele pot deveni uşor înţelese de îndată ce proiectăm asupra lor razele înţelepciunii
cereşti.
Ne-a uimit, cu drept cuvânt, faptul să aflăm ca, fără voia oamenilor, două acte istorice
similare s’au produs în acelaş loc şi în aceeaş zi, în ciuda distantei de 125 ani ce le
separă. Avem aici unul din cazurile deosebite, ce caracterizează grafica destinului
românesc în ondulatia lui istorică. Două date, înfăţişând prin contrastul lor viaţa
aceleiaşi Biserici ţesută din suferinţă şi glorie, dar sortită să meargă mereu înainte
spre idealul existenţei sale istorice.
*
Praznicul Sânpetruiui din Clujul anilor 1811 şi 19361 Două puncte mari de umbre şi
lumini, pe harta evoluţiei noastre religioase şi naţionale.
Ce eram la 1811? Ne-o spune actul instalării din bisericuţa păstrată până în zilele noastre.
Un episcop cu bună pregătire, dobândită chiar în vestitele şcoli ale piariştilor din
Cluj, ia în mână cârma unei eparhii părăsite şi prigonite- Cuvântarea rostită atunci,
arată toată îngrijorarea noului arhiereu şi răspunderile enorme ce şi Ie simte faţă de
viitorul Bisericii. „De voiu socoti — zicea el — vrednicia şi mărimea păstoriceştei
aceştia diregătorii, care se pune pe umerii mei, de voiu cugeta la datoriile cele grele
ale darului episcopesc, de voiu privi statui acestei eparhii, care acum peste i5 ani este
văduvită... stau încremenit şi mă cutremur". Se roagă deci ca şi Dumnezeu să-i dea
„inimă cu înţelegere şi cu înţelepciune, ca să învăţ şi să îndreptez oamenii răi în
credinţă şi în faptele cele bune, cu cuvăntuf şi cu pilda". Căci având mereu sub ochi
imaginea tristă a Bisericii sale, repetă făgăduinţa solemnă de a lupta fără odihnă, ca
„pe clerul şi norodul întru cele sufleteşti mie încredinţat, cu sănătoase învăţături să-l
povăţuiesc".
Dar vai, această frumoasă mărturisire de credinţă, de a învăţa poporul prin cuvânt şi pilda
vieţii, n’a putut fi îndeplinită. Căci libertatea arhierească a fost înlănţuită prin
odioasa instrucţie împărătească ce i se dăduse lui Vasile Moga ca normă de conduită.
In 1ot trecutul nostru religios n’a fost moment mai* dureros decât acesta, când printr’un
act public al Coroanei, Biserica ortodoxă era stigmatizată ca tolerată şi silită să
256
REVISTA TEOLOGICA
accepte toate umilirile. Mai mult: i se impunea să suporte, fără împotrivire, ruina sa
proprie, prin răspândirea unaţiei la care era angajat un vast aparat oficial şi catolic.
Cele 19 condiţii în cari fusese ferecat vlădica Vasile erau toi atâtea piroane
sângeroase în corpul neamului nostru, condamnat la exterminare din partea
stăpânilor săi înverşunaţî.
Cu câtă groază vor fi ascultat preoţii şi poporul, prezenţi la înscăunare, lectura acestui
document împărătesc! Religia lor, abia suferită în Principatul Transilvaniei; nimic
pe seama lor din privilegiile naţiei iiirice ortodoxe, dar pedepse pentru preoţii cari
ar cuteza sa împiedice lupii catolici de a sfâşia turma dreptcredincioasă; episcop şi
cler siliţi să trăiască în sărăcie amară, fără a îndrăsni să apeleze la jertfa poporului;
vizitaţiile canonice numai cu îngăduinţa guvernului şi sub controlul permanent al
celor doi comisari, iar reşedinţa arhierească să fie acolo unde o va fixa stăpânirea.
Va fi fost plângere mare când trufaşul guvernator Gheorghe Banfi citea apăsat din
„Instrucţia" blestemată : „pct- 11: porţiile canonice, pe cari domnii pământeşti sau
comunităţile le-au fost dat preoţilor uniţi, să nu le capele preoţii neuniţi, dacă preoţii
uniţi au încetat de a mai fi în acele locuri, ci să se dea înapoi domnilor sau
comunităţilor; pct. 12: precum până acum neuniţilor se iartă şi s'au iertat a trece la
unie, aşa Ia întâmplare, dacă neuniţii din vr’un sat ar vrea să treacă la unie, porţiile
canonice încă au a trece pe seama preotului unit; pct.. 13: iar când toţi uniţii din vr’un sat ar
trece la neu- nie, şi preotul unit ar rămânea credincios uniei, atunci porţia canonică
o va stăpâni preotul unit; pct. 14: în locurile unde uniţii şi neuniţii mestecat
locuiesc, şi se află numai o Biserică, şi aceea ar stăpâni-o uniţii, să rămână mai departe
la ei şi atunci când ar fi ei mai puţini decât neuniţii".
Prin aceste măsuri draconice i s’au smuls Eparhiei: noastre peste 300 parohii, provocând
una din acele devastări grele, ce zguduie şi demoralizează oricare popor din lume.
Iată ce a însemnat înscăunarea vlădicească din timpul anului 1811: robie şi umilinţă,
impuse prin silnicie de-o stăpânire vrăjmaşă ce jurase moarte neamului românesc.
REVISTA TEOLOGICA
Priviţi acum, prin antiteză, cealaltă înscăunare arhierească, desfăşurată sub ochii noştri
In 1936. Aceeaşi zi a sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, în acelaş oraş de odinioară dar
într’un cadru cu desăvârşire schimbat.
Norii întunecaţi ai temniţei ungureşti risipiţi, ca în locul lor să se ivească senin cerul
minunat al libertăţii româneşti. Cumplita umilinţă politică ce ne sugruma viaţa,
prefăcută acum în mândria de stăpânitori ai plaiurilor desro- bite. Atunci loviţi de
moarte în credinţa străbunilor, astăzi întăriţi prin strălucirea ei din palatul
domnesc şi până la toate hotarele Patriei mărite. In locul dureroasei ceremonii dela
mica biserică din deal, a venit înăiţătoarea înscăunare de sub bolţile superbei
Catedrale româneşti- Atunci ochi trişti şi inimi zdrobite, acum priviri fericite şi
suflete entuziaste, unite în acelaş val de bucurie obştească pentru biruinţa Bisericii
naţionale.
Figura noului arhipăstor, care stârnea această magnifică atmosferă morală, îşi înţelegea şi
mai bine în clipa aceea destinul Său şi al Eparhiei Sale,
Crescut în aerul de puritate ortodoxă şi naţională a şcolilor româneşti din Braşov şi
Sibiu, formal deplin du- hovniceşte în preajma marelui urmaş al nemuritorului
Mitropolit Andrei — Preasfinţitul episcop Nicolae Colan legitima toate speranţele
unor largi perspective de înfăptuiri spirituale.
Adus în fruntea Academiei Teologice şi a Revistei Teologice, cele două instituţii întemeiate
pentru pregătirea preoţimii, a ştiut pune în acţiune energii sufleteşti nebănuite,
cari II desenau în ochii noştri printre cei mai iscusiţi îndrumători ai destinelor
noastre ortodoxe. Desvoltând cu râvnă neobosită şcoala clericală, ale cărei
începuturi le pusese tocmai fericitul episcop Vasile Moga, soarta îi rezerva o
chiemare mult mai înaltă şi încă într’un colţ de ţară, unde acelaş predecesor
nemângăiat fusese oprit de perfidia vie- neză să-şi apere biserica de asalturile
strivitoare ale catolicismului agresiv. Astfel a venit la Cluj ca un trimis al Cerului,
să facă legătura cu trecutul, să dea o nouă înfăţişare tradiţiei vechi cu gândurile ei
neîmplinite şi să reverse peste ctitoriile de seamă ale marelui restaurator de curând
adormit, suflul înoitoarelor elanuri religioase.
.258
REVISTA TEOLOGICA
Talentat şi modest, învăţat şi evlavios, noul arhiereu -câştigase toate adeziunile dela cea
dintâi arătare în catedrala înscăunării sale, prin aleasa cuviinţă creştină a figurii,
dar tot atât de mult şi prin frumuseţea înţeleaptă a cuvântului înflorit. Şi’ntro
religioasă tăcere, tineri şi bătrâni, ascultam această mişcătoare spovedanie
arhierească cu nuanţele ei de farmec biblic: „împrumutând o înţeleaptă povaţă din
scripturile sfinte, înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Nicolae ml·a spus: „Nu te teme, ci
grăieşte fără teamă". Eu îl ascult şi-i răspund cu o vorbă a sfântului Pavel, a cărui pomenire
astăzi o săvârşim: „Amar mie de nu voia binevesti". Voi vesti cu tinerească însufleţire ascultarea
şi bucuria credinţei izbăvitoare bătrânilor iubitori de înţelepciune şi tinerilor răpiţi d& elanuri
sfinte; bărbaţilor dornici de eroism creştin şi femeilor cari ţin cu ardoare la buna podoabă a casei
lui Dumnezeu şi Ia alinarea suferinţelor omeneşti; bogaţilor cari vor să sărăcească întru
ajutorarea fraţilor lor năpăstuiţi şi săracilor cari vor să adune bogăţii pentru viaţa ce va să vină;
înţelepţilor şi neînţelepţiîor deopotrivă. Tuturora mă voia face toate, ca — dacă se poate — pe toţi
să-i îndrept prin Hr is tos pe drumul izbăvirii vieţii acesteia şi a celei viitoare. Voiu purta grijă
neadormită aşezămintelor întemeiate de în veci neuitatul meu înaintaş, vlădica Nicolae, şi pe
măsura puterilor mele Ie voiu da nouă viaţă şi nouă îndreptare".
Aşa se rostea, într’o ţinută de călugărească smerenie dar şi de apostolică încredere,
visatul purtător de cârjă vlădicească aî eparhiei Clujului. Solul spiritualităţii ortodoxe,
cu undele ei de obştească purificare şi înălţare, era de acum între noi, călăuzit de
Duhul Sfânt spre culmile de biruinţă ale zilei de mâine.
Cea dintâi călătorie misionară, cu primirea strălucită ce I s’a făcut de toate neamurile
deopotrivă, în Maramureşul voevozilor descălecători de ţară, este semnul văzut al
bucuriilor sfinte ce vor covârşi sufletele noastre recunoscătoare.
Dr, F. MATEIU
259
P. S. N1COLAE COLAN, CA OM AL
ŞCOALEI
De Prof. Dr. D. STĂNILOAE
Rectorul Academici teologice „Andieiane*
Sunt multe însuşiri omeneşti vrednice de admirat. Şi Dumnezeu a distribuit aproape
fiecăruia câte una. Rari sunt cazurile când întâlneşti vre-o persoana omenească la
care să nu găseşti un element de farmec şi de atracţie, dacă ar în suflet sădită puţină
dragoste de om, dacă nu eşti un mizantrop cu rezorturile vitale frânte iremediabil.
Ceeace se întâlneşte mai rar însă este o minimă armonie între însuşirea bună pe care o
are vre-unul sau altul dintre oameni şi celelalte însuşiri ale sale. De obiceiu
oamenii cuprind în fiinţa lor etică prăpăstii grozave. Lângă piscul înalt al unei
însuşiri sau porniri admirabile, stă prăpastia adâncă şi înfricoşată a unui defect
care împrăştie şi în interiorul acelui om şi în afară miasme înăbuşitoare. Aurul şi
briliantele stau deavalma cu lucrurile cari trezesc numai desgust şi antipatie.
însuşirea cea bună de cele mai multeori nu are forţa necesară să susţină un nivel mai
unitar în persoana omenească. Mai ales în faţa provocărilor mediului social cei mai
mulţi oameni se dovedesc neputincioşi în a se menţinea la o unitate de nivel etic în
manifestările lor; aceste provocări au ca efect sigur aproape totdeauna, mari ruperi
de continuitate, sărituri uriaşe, de pe culmile senine şi bune ale frumosului moral
în prăpăstiile răsbunării, invidiei, urii şi viceversa.
La P. S. Nicolae Colan se întâlneşte tocmai acel echilibru rar, acea armonie frumoasă şi
generală care îţi dă îndată impresia că peste toate impulsurile, sentimentele, actele
P. S. Sale se întind aceleaşi frâne de stăpân chibzuit, cari le ţin în cea mai strânsă
unitate şi în cea mai perfectă subordine eului diriguitor.
260
REVISTA TEOLOGICA
Din această notă dominantă rezultă toate feţele caracteristice ale personalităţii P. S. Sale.
P. S. Sa e un om calm. Un calm care te odihneşte. Un calm păstrat la catedră, în cancelaria
rectoratului Academiei leologice din Sibiu, în împrejurările cele mai agitate şi mai
emoţionante. Un calm profund, nu de suprafaţă şi nu realizat .prin sforţări vizibile:
o seninătate liniştitoare Întinsă până In cutele adânci ale sufletului. Alţi oameni se
aprind la o uşoară aluzie defavorabilă persoanei lor, ia o contrazicere a părerii ce-o
susţin, sau se flatează vizibil la cel mai uşor compliment. Câte certuri, câte situaţii
penibile nu provoacă atâţia oameni în convenirile ce le au. P. S. Nicolae Colan ştie
să conducă orice convenire neted, ocolind momentele jenante şi nodurile
nevralgice, îndulcind şi netezind prin calmul, prin discreţia şi prin afabilitatea Sa
reliefurile aspre ale raporturilor şi atitudinilor. De P. S. Sa ai siguranţa aproape
nesdruncinată că va ieşi frumos şi onorabil din orice situaţie, mulţumind în acelaş
timp pe toţi.
In cursul atâtor ani cât L-am avut conducător al Academiei teologice „Andreiane", nu L-
am văzut odată antre- nându-se unilateral, după primul îndemn al unui gând, după
o singură informaţiune sau incitaţie venită din afară, ci totdeauna se informa din
toate părţile şi-şi domolea îndemnul primului gând cu obiecţiunile aduse de alte
gânduri. Spirit cumpănit, nu era grabnic la verdicte sau ia măsuri aspre iar
cuvântul nu l-a fost niciodată jignitor pentru nimeni, nici în faţă, nici în dos.
Ascultând cu politeţe şi dragoste pe toţi şi ţinând seama de părerile şi cererile
tuturor în hotărârea pe care o lua, a fost cunoscut ca un suflet înţelegător, fără
mândrie, cu respect şi îngăduinţă şi pentru cel mai tânăr dintre studenţi. Răbda
îndelung greşeli de purtare şi de vorbă ca să nu-I fie grabnică şi nedreaptă
hotărârea, preferând să sufere însuşi decât să facă cea mai mică nedreptate altuia.
Maniera aceasta de-a fi e esenţială conducătorului de instituţii. Dacă celor fără
responsabilitatea întreagă le e permisă exagerarea unei idei sau alta, ba chiar e
necesară pentru progrese, conducătorul responsabil de mersul fără mari turburări
al unei instituţii, trebue să ştie să ţină calea
261
REVISTA TEOLOGICA
medie printre extreme, mulţumind astfel întrucâtva pe fiecare şi legând progresul în
mod cuminte de trecut.
Cu toată înţelepciunea ce-a caracterizat conducerea P. S. Nicolae Colan la Academia
teologică „Andreiană", în timpul cât a stat P. S. Sa ca rector s’au făcut frumoase
progrese în această veche şi vrednică instituţie de cultură teologică şi românească.
In ea s’a instalat solid un duh de intensă activitate intelectuală şi de viaţă
spirituală. Animată de spiritul mereu treaz la problemele vremii al I. P. S. Sale
Mitropolitului Nicolae şi de organica aderentă la actualitate pe care a avut-o P. S.
Nicolae Colan, Academia teologică „Andreiană", fără a părăsi grija de studiu
temeinic a chestiunilor nelegate de vreme, a stat mereu atentă şi la viaţa
bisericească de azi, fixându-şi atitudinea prompt în faţa oricărui eveniment la
ordinea zilei. Sibiul bisericesc a învăţat lumea teologică şi bisericească să*i aştepte,
intervenind, de cele mai multe ori greu şi hotărâtor, în orice chestiune adusă de
valul timpului pe scena actualităţii.
Actualismul P. S. Nicolae Colan se validita şi la cursuri şi examene, dând o notă de
prospeţime pasagiilor biblice pe cari le comenta şi înfrăgezind vechile simboale şi
cuvinte cu actualul omenesc şi social pe care-1 ştia descoperi cu măiestrie în ele.
Din simţul pentru echilibru şi armonie al P. S. Sale rezulta şi acea valorificare estetică a
faptelor şi ideilor, a lecţiilor şi a răspunsurilor, a atitudinilor şi expresiilor. Cu; un
rar simţ de nuanţe, ştia să dea un cadru şi o formă frumoasă oricărui fel de
manifestare α P. S. Sale, inzisiând şi pe lângă studenţi să se exprime întreg, rotund,
frumos, fără zorzoane inutile însă.
Frumosul pentru P. S. Sa era aproape identic cu claritatea cât mai deplină. Cugetarea îi
era clară ca izvorul curat, vorbirea fermeca prin limpezimea ei străvezie, în care se
împleteau maestru cele vechi cu cele nouă, progresul de tradiţie.
Academia teologică „Andreiană" a depozitat în tradiţia. ei dinamică o preţioasă zestre
dela fostul ei rector.
Dr. DUMITRU STÂNILOAE

262
 ASANAREA PROPRIETĂŢII AGRICOLE
ÎN VECHIUL TESTAMENT
De Preot Dr. N1COLAE NEAGA
Profesor la Academia teologică „Andreiană"
Ideia asanării proprietăţii agricole şi a conversiunii datoriilor nu este o idee proprie
politicienilor noştri. Pentru promovarea iubirii faţă de aproapele şi pentruca
individul să se întărească din nou pentru munca vieţii, s’au acordat şi în timpurile
biblice favoruri speciale acelora cari din motive ce nu depindeau direct de dânşii
şi-au pierdut independenţa, căzând sub puterea arbitrară a stăpânului capitalist.
După crearea omului, Dumnezeu îl binecuvintează pe acesta şi-I face stăpân asupra
pământului. Ori de pământul avea să se parceleze sau să rămână neîmpărţit, nu ni
se spune. Inmulţindu-se însă neamul omenesc, împărţirea deveni o necesitate
inevitabilă. Bineînţeles căpeteniile îşi rezervau domenii întinse, iar clasa de rând
îşi avea doar o modestă proprietate imobilă. Cei cari se ocupau cu păsto- ritul
ocupau în mod iransitoriu un terilor sau altul, de vremece lucrătorii pământului se
stabileau în mod permanent pe terenul ales pentru cultivare. Ocupaţiunea
poporului biblic a fost aproape exclusiv agricultura. Frumuseţea deosebită a
Canaanului cu pământ în bună parte roditor, abundent în văi întinse, presărat cu
nenumărate izvoare, străbătut de-o mulţime de părae şi râuri şi adăpat de ploile
dese — mă gândesc mai ales la regiunea mănoasă din jurul Betlehemului (casa
pâinii), la şesul din jurul lacului Ge- nezaret, a cărui fecunditate era lăudata, ia
podgoriile renumite din valea Eşkol de pe colinele Hebron, Sichem, Carmel cu
strugurii de mărime fantastică, la grădinile cu fructele delicate de smochin, măslin,
migdal — particularităţi cari toate au favorizat peste măsură desvoltarea
agriculturii, încât nu poate fi mirare că nefiind destul pământ la dis
263
REVISTA TEOLOGICA
poziţie se cultivau cu ardoare adesea chiar şi terasele. Astfel s’a lepădat rând pe rând păs
toritul, ocupaţia predilectă a străbunilor patriarhi Avram, Isac şi lacob.
Agricultura deveni o îndeletnicire extrem de preţuită. Până şi regele Saul a fost
agricultor. Acesta fusese invitat să ocupe tronul domnesc în momentul când,
păşind în urma boilor, venea dela câmp. Scrierile profeţilor au împrumutat mult
din agricultură. Din bogatul cerc al naturii îşi aleg ei cele mai figurate pilde.
Parabola lui Isaia cu viia, lăcustele lui loil, ploaia cu foc şi coşul cu poame ale lui
Amos sunt tot atâtea frumoase împrumuturi de genul acesta.
Moisi a depus toate sforţările necesare pentruca în codul său de legi să introducă şi
articole cari să încurajeze pentru totdeauna agricultura. Drept aceea a formulat o
mulţime de norme aspre cari regulează în mod savant raportul dintre proprietăţile
agricole. In urma legii sale agrare, fiecare familie izrailită era împroprietărită în
măsură egală cu câte o porţiune de pământ din solul Canaanului. Astfel a obţinui
fiecare individ un lot de 5 până’n 10 hectare de pământ.
Realitatea împărţirii inegale a proprietăţii se constată mai târziu şi la poporul biblic. De
această stare socială diferită el însă nu a făcut caz, în sensul rău al cuvântului.
Poporul biblic atribuia starea de sărăcie scăderilor lui proprii, bunăoară lenei:
„cine lucrează c'o mână leneşe sărăceşte, dar mâna celor harnici îmbogăţeşte", —
sau necumpăfărîi: „cine iubeşte petrecerile va duce lipsă şi cine iubeşte vinul... nu
se îmbogăţeşte". Mai ales bazau însă această stare socială diferită pe-o orânduire
dumnezeiască: „bogatul şi
săracul se întâlnesc; Domnul i-a făcut şi pe unul şi pe altul, Domnul a făcut toate pentru
o ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii".
Moisi a căutat să combată sărăcia şi introduce un sistem de regulare a economiei sociale
în urma căruia sărăcia nu putea să bântuie între ei decât în mod provizoriu. Dupăce
ia măsurile necesare împroprietăririi, dispune ca aceste proprietăţi să rămână
inalienabile. Vânzarea moşiei să nu se facă decât în mod provizoriu. Dacă
proprietatea imobilă —■ casă sau moşie — se înstrăinează, devenind prin vânzare a
altuia, apoi vânzarea să se facă numai pe
264
REVISTA TEOLOGICA
un termin anumit de ani — pe atâţia ani câţi mai sunt până la anul iubiliar, (an iubiliar
se socotea tot al 50-lea an, calculat dela ieşirea din Eghipet şi se serba în mod
deosebit) când averea revenea fără nici o răscumpărare iarăşi în posesiunea
vechiului proprietar sau a moştenitorului său legal. Iată dispoziţiile legii: „Veţi
sfinţi anul al 50-lea, şi veţi vesti slobozire pe pământ tuturor celorce locuesc pre
dânsul. Anul slobozirii (al 50-lea, iubiliar) va fi vouă semn ca să se întoarcă fiecare
Ia moşia sa şi fiecare Ia casa sa se va întoarce".
in cazul când cumpărătorul a făcut unele ameliorări proprietăţii — a canalizat moşia, a
reparat casa, a îngrădit grădina — iar beneficiul rezultat din uzufructul proprietăţii
a fost mai mic decât acele cheltueli (se înţelege pe anii până la iubiliar), atunci
vechiul proprietar era îndrumat ■— înainte de preluare — la acoperirea acelor
spese. Astfel din 50 în 50 de ani orice proprietate imobilă revenea familiei căreia
aparţinuse dintru început.
Proprietarul mizer nu numai că-şi redobândea averea ci era chiar scutit de plata
datoriilor agricole şi a altor datorii când (în anul iubiliar) se putea constata că
capacitatea de plată a cuiva a încetat.
Redobândirea proprietăţii înstrăinate se putea mijloci şi înainte de 50 de ani, prin sine
sau prin intermediul rudelor cari ar fi dispus de mijloacele necesare de asanare,
lată decretul mozaic în această privinţă: „Iar de va sărăci fratele tău celce este cu
tine şi de va vinde din moşia sa, va veni celce este rudenie aproape cu el şi va
răscumpăra vânzarea fratelui său. Iar de nu va avea cineva rudenie, şi-i va da mâna
şi va putea afla deajuns ca să poată răscumpăra, atunci va socoti anii vânzării lui şi
ce trece, va întoarce omului care i-a vândut-o lui şi se va întoarce la moşia sa. Iar de
nu va avea de ajuns ce să*i întoarcă lui, va fi vânzarea acelui ce a cumpărat până în
anul slobozirii (iubiliar); atunci în anul slobozirii va eşi iar celalalt se va întoarce Ia
moşia sa“.
Nu beneficiază de binefacerile legii de asanare proprietarii bunurilor cari se aflau într’o
cetate (oraş) înconjurată cu zid. Aceasta cu scopul de a împedeca penetrarea în oraş
a elementelor mizere. Falitul avea însă liberă voe a
3
265
REVISTA TEOLOGICA
răscumpăra imobilul în decursul unui an dela data vânzării» După trecerea acestui
interval de timp, imobilul trece de drept în posesiunea cumpărătorului sau a
succesorilor săi» Le viţii se bucurau de un regim special. Pentru case ei au
totdeauna dreptul de răscumpărare, fără a se avea în vedere locul unde acestea sunt
plasate; iar moşia de pe lângă cetăţile lor nu se putea vinde niciodată, căci „moşie
veşnică este aceasta".
Aşadar proprietatea fonciară nu era înstrăinată pentru: totdeauna. Proprietarul nu ceda
decât uzufructul până la răscumpărare sau până la anul iubiliar. La vânzarea imo-
bilului se ţinea totdeauna seamă de mărimea venitului anual şi de numărul anilor
rămaşi până la serbarea iubiliară.
lată o lege genială, o posibilitate de ameliorare a crizei economice, care creiază un izvor
permanent de încredere în mijloacele ei de asanare.
Orânduirea aceasta, care urmăreşte promovarea iubirii faţă de aproapele poartă în sine
ideea de egalitate a oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Ea împedecă pe de-o parte
acumularea de mari proprietăţi fonciare din partea unor privilegiaţi ai sorţii,
intervine pe de altă parte printr’o formulă echitabilă în favoarea libertăţii
individuale a cetăţeanului»
Dr, NICOLAE NEAGA

266
 MAREA NOASTRĂ FAMILIE: ARMATA ŞI P. S. EPISCOP AL
CLUJULUI, NICOLAE
De Protopop Lf.-Col. L DĂNCILĂ

Aceste rânduri, sunt chemate să arunce o lumină clară asupra acelei laturi a unui nobil
apostolat, în serviciul căruia stând odinioară un lung şir de ani, pe atunci, harnicul
Profesor al Academiei Teologice Andreiane din Sibiu, azi Prea Sfinţitul Episcop
Nicolae al Clujului; prin munca şi prin personalitatea lui captivantă, a lăsat urme
adânci în amintirea şi în sufletul generaţiilor de ofiţeri eşiţi de pe băncile Şc oalei
Pregătitoare de ofiţeri din Sibiu, din cadrele corpului profesoral al căreia a făcut cu
cinste şi cu hărnicie parte un timp îndelungat şi P. S. Nicolae al Clujului.
*

După trecerea la cele eterne a regretatului cărturar de elită: Andrei Bârseanu, primul
titular al catedrei de limba şi literatura română la Universitatea ştiinţelor militare
infan- teristice din Sibiu, catedra văduvită este ocupată pentru un interval de timp
mai scurt, de vrednicul Director al Liceului de fete „Domniţa Ileana" din Sibiu, Dr.
V. Bologa, după pensionarea căruia, Comandantul Şcolii Militare de Inf. de atunci,
actualul General Cristea Vasilescu prin înţeleapta-i judecată, cheamă la aceasta
catedră ilustrată de doi vrednici antecesori, pe distinsul Profesor şi publicist de
seamă: N. Colan.
Această invitare se întemeia pe sincera preţuire a muncii de dascăl însufleţit şi a
rodniciei publicistice, pe care Generalul Vasilescu o urmărea cu o vie atenţiune,
apoi pe simpatia şi bunele sentimente de prietenie ce le nutrea acest distins
Comandant faţă de colegul nostru din Comitetul „Asirei" şi faţă de avântatul
predicator de pe amvonul catedralei din Sibiu: N. Colan.
Calda primire de care noul titular la catedra de română şi vechiul prieten, s'a bucurat în
sânul corpului profesoral
267
3*.
REVISTA TEOLOGICA
şi a tuturor ofiţerilor instructori din cadrele Şcoalei noastre de infanterie a făcut dovada
încă din primele zile, a preţuirii noastre, şi a stimei noastre ce o simţeam fată de
noul coleg camarad, care a gustat dela început, din plin, din atmosfera sănătoasă ce
domneşte şi uneşte sufletele în sânul frumoasei noastre familii: Armata.
*

Generalul Vasilescu s’a dovedit şi deastădată a fi un bun cunoscător de oameni, iar noul
Profesor, în câteva luni a făcut şi el din plin dovada, că înţelege în întregime
scopurile înalte ale şcolii noastre, chemată să formeze suflete mari şi caractere tari,
iubitoare şi temătoare de Dumnezeu şi pline de jerfelnicie pentru Tron şi Patrie.
Căci: Lecţiile de limba şi de literatura română au dovedit dela început izvoare de
educaţie, de înălţare sufletească şi de cizelare intelectuală pentru elevii noştri, —
cari după cum însuşi mărturisesc: „Sorbeau cu nesaţiu vibraţiile pline de căldură şi
de avânt sufletesc, rostite de buzele profesorului ce-şi scălda sufletul şi mintea lui
în grădina şi în marea Cronicarilor şi a Evangheliei puse în serviciul Nea- mului“.
Prin proza şi prin poezia marilor noştri scriitori şi poeţi nemuritori, profesorul nostru de
limba română, deslega aripile sufletului elevilor noştri, pentru ca sburând ei în sfe-
rele înalte ale gândirii şi ale simţirii specifice româneşti — în Imn de slavă să laude
şi să admire trecutul şi pe marii gânditori ai acestui glorios trecut.
Eminescu, Alexandri, Coşbuc, Goga, nu şi-ar fi putut găsi un interpret mai fidel şi mai
înţelept întru despicarea de noi orizonturi pe seama sufletului viitorilor ofiţeri ai
Armatei române, precum şi-a găsit opera lor, în graiul viu al ucenicului lor —
Profesor, care dela înălţimea şi sublimul catedrei lui îşi împărtăşea elevii: oara
după oară şi lecţie după lecţie, cu picuri de nectar duhovnicesc, scos din potirul
sufletului Său ce să dăruia şcolarilor noştri cu o regească dărnicie.
*

Inspecţiile Marilor Generali ai Oştirii, la şcoala noastră, era o zi de bucurie pentru

profesori şi elevi deopotrivă:
268
ύ
REVISTA TEOLOGICA
Inspecţia însemna doar bucuria tuturora în . faţa unei recolte spirituale îmbelşugate. Las
să vorbească prietenilor săi despre prima Sa inspecţie Ia şcoala noastră şi despre
bucuriile acestei inspecţii împreunată cu profunda Sa mulţumire sufletească, pe P.
S. Episcop al Clujului.
Eu ţin să-I amintesc bucuria ce mi-a tălmăcit-o după această inspecţie, viteazul fost şef de
stat-major al Diviziei a Xlll-a dela Mărăşeşti, Generalul Inspector al Infanteriei:
Constantin Dragu, unul dintre cei mai creştini generali pe cari i-a avut Armata
română vreodată, care după prima sa inspecţie ce i-o face profesorului de română,
seara într’un cerc intim la masa ospitalieră a generalului Vasîlescu, ne spune: „De
mult sufletul meu n’a savurat o bucurie ca aceea de astăzi la ora Părintelui Colan!"
încerc să corectez, spunând: Colan este profesor şi nu este încă sfinţit întru preot.
Intervine însă repede amfitrionul casei, generalul Vasilescu, spunând: Eu pentru
cuviinţa şi peniru munca plină de rod, a acestui profesor al Academiei Teologice
fără ca el să fie preot— îl învrednicesc de titlul: „Părinte", — şi într’adevăr nu l-am
auzit vre-odată pe generalul Vasilescu vorbindu-i profesorului de atunci, Colan,
fără să-L egrăiască: „Părintele Colan".
Şi pentru generalul Vasilescu, care îşi contopeşte dragostea Lui şi stima Lui nemărginită
cu sentimentele mele turnate în aceste şire chemate să perpetueze o scumpă
aminlire, Profesorul Colan, „Părintele Colan", a rămas până în ziua vacanţei
scaunului Episcopal din Cluj, când generalul Vasilescu, de astădată la masa
Rectorului Academiei, Colan, în faţa elitei Sibiului, a spus următoarele cuvinte
profetice: „Acum a sosit timpul să-I schimbăm titlul „Părintelui Colan" urându-I în
curând un Episcopat şi prin Episcopat, adresa: Prea Sfinţite Părinte".
Această dorinţă izvorâtă din inima noastră a tuturor celor prezenţi atunci, a fost de bun
augur, penfrucă la câteva săptămâni după această agapă, voia Domnului şi
nădejdile noastre exprimate prin votul unanim al clerului şi al poporului României
întregite, îl ridicară pe prietenul nostru şi-L aşezară pe scaunul istoric al episcopiei:
Vadului, Fe- leacului şi Clujului.
269
REVISTA TEOLOGICA
Prea Sfinţite Părinte, Episcop al Clujului! în şirele mele, rog să găsiţi sufletul foştilor
Prea Sfinţiei Voastre camarazi — cu cari aţi petrecut atâtea zile senine în mijlocul
frumoasei noastre familii: Armata din Sibiu.
Dar, mai rog să găsiţi ceva: Sentimentul cald ai re- cunoştinţii seriilor şi generaţiilor de
elevi; avântului sufletesc al cărora, Prea Sfinţia Voastră le-aţi dat aripi robuste şi
cari Vă binecuvintează azi numele în toate colţurile ţării, prin garnizoanele unde
soartea le-a hărăzit bucuria să-şi servească Neamul şi Ţara.
Doar bine ştiţi — cum prieteniile închegate în sânul oştirii —■ între profesor şi elevi —
rămân ca stânca de granit, neperitoare, perpetuându-se din generaţie în generaţie
ca un scump tezaur sufletesc!
O rugăminte modestă din partea noastră: Înfrăţiţi, Vă rugăm pentru slava lui Dumnezeu
şi pentru binele Neamului şi a glorioasei noastre oştiri, pe care, ştiu bine, că o
iubiţi din adâncul sufletului, Crucea cu Spada — făcând şi în capitala Ardealului şi
în Cluj, din Cruce şi din Spadă, din Drapel şi din Evanghelie, din Biserică şi din
Armată; acele două centre ale entuziasmului românesc şi ale solidarităţii noastre
creştineşti, din cari să ţişnească conţinu izvorul încrederii cucernicului nostru
popor în marele viitor al Neamului nostru ocrotit de Dumnezeu.
Biserica să iubească Armata şi să aibe încredere în ea, cum şi armata preţuindu-ne, vede
în noi, vede în Biserică, pe cel mai loial ajutor şi aliat al său.
Prin razele crucii Vlădiceşti ce Vă împodobeşte pieptul cu o inimă în care Armata îşi are
Altarul Său, să întăriţi din nou Spada strămoşilor noştri, căci prin această Spadă,
alături de Biserică, Dumnezeu vrea să-şi ştie apărată „împărăţia Sa*, aici pe
pământ.
Prolopop Li. Col. I, DĂNCILĂ
270
P. S. NICOLAE COLAN Şi MESERIAŞII
ROMÂNI ,.
De Prot. EMILIAN CLORAN
preşedinte al Reuniunii meseriaşilor români din Sibiu
Cea dintâi Reuniune de meseriaşi români, s’a înfiinţat la anul 1867 în oraşul Sibiu, sub
numirea: „Reuniunea sodalilor români".
Iniţiatorul acestei societăţii a fost fericitul asesor consistorial şi neînfricatul luptător
naţionalişti Nicolae Cristea. Cunoscând în străinătate, unde şi-a urmat studiile,
importanţa clasei de mijloc şi lipsa acesteia la noi, a comunicat marelui Mitropolit
Andrei gândul sau, de-a închega, de-a organiza într’o societate pe puţinii meseriaşi
români, patroni şi angajaţi, ca să nu rămână izolaţi înfr’un mediu străin, să nu-şi
piardă naţionalitatea, să fie ajutoraţi în meseria lor şi să-şi câştige şi cultura sociala
necesară în mediul atât de prielnic în care trăiau cei privilegiaţi de vremuri şi
împrejurări.
Mitropolitul Şaguna promite tot sprijinul său moral şi material, punând la dispoziţia
meseriaşilor o sală în Seminarul Andreian şi primind să fie patronul acestei
reuniuni.
Cel dintâi preşedinte al Reuniunii a fost însuşi fondatorul Nicolae Cristea, care 30 de
ani, dela 1867—1900, organizează, conduce, susţine cu multe jertfe mari, spirituale
şi materiale, realizarea pe teren a ideii de care era călăuzit, „pentrucă un popor —
zice dânsul — nu poate progresa numai cu ţărani şi funcţionari; puterea de viaţă, de
resi- sfenţă şi independenţă i-o dă însă industria, comerţul şi meseriile... iar mai
departe: chiar şi viaţa politică fără clasa de mijloc se prezintă sterilă".
Ţinta permanentă cu această înfiinţare a reuniunii era şi este cultivarea meseriaşului
român în iubirea de neam şi credinţa strămoşească. Iniţiată sub streşina bisericii,
con
271
REVISTA TEOLOGICA
ducătorii ei de până azi, au sîropit-o cu miros de busuioc şi tămâie, având în totdeauna
două obiective precise: concepţia creştină despre viaţă şi ideea naţională.
Aceste idei fundamentale au fost urmate cu sfinţenie- Numai astfel a putut dăinui şi,
este o mare necesitate să existe şi în viitor, să fie ajutorată de oamenii de bine, căci
şi astăzi, „zilele rele sunt* în lupta de afirmare şi în concurenţa cu streinii a
meseriaşului român.
In cursul celor 70 de ani de existenţă, Reuniunea a avut numai 5 prezidenţi.
Al doilea preşedinte a fost neuitatul V. Tordâşianu, dela 1900—1920, care a continuat
firul tradiţiei timp de peste 20 ani. Amintim la acest loc introducerea şedinţelor
literare lunare şi cumpărarea unei case proprii, ca vatră de lumină şi cultură pe
seama meseriaşilor români. In acest răstimp, patronul Reuniuni e mitropolitul loan
Meţianu.
Al treilea prezident, din rândul meseriaşilor a fost Gh- Poponea, conducătorul
tipografiei arhidiecezane, dela 1920— 1924, care a organizat toate chestiunile de
ordin intern ale Reuniunii.
In acest timp, I. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae al Ardealului primeşte să fie Patronul
Reuniunii.
Al patrulea preşedinte a fost actualul Episcop al Clujului, P. S. Sa Nicolae Colan, fostul
profesor şi rector al Academiei teologice din Sibiu, între anii 1924—1930.
Toţi prezidenţii au fost persoane din slujba bisericii^ Prin conducerea şi activitatea lor,
au menţinut la suprafaţă şi au imprimat Reuniunii şi membrilor ei caracterul
creştin şi românesc. Această afirmaţie se verifică şi cu faptul că din 1907, corul
catedralei mitropolitane, mai ales în timpul vacanţei, se compune din meseriaşii
români ai Reuniunii noastre.
P. S. Sa Episcopul Nicolae al Clujului a condus Reuniunea în o nouă epocă de
reorganizare, într’o epocă de noui frământări şi orientări, între alte împrejurări de
desvol- fare în ţara mărită, în care fiecare categorie socială doreşte să-şi fixeze locul
ce i se cuvine după dreptate, de care nu. prea a avut parte sub regimul de umilire
din trecut.
între astfel de împrejurări, de sine înţeles, nu au lipsit, ş,Î
272
REVISTA TEOLOGICA
nu lipsesc nici azi şoapie ademenitoare, cari iind se abată spre alte ţinte vechea şi
sănătoasa tradiţie moştenită şt păstrată cu mari jertfe în desvoltarea şi trecutul
Reuniunii şi a meseriaşilor români în general.
In aceste vremi de noui prefaceri şi pentru Reuniune şi membrii ei, s'a aflat omul dorit în
persoana P. S. Sale, , care canalizează curentele piezişe spre vechea alvie prin o
nouă reorganizare şi alte statute amplificate, dându-se numirea: „Reuniunea
culturală naţională a meseriaşilor români din Sibiu".
Cu dragoste evanghelică, cu tact şi prevedere conduce, ia parte activă la întregul program
de muncă al Reuniunii îndemnând cu cuvântul, sprijinind cu fapta scopurile mai
înalte ale unei societăţi, care nu este a unei persoane, ci a tuturora şi care trebue să
dăinuiască peste măruntele şi deşertele ambiţii ale omului.
In cadrul programului cultural ţine conferinţe la şedinţele literare, organizează şi
conduce împreună cu ceilalţi factori ai Reuniunii serbările din anul 1926, legate de
sfinţirea steagului.
La plecarea din Sibiu, în luna Iunie a. c., Ia masa de despărţire aranjată în onoarea P. S.
Sale, a spus între altele, că dânsul este şi meseriaş, fiind 6 ani preşedintele Reu-
niunii şi lucrând neîntrerupt şi în deaproape în Tipografia arhidiecezană, ca
director al „Revistei Teologice" şi al: „Vieţii Ilustrate", stând zile întregi în
tipografie la încheierea revistelor şi însuşindu-şi in mare măsură cunoştinţe din
aria grafică.
Celce în acest fel se identifică cu munca grea de atelier, acela va şti să aprecieze şi
sprijinească cu toată căldura sufletului său pe meseriaşul român şi să dee cuvenita
importanţă clasei de mijloc şi mai mult ca până aci, chiar din scaunul de vlădică.
*

Rezervându-ni-se şi nouă câteva pagini în numărul omagial al acestei reviste condusă

atâta vreme de P. S. Sa, exprimăm şi pe această cale nefăţărita noastră stimă şi
recunoştinţă fostului preşedinte timp de 6 ani, P. S. Sale Episcopului Nicolae Colan
al Clujului — astăzi membru de onoare al
273;
REVISTA TEOLOGICA
Reuniunii — pentru toată strădania şi grija ce ne-a purtat cu atâta bunăvoinţă.
In salba faptelor cari împodobesc activitatea P. S. Sale aici, săvârşite din iubire către
aproapele şi din dorul de mai bine, fixăm şi noi, ca preşedinte al Reuniunii în
numele tuturor membrilor ei, o pietricică de mozaic ca semn de adâncă şi
respectuoasă recunoştinţă, simţindu-ne în chip deosebit onoraţi şi cuprinşi de o
legitimă şi firească mândrie, că actualul episcop al Clujului, a fost mai nainte
conducătorul şi povă- juitoruî nostru intelectual, care nu ne va uita nici în viitor.
ProL EMILI AN CIORAN

274
HRISTOS ŞI CUGETAREA MODERNĂ1
j De Preot Dr. NICOLAE TERCHILĂ
" Profesor la Academia teologici .Andreianâ"

In trecut au existat multe personalităţi, cari au influenţat cugetarea omenească până în

zilele noastre. Amintesc de pildă numele lui Plato, sau al lui Aristotel, sau al lui
Kant. Se poate vorbi şi se vorbeşte şi azi despre Plato, Aristotel sau Kant în
cugetarea modernă. Dar cu totul altfel şi într'o formă absolut originală sună
subiectul: Hristos şi cugetarea modernă. Ce e drept, toate personalităţile istorice îşi
au originalitatea lor. Dar originalitatea personalităţii lui Hristos In cugetarea
modernă nu zace în individualitatea Sa în acest înţeles, ci în faptul că El se află în
mijlocul vieţii de azi cu o pretenfiune nemaipomenită. Toţi aceia cari au ajuns în
contact cu EI, mărturisesc, că în personalitatea lui Hristos trăieşte o voinţă, care
pretinde, reclamă pe omul întreg intr’o măsură ce nu s’a mai pomenit la nici o
„figură mare" din trecut.
Acest fapt este cu atât mai surprinzător, întrucât lui Isus li lipseşte tot ce împrumută
unui geniu omenesc putere asupra spiritelor. EI n'a lăsat în urma Sa invenţii sau
descoperiri cari să subjuge personalităţii Sale secolele. El n’a cucerit împărăţii ca
Alexandru cel Mare sau ca Napoleon. Nici chiar figura Sa istorică nu-i precis
cunoscută sau recunoscută de toţi. Cugetarea modernă a expus focului criticei
necruţătoare viaţa şi opera Lui. A fost contestată chiar şi existenţa Lui. Şi oricât de
netemeinice ar fi asemenea ipoteze, acelea au produs o încurcătură destul de mare
în mintea omului îndoielnic de azi. Că toate acestea au fost cu putinţă, că viaţa şi
învăţătura Lui au fost combătute cu patimă, toate acestea ne dovedesc cu prisosinţă,
că aici nu-i vorba de însemnătatea unui geniu uman; ci aici se poartă lupta pentru
dreptul unei pretenţiuni cu totul de altă natură.
In ce constă această pretenţiune a lui Isus, care se
1 O. MunUchEcic: Der Student vor GoH; Berlin 1950, pag. 44—49.
275
REVISTA TEOLOGICA
adreseazâ şi azi omului modern prin glasul Bisericii creştine? Ea nu constă în altceva
decât în faptul că acest Isus din Nazaret, acest predicator ambulant, acest bărbat de
neam, de lege şi de cultură streină, care a fost omorât cu moartea cea mai ruşinoasă
de către conducătorii religioşi ai neamului Său, acest pretendent al unei împărăţii
ce renunţă la toată puterea lumii acesteia, a înviat dirt morţi, şade de-a dreapta
Tatălui şi iarăşi va să vină cu mărire să judece vii şi morţii; El va preface această
lume a păcatului şi a morţii într'o lume nouă a lui Dumnezeu,, a dreptăţii şi a vieţii
de veci, EI va realiza stăpânirea desăvârşită a Creatorului asupra creaturii.
De fapt, o pretenţiune nemaipomenită. Şi ar fi lucru de mirat, dacă „cugetarea modernă"
ar accepta-o fără ezitare.. Dar ea nici nu se gândeşte Ia aşa ceva. Dimpotrivă ea în-
cearcă să scape de această pretenţiune pe toate căile. Sau o declară imposibilă, sau o
răstălmăceşte, făcându-o astfel nepericuloasă. Se zice că este cu neputinţă ca unul
să-şi reclame dreptul său asupra tuturor. Au n'a fost acest Unul, şi El, fiu al
veacului său? N’a fost şi El ca noi toţi, închis în marginile vieţii omeneşti? Cum
poate fi El smuls din aceste margini ? Şi este interesant faptul, că nici chiar Noul
Testament nu-L ridică deasupra pământului ca pe un „geniu fericit" ce pluteşte în
sfere înalte, ci-L aşează în mijlocul vieţii pământeşti,, ca pe un om cu trup şi sânge,
îndurând toate umilirile vieţii acesteia. Dar în mijlocul acestei umiliri pământeşti
El este Fiul cel iubit, întru care Tatăl bine a voit, pe care toţi au să-L asculte, care va
stăpâni în veci. Cugetarea modernă combate această pretenţiune de stăpânire a
unui om, chiar Isus Erisios hind.
Piatra de poticnire religioasă pusă în calea cugetării moderne prin aceea că „acest evreu
răstignit" să fie singurul stăpân at tuturor, nu poate fi înlăturată cu ajutorul unei
răstălmăciri a acestei pretenţiuni insuportabile. Răstălmăciri de bună şi de rea
credinţă au existat din belşug în toată vremea. Chiar un filosof ca Nietsche L-a
înţeles greşit atunci când în „Zarathustra" L-a aşezat în rândul „predicatorilor
morţii lente".
Toate încercările cugetării moderne de a se scăpa de pretenţiunea lui Hristos, rămân
neputincioase; ba mai mult,
276
REVISTA TEOLOGICA
«Ie sunt o dovadă a puterii Lui irezistibile. Forţa Lui de atragere vecinie nouă, în faţa
căreia capitulează şi omul modern, trebue explicată din faptul că aici cugetarea
omenească are de a face cu un „caz" cu totul special, că în- tr’adevăr cu acest „Unul"
are cu totul alt raport decât cu toţi ceilalţi. Că lucrurile sunt de aşa natură, nu se
poate dovedi nici unui om, care este plin de sine însuş, de exigenţele proprii, de
ideile proprii şi astfel vrea să discute asupra Evangheliei şi asupra chemării lui
Isus Nazarineanul.
Dar se ivesc neîncetat oameni cari înţeleg acest adevăr, •— oameni cari stau în mijlocul
curentului de viaţă modernă — îndată ce se deşteaptă din visul, din iluziile vieţii
trecătoare şi caută izvorul care să stâmpere setea după eternitate, caută un sprijin,
care să rămână neclintit şi în şi după moarte, caută pacea, în care sufletul neliniştit
îşi va afla odihna cea adevărată. Aceşti oameni simt că în pre- tenţiunea
nemaipomenită a lui isus se ascunde un dar nespus; dreptatea lui Dumnezeu
pentru cei păcătoşi, lumină nouă pentru ceice se află în întunericul şi în umbra
morţii, odihnă pentru toţi cei obosiţi şi îndureraţi, pace şi preamărire în moartea şi
în Învierea Domnului, care-I mai bogat decât toţi aceia care-L chiamă· Aşa îşi
exprimă genialul Michel Angelo ultima înţelepciune a vieţii sale în cuvintele:
„Setea sufletului meu nu o stâmpără nici pictura, nici sculptura, ci numai Iubirea,
care-şi întinde braţele sale spre mine dispre- ţuind moartea chiar şi pe cruce".
Iar marele gânditor Soren Kierkegaard a cerut să se scrie pe piatra mormântului sau
cuvintele: „încă puţină vreme şi am izbutit; atunci toată lupta s’a sfârşit; atunci mă
voi putea răcori în râul vieţii; atunci voi putea sta de vorbă cu Isus în vecii vecilor".
Numărul ăstuifei de mărturii oferite de bărbaţii excepţionali ai cugetării moderne este
foarte mare şi au izvorât din experienţa unor vieţi profunde, dar ele nu pot înlocui
mărturia adusă de Duhul Domnului pentru Isus Hristos în inimile acelora, cari se
deschid pentru Cuvântul Evangheliei, pot însă servi învăţaţilor de azi ca un
memento, că Hristos este stăpân şi în cugetarea modernă.
. Preotul Dr. NICOLAE TERCHILĂ
277
P. S. NICOLAE COLAN, CA PUBLICIST
De Preot ILARION V. FELEA

Cultura europeană este unul dintre titlurile de nepieritoare glorie a creştinismului. Nu

este popor creştinat care să nu-şi fi început viaţa culturală prin manuscrise, cărţi şi
monumente de artă, toate de cuprins religios. Adevărul acesta este atât de luminos,
încât este cu neputinţă de tăgăduit. Cum la noi, la Români, nu poate nimenea vorbi
despre începuturile literaturii şi artei fără să colinde prin vechile noastre mănăstiri
şi biserici, ia fel este cu toate neamurile convertite la creştinism. Toate au început la
fel: prin manuscrise, cărţi şi monumente religioase. Astfel, Biserica Mântuitorului
Isus a devenit cel dintâiu şi cel mai însemnat factor de cultură şi progres.
Cultura modernă este o creaţiune creştină. — Dar.... vor zice unii: Gloria strămoşilor
pe strămoşi cinsteşte..^
Meritele trecutului nu sunt o poliţă cu scadenţa în prezent.
Iată de ce se cuvine un cuvânt de recunoscătoare laudă tuturor acelor feţe de călugări,
preoţi şi ierarhi, cari nu dorm pe laurii trecutului, ci folosesc tradiţiunea culturală a
străbunilor ca un piedestal pe care clădesc mai departe sanctuarul culturii creştine;
iată de ce cuvântul unui respectuos omagiu de recunoştinţă adus unui animator de
viaţă culturală şi publicistică, este cât se poate de îndreptăţit.
Căci P. S. episcop Nicolae Colan, cât a stat la Sibiu,, nu a fost numai un preot devotat
altarului şi amvonului, nu a fost numai un profesor care şi-a iubit catedra, un spirit
organizator şi prieten al tinerilor, ci a fost mai ales^ un neîntrecut animator de
viaţă culturală şi un publicist eminent.
Vremea noastră este a tiparului. Trăim o epocă de popularizare a ideologiilor şi de
expropriere culturală. Tiparul este maşina care adună şi împrăştie cu o iuţeală ui-
mitoare gândurile oamenilor — şi bune şi rele. Ceeace mai
278
REVISTA TEOLOGICA
înainte numai cu câteva decenii era privilegiul specialiştilor, a bibliotecilor şi a câtorva
cărturari, acum a devenit bunul tuturora. Toată lumea beneficiază de roadele tipa-
rului, toată lumea ceteşte.
Întrebarea cea mare este: Ce cetesc oamenii? Cu ce fel de ideologii ajung în contact
spiritual? Din ce fel de izvoare se adapă? Pe cine ascultă şi ce foi sau cărţi cetesc? O
biserică ce nu se ocupă adânc, serios cu problema aceasta, nu va fi niciodată o
biserică vie. Din contră va pierde treptat pământul de sub picioare.
Meşteşugul tiparului a fost dela început o ocupafiune de predilecţie a bisericii. Cu atât
mai mult i se cere astăzi să lucreze la promovarea şi expansiunea culturii. Căci mi-
siunea ei culturală nu a încetat şi nu încetează niciodată. Biserica, prin toate
rosturile ei dumnezeeşti şi omeneşti, este culturală, adecă luptătoare pentru
îmbunătăţirea omului; luptătoare pentru cultivarea însuşirilor bune şi pentru des-
rădăcinarea pornirilor rele. Sunt destui bărbaţi luminaţi şi cu simţ de răspundere
faţă de îmbunătăţirea morală şi materială a oamenilor, cari nu văd altă cale de
culturalizare eficace a neamului decât tot calea bisericii, care cu prestigiul şi cu
organizaţia ei ideală poate aduce cel mai bun serviciu operii de expropriere a
culturii. Biserica, din cel mai înalt principiu al dragostei creştine, nu se poate des-
interesa de starea economică şi sanitară a fiilor ei. Cir atât mai puţin de cea
culturală şi religioasă a lor.
Părintele Nicolae Colan a cunoscut aceste premise ale vremii şi a tras din ele concluzia
cuvenită. S’a avântat cu tot entuziasmul şi idealismul tinereţei în lucrarea pentru
sămănatul ideilor prin tipar. încă de pe băncile liceului dela Braşov, scrisul a
devenit penlru El o vie plăcere, o datorie şi o necesitate. Plăcere, fiindcă îi înălţa
sufletul în sferele bucuriilor pure; datorie, fiindcă simţea în el obligaţiunea morală
de a-şi pune talanţii în serviciul aproapelui şi necesitate, fiindcă scria din
prisosinţa inimii.
Sufletul său bogat în daruri moştenite şi dobândite prin muncă stăruitoare, începe a se
revărsa ca un râu peste câmpiile însetate ale scrisului. Dela societatea lite rară a
elevilor braşoveni, trece la societatea de lectură „A. Şaguna* a teologilor dela Sibiu,
unde ajunge ucenicul di
27&
REVISTA TEOLOGICA
stins al profesorului Dr. Nicolae Bălan, azi mitropolit al Ardealului.
Anii de studenţie ai P. S. Nicolae Colan suni ani de ai- bină muncitoare ce-şi adună
nectarul cunoştinţelor din florile cărţilor de o parte, iar de alta sunt ani de activitate
publicistică ce culminează în opera de colaborator al ziarelor «România Nouă" şi
«Sfatul Ţării" dela Chişinău, puse în slujba lucrării de naţionalizare a Basarabiei.
După anii de pregătire profesională, făcută în ţară şi străinătate, în 1923 este chemat la
catedra de studii biblice a Noului Testament dela Academia „Andreiană* din
Sibiu. Acum începe adevărata Sa apostolie a scrisului.
Intre cele dintâi lecţiuni pe cari le-a ţinut ca profesor, vorbind despre însemnătatea
presei, a spus învăţăceilor Săi, între altele, că marele şi sfântul apostol Pavel, chipul
clasic al misionarului ‘creştin, dacă ar fi trăit în vremea noastră s’ar fi făcut gazetar.
In cadrul activităţii pastorale şi misionare a preotului, presa religioasă are un rol
atât de însemnat încât nu mai poate lipsi sub nici o scuză.
Ca’n basme-i a cuvântului putere, —- spunea poetul VlahuţS. — „Căci cuvântullui
Dumnezeu e viu şi lucrător, mai ascuţit decât orice sabie, cu două tăişuri şi
pătrunde până la despărţitura dintre suflet şi duh, dintre încheeturi şi măduvă, şi
destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, şi nu este nici o făptură
ascunsă înaintea lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii celui în faţa
căruia ne vom da socoteală" (Evrei 4, 12—13). Cuvântul este „sabia Duhului" (Efes.
6, 17); este darul excepţional al omului şi arma cea mai temută de care se poate
folosi el în lupta vieţii.
Cuvântul scris este cel mai bun mijloc de a pătrunde în suflet şi a convinge. Lumea de
azi crede mai mult în ceeace vede, decât în ceeace aude. De cele mai multe ori o
cuvântare, o conferinţă, o predică, oricât de frumoasă ar fi, are numai un efect
momentan, trecător. Convingerile cele mai tari şi mai trainice le formează
documentul scris. Cartea, revista, gazeta, cu un cuvânt publicistica este forţa
nebiruită a culturii şi a civilizaţiei moderne. Nu-i mirare că lumea obişnuită cu
puterea cuvântului scris, a recunoscut presei a patra putere în stat.
280
REVISTA TEOLOGICA
Publicistica formează opinia publică. — Şi opinia publică este o forţă cu care greu se
poate lupta. Opinia publică este convingerea publică.
Iată cum din oricare lăture am privi problema, ni se înfăţişează la fel de însemnată şi iată
de ce biserica, atât în activitatea ei de propagandă şi popularizare a adevărurilor
reiigios-morale ale creştinismului, cât şi în lupta cu ideologiile contrare, nu se
poate lipsi de arma tiparului. Aceasta a fost gloria ei în trecut şi trebue să-i fie şi în
viitor. Toţi apostolii ei mari de totdeauna au fost şi scriitori, publicişti.
Pentru P, S. Nicolae Colan publicistica a fost un amvon pe care l-a slujit cu aceeaşi râvnă
şi dragoste, cu care a slujit amvonul bisericii şi catedra şcolii. Ştia că cei mai mulţi
oameni îşi formează convingerile după cărţile, revistele şi foile pe cari Ie citesc.
Dacă se întâmplă să le cadă în mână o foaie bună, sau o carte bună, vor fi şi ei de
părerea celor cetite. Dacă se întâmplă invers, paguba este a bisericii.
Viaţa de publicist a Părintelui Nicolae Colan este exemplul unui apostolat modern. Dă
nu numai îndemnul, ci şi exemplul. Luptă pe toate căile pentru a cuceri cetatea
sufletului. In deosebi pe câmpul acesta de activitate Prea Sfinţia Sa şi-a dobândit
două merite în deobşte recunoscute: meritul apologiei Academiilor Teologice şi
meritul ridicării prestigiului lor, prin publicaţiunile ce le-a prezidat, Ie-a su-
pravegheat sau iniţiat. Cu un braţ se apăra şi lupta, cu celălalt zidea, ca şi lucrătorii
biblici.
Era o vreme când Academiile Teologice erau ponegrite şi hulite ca nişte cenuşoice ale
şcolilor superioare. Unii se lepădau de ele ca de noroiul de pe gurgoiul opincilor.
Profesorul Nicolae Colan s’a aprins cu duhul nu odată în contra învinuirilor
nejustificate ce li se aduceau şi le-a luat apărarea, arătând că Academiile Teologice
din Ardeal sunt şcolile cele mai potrivite pentru a forma preoţi după rân- duiala
bisericii şi după trebuinţele poporului. Ţinuta demnă şi spiritul viu, combativ şi
totdeauna usturător de obiectiv al discuţiilor şi controverselor ce Ie-a purtat, au
impus cetitorului imparţial.
Dar publicistul Nicolae Colan nu s'a mulţumit numai cu hărţuelile de caracter polemic.
A mers mai departe şi a
4
281
REVISTA TEOLOGICA
creat, — cel puţin Academiei Teologice din Sibiu, — prestigiul ştiinţific de care trebuia
să se bucure o Academie Teologică în lumea şcolilor superioare. Astfel, într’o
vreme când revistele bisericeşti erau în generalitatea lor lipsite de duhul puterii,
redactează Revista Teologică în condiţiuni de fond şi formă cari au cucerit admiraţie
din partea adversarilor, ca şi a prietenilor ei. Vrednicia era întreagă a Academiei
Teologice „Andreiane", fiind rodul muncii profesorilor ei. Nu mai puţine elogioase
aprecieri a primit pu- blicaţiunea periodică Problemele uremii, iniţiată şi condusă pe
cheltuiala şi cu osteneala personală a Prea Sfinţiei Sale- Publicaţiunea a tipărit
până acum patru broşuri,1 cari au- adus o reală contribuţie literaturii religioase,
având în special nota bună de a fi scrise în aşa fel, ca să poată fi cetite cu plăcere şi
folos de orice cărturar neiniţiat în ale teologiei-
O fot aşa de preţioasă contribuţiune de muncă şi suflet a dat părintele Nicolae Colan la
redactarea Seriei Teologice şi Didactice a publicaţiunii ce continuă Biblioteca Bunului
Păstor — inaugurată şi patronată de I. P. S. Sa Mitropolitul Nicolae. O largă
colaborare a mai dat „Telegrafului Român", „Luminei Satelor“ şi altor foi şi reviste din
Sibiu, Braşov şi din alte părţi.
Nu mai puţin s’a distins profesorul Nicolae Colan ca autor al unor valoroase studii de
specialitate* şi director fundator al revistei Viaţa Ilustra fa. Aci mai mult ca ori unde
altundeva se arată pasiunea omului de a scrie şi de a-şi servf biserica pe tărâmuri
cât mai întinse. Un câmp misionar ne exploatat era familia intelectualilor români, li
lipsea solia cuvântului scris care să ţină aprins pe vatra căminului ei focuf sacru al
curăţeniei creştine. De aceea, când Frăţia Ortodoxă Română organiza întruniri
impunătoare pentru trezirea şt afirmarea conştiinţei religioase a intelectualilor
ortodocşi,.
1 1. N. Colan: Biblia şi intelectualii.
2. Mitropolitul Nicolae: Panel apostolat lai Isus Hrisios,
3. W. A. V. Hoofl: Ortodoxia văzută de un protestant.
4. I. N. Lunguleicu: Sufletul In cultura contimporană,
* i. Sf. Pavel către Ftltmon, studiu biblic.
2. Biblia şi intelectualii.
3. La luptă dreaptă. Un capitol de stralegle milionară.
4. Hristos şt elafa omenească, trad, din Fr. W. Foenler, 2 voi.
282
REVISTA TEOLOGICA
Părintele Nicolae Colan se apucă de lucru metodic să dea familiei hrană spirituală:
educaţia şi cultura de care avea lipsă. Astfel apare „Viaţă Ilustrată" cu menirea,
precum însuşi mărturiseşte, să ducă „în casa Românului lumină peniru suflet şi
desfătare pentru ochi". In aceste cuvinte se oglindeşte întreg sufletul
Preasfinţitului Nicolae Colan.
Pasiunea pentru frumos şi adevăr o întâlnim în toate operile Sale de publicist, căci Prea
Sfinţitul Părinte Nicolae Colan apreciază nu numai fondul ideologic al cărţilor
sau revistelor, ci şi aspectul lor estetic. Publicaţiunea ideală, după Prea Sfinţia Sa,
este aceea care ispiteşte şi prin fond cu miez şi prin formă frumoasă. O carte sau o
revistă să-ţi fie dragă să o priveşti, ca cu atât mai multă plăcere să o ceteşti. ,
Iată pe câte căi a ştiut ^Părintele pseudonim Neculce să ridice prestigiul Academier
Teologice „Andreiane* şi să slujească în calitate de publicist biserica şi ţara, şi
iată cum se explică faptul că prin ocuparea scaunului vlădicesc al Clujului, Prea
Sfinţia Sa nu a renunţat la misiunea de publicist, ci o continuă şi o cinsteşte în
aceeaş funcţiune de director activ al „Vieţii Ilustrate", ca şi la Sibiu.
P. S. Sa Părintele Nicolae Colan este chipul publicistului militant; misionar al
cuvântului ce ţine deopotrivă la obiectivitatea scrisului academic şi la prestigiul
tipăriturii estetice. Dacă mitropolitul Şaguna prin întemeierea „Telegrafului
Român* a fost precursorul ziaristicei bisericeşti din Ardeal şi dacă I. P. S. Sa
Mitropolitul Nicolae este părintele şi patronul Revistei Teologice şi a
publicaţiunilor ce cultivă ştiinţa şi viaţa religioasă din mitropolie, P. S. Sa
Episcopul Nicolae Colan este directorul şi redactorul apostol, ce râvneşte să facă
din revistă amvon şi din casa creştinului biserică.
Este idealul culturii creştine ce-1 vedem în zarea gândurilor şi-l dorim cât mai aproape
de realitate, ca slava sfintei noaste Biserici să nu se împuţineze, ci să crească din
treaptă în treaptă până la strălucirea negrăită a Ierusalimului ceresc. Pr. ILARION
V. FELEA
r
283
SCRISOARE PENTRU CLIPA DESPĂRŢIRII1
De Preol SPIRIDON GÂNDEA
Profesor ia Academia teologică „Andrejană"

PREA SFINŢITE PĂRINTE NICOLAE, EPISCOP AL EPARHIEI VADULUI, FELEACULUI ŞI CLUJULUI

in mersul vieţii şi în drumul propovăduirii, noi, oastea cetitorilor Revistei Teologice, ne

oprim o clipă şi îndreptăm toţi sufletele noastre spre omul acela dela care ne-a
venit lumină, hrană şi întărire sufletească de fiecare zi. E clipa duioasei despărţiri
de aceia care a fost până acum directorul Revistei noastre, e clipa unor adevărate
răscruci sufleteşti pe cari noi le simţim şi Ie trăim mai puternic decât orîcari alţii.
Duioşia noastră, a tuturor celorce ne-am hrănit cu fa- gurui de miere ai scrisului Prea
Sfinţiei Tale, a ajuns, în această clipă, până la lacrimi. Da, pentrucă suntem con-
ştienţi că nime nu va putea înlocui în paginile Revistei Teologice, întru toate,
condeiul măiestrit şi gândul iscusit al Iui Nicolae Colan şi Necuice. Recunoaştem
că talentul viguros scriitoricesc, cu care Dumnezeu Te-a înzestrat, l-ai pus cu râvnă
de apostol în slujba Bisericii şi „torţa de lumină ortodoxă" ai înălţat-o pe adevărate
culmi de strălucire teologică şi literară. Ai zugrăvit, mai bine de un deceniu, chipul
Revistei Teologice cu adevărate icoane nemuritoare, în cari ştiinţa de Dumnezeu se
împreună cu arta într’o măestrie neîntrecută. Adeseori, în cuvinte puţine ai
exprimat adevăruri mari cu o claritate care ne-a făcui să Te admirăm totdeauna. Ai
îmbrăcat ştiinţa în haina poeziei, în vestmântul prozei literare şi în forma aceasta ai
cucerit suflete cari altfel ar fi rămas slreine şi indiferente la glasul tribunei
1Scrisoarea prezentă a sosit la Redacţie înainte de plecarea Prea Sfinţitului Episcop Nicolae Colan din Sibiu. Nu s’a putut
publica atunci deoarece Revista Teologică n'a apărui, dar se publică acum când apare primul număr după plecarea
Prea Sfinţiei Sale, N. R.
284
REVISTA TEOLOGICA
din Sibiu. Revista Teologică a fost un altar Ia care ne-ai servit slujbă de model, a fost
amvon din care ne-ai predicat şi catedră din cari ne-ai învăţat, arătându-ne toate
cărările pe cari trebue să mergem noi preoţii ortodocşi. Iar în lupta cu vrăşmaşii
Bisericii noastre ai fost un stegar neînfricat şi un eminent jinfaş, care ai făcut
totdeauna să amuţească glasul tunului contrar şi ai înfipt steagul Iui Şaguna pe
redutele cucerite.
Deci avem tot dreptul să fim înduioşaţi acum când ne · despărţim de o astfel de
personalitate, când un asemenea cârmaciu iscusit ne părăseşte barca revistei, când
chipul de totdeauna senin şi figura blândă şi bună —- deşi totdeauna serioasă — a
celui ce-a fost directorul Revistei Teologice şi rectorul Academiei „Andreiene"
părăseşte cetatea Sibiului. Legitima noastră duioşie nu poate fi, în această clipă
mângâiată decât cu gândul şi nădejdea spre a-ii lua o răspundere şi mai mare, spre
a porni o luptă pe un front şi mai vast, spre a-ţi pune toate puterile şi tot talentul în
slujba de mărire a Bisericii ortodoxe şi a neamului românesc.
Cetitorii Revistei Teologice îţi zicem: Intru multi ani Prea Sfinţite Părinte şi îtî dorim
deplină izbândă în slujba episcopatului, încât la sfârşit să poţi primi din partea
lui Dumnezeu cununa cea nevestejită a celor ce luptă bună s’au luptat, călătoria
au săvârşit, credinţa au păzit şi au iubit arătarea Lui (comp. II Tîmotei, IV, 7—8).
Pr, S. CÂNDFA

285
P. S. NICOLAE COLAN, ANIMATORUL
De Diacon DUMITRU CĂLUGĂR

Cu trecerea anilor se adevereşte mereu mereu că în ■ ţesutul intim al fiinţei noastre

stăruie cu putere, o moştenire pe baza căreia ne îndreptăm paşii spre o anume di-
recţie de activitate fizică ori intelectuală. In temeiul acestei moşteniri se poate
afirma despre cineva, încă din primii ani ai copilăriei sale, că va urma ori că ar fi cu
cale să îmbrăţişeze o anumită ogaşie de manifestare publică. Elementul esenţial în
pânza acestei constatări nu rezidă însă chiar în adeveritatea ei. Ci, mai degrabă în
consecinţele pe cari le naşte ea. La rândul lor, consecinţele acestea trebuiesc
apropiate din două puncte de vedere: unele cari se răsfrâng asupra omului în
devenire, iar altele cari îl privesc pe omul însărcinat cu creşterea celor mai mici
decât dânsul. Primul va fi mulţumit în viaţă numai dacă se află pe drumul indicat
de pornirile sufletului său, iar al doilea îşi poate îndeplini integrai chemarea
numai dacă e în situaţia de a descifra înclinările deosebite ale celor ce-i sunt
încredinţaţi spre creştere.
*
**

Cititorii acestor rânduri, sunt sigur, se vor întreba ce legătură au enunţările de mai sus cu
subiectul acestui modest articol ? Iată o întrebare firească. Dar iată şi răspunsul ei
tot atât de firesc: demult n’a mai cunoscut Sibiul o ceată de tineri entuziaşti, harnici
şi integraţi chemării lor ca astăzi. Faptul acesta arată că ei au avut posibilitatea să
păşască pe drumul arătat de o chemare lăuntrică, de îndemnul adevărat al
sufletului. Altfel nu s’ar putea explica nici însufleţirea, nici forţa lor de muncă. Iar
posibilitatea aceasta le-a fost uşurată, într'o măsură covârşitoare de eminentul
dascăl Nicolae Colan dela Academia teologică „Andreiană", de omul care
străluceşte azi în scaunul vlă- dicesc al Clujului. Prea Sfinţia Sa le-a ştiut citi în
suflet,
286
REVISTA TEOLOGICA
i-a ştiut îndemna şi stimula, ca să-i înveţe a răsbate Ia lumină. Cu alte cuvinte, aici la
Sibiu, înclinările sufleteşti ale tineretului dela „Andreiana" şi-au aflat glas şi
ascultare înaintea unui adevărat părinte şi dascăl, în persoana Prea Sfinţitului
Nicolae Colan al Clujului.
Numărul celor ce înţeleg aceste lucruri încă dela prima ochire este mare. Şi va mai
creşte în raport direct cu trecerea anilor. Căci aşa se cade să privească spre vlădica
Nicolae dela Cluj toti ceice l-au avut dascăl luminat, ceice i-au citit slova şi ceice
i-au ascultat cuvântul.
Iată-1, spre pildă, în sala de curs. Tălmăceşte lecţia, dă îndemnuri luminate şi
sfătuieşte cu folos. Mai târziu caută să afle cum a încolţit sămânţa aruncată în
ogor. Atunci, deodată cu examinarea, scormoneşte cu pricepere în sufletul
tinerilor, află ce Va aşezat acolo din cuvântul Domnului şi’ncotro e aplecat
studentul. Mai apoi, în largul curţii, în sala de birou, ori chiar în locuinţa atât de
larg deschisă tuturor, stă de vorbă cu finerii studenţi, Ie ascultă părerile şi Ia cari
descoperă ceva deosebit, se opreşte mai cu stăruinţă. De e aplecat cineva spre
meditaţie pioasă, dascălul îi indică drum de adâncire în credinţă şi în rugăciune;
de e înclinat spre artă, tot acelaş îi stimulează îndemnurile; iar dacă îl află
priceput în ale scrisului, apoi adevăratul îndrumător îi deschide paginile
„Revistei Teologice" şi ale „Vieţii Ilustrate". Astfel, fiind un adânc pricepător al
sbuciumului din sufletul tinerilor, Prea Sfinţitul Nicolae Colan a ştiut să se facă
şi să fie un adevărat animator al tuturor năzuinţelor frumoase. Sub scutul acestei
animaţii curate au crescut mulţi preoţi devotaţi şi inimoşi, sau desvoltat câţiva
dascăli bine apreciaţi şi au răsărit mai mulţi slujitori ai condeiului.
Fără îndoială, calitatea aceasta de animator nu se poate descoperi în activitatea Prea
Sfinţitului dela Cluj numai atunci când e vorba de creşterea şi Îndrumarea ti-
neretului Academiei „Andreiane". Ci tot atât de bine se evidenţiază ea şi din
chipul în care au fost conduse cele două reviste sibiene: „Revista Teologică" şi
„Viaţa Ilustrată". Se ştie că mulţi colaboratori ai diferitelor reviste scriu, adesea,
îndemnaţi de nădejdea unui câştig bănesc. Iată
287
REVISTA TEOLOGICA
o nădejde care n’a trăit cândva în sufletul distinşilor colaboratori ai revistelor mai sus
amintite. Ceice au ostenit la ele, au făcut-o aceasta cu conştiinţa că e o favoare să
colaboreze cineva sub veghea directorului Nicolae Colan. Intre ei a existat
totdeauna o adevărată emulaţie, răsărită tocmai pe urma animatorului vlădică
dela Cluj. Ceeace, cum remarcam mai sus, nu se poate întâlni oriunde.
Să adăogăm încă şi alte amănunte lângă cele amintite până aici? Nu e de lipsă. Ceice au
trăit în freamătul animaţiei vlădicului Nicolae Colan ştiu că irăieşte în ei şi pe
mai departe un bun spiritual pe care nimeni nu li-1 poate egala nici înlocui. De
aceea, unindu-şi graiul, au bucuria să-l strige din adâncul sufletului lor:
Intru mulţi ani, Stăpânei
D. CĂLUGĂR

288
EPISCOPUL CLUJULUI SAU ELOGIUL
BUNĂTĂŢII
De VASILE SĂMĂRT1NEAN
Doctor In Drept
Nimic nu vădeşte mai elocvent imanenta lui Dumnezeu în om şi frumuseţea unui suflet
plin de vigoare şi sevă creştina decât virtutea bunătăţii. Bunătatea e o virtute
creştină cardinală, crucială, care polarizează în jurul ei tot ce poate alcătui apanajul
unui suflet mare. E virtutea care transfigurează în întregime un suflet omenesc şi-l
ridică pe culmi de azur. A fi bun înseamnă fără ’ndoială a avea cel mai august, cel
mai înalt concept de viaţă şi drum spre cerul năzuinţelor noastre. Virtute
fundamentală, fecundată din plin de puterea spiritului, bunătatea lasă rotogoale de
lumină în sufletul omului şi-i dă fiorul celui mai mai mare potenţial de viaţă
creştină. Dintr’un suflet bun se desfac, ca nişte falduri odihnitoare, toate acele
comandamente estice cari, traduse în realitate, dau omului aureolă irans- cedenială.
Nimic nu discreditează mai adânc, nimic nu degradează mai iremediabil
demnitatea omului decât sentimentul răutăţii. Nimic nu desfigurează rnai oribil
profilul moral al omului decât ura şi resentimentul faţă de aproapele. Dar nimic cu
exprimă mai magnific şi mai definitiv măreţia sufletului omenesc decât
sentimentul bunătăţii, revărsat In largi efluvii asupra semenului său. O bunătate
masivă, sinceră şi fără reticenţe. Nu mistificare, nu ipocrizie, nu simulacru, ci
bunătate adevărată. O bunătate care s’aprindă sufletul şi să-I facă sa se reverse în
torente pră- vălitoare de lavă fierbinte. O dinamică a vieţii creştine, un creştinism
integral şi de cristal, fără umbre subterane, fără dialectică sterilă, fără subtilităţi
ideologice de prisos, un creştinism care să nu fie o puerilă caricaturizare şi o hilară
parodie a idealurilor sfinte evanghelice, nu poate fi înfăptuit, niciodată nu poate fi
înfăptuit, decât de oamenii cari au
289
REVISTA TEOLOGICA
ancorata în sufletele lor incandescente, în sufletele lor pline de văpae nestinsă, puternic
şi indelibil, virtutea bunătăţii. O adevărată eră da resurecţii spirituale, de primeniri
sufleteşti, nu poate fi începută decât cu oamenii cari au sădit în sufletele lor cel mai
frumos şi cel mai curat dar pe care ii l-a putut da Dumnezeu: bunătatea. O bunătate
care se lasă descifrată din primul moment, cu întreaga claviatură a nuanţelor ei
infinite, care nu se afirmă zgomotos şi vulgar, care nu se etalează din simplă şi
deşartă sete de reclamă. O bunătate concretă, tangibilă, reală, eficace. O bunătate
care te învaţă că nu-i deajuns să ai valenţele sufletului deschise spre inima cerului,
ci trebue să vii efectiv în ajutorul deaproapelui şi să-i alini suferinţele.
Un adevăr axiomatic spune că faptele vorbesc totdeauna mai tare decât vorbele cari se
debitează cu uşurinţă, sau se colportează dintr’un loc în alt loc, sau pur şi simplu se
aruncă în văzduh fără nici un rost. De aceea bunătatea trebue coborâtă din bolta
rece a conceptelor abstracte, în inimă, şi realizată efectiv, cu mult entuziasm şi cu
multă desinvoltură, în cazuri concrete. Orice creer omenesc, ori câte deficite de
vitalitate ar prezenta şi oricât ar fi de viran, are noţiunea bunătăţii. Considerată
însă numai din acest punct de vedere platonic, bunătatea este o mare amăgire, este
o ficţiune, este o brutală decepţie. Bunătatea trebue să fie contingenţă, trebue
împlântată în solul faptelor, trebue să fie reală. Numai astfel bunătatea e lumină
din lumina dumnezeească. Eu mă descoper cu evlavie în faţa omului bun, pe care l-
am întâlnit atât de rar în viaţa mea, şi l-am socotii totdeauna ca pe o supremă
revelaţie. O lume care duce cultul viţelului de aur la paroxism, care vede totul prin
prisma celui mai abject materialism, o lume cu o atmosferă trivială şi fetidă, o lume
care te înspăimântă la fiecare pas cu coşmarul neantului moral şi carenţa virj iuţilor
creştine, o, desigur, această lume, atrofiată de ură şi de răutate, nu poate concepe în
chipul acesta bunătatea şi mai ales nu se va simţi obligafă s'o practice niciodată. Iar
oamenii cari beau din potirul bunătăţii înir’o asemenea lume, sunt flori de seră,
sunt oameni în sufletele cărora mai slărue nostalgic şi evocator viziunea unei lumi
mai bune, care a dispărut demult, poate ireversibil.
290
REVISTA TEOLOGICA
Privirea caldă şi Ulială a Preasfintitului Colan e o poemă de lumină care rezumă o
întreagă concepţie de viaţă: bunătatea. Să fii bun cu semenii tăi. E o concepţie care
lasă în umbră pe toate celelalte. Preasfinţitul Nicolae Colan al Vadului, Feleacului
şi Clujului, e un om integru, cu temeinică zidire sufletească, e un caracter de
cremene. Dar mai presus de toate Preasfinţitul Colan e un om bun, un om bun în
accepţia superioară a cuvântului. Privirea caldă şi dulce ca o reverie de primăvară
vădeşte toată imensa bunătate care se ascunde în sufletul său. Din această virtute a
bunătăţii, cred eu, şi-a făcut cea mai trainică platformă de ascensiune spre
înalturile cerului. O privire care e în stare să dezarmeze, persuasiv şi fără violenţă,
pe cel mai temerar adversar şi să-i infuzeze în suflet o desăvârşită acalmie. Pentru a
contura profilul sufletesc al PreasBnţituIui Colan, sub aspectul acestei infinite
bunătăţi, ar trebui să dau rezonanţă lirică şi suflul dinamic verbului meu. O efigie
de vlădică, aşa cum e vlădica Clujului, trebue săpată cu dalta în stâncă. Dar noi cari
am rămas aici la Sibiu am primit dela dascălul nostru iubit un consemn, o poruncă
dela care nu ne putem abate fără să-I ultragiem susceptibilitatea: să nu facem vâlvă
în jurul persoanei sale.
Trebue deci să ne impunem o atitudine cuminte în ziua aceasta de popas duminecal. Şi
toate florile noastre omagiale să I le oferim cu gesturi decente şi fără efuziuni
lirice. Câtă vreme Revista Teologică apărea sub egida Preasfintitului Colan,
coloanele ei erau ermetic închise pentru cuvintele de laudă la adresa Sa. Sub
coviltirul Revistei Teologice nu s’a putut strecura nici cel mai mic elogiu, chiar
voalat şi evasiv, nici măcar o vorbă discretă şi camuflată de omagiere. Fostul
conducător al Revistei Teologice se complăcea în cel mai desăvârşit anonimat. Nu-i
plăcea să fie lansat cu goarne heraldice. Nu-i plăceau adjectivele disponibile şi
amabilităţile gratuite. După cum în egală măsură detesta spinările curbate şi avea o
profundă oroare faţă de oamenii lipsiţi de demnitate. Trebuia să fi un încercat
strateg ca să isbuteşti să treci prin furcile caudine ale circumspec- ţiunii şi
vigilenţei Preasfintitului, aşa cumva prin fraudă, vre-o vorbă care să-L vizeze în
mod elogios, direct sau indirect. Asemenea vorbe erau suprimate fără nici un senli-
291
REVISTA TEOLOGICA
ment de compasiune şi erau aruncate peste bord, ca inutile. Poate Preasfinţitul ştia că
vorbele ne sunt date uneori ca să ne ascundem gândurile, să exprimăm tocmai
contrarul, adecă ceeace nu există în sufletul omului. De aceea îşi impunea, cu
impresionantă consecvenţă şi tărie, şi ne impune şi nouă, linia modestiei şi a
rezervelor, iubea mult atmosfera liniştită de cabinet. Evita tevatura şi zgomotul.
Sufletul Său colocve cu infinitul şi cu cărţile de pe masa de lucru, cari erau singurii
Săi prietini. Portretul defunctei Sale mame străjuia deasupra biroului Sau şi-i
trimitea din lumea fără durere şi întoarcere încurajare şi gândul bun al perseverării
în munca plină de râvnă şi necurmală în şantierele sfinte ale Bisericii. Spirit
contemplativ, subtil şi elegant în expresii, demn şi' totdeauna rezervat în atitudini,
prodigios de activ fără să aştepte răsplată, era dureros contrariat ori de câte ori
încerca să-l etaleze cineva meritele. Avea cultul slovei în cel mai înalt grad. De
aceea Preasfinţitul Colan nu admitea nici o derogare dela linia programatică a
revistei: nimic despre dânsul.
Acum însă suntem liberi. îndemnurile pe cari ni le-a dat cu părintească dragoste le vom
păstra în sufletele noastre. Dar consemnul de a păstra o desăvârşită iăcere în jurul
persoanei Sale, nu-1 mai puiem ţinea.
Da, un om care n’a supărat pe nimeni în viaţă nu poate să lase în urma Sa decât dâre
neperitoare de lumină. Bun cu studenţii, bun cu profesorii-colegi, bun cu
tipografii, bun cu foaiă lumea. Primea cu seninătaie olimpică orice atac venit din
partea adversarilor. Orice rechizitoriu perfid şi nedrept din partea puţinilor Săi
adversari nu puiea să-I dezaxeze şi sa-I determine să reacţioneze, să răspundă pe
ton vehement. Polemica, în cezurile când era inevitabilă, o purta totdeauna în
termeni academici. Preasfinţitul Colan n’are temperament de frondă, caracter
combativ. De aceea ori de câte ori era forţat să-şi încrucişeze spada cu preopinenţii
Săi, o făcea cu politeţe şi în mod civilizat, inepţiile cari se debitează copios în
asemenea ocazii, invectivele grosiere cari se folosesc, le-a evitat, nu le-a cunoscut.
Prea- sfSnţitul Colan ştia să se domine. Poseda acei echilibru sufletesc superior la
care puţini oameni pot să ajungă. lata de ce Preasfinţitul Colan n’a scris în „Revista
Teologică"
292
REVISTA TEOLOGICA
decât pagini de înaltă (Inută literară şi spirituală, pagini antologice.
Bunul Dumnezeu a chemat pe acest om să păstorească eparhia Clujului. L-a ridicat la cea
mai înaltă treaptă ecle- siastică. Nu se putea o alegere mai potrivită în vremurile
acestea de totală şi amară penurie de oameni buni. Arhiereul, mai mult decât un
simplu muritor de rând, trebue să ştie descifra toată durerea din suflete, să ştie ceti
toate suferinţele cari ie consumă, le macerează, Ie ucide. Şi să le vindece. Să le
redea sănătatea. Ajută-i Doamne, să poată ajuta cu inimă caldă pe toţi cei însetaţi,
pe toţi cei flămânzi, pe toţi cei extenuaţi de mizerii morale şi materiale.
Ultimele flori din toamna aceasta Ie trimitem Preasfin- ţitului, la Cluj. Ultimul buchet de
flori campestre. Am colindat toate luncile să I le adunăm şi I le trimitem însoţite de
aceste cuvinte: Aşa e sufletul Prea Sfinţiei Tale, Stăpâne, alb şi bun, ca florile
acestea.
Căci ceeace defineşte mai mult decât orice sufletul Preasfinţii ului Colan, e bunătatea.
V. SĂMĂRTINEAN

293
TEOLOGIA DIALECTICĂ CA TEOLOGIE
A CRIZEI1
De Diacon Dr. NICOLAE BALCĂ Proieso·' la Şcoala normală „A. Şaguna-

Teologia dialectică în frunte cu Karl Barth şi cu Go- garten marchează punctul culminant
al crizei în care se află protestantismul. Ea nu este ca atare o teologie născută la
catedră, din nevoia de-a teoretiza, ci în vâltoarea şi realitatea vieţii.1 2 in năprasnica
ei insurecţie se revelează impasul şi desnădejdea religioasă în care se găseşte omul
acestui veac. Ea îşi are obârşia în confruntarea protestantismului „ortodox" luteran
cu atitudinea spirituală a omului modern. Problema pentru care militează ea este
justificarea creştinismului reformator înăuntrul crizei culturale. Şi justificarea
aceasta este făcută pe temeiul crizei însăşi, a cărei seriozitate ea nu numai că o
recunoaşte ci chiar caută să o intensifice până Ia tragic.*
Fiecare epocă a istoriei are să lupte cu anumite probleme, născute din problematicul
vieţii acelui timp. Ştiinţa,, filosofia şi în special teologia nu pot pluti în aer, ci ele
îşi pot îndeplini misiunea lor în lume numai căutând să rezolve aceste probleme
ale vieţii. Teologia dialectică este, în această privinţă, o luptă uriaşe cu puterile, cari
din întuneric nizuesc să năruiască fundamentul religios şi spiritual al vieţii
omeneşti. Ea s’a născut într’un moment în care omul a simţit că el se află pe
marginea prăpastiei, că dacă mai face încă un pas pe drumul pe care se găseşte,
amăgit de-o filosofie îuciferică, se va prăvăli în abis. De aceea,»
1 Fragment din ir'o lucrare pe care autorul cărţii »Die Bedeutung Gogariens und seines Krelses fiir die
Padagogik der Gegenviort’ ţi a altor studii valoroase npărule in româneşte, o va tipări în curând. N. R.
2 Veil Barlh, Gesammelle VortrSge I. Nai. und Verheissung der christlfcheu Verkiindlgung, p. 101, 104, 154.
1 Veil E. Reianar. Di* deulsche Philosophic, Bd. VI Helff 4. 1953, p. 482.
294
REVISTA TEOLOGICA
era natural ca această teologie să înceapă lupta pe viaţă şt moarte împotriva filosofiei
idealiste-umaniste. Prin negarea şi combaterea idealismului însă a devenit
problematic şi protestantismul liberal modern.1 Abia in lupta uriaşe încinsă în
jurul idealismului se poate vedea cât de adânc pătrunsese aceasta în protestantism;
altcum n’ar avea nici un sens, ca toamai teologia liberală să atace aşa de pătimaş
teologia dialectică şi în acelaş timp să apere cu atâta căldură idealismul.1 * 3
Dar Karl Beth3 n’are dreptate când susţine că teologia dialectică ar fi produs criza şi
haosul în care se găseşte protestantismul. Ea este din contră un produs al acestei
crize.4 Este teologia specifică a unui timp apocaliptic care geme sub greutatea
răspunderii pe care o aplică tragicul răspântiei. Ea este teologia crizei veşnice în
care se află lumea şi omul în faţa lui Dumnezeu. De aceea cine n'are conştiinţa
desnădejdii în care se sbate acest veac, cine nu simte furtuna năprasnică, care
ameninţă să desrădăcineze complect viaţa omului modern, în adâncurile sufletului
său, pentru acela teologia dialectică va rămânea un rebus. Barth, Go- garten,
Brunner nu pot fi înţeleşi decât în măsura în care cineva înţelege tragicul în care se
află omul apusean şi în special poporul german. Vehemenţa răsvrătirii şi
nihilismului acestor teologi se explică poate în mare parte şi prin situaţia
desnădăjduită în care se află poporul german.
1 Vezi Dr. K. Belh, Die Krlsls des Protestantism!», Berlin p. 59.
1 Dăm aici lucrările in cari idealismul este atacat şi acelea in cari el este- apărat. Dunkmann: ldealismus und
Christenium, 1914, G. Wehrung: Reforma- lorischer Glaube und deutscher ldealismus, 1917. ]. Wendland:
Reformation und deutscher ldealismus, 1917. F. Niebergall: ldealismus, Theosophle und Christenium 1919.
Karl Sell: Die Religion unserer Klassiber, Tubingen, 1910. H. Hofmann: Die Religion des Goetheschen
Zeilalters, Ttibingen 1917. W. Lfllgert: Die Religion des deutschen ldealismus und ihr Ende, In 3 voL GStersloh
1922—25. K. Heim: Glaube und Denken, Munchen, 1933. Forslhoff: Das Ende der humanlsti- schen Uuslon,
Berlin 1935. Lucrările In cari idealismul esle apăral sunt: R. Paulus: ldealismus und Christentnm, Tubingen
1919. Franz Spemann: Ideallmus und Chri- stentum, Berlin 1924. Em. Hlrsch: Die Idealiştii che Phllosophte und
das Chri- stentum, Giilersioh, 1926. Richard Krooner: Von Kanl bis Hegel, 1921. Helmulh Gross: Der deutsche
Idealismul und das Chrislenfum. Kurt Leese, Der deutsche- Ideallsmus und das Christenium, Berlin 1927.
3 Op. cit.
* Vezi W. Koepp, Die gegenwSrlige Geisieslage und die dlelektlsehe Theo- Jogie, Tfiblngen, 1950.
295
REVISTA TEOLOGICA
Sub „teologia crizei" trebue să înţelegem teologia judecăţii din urmă, căci această
teologie înţelege criza în sensul cel mai adevărat al cuvântului ca pe o judecată.1
Pentru ea criza constă în faptul că noi ne recunoaştem vinovaţi de tragicul şi
nedesăvârşirea în care ne aflăm şi că „în această recunoaştere noi înţelegem situaţia
noastră omenească".1 2 „A se afla în criză" (In-der-Krisis-stehen) însemnează că
omul, întrucât el se recunoaşte vinovat în faţa Aceluia, faţă de care el a păcătuit, îşi
ia răspunderea situaţiei sale. Acestuia el îi dă iarăşi numele pe care i-L dă aşa de
semnificativ religia: Dumnezeu.3 Teologia dialectică găsise un om, care mişcat
numai de patosul preamăririi sale, nu mai recunoştea acest nume şi nu mai βτβ
liniştit de această întrebare de adâncuri. „Dumnezeu este însă veşnicul adevăr al
vieţii noastre, întrucât El este criza acestuia".
Teologia dialectică este în special o reacţiune împotriva protestantismului liberal, pentru
care teologia nu este decât o preocupare a gândirii autonome. Protestantismul
cultural nu admite existenţa puterilor supranaturale. El nu cunoaşte decât
individul cu raţiunea sa. Ei postulează libertatea Eului ca supremul bun al
teologului şi ca o condiţie esenţială pentru realizarea unei teologii ştiinţifice.
Teologia este deci pentru aceasta o ştiinţă. Ea se foloseşte de aceeaş metodă, de
aceleaşi măsuri şi de aceleaşi principii cari sunt valabile şi în celelalte ştiinţe.
Ceeace caracterizează ştiinţa aşa zisă autonomă este pretenţia ei de-a fi lipsită de
orice prejudecăţi. Cercetările teologiei nu se deosebesc, în ceeace priveşte metoda,
întru nimic de ştiinţa profana. Numai în ce priveşte obiectul teologia se desparte şi
se deosebeşte de celelalte discipline; ea se raportă la viaţa şi la formarea religiei
creştine, adică la formarea protestantismului.4 Teologia dialectică combate la
extrem această părere. Pentru ea, important în teologie nu este nici metoda şi nici
obiectul ci temeiul existenţial al teologului. Teologul nu poate fi jongleur de
noţiuni şi nici savant în ale religiei, ci el trebue
1 Brunner, Die Grentie der Hutnanifâl, p. 13.
2 Ibid. p. 15.
3 Brunner, op. cit. p. 5.
1 Heinrich Adolph, Klrche, Universîtăt, Theologie, Tiibingen, 1933.
296
REVISTA TEOLOGICA
să ieologisească dintr’o anumită existenţă religioasă, ba· zându-se pe o doctrină bine
definită şi pe-o anumită credinţă. Teologie înseamnă confesiune de credinţă
(Bekenntnis). Acest lucru a fost complect uitat de protestantism şi drept consecinţă
s’a născut teologia liberală, autonomă, subiectivă şi radical anti-bisericească — „cu
nenumăratele ei sisteme, căci în Germania fiecare profesor de teologie
propovedueşte teologia lui proprie. Este o mare onoare să fii cât mai original*.1
Liberalismul protestant este nu numai raţionalist, ci şi indivitualist. In
protestantism nu se poate vorbi de-o teologie evanghelică unitară, ci numai de
direcţii teologice",1 2 * 4 de exemplu şcoala dela Erlangen, şcoala lui Ritschl, şcoala
lui Troeltsch etc., în loc ca toţi teologii să aibă acelaş temeiu al credinţei şi să se
fundamenteze pe aceiaşi comunitate religioasă. Forma vieţii bisericeşti,
comunitatea religioasă, Biserica, trebue să fie supraordonată gândirii sistematice.
Teologia liberală protestantă stă pe punctul de vedere al imanentismului şi al culturii
raţionale, h i are deaface nu cu Dumnezeu ci cu conştiinţa despre Dumnezeu. Omul
n’are trebuinţă de harul divin „denn das Humanum erschliesst das Gottiiche in
sich", „Biblia este pentru el un document istoric, lăsată pe mâna criticilor filologi şi
istorici cari uitaseră să vadă înapoia cuvintelor Cuvântul".* Protestantismul
cultural nu mai ştie nimic despre o Biserică sfântă, care este o comunitate a
sfinţilor, ci el cunoaşte numai individul şi raţiunea acestuia. Activitatea Bisericii se
restrânge numai la amvon şi la biroul pastorului. Ea nu mai este corpul mistic al
Mântuitorului „prin care creştinul se împărtăşeşte din dumnezeiasca viaţă a
Trinităţii",* ea nu mai este viaţă în Spiritul sfânt, ci „o instituţie culturală, o casă
poporală pentru literatura practică şi un institut de pompe funebre şi alte festivităţi
familiare".5 Starea aceasta de lucruri a silit pe Barth şi Gogarten să înceapă lupta
pentru desilusionarea
1 Heinrich Adolph, op. cif. p. 6.
2 Ibid. op. cif. p. 5, Am arăfaf acesi lucru mai sus.
8 E. Erasieck. Die dialecllsche Theologie ais Zeiterscheinung. in re?. „Die Tetweir 1932. . . .
4 Bulgakoff, L’Ortodoxie, Alcan, Paris, 1933 p. 87.
5 Gogarten, Die religiose Enischeidung, Jena, p. 87. ■
5
■297
REVISTA TEOLOGICA
Bisericii protestante. Ei [încearcă să fundamenteze această Biserică pe temeiurile
realismului biblic creştin. Acest realism nu este numai un realism al credinţii, care
să facă din «religios" un principiu formator al vieţii, —· cum crede Tillich — ci aici
este vorba „ca realitatea care se revelează credinţii şi in credinţă, să fie recunoscută
în autoritatea ei radicală".1 Este încercarea pe care teologia dialectică o face ca să
depăşească criza în care se află protestantismul, prin întoarcerea la poziţiile
originare ale reformatorilor. Ea a scuturat şi deşteptat pe omul modern din letargia
şi somnul plin de iluzii în care îl cufundase filosofia idealistă. Teologia crizei a
creat în gândirea modernă spaţiu pentru credinţa religioasă. Graţie ei Biblia a
început să fie privită iarăşi ca un mijloc de mântuire, iar Biserica să-şi câştige
aureola pierdută.
Că influenţa acestei teologii a fost şi mai este foarte mare, se poate vedea în aşa zisa
filosofie existenţială.1 2 3 Cât de aproape de concepţia biblică au început să sune
ideile antropologice modernei Şi cât de mult se aseamănă problematicul acestei
filosofii cu acela al teologiei dialecticei Probleme ca păcat, mântuire, revelaţie,
existenţă etc. au început să preocupe iarăşi gândirea filosofică.
Protestantismul s’a depărtat cu totul de isvorul adevărat al creştinismului, contribuind
cu aceasta la tragica situaţie în care se găseşte omul apusean. Din acest tragic s’a
născut şi teologia dialectică şi ca atare ea este acuzatoarea nemiloasă a puterilor
întunericului, cari au împins pe om în această criză. Ea îşi are originea — ca şi
filosofia exi' stenţială — în impasul desnădăjduit în care existenţa omenească este
ameninţată să-şi peardă orice sens. „Ea vorbeşte unui om căzut total în păcat de
realitate, de credinţă şi de Dumnezeu".1 Tema ei nu mai este preamărirea omului şi
postularea posibilităţilor lui creatoare până la absolut, până la punctul unde nu se
mai poate face nici o deosebire între om şi Dumnezeu, ci criza veşnică în care se
află omul, ca o creatură păcătoasă, până în momentul când
1 W. Koepp, op. cil. pap. 25.
* Re prese ntan|li acestei filosofii sunt Heidegger, Jaspers ţi mai putta Grisebach.
3 Reisner, Kennen, Erkennen, Anerkennen p. 15.
298
REVISTA TEOLOGICA
este mântuit prin harul Creatorului său. Dumnezeu este pentru această teologie singura
realitate. Realitatea omului căzut în păcat este de aceea o non-realitate „eine Nicht-
wirchlichkeit" şi deci realitatea lui Dumnezeu este „criza“ oricărei realităţi.
Revelaţia acestei ultime realităţi in spiritualitatea acestui veac, a avut darul de-a nărui de
pe soclu efemerul idol la care se închina omul: Eul său. Teologia radicală a dialec-
ticienilor a pus hotărât alternativa: sau domneşte omul şi atunci dispariţia în nimic
este iminentă, sau domneşte Dumnezeu şi atunci toată trufia şi mărirea omului
dispare în acelaş Nimic, căci existenţa Iui Dumnezeu este negaţia oricărui titanism
existenţial uman. Teologia dialectică a închis în paranteză întregul conţinut al
vieţii aşa zisă 0 obiectivă" şi-a aruncat întrebarea dacă n’ar fi cazul să se pună
înaintea parantezei un minus. Tot ceeace e cuprins In paranteză — toate valorile
culturale, toată ştiinţa, tot lucrul social, toată opera Bisericii, toată trăirea religioasă,
toată cugetarea despre Dumnezeu se află înlăuntrul graniţelor morţii, dincolo de
care abia se află realitatea realităţilor: Dumnezeu. Toată cultura şi toată organizaţia
socială cu care veacul nostru se mândreşte aşa de mult, apar teologilor dialectici ca
un turn al Babilonului, gata să se nărue în orice clipă.1 De aceia această teologie
este numită în Apus „teologia paradoxurilor", „teologia existenţială", „teologia
Cuvântului", însă ea fiind o expresie a tragicului şi a desnădejdii în care se află
omul modern, poate fi mai nimerit numită „teologia crizei", căci ea propovădueşte
un Dumnezeu care este omului şi lumii o veşnică criză.
Dr. NICOLAE BALCĂ

1Vezi: K. Barth, Dac Wort Gottes und die Theologle, p. 81.

5*.
299
 P. S. NICOLAE COLAN, PRIETENUL
CELOR TINERI
De GRIGORtE T, MARCU
Pr&fesor sa Academia teologici «Andreiană"

Oamenii pe cari ii iubeşte toată lumea sunt destul de rari. Sunt rari pentrucă preţul cu
care-şi răscumpără şi păstrează această obştească iubire e atât de mare încât nu
oricine e capabil să-l plătească. Iubirea tuturor n’o pop dobândi decât dacă eşti în
stare să iubeşti tu însuţi pe toată lumea, pe cei buni ca şi pe cei mai puţini buni, pe
prieteni şi vrăşmaşi, pe omul cu care te întâlneşti în fiecare zi şi pe străinul care nu
ştii cine-i şi de unde vine. Ori, aceasta e cea mai înaltă virtute evanghelică, cea mai
frumoasă podoabă a unui suflet de adevărat creştin. A fi iubit şi a iubi pe alţii e, pe
planul spiritual, caracterul distinctiv al omului mare, e cheia succesului sigur,
deplin şi definitiv pentru orice om angajat de preocupări superioare şi împovărat
cu înfricoşate răspunderi faţă de Dumnezeu şi de oameni. In alte domenii —
bunăoară în politică — a şti să te faci şi a fi temut, e totul. P. S. Nicolae Colan, a
cărui Înălţare pe scaunul vlădicesc al Vadului, Feleacului şi Clujului o lăudăm cel
puţin în măsura în care-i plângem plecarea dintre noi, n’avea nimic din ultimul
„fel de-a fi“. Poseda în schimb, desăvârşit, virtutea pomenită. Pentru prietenii
înaltei şcoale şi ai revistelor pe cari le povăţuia ca şi pentru întreagă obştea
dreptcredincioasă de dincoace de munţi, pentru zidirea duhovnicească a căreia s’a
risipit cu atâta folos patrusprezece ani de zile, lucrul acesta nu mai este de mult un
secret. Omul care după cele dinlăuntru ale Sale era de-o delicată nobleţe
sufletească dublată în cele dinafară de-o înaltă distincţie, era de tot firesc să
stârnească în jurul Său un val de entuziastă admiraţie şi de contagioasă simpatie.
Înfăşurat în purpura lor l-a prins momentul duioasei despărţiri de locurile şi
oamenii ce i-au
300
REVISTA TEOLOGICA
fost atât de dragi. Acum trei luni, a plecat dintre noi împovărat de vredniciile trecute şi
de cinstea sarcinilor şi a grijilor viitoare. Clujul umilinţelor de ieri, cetatea
nădejdilor româneşti de mâine ni l-a răpit, înălţându-1. Ne mângâe înălţarea şi
totuşi, ne întrebăm ades, dece oare ne doare într'atâta răpirea?
întrebarea care ne sfredeleşte nemiloasă inima solicită insistent un răspuns. Care în loc
să mângâe, căşunează noui păreri de rău. Fiindcă P. S. Nicolae Colan a fost pentru
atâţia din noi mai mult decât un dascăl iscusit, mai mult decât un publicist încercat
şi talentat: P. S. Sa ne-a fost, cu orice prilej, cel mai bun prieten. Prieten în cea mai
aleasă accepţiune a cuvântului. De-o afectuoasă consideraţie faţă de cei mai
bătrâni, pentru cei tineri, P. S. Sa păstra un imens rezervoriu de sănătoasă dragoste,
din plinătatea căruia atâţia din actualii slujitori ai sfintelor altare au sorbit de-
atâtea ori, cu atâta nesaţ, întremătoarele bucurii ale unei inimi ce ştia cum să se
dăruiască altora şi cum să cucerească inimi.
De unde această specială preferinţă pentru cei ne- vrâstnici ?
Dragostea de tineret era ceva organic Ia P. S. Sa. Fără de ea, personalitatea P. S. Episcop
Nicolae Colan ar fi fost văduvită de unul din atributele Sale de căpetenie. Scria
doar cândva: „Poţi fi sigur, că omul, căruia nu-i plac florile, copiii şi muzica e
văduvit de o mai înaltă nobleţe sufletească" (V. I. III, 5). P. S. Sa a trăit adânc şi
statornic acest adevăr, cu mult înainte de-al formula într'o frază menită publicităţii.
Cu greu rezist ispilei de a povesti marei familii a revistei noastre bogăţia de
amintiri ce-a îngrămădit în sufletul meu, de vreme îndelungată, delicata înţelegere
a P. S. Sale pentru firea capricioasă şi complicată a celor tineri. Mă ştiu eu însumi
abia trecut de hotarele primăverii vieţii. Şi cu toate acestea, valul aducerilor aminte
ce mi le-a lăsat în suflet P. S. Sa se cufundă adânc în mica mea existenţă,
recunoscându-şi izvorul începutului în anii copilăriei. Poate acest lucru să fie o
scuză pentru indiscreţiile la cari mă constrânge emoţia momentului?
Deşi pregătit şi destinat învăţământului superior, încă în primii ani de profesorat la
Academia teologică „Andre*
301
REVISTA TEOLOGICA
iană" din Sibiu, P. S. Sale i-a fost dat să zăbovească un timp apreciabil în societatea
copiilor, pentru cari mai târziu avea să scrie cuvinte de delicată înţelegere şi povaţă.
Când mă mutasem dela liceul confesional din Blaj la cel din Sibiu, tatăl meu mă
aşezase în internatul arhidiecezan, proaspăt înfiinţat de I. P. S. Mitropolit Nicolae
pentru ocrotirea şi creşterea orfanilor şi a fiilor de preoţi din ar- hidîeceza noastră.
Treburile administrative şi duhovniceşti ale internatului le purta pe acea vreme
Păr. director Pom- peiu Moruşca, episcopul de astăzi al Românilor din America. P.
S. Episcop Nicolae Colan, pe atunci profesor tânăr, se însărcinase cu împlinirea
nevoilor şcolăreşti ale celor aproape o sută de elevi. Să fii „prefect de studii" —■
cum obicinuiam să numim noi această slujbă ■— e o diaconie ingrată. O sută de
băeţi de toate vârstele, împrăştiaţi pe la toate şcolile Sibiului, răzimau soluţionarea
lecţiilor lor, dela religie până Ia matematici şi dela gramatică până la
corespondenţa „comercialiştilor" sau pedagogia celor „dela normale", în ajutorul
totdeauna gata să se dăruiască bucuros tuturor, al profesorului Nicolae Colan. Zi de
zi petrecea ceasuri întregi în sala de studii, sârguindu-se cu îndelungă răbdare să
ne mulţumească pe toţi. Uneori, poftea contingente întregi de elevi mai avansaţi, în
locuinţa Dsale, să isprăvească noaptea ceeace nu mai încăpuse în ceasurile zilei. De
multe ori — lucrul e atât de obicinuit în internate — avea de regulat mici
blestemăţii de-ale şcolarilor. Şi isbuiea totdeauna. Fiindcă ştia să trateze în duhul
păcii orice ne’nţe- · legere. Nimeni n’a auzit o vorba răstită dela P. S. Sa. Nimănui
nu-î vârâse'n oase acea idioaiă frică pe cari atâţia pretinşi educatori cu maniere de
cazarmă o practică pe-o scară atât de’ntinsă. Firea P. S. Sale refuza violenţa, organic.
Mai e nevoe să spun cum reacţionau sufletele capricioase ale băieţilor faţă de
această atitudine atât de ome- noasă? Noi aflasem într’ânsul un prieten desăvârşit.
După câţiva ani, ne părăsi îmbrăcând demnitatea de rector al Academiei teologice
„Andreiane".
Câliva ani reci au întrerupt acea caldă comunicaţie ce se stabilise la internatul
arhidiecezan între profesor şi elevul Său. Unul din studenţii Săi de pe acea vreme,
dacă şi-ar lua sarcina să umple cu amintirile iui acest segment de
302
REVISTA TEOLOGICA
timp, desigur că ar scrie cuvinte întru nimic mai puţin entuziaste decftt ale noastre,
despre prietenia cu care şi-a cinstit învăţăceii Săi rectorul Nicolae Colan în toată
bună vremea.
Câţiva ani reci... Până’ntr’o zi. Când o scrisoare trimisă dela Sibiu veni să frângă greoaia
tăcere. Eram atunci student la Universitatea din Bucureşti. Trimisesem P. S. Sale
primul meu articol pentru Revista Teologică, însoţit de-o scrisoare duioasă. Tonul
afectuos în ca re-mi răspunse, m’a mişcat adânc. Scrisoarea P. S. Sale, pe care o
păstrez ca pe-un document de mare preţ, a fost hotărâtoare pentru colaborarea mea
la Revista Teologică. Entuziasmat de încurajările ce mi le trimisese, m’am pus pe
lucru. Pasiunea cuvântului tipărit încolţi în inima mea. La început firavă,
şovăelnică. Cu orice nouă scrisoare a P. S. Sale ea devenea tot mai lămurită. Dacă
am rămas credincios revistei noastre până’n ziua de azi — o spun cu inimă înălţată
— P. S. Sale am să-I mulţumesc. Şi eu sunt numai unul din cei mulţi cari * au făcut
aceeaşi binecuvântată experienţă. P. S. Sa a fost maestrul care a pus multora, pentru
prima dată, condeiul în mână. Iar dacă mâinile cari purtau aceste condee n’au
şovăit să facă din ele tot atâtea arme puse'n slujba unor curate convingeri şi a unui
măreţ apostolat, aceasta a fost cu putinţă numai pentrucă P. S. Sa, odată cu peana,
nu zăbovea să dăruiască noului oaspe al revistei un lot de încredere ce răscolea
elanul tineresc ambiţionându-l la faptă.
Sunt crâmpee din ziditoarea înrâurire pe care strălucitul cârmaciu de până acum al
revistei noastre o exercita pe cale prioată asupra discipolilor Săi. Dar n’a fost numai
atât. Căci alături de cei câţiva „aleşi" pe cari îi încetăţenise în neţărmurita Sa
dragoste şi purtare de grijă, întreg tineretul acestei ţări necăjite îi era tot atât de
scump. Cum vom vedea.
In primăvara anului 1934, P. S. Sa făcu să apară excelenta revistă de familie Viaţa
Ilustrată, îşi crease o nouă tribună, un nou amvon de propovăduire care, prin
destinaţia ce i-o dăduse, frângea marginile mediului în care se des- făşurase până
atunci lucrarea educativă a rectorului înaltei ocoale de teologie românească dela
Sibiu. Viaţa Ilustrată
303
REVISTA TEOLOGICA
înmugurise într’o vreme când tineretul României petrecea una din cele mai tulburi
perioade ale istoriei sale. Desmaţul politic şi destrăbălarea publică ameninţau să-l
arunce’n . braţele stricăciunii. Primejdia ridicase serioase îngrijorări in rândurile
acelora cari îşi dădeau seama că un tineret vicios şi lipsit de idealuri alese
înseamnă moartea sigură a Neamului, a cărui rezervă o constitue el. P. S. Episcop
Nicolae Colan a fost unul din cei cari recunoscură răul în toată înspăimântătoarea
lui realitate. A pus mâna pe peana şi a început să scrie. In vreme ce atâţia cenzori
pripiţi ai vre- milor ce le trăiam bateau apa’n piuă aruncând toată vina numai
asupra tineretului, punându-i în cârcă toate păcatele precarei lui situaţii, P. S. Sa îşi
înfipse peana cu totul altundeva: în cauzele răului, în rădăcinile putrede ale mora-
vurilor scăldate importate de aiurea, ce sfidează cu o monstruoasă neruşinare firea
cumpănită a acestui neam de oameni cumsecade. S’a pronunţat ades în această
problemă de viaţă şi de moarte pentru viitorul ţării. Niciodată n’a recomandat
baioneta jandarmului sau aerul muced al Galetei pentru corectarea ţinutei unui
tineret hărţuit de asprele lui nevoi. In însuşirile moral-bune ale acestui tineret îşi
spovedea cea mai curată încredere, lovind fără cruţare în hiara ce ţintea să ne
piardă Neamul prin el. „Cine*l curăţă, cir.e-I îngrijeşte, cine-1 propteşte — ca să
crească drept şi sănătos? — se’ntrtba într’o zi de primăvară P. S. Sa, urmărind munca
unui grădinar harnic la o margine de codru. Şi urmează: „Educaţia de astăzi a tine-
retului ■— prin cunoştinţe istorice nefâlcuite în sensul lor moral, prin apologia
maşinei şi prin exuberanţa sportivă — poate duce cel mult la o generaţie de
idololatri ai chiulului şi de atleţi în stare să-şi mute reciproc fălcile în lupta pentru
viaţă, dar nu la o generaţie de apostoli şi picnerî practici ai jertfelnîciei creştineşti
şi ai solidarităţii naţionale, generaţie pe care ziua de azi o reclamă cu atâta
insistentă, după cum o s’o reclame şi ziua de mâine care va fi şi mai grea decât cea
de azi". Ceva mai la vele: „Dar de uciderea leniă a sufletului iineretului nostru este
vinovată şr viaţa noastră publică. Despre aceasta însă altădată". (Tineretul în V. I. I,
3). Acest „ellădata" se produse chiar în numărul următor. Banditismul ciregrafic şi
opera de anar-
304
REVISTA TEOLOGICA
hizare sufletească a acelei „literaturi" pe cari o varsă zilnic latifundiarii pistruiaţi ai
hârtiei de tipar şi alte elemente de disoluţie sufletească, sunt scărmănate fără nici o
milă. Insă „o clipă nu ne-a trecut prin minte să aruncăm vina pentru anarhizarea
sufletească a unei părţi a tineretului nostru exclusiv asupra şcoalei,
cinematografului şi presei lucrative,. Dimpotrivă, socotim că cea mai mare vinovată
este însăşi viaţa publică şi atmosfera morală pe care o creiază aceasta şi'n care e
sortit să trăiască, fata), şi tineretul nostru. Ori este limpede, că’n domeniul
educaţiei morale nimic nu lucrează cu putere mai irezistibilă ca pilda, ca exemplul
celor mari. Moralitatea practică este contagioasă ca şi imoralitatea... Fiindcă dacă
vorbele elocvente şi sincere mişcă,. exemplele concrete cuceresc... Şi pe omul vârstnic,
dar mai ales pe copil". Concluzia: Dorita purificare „nu se poate face decât
reaşezând pe Hristos în centrul vieţii noastre publice". (Din ciulini smochine ? în V. I.
I, 4).
Măreaţa pildă a altor popoare europene, cari au restabilit tineretul lor pe linia corectă a
vieţii, nu putea să nu stârnească P. S. Sale o sfântă mânie faţă de leşinată lân-
cezeală în care s’au cufundat atâţia din copiii Neamuluil nostru. Intr’unul din
ultimele Sale articole dinainte de episcopat, bate din nou la poarta sufletului
tineresc, îmbiindu-i unul din cele mai mişcătoare îndemnuri ce Ie-a coborât cândva
pe hârtie:
„Transformare fără cântec? înălţare fără cântec? Elan tineresc fără cântec? E aproape o
imposibilitate. Tinerii din alte ţări o ştiu aceasta şi de aceea cântă... Ce frumos ar fi
să vedem şi la noi cete de tineri în stare să se veselească oricând cu un cântec
frumos intonat, coloane de flăcăi, cari lăsând un cias-două cartea, ar lua-o razna
către codru... umplând văzduhul cu răsunătorul ritm al unor eroice marşuri
româneştii Şi ce privelişte înălţătoare şi zămislitoare de nădejdi ar îmbia bisericile
noastre pline de-un tineret care prin entuziastă cântare ortodoxă ar aduce cuvenita
laudă Dumnezeului părinţilor noştri! însufleţirea pentru marile idealuri ale naţiei
ar creşte vertiginos, învăluind în sacrele ei flăcări sufletul întregei generaţii care se
numeşte „nouă". înfioraţi de svonul sprinten al cântecului tineresc bătrânii înşişi
şi-ar descreţi frunţile sporindu-şi nă-
■ 305 ·
REVISTA TEOLOGICA
dejdea în viitorul de aur pe care-I va aduce — pe seama îniregului neam — optimismul
unui tineret care luptă cântând şi cântă luptând. Haideţi, tineri ai patriei mele!
Lăsaţi limonada şlagărelor de-o zi s’o soarbă afemeiatii, cari şi-aşa nu-s de nici o
treabă... Tineri entuziaşti ai patriei mele, cântaţi!" (De ce nu cântâ tineretul nostru? în V.
I. IU, 5).
Au fost ultimele cuvinte ce le-a rostit dela Sibiu, tinerilor României, înaltul lor prieten.
Auzeam spunându-se adeseori că emoţia gâtue verbul. E mult adevăr în aceste cuvinte.
O văd abia acum, când adun câteva aşchii dintr’un mişcător capitol al vieţii de până
acum a P. S. Episcop Nicolae Colan, pentru caietul omagial ce 1-1 pregătim. De-am
spus prea multe, P. S. Sa mă va ierta. Eu am impresia că n’am spus mai nimic.
Simţirile adânci şi curate nu se pot desvălui niciodată deplin. Ele sunt ale
sufletului, care-i mult prea egoist — dacă pot spune aşa — ca să-şi deslege graiul
comunicân- du-le şi altora. Ele se trăiesc! „P. S. Nicolae Colan, prietenul celor tineri*
e o imensă bogăţie în averea sufletească a tuturor celor cari au avut norocul să-L
cunoască în această ipostază.
Iată pen truce acum când noi nu-L mai avem aproape, încercăm sentimente vecine cu
pizma fată de norocul junimii româneşti din oraşul universitar al Ardealului, care
poate încă nu ştie ce prieten scump a dobândit în Celce povătuieşte astăzi
noroadele eparhiei Vadului, Feleacului şi Clujului pe calea care duce prin Biserica
strămoşască la înzdrăvenirea sufletească a acestei naţii sortite să trăiască — cât
oeacurile.
GRIGORiE T. MARCU

306
 OPINII
ASUPRA PROIECTULUI DE MODIFICARE A LEGII
ŞI STATUTULUI PENTRU ORGANIZAREA BISERICII
ORTODOXE ROMÂNE
De Dr. NICOLAE POPOVICI '··
Profesor U Academia teologica din Arad

INTRODUCERE
Consiliul Central Bisericesc a întocmit un proiect de modificare a legii şi statutului pentru
organizarea Bisericii ortodoxe române, care proiect a fost prezentat Congresului
Naţional Bisericesc din Octomvrie 1935. In expunerea de motive, care însoţeşte
acest proiect de modificare, se spune că el a fost alcătuit din cauză că experienţa de
10 ani, de când se aplică legea şi statutul, a dovedit că sunt unele dispoziţiuni, cari
trebuiesc modificate. Nu se spune mai deaproape că cine şi cum a făcut această
experienţă, din care s’a ajuns la concluzia că ar fi necesară o modificare urgentă a
legii. Dimpotrivă, din constatările oficiale, C. C.
B. (Consiliul Central Bisericesc) parecă ar fi trebuit să ajungă Ia concluzia contrară, căci
C. C. B. în raportul său general administrativ, prezentat deasemenea Congresului
Naţional Bisericesc din Octomvrie 1935, spune următoarele: „Din rapoartele anuale
ale Consiliilor eparhiale către Adunările eparhiale sosite Ia C. C. B. aflăm că
administraţia autonomă a prins rădăcini trainice în Biserica noastră şi nădăjduim
că colaborarea sinceră a tuturor părţilor componente ale acesteia va contribui la
întărirea ei, dând roadele aşteptate. Aceste rapoarte cuprind date foarte însemnate
despre întărirea Bisericii şi progresele obţinute mai ales în eparhiile din Vechiul
Regat, cari nu aveau aceiaşi organizare, precum şi în eparhiile din Ardeal şi
Basarabia înfiinţate din nou, unde s’au creat centre puternice de viaţă bisericească".
Din expunerea de motive mai aflăm că atunci, când
C. C. B. a intervenit la eparhii ca acestea să arate schim-
307
REVISTA TEOLOGICA
bările ce ar fi de introdus în lege şi statut, a răspuns numai Clujul, dar şi acesta şi-a
exprimat părerea ca să nu se aducă nici o modificare legii actuale. Propuneri de
modificare au venit numai dela 3 eparhii (Constanţa, Hoiin şi Bucovina) înainte de
intervenţia C. C. B., precum şi dela Asociaţia Clerului ortodox din Bucureşti.
Celelalte 15 eparhii n’au trimis propuneri de modificare. Apoi când Congresul
Naţional Bisericesc a hotărît instituirea unei comisiuni pentru studierea proiectului
de modificare, deasemenea s’au auzit glasuri autorizate împotriva unei pripite
modificări a legiL Astfel dl Dr. N. Lupu a arătat „că întrucât nu a trecut prea mult
timp dela aplicarea legii pentru a i se vedea efectiv rezultatele, în principiu nu e
bine ca să fie modificată cu prea multă uşurinţă".
Iar I. P. Sf. Mitropolit Dr. Nicolae Bălan în cuvântarea de deschidere a Adunării
eparhiale din Sibiu, sesiunea din primăvara acestui an, s’a exprimat hotărât
împotriva modificării legii după un timp atât de scurt dela introducerea ei în viaţă,
deoarece legea actuală nici „n’a fost încă aplicată integral şi peste fot locul", n’au
fost încă „adunate experienţele făcute cu aplicarea ei şi n’am cules roadele ei". Şi
mai departe I. P. S. Sa spune: „Dar a întâmpinat cineva vre-o piedecă din partea
actualei organizări bisericeşti în munca ce o desfăşoară pentru progresul Bisericii1
şi al instituţiuniior ei ? Nu ne vine să credem una ca aceasta. In schimb au fost
semnalate din diferite părţi foloasele ei,, cari au izvorât din buna aplicare, acolo
unde mai înainte n’a fost cunoscută". Aceste cuvinte ale I. P. S. Sale rezumă nu
numai părerea generală din Mitropolia Ardealului, ci credem că şi din celelalte
părţi ale Bisericii noastre.
Prin urmare din experienţele de până acum C. C. B„ ar fi trebuit să ajungă mai curând Ia
concluziunea că încă n’a sosit timpul de modificare a legii şi statutului, decât ca
viaţa bisericească să fie supusă unei agitaţii împreunate cu. o astfel de operaţie.
Deoarece însă C. C. B. a alcătuit proiectul menţionat de modificare, avem datoria să-l
examinăm, spunându-ne părerea asupra modificărilor propuse.
Proiectul de modificare al C. C. B. împarte modifi-
308
REVISTA TEOLOGICA
cerile propuse în două categorii, unele esenţiale şi altele mai puţin esenţiale. Cele
esenţiale sunt următoarele:
I. Dreptul Sf. Sinod de a disolva corporaţiunile superioare, când ele se abat dela lege.
II. Reducerea numărului membrilor Adunărilor Eparhiale şi Congresului Naţional
Bisericesc.
III. Alegerea deputaţilor eparhiali să se facă de către reprezentanţii Consiliilor
parohiale, iar nu de către toţi credincioşii prin vot universal.
IV. Precizarea principiului ierarhic, la toate organele executive spre a da legii caracter
canonic indiscutabil şi
V. Reducerea instanţelor disciplinare la două în loc de trei cum era până acum şi
recrutarea personalului judecătoresc prin numire în Ioc de alegere.
Urmează apoi propunerile în privinţa modificărilor mai puţin esenţiale dela singuraticii
articoli ai legii şi statutului.
înainte de a-mi face reflecţiile referitor la aceste propuneri de modificare, este bine să
arătăm pe scurt şi părerile Păr. prof. Dr. Valeriu Şesan, care a publicat în Nr. 1—
12/1935 al revistei „Candela" dela Cernăuţi un studiu amănunţit asupra proiectului
de modificare a legii şi statutului alcătuit de C. C. B. In acest studiu P. C. Sa îşi ex-
primă părerile sale asupra modificărilor propuse de C. C.
B. , dar afară de acestea mai face şi alte propuneri de modificare.
P. C. Sa în studiul său face întâi de toate constatarea că are satisfacţia dureroasă că
prevederile sale, cari n’au fost luate în seamă la alcătuirea legii, s’au îndeplinit în
bună parte, chiar după o destul de scurtă, dar totuşi neplăcută experienţă, care
putea fi evitată. Aceasta mai ales din cauză că legea n’a fost văzută şi alcătuită prin
prizma canonică stabilită clar şi precis în spiritul Bisericii ortodoxe de către
episcopul Milaş, din ale cărui lucrări citează chiar la început câteva părţi referitoare
la corporaţiunile bisericeşti, compuse din clerici şi mireni, cari trebue să fie numai
organe consultative pe lângă episcop sau pe lângă Sf. Sinod.
Apoi P. C. Sa tratează modificările întâi în general, arătând principiile conducătoare, cari
impun o modificare a legii şi statutului şi după aceea aplică aceste principii de
modificare la articolele singuratice.
309
REVISTA TEOLOGICA
Principiile conducătoare expuse de P. C. Sa sunt următoarele :
I. Reintegrarea în lege a principiului ierarhic în toată deplinătatea sa astfel ca:
Sf. Sinod să fie singurul organ central suprem nu numai pentru chestiunile spirituale şi
canonice, ci şi pentru toate chestiunile bisericeşti de orice natură, deci Ia ari. 6 să se
suprime atributul de „central" pentru Congresul Naţional Bisericesc.
Patriarhul să aibe dreptul de aprobarea hotărârilor Consiliului Central Bisericesc şi ale
Eforiei, deasemenea hotărârile Adunării eparhiale şi ale Consiliului Eparhial să. fie
aprobate de Chiriarh.
II. Raportul numeric de a/3 al mirenilor faţă de ’·/*, clerici în corporatiunile bisericeşti
să fie inversat, adecă llt mireni faţă de Il3 clerici.
III. Instanţele disciplinare să fie reduse la două în loc de trei.
IV. Personalul judecătoresc să fie numit, iar nu ales.
V şi VI. Alegerea episcopilor să se facă astfel:
Clerul şi distinse persoane din mijlocul poporului propun
trei candidaţi, iar Sf. Sinod alege unul. La Sf. Sinod se va ţinea o listă a candidaţilor la
episcopie.
VII. Articolul privitor la averea arhiereilor, episcopilor, mitropoliţilor şi patriarhului, să
se modifice în sensul că întreaga avere la moartea lor, dacă a provenit din
veniturile patriarhale, mitropolitane şi episcopale să rămână Patriarhiei,
Mitropoliei sau Episcopiei (în înţelesul de reşedinţa şi biserica patriarhală,
mitropolitană sau episcopală), unde ei au funcţionat, iar moştenitorii rezervatari,
ascendenţi şi descendenţi, succed numai asupra averii provenită din moşteniri
personale şi donaţiuni către persoana lor.
VIII. In Adunările eparhiale, mănăstirile să fie reprezentate prin 2 stareţi sau alţi
călugări, iar în Congresul Naţional Bisericesc cele 5 Mitropolii să trimită câte un
stareţ.
IX. Facultăţile de teologie, Academiile şi Seminariile teologice să fie circumscripţii
electorale separate, având a
310
REVISTA TEOLOGICA
alege din sânul corpului profesoral câte doi reprezentanţi în Adunarea eparhială.
X. Să se facă în statut adăogările corespunzătoare privitoare la pensionarea preoţilor
în sensul că preotul rămâne obligat a sluji la sf. altar până la moarte si numai când
este în absolută imposibilitate de a săvârşi serviciul bisericesc, se dispensează de
obligaţiunile sale.
XI. Vârsta membrilor mireni în Adunarea eparhială şi parohială să fie de 30 ani, iar în
Consiliul parohial şi eparhial de 40 ani.
XII. Să se precizeze clar că stabilitatea consilierilor referenţi este a se înţelege pe viaţă.
XIII. Sub cuvântul „clerici" să se înţeleagă numai persoanele, cari au un grad de
hirotonie dela episcop până la citeţ, iar nu şi cântăreţii, cum propune Consiliul
Centrat Bisericesc.
XIV. Vârsta canonică a episcopilor să se precizeze la 35 ani.
XV. Cu Mitropolia Ardealului să se facă excepţiune în privinţa „drepturilor câştigate"
ale mirenilor, cari să fie recunoscute şi pentru viitor şi anume: 1. raportul numeric
de 2I3 mireni faţă de 1/s clerici; 2. alegerea parohilor de către credincioşi. Dar
principiul ierarhic să se păstreze şi în Mitropolia Ardealului astfel ca Chiriarhul să
aibă dreptul de aprobare a tuturor deciziunilor luate de corporaţiunile eparhiale.
După expunerea acestor principii Păr. Prof. V. Şesan le aplică la fiecare articol din lege şi
statut, făcând cuvenitele propuneri de modificare.

CONSIDERAŢIUNI GENERALE
Precum se vede atât din expunerea de motive a Consiliului Central Bisericesc cât şi mai
ales din studiul Păr.
V. Şesan, motivul principal, pentru care se cere modificarea legii şi statutului este ca
acestea să fie puse mai bine în acord cu prescripfiunile canonice şi în special cu
principiul ierarhic, reducându-se totodată numărul şi drepturile mirenilor din
diferitele corporaţiuni bisericeşti. Păr. Şesan în ar-
311
REVISTA TEOLOGICA
gumentarea sa foarte amănunţită şi documentată se referă la o mulţime de canoane,
precum şi la părerile mai multor canonişti, în prima linie la N. Milaş.
Spre a ne putea exprima părerile noastre privitoare la modificările propuse, suntem
nevoiţi să facem şi noi o expunere asupra principiilor de bază, de cari trebue să fim
călăuziţi la eventuala modificare a legii şi statutului.
Suntem de perfect acord cu Păr. V. Şesan când spune că la legiferarea organizaţiei unei
biserici locale, trebue să se ţină seama de toate orânduelile date de Întemeietorul
bisericii, Mântuitorul nostru Isus Hristos şi de Sfinţii Apostoli, păstrate în Sf.
Scriptură şi în Sf. Tradiţie, în special în sf. canoane. Principiul fundamental al
formei de guvernare a Bisericii este cel sinodal episcopal, după care autoritatea
supremă într’o biserică particulară se deţine de sinodul episcopilor respectivei
Biserici, iar în eparhii deţinătorul puterii supreme este episcopul.
Dar din spiritul canoanelor rezultă şi corolarul că episcopii nu exercită puterea
bisericească în mod absoluiistic, deoarece ei trebue să ţină seama de dogmele şi
canoanele Bisericii, de hotărîrile sinoadelor ecumenice şi ale celor locale din
Biserica respectivă, precum şi de sfatul şi conlucrarea clerului eparhial, constituit
în organele legale.
Şi nici laicii nu sunt excluşi dela exercitarea puterii bisericeşti, deoarece şi ei au dreptul
şi datoria de a conlucra cu clericii şi episcopii. Accentuăm aceasta din cauză că prin
proiectul de modificare al Consiliului Central Bisericesc, dar mai ales prin studiul
Păr. V. Şesan, din nou se pune în discuţie măsura participării laicilor la exercitarea
puterii bisericeşti, propunându-se deoparte reducerea numărului lor în
corporaţiunile reprezentative şi executive, iar de altă parte reducerea drepturilor
obţinute prin legea şi statutul din vigoare. Episcopii, sunt conducătorii, iar ceilalţi
clerici şi laicii conlucrătorii lor în anumite chestiuni. Se ştie că laicii de fapt au şi
participat, începând cu cele mai vechi timpuri ale vieţii bisericeşti, la exercitarea
puterii bisericeşti şi anume la unele chestiuni ale ramului jurisdictional al puterii
bisericeşti şi mai puţin la ramul învăţătoresc şi cel sacramental. Au participat mai
ales la alegerea clericilor şi la administrarea averilor bisericeşti, fără ca prin
312
REVISTA TEOLOGICA
aceasta să fi fost ştirbit principiul ierarhic. Dovezi avem chiar din primele veacuri ale
vieţii bisericeşti. Chiar şi la sinodul apostolic, în care s*au ales doi candidaţi de
apostoli în locul lui Iuda Iscarioteanul au participat şi laicii, fiind de toţi prezenţi
în număr de cam 120 (Fapt. Ap. I, 15—26). Apoi la sinodul apostolesc, care a ales pe
cei 7 diaconi (Fapt. Ap. VI, 1—7) precum şi la sinodul apostolesc care s'a ţinut
pentru rezolvarea certei dela Antiohia, deasemenea au fost prezenţi şi laici.
AşadarS chiar şi Sf. Apostoli au admis pe laici să-şi spună cuvântul în chestiuni de
importanţă capitală pentru începuturile vieţii bisericeşti. Sf. Ciprian la mijlocul
secolului al 3-lea spune că el nu face nimic fără consimţământul poporului (sine
consensu plebis, ep. V ad. cler. Carth.), iar despre sinodul african prezidat de acelaş
episcop Ciprian dela a. 256 se spune lămurit că s’a ţinut praesenţe plebe, adecă fiind
de faţă şi poporul. La primul sinod ecumenic ţinut la a. 325 în Niceia deasemenea
au participat şi laici.
Pe lângă aceste dovezi din timpurile primare ale Creştinismului, să vedem ce rol au avut
laicii în Biserică la noi, la Români.
Nu numai Păr Şesan, ci şi alţii, atât în prezent cât şi în trecut, au învinovăţit Biserica
ardeleană de protestanti- zarea instituţiunilor ei din cauza admiterii laicilor în corpo-
raţiunile bisericeşti. S’a afirmat şi se afirmă că laicii numai sub influenţa
calvinismului şi luteranismului din Ardeal ar fi obţinut drepturi atât de întinse în
Biserică. Această afirmaţie este absolut greşită, nedreaptă şi în contradicţie cu
istoria Bisericii ardelene. Intre alţii mai ales dl prof. I. Mateiu, în lucrarea sa
valoroasă: „Contribuţiuni la istoria dreptului bisericesc, voi. I, 1922“ a arătat prin
dovezi istorice precise că laicii au participat la exercitarea puterii bisericeşti în
Ardeal mult timp înaintea mirii protestantismului în Ardeal în jumătatea secolului al
XVI-Iea. Aducem aici o singură dovadă istorică din cele, Ia cari se referă dl I.
Mateiu. Patriarhul Antoniu al Consfantinopolului încă în anul 1391 aprobă ca
igumenul mănăstirii stavropighii Peri din Mara- murăş, care exercita şi drepturi
episcopeşti, să fie instituit prin alegere atât de clerici, cât şi de laici, spunând: „şi -
dacă s’ar întâmpla să moară igumenul, toţi fraţii duhovnici
6
313
REViSTA TEOLOGICA
şi Baliţa şi Dragu Meşter, cu toţi oamenii mici şi mari din numitele pertinenţii ale mănăstirii
să se adune şi aşa adunaţi să aleagă un igumen cu autoritatea şi binecuvântarea
noastră" (op. citat p. 28). Prin urmare egumenul dela Peri încă în veacul al XlV-lea
era ales de cler şi mireni prin vot universal. Dar şi în principatele române alegerea
epis- copilor se făcea cu colaborarea mirenilor, cu toate că în principate niciodată
n’a putut fi vorba de o influenţă mai serioasă a protestantismului. Dl 1. Mateiu în
lucrarea sa menţionată demonstrează apoi cu dovezi istorice că colaborarea laicilor
s’a menţinui din timpurile vechi neîntrerupt până la legiferarea Statutului organic
ardelean. Astfel că Mitropolitul Şaguna cu Congresul său din 1868 nu a împru-
mutat o instituţie străină, ci a rămas pe linia fundamentală tradiţională a
organizaţiei noastre bisericeşti, la care a adoptat, potrivit împrejurărilor timpului,
elementele vieţii constituţionale, potrivindu-le principiilor canonice.
Canonistul N. Milaş deasemenea este hotărât pentru participarea laicilor la exercitarea
puterii bisericeşti, fireşte însă că nu în calitate de conducători supremi, ci ca conlu-
crători. N. Milaş spune: „numai lucrarea comună, atât a ierarhiei, cât şi a laicilor
din Biserică, în cercul unor limite bine stabilite, corespunde spiritului Bisericii
ortodoxe de răsărit", şi „păzitorul dreptei credinţe să fie trupul lui Hri- stos, adecă
însuşi poporul" (M. Milaş: Dreptul bisericesc oriental, trad. rom. pag. 182—183).
Acelaş canonist arata că în ce priveşte reglementarea raportului dintre clerici şi
mireni calea din mijloc e cea mai bună, spunând: „In timpurile mai noui lumea s’a
ocupat în multe feluri cu chestiunea aceasta şi se ocupă şi azi mai ales în Bisericile
particulare, unde sau din partea ierarhiei se arată o sensibilitate mai mare faţă de
drepturile ei, sau din partea laicilor se accentuiază năzuinţa după o legătură activă
mai strânsă cu Biserica. Astfel, după cum în orice chestiuue, când se trece peste
marginile stabilite, se ivesc certuri, tot aşa s’a arătat şi în chestiunea raporturilor
clerului cu laicii: îşi impută unii altora exagerări neîndreptăţite. Apărarea energică
a drepturilor ierarhiei e numită de partea adversă Ultramonianism sau mai uşor
Clericalism. Năzuinţa laicilor de a lua parte mai activă la afacerile bisericeşti e
numită
3H
REVISTA TEOLOGICA
de adversari Protestantism. Asta produce în Biserică o fre-
care reciprocă păgubitoare binelui comun. Nu poate fi vorba
de ultramontanism sau clericalism cănd ierarhia îşi apără
drepturile date de canoane, după cum nu e nimic prote-
stant în aceea că laicii tind să conlucre la binele general
al Bisericii, dacă doresc să fie membrii activi ai Bisericii.
Ca regulă pentru deslegarea chestiunii raporturilor dintre
cler şi laici ar trebui luat ceeace nu e împotriva spiritului
organizării date Bisericii chiar de întemeietorul ei şi anume
ceeace apare ca îndreptăţit prin practica multor veacuri,
începând dela cei dintâiu veac". (N. Milaş op. cit., nota 1
dela pag. 179—180). In privinţa comentariului aceluiaş
episcop Milaş dela can. 64. sin. VI ec., la care Păr. Şesan
se referă în studiul său din „Candela" (pag 120), observăm
că acel comentar vorbeşte numai de opreliştea pentru laici
de a ţine în public cuvântări de conţinut dogmatic. Milaş
spune în acest comentar al său următoarele: „Nu li se in-
terzice laicilor, nici nu li se poate interzice după cum
spune Zonora în comentarul dela acest canon, să nu înveţe
despre chesliunile de credinţă... Biserica nu numai că
nu a interzis acest lucru, ci că înir’un anumit sens îl şi
demandă, se vede din... etc.". Aşadar acest comentar
se poate aduce ca argument mai curând în favorul decât
împotriva lărgirii drepturilor laicilor în ce priveşte exerci-
tarea puterii bisericeşti. Adevărat că nu am citat acest loc
din traducerea rusească, Ia care se referă părintele Şesan,
ci din traducerea românească, care credem însă că e tot
aşa de aproape de originalul sârbesc, pe care îl am în faţa
mea, ca şi cea rusească (vezi: N. Milaş, Canoanele Bise-
ricii ortodoxe însoţite de comentarii, trad, de Dr. N. Po-
povici şi U. Kovincici, Arad, voi. I, partea II, pag. 438—439).
Şi să nu uităm că atât în Statutul ardelean, cât şi în legea
actuală, cel mai important ram al puterii bisericeşti, cel
sacramental, de care este condiţionată în prima linie atin-
gerea scopului Bisericii, sfinţirea şi mântuirea credincioşilor,
precum şi justiţia bisericească au rămas în deplinătatea lor
în mânile ierarhiei.
Nici pe departe nu se poate face comparaţie în pri-
vinţa participării elementului mirean la viaţa bisericească
între protestanţi şi noi. La protestanţi clerul are o situaţie
6·.
313
REVISTA TEOLOGICA
esenţial deosebită, deoarece la ei clerul nu deţine puterea sa în urma darului dumnezeesc
împărtăşit prin taina hirotoniei, ci numai printr’o simplă delegaţie primită dela co-
munitatea bisericească.
Trebue să ţinem însă seama de împrejurarea că Biserica este un organism viu, care nu
poate să rămână staţionar şi petrificat, precum nici n’a rămas, ci a evoluat
necontenit în cursul veacurilor până în ziua de azi. In această evoluţie, aproape
bimilenară, Biserica, în ce priveşte organizaţia sa, s’a acomodat deosebitelor
împrejurări de timp şi de loc, precum şi condiţiilor sociale, între cari a fiinţat,
veghind însă ca în această acomodare să nu se calce principiile sale fundamentale
de organizare. In privinţa aceasta Milaş spune următoarele: „...Nu se exclude posi-
bilii ai ea ca o biserică particulară să aibă legile sale speciale în urma
împrejurărilor sale deosebite... Legile referitoare la viaţa externă bisericească se pot
modifica şi s’au şi modificat odată cu viaţa Bisericii... Sinodul Trulan, care a ho- tărît
obligativitatea universală a legilor primite de întreaga Biserică (canoanele), pentru
toţi membrii Bisericii, îngădue în canonul 39 şi Bisericilor particulare ca să-şi aibă
dreptul lor bisericesc deosebit, spre a-şi administra viaţa lor externă, conform
împrejurărilor locale; însă acest drept particular în fond, trebue să fie în acord cu legile
fundamentale şi universale ale Bisericii, să fie pătruns de spiritul acestui drept
universal, şi în particularitatea lui trebue să urmărească scopul dreptului bisericesc
universal". (N. Milaş: Canoanele Bisericii ortodoxe, trad, de Dr. N. Popovici şi II.
Kovincici, voi. I. partea II, pag. 309—311),
Prin urmare normele privitoare la organizaţia bisericească se pot modifica potrivit
evoluţiei vieţii bisericeşti şi potrivii împrejurărilor de timp şi de Ioc. Astfel se ştie
că în privinţa organizării elementelor sale constitutive Biserica pe timpul existenţii
imperiului bizantin s’a acomodat exact împărţirii teritoriale politice, iar la
organizarea demnităţilor clerului dela Patriarhatul din Consfantinopol s’a luat ca
model curtea imperială bizantină.
Nici astăzi Biserica nu poate fi refractară faţă cu progresul, pe care l-a făcut omenirea în
viaţa de stat în timpurile mai recente, dimpotrivă este raţional ca să primească
316
REVISTA TEOLOGICA
acele elemente noui de progres, cari nu vatămă principiile canonice şi nu rup legătura cu
bazele primordiale ale Bisericii. (Vezi: Dr. V. Şesan: Reflexiuni asupra unificării
organizaţiei bisericeşti, pag. 11).
Astfel Biserica nu a putut rămâne străină nici faţă de regimul constituţional, care în secolul al
ΧΙΧ-lea a înlocuit forma de guvernare a statelor numită monarhie absolută.
Constituţionalismul este un produs al timpului recent, care s’a adoptat în cele mai
multe state din Europa în secolul trecut după frământări de multe secole ale vieţii
de stat. Biserica nu se poate închide ermetic în faţa progresului organizaţiei de stat,
care a adoptat această nouă formă de guvernare. Pe timpul sinoadelor ecumenice,
când s’au dat canoanele, n’a existat în stat regimul constituţional şi deci pe acel
timp Biserica nu putea să ia atitudine faţă de acest regim, dar fără îndoială că
Biserica nu ar fi ezitat a-şi spune cuvântul său dacă ar fi fost pusă în această
situaţie. Astăzi însă Biserica e obtigată să ţină seamă de împrejurările schimbate
prin introducerea constituţionalismului în viaţa de stat. De acest adevăr s’a ţinut
seama şi ia legiferarea organizaţiei Bisericii noastre din 1925, când în legea şi
Statutul de organizare a Bisericii noastre s’au primit unele elemente din
constituţionalism, având ca model Statutul organic al Bisericii Ardelene alcătuit şi
votat pe baza pro- ectului marelui Miiropoîit Andreiu Şaguna.
Şi deoarece încă şi astăzi, după zece ani de viaţă a Legii din 1925 se contestă canonicitatea
ei, în cele următoare vom examina dacă elementele constituţionalismului primite în legea
noastră stau sau nu în concordanţă cu principiile fundamentale ale normelor de
organizare bisericească ortodoxă şi dacă prin introducerea lor în legea noastră s’a
păstrat sau nu canonicitatea organizaţiei bisericeşti.
Spre scopul acesta e necesar să vedem ce este a se înţelege prin „constituţionalism", sau cari
sunt elementele caracteristice ale organizaţiei de stat constituţională şi dacă aceste
elemente se pot pune sau nu în acord cu canonicitatea. După teoriile cunoscute
aceste elemente sunt: diviziunea sau separaţiunea puterilor, principiul reprezentativ, poziţia
capului statului în organismul de stat şi garantarea libertăţii individuale.
3î 7
REVISTA TEOLOGICA
I. Dioiziunea puterilor. In stat se exercită trei feluri de puteri sau activităţi principale;
legislativă, judecătorească şi administrativă sau executivă. Cele trei ramuri ale
puterii de stat se exercită de anumite organe adecă persoane, puse în serviciul
statului. Principiul diviziunii puterilor normează că acelaş organ poate exercita
numai acel ram al puterii, care i se atribue în mod normal şi dela care şi-a primit
numirea.
II. Principiul reprezentaţia se realizează la formarea organelor legislative şi chiar şi la al
celor administrative. In evul mediu erau reprezentate numai unele clase sociale
(clerul şi nobilimea). In timpul modern însă, prin acceptarea principiului
democratic, trebue să fie reprezentate pe bază electivă, şi masele largi ale poporului
întreg.
IU. In privinţa poziţiei capului statului relevam că el este organul suprem în stat, totuşi nu
poate exercita nici un act al atribujiunilor sale fără conlucrarea miniştrilor. Capul
statului este iresponzabil, fiind miniştrii de rezort răspunzători pentru toate actele
lui, cari devin efective numai daca au şi consimţământul unui ministru prin
contrasem nare.
După puterea, pe care o are capul statului în direcţionarea politicei, distingem două
forme de guvernare: pur constituţională şi parlamentară. In forma pur constituţională
directiva pontică este exclusiv în mâna regelui. Miniştrii sunt responzabili numai
faţă de Suveran şi voinţa parlamentului nu sre influinţă asupra duratei unui
minister. La forma parlamentară Suveranul deasemenea numeşte şi revocă pe
miniştrii săi, dar trebue să ţină seama şi de indicaţia parlamentului şi miniştrii sunt
responzabili nu numai faţă de suveran, ci şi înaintea parlamentului. Suveranul
trebue să procedeze de acord cu parlamentul, însă când crede că ar exista disonanţă
între opinia majorităţii parlamentului şi cea a ţării, poate disolva parlamentul,
apelând din nou la corpul electoral.
IV. Ultima caracteristică a constituţionalismului este garantarea libertăţilor
individuale prin norme potrivite, de exemplu garantarea libertăţii personale, a
opiniilor, a conştiinţei, a cultului, a presei, etc.
Acum să examinăm în ce forma s'au introdus elementele constituţionalismului în
organizaţia Bisericii ortodoxe
318
REVISTA TEOLOGICA
române şi întrucât stau acestea în concordanta cu principiile fundamentate şi canonice
ale Bisericii.
Observăm că ultima caracteristică a constituţionalismului, adecă garantarea libertăţilor
individuale prin norme potrivite nu se poate aplica în viaţa bisericească în felul cum
se aplică în viaţa de stat, deoarece în Biserică nu se poate pune chestiunea unei
libertăţi absolute a opiniilor, conştiinţei, cultului, presei, etc. Libertatea membrilor
Bisericii în această privinţă este condiţionată de scopul Bisericii fixat de
întemeietorul Bisericii: mântuirea şi sfinţirea oamenilor. Membrii Bisericii dispun
de libertatea de a îndeplini tot ceeace îi apropie de mântuirea şi sfinţirea lor, au de-
plină libertate de a se folosi de toate mijloacele, ce Ie pune la dispoziţie Biserica.
Legea şi statutul asigură membrilor Bisericii toate drepturile de a participa la viaţa
bisericească. Dar această chestiune nici nu s’a pus în discuţie, deci nu vom insista
asupra ei. Aici s'ar putea vorbi şi despre libertatea Bisericii faţă de stat, despre
principiul de autonomie. dar, deoarece prin proiectul de modificare al Legii în privinţa
aceasta nu s’a propus nici o schimbare, credem că pe acesta nu este locul să-l
discutăm acum. Rămân deci de discutat cele trei dintâiu caracteristice ale
constituţionalismului: 1. Diviziunea puterilor, ii. Principiul reprezentativ
democratic pe bază electivă şi III. Poziţia capului statului.
Ad. I. Diviziunea puterilor este realizată în legiuirea noastră prin împrejurarea, că
exercitarea diferitelor ramuri ale puterii bisericeşti — legislativ, judecătoresc şi
administrativ — este atribuită unor organe speciale.
Principiul diviziunii puterilor este în armonie deplină cu canonicitatea, deoarece în felul
acesta se asigură mai bine obiectivitatea măsurilor, ce se iau de diferite organe,
decât în cazul, dacă acţiuni de diferite categorii s’ar îndeplini de către aceleaşi
organe. Bine înţeles de competinţa organelor, cari se compun şi din laici, sunt
excluse toate chestiunile aparţinătoare ramului sacramental şi judecătoresc al
puterii bisericeşti.
Ad. II. Principiul reprezentativ democratic pe bază electivă este introdus la constituirea organelor
reprezentative legislative şi a celor executive, deoarece in acestea sunt reprezentaţi
toţi membrii Bisericii, clerici şi mireni.
319
REVISTA TEOLOGICA
Anume Adunarea parohială se compune din toii credincioşii majori de sine stătători»
nepătaţi, cari îşi îndeplinesc datoriile lor morale şi materiale fată de Biserică, iar în
Adunarea proiopopească şi eparhială precum şi Congresul- National Bisericesc,
clericii şi laicii sunt reprezentaţi în proporţie de 7-, clerici şi 7S laici, aleşi direct (la
Adunarea protopopească şi eparhială) sau indirect (la Congresul National
Bisericesc). Alegerea directă a membrilor laici se face prin votul tuturor membrilor
adunărilor parohiale, grupaţi pe circumscripţii electorale, iar cea a membrilor
clerici de către clerici în colegiile preoţeşti. Tot prin alegere de către adunările
reprezentative, se constituesc şi organele executive Consiliile parohiale,
protopopeşti, eparhiale şi cel central- In ceeace priveşte participarea laicilor la
exercitarea puterii bisericeşti, apoi deoarece laicii au fost admişi chiar şi în
timpurile cele mai vechi, începând cu timpul apostolic, la conlucrarea cu clericii în
anumite chestiuni, mai ales în ce priveşte alegerea gradelor ierarhice superioare şi
administrarea averilor bisericeşti, fiind excluşi îndeosebi dela exercitarea ramului
sacramental, învăţătoresc şi judecătoresc, şi deoarece laicii nu se împart, ca clericii,
în grade deosebite, urmează că participarea lor atunci va fi realizata mai cu
dreptate, când fiecăruia i se va atribui aceiaşi măsură de influentă. Până astăzi în
privinţa aceasta nu s’a găsit o altă modalitate de procedură mai justă şi mai per-
fectă, decât aplicarea principiului reprezentativ electiv. Proporţia de 73 clerici şi 7 3
laici s'a stabilit din cauza numărului covârşitor al celor din urmă, luându-se ca
model statutul organic din Transilvania. Altcum în organele cenirale proporţia este
modificată în favorul clericilor, fiindcă în Congresul Naţional Bisericesc raportul
clericilor faţă de mireni este aproape de 7 S la V2, iar în Consiliul Central — prin
dreplul episcopilor şi a miiropoliţilor de a participa ia şedinţe — clericii sunt în
majoritate covârşitoare, dease- menea şi în Consiliile eparhiale.
instanţele judecătoreşti se compun exclusiv din clerici fiindcă la judecarea chestiunilor
bisericeşti mirenii nu au fosi admişi niciodată în nici o Biserică ortodoxă.
Ad. 111. Vedem că cele două caracteristice ale regimului constituţional, separaţiunea
puterilor şi principiul reprezen-
o20
REVISTA TEOLOGICA
tativ electiv, s’au putut adopta integral în organizaţia bisericească fără să se fi rupt
legătura cu principiile fundamentale şi cu canoanele. Intru câtva astfel stă lucrul cu
caracteristica a Ul-a: poziţia capului statului în organismul de stat. In Biserică, capului
statului ii corespunde episcopul. Dar poziţia capului sfatului în stat după regimul
constituţional diferă de aceea a episcopului în Biserică (eparhie).
Referitor la caracteristica aceasta a regimului constituţional vom avea să examinăm două
chestiuni: modalitatea de instituire a colaboratorilor şi dreptul de dispunere al Su-
veranului şi al episcopilor.
in ce priveşte chestiunea dintâiu ştim că în forma regimului pus constituţional
Suveranul are putere fără limită la numirea şi revocarea miniştrilor, fiind aceştia
apoi responsabili numai faţă de el. In forma parlamentară el numeşte şi revocă pe
miniştrii, dar trebue să ţină seamă şi de indicaţiile date de parlament, apoi
miniştrii sunt responsabili nu numai faţă de Suveran, ci şi faţă de parlament,
având însă cel dintâiu dreptul — în cazul când crede că ar exista divergenţă de
opinii între majorităţile parlamentare şi ţară — să disolve parlamentul şi să apeleze
la corpul electoral. Prin urmare voinţa Suveranului în regimul pur constituţional se
validitează atât cu privire la numirea colaboratorilor săi, a miniştrilor, cât şi cu
privire la direcţionarea politicei, pe când în regimul parlamentar voinţa lui trebue
să fie în acord cu cea a corpului electoral şi în consecinţă şi cu aceea a
parlamentului.
Drepturile episcopilor relativ la exercitarea puterii bisericeşti şi la alegerea persoanelor
din corporaţiunile conlu- crătoare cu el dela centrele eparhiale sunt cunoscute, prin
urmare nu le vom expune aici. Observăm numai că miniştrii se pot asemăna cu
Consiliul eparhial, iar parlamentul cu Adunarea eparhială. Dacă privim acum
modul de constituire al Consiliilor eparhiale, vedem că, fiind membrii Consiliilor
aleşi de cătră Adunările eparhiale, s’ar fi trecut peste limitele impuse de principiul
constituţional şi s’ar fi adoptat un spirit extrem democratic, dacă nu s’ar fi introdus
o dispoziţie corective prin care s’a dat episcopului dreptul de aprobare. Anume,
atât după normele canonice cât şî după principiul constituţional, dreptul
desemnării colabora-
321
REVISTA TEOLOGICA
lorilor revine direct Suveranului, respectiv episcopului. După normele organizaţiei
noastre bisericeşti dreptul acesta se manifestă în dreptul de a aproba persoanele
alese în cor- poraţiunile reprezentative, prin care aci episcopul poate delăiura pe
cei neagreati de el· Aşadar prin acest drept de aprobare episcopul poate face o
selecţionare şi astfel se armonizează principiul episcopal şi cel constituţional cu
cel democratic, dar un acord deplin se va produce numai dacă episcopul se va
înţelege înainte de alegere cu Adunarea eparhială relativ la persoanele de ales.
A doua chestiune, care trebue cumpănită aici, este măsura puterii de dispunere a
capului statului şi a episcopului. Capul statului, deşi este autoritatea supremă în
stat şi are atribuţii din toate cele trei ramuri ale puterii de stat, totuşi nu poate
exercita nici un aci fără contrasemnare, deci fără consimţământul unui ministru
şi ca atare este iresponzabil, adecă nu poate fi tras la răspundere de către nici un
organ al statului. Episcopul însă *— conform canoanelor — este responzabil
pentru toate actele sale nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi înaintea
autorităţilor superioare bisericeşti şi prin urmare trebue să aibă şi dreptul de a
hotărî, iar corporaţiunile de pe lângă el au numai rolul de organe consultative,
in acest punct deci, principiul constituţional diferă de cel canonic. Cu privire la
adunarea eparhială desacordui s’a înlăturat prin introducerea dispoziţiei corec-
tive, după care episcopul poate trimite hotărârile Adunării Eparhiale spre
desbafere îa Congresul Naţional Bisericesc, care va decide asupra lor, fie
aprobându-le, fie anuiându-le. Aşadar Adunarea eparhială nu poate aduce nici o
hotărâre care să intre în vigoare contra voinţei episcopului. Referitor la
hotărârile Consiliului eparhial îi rămâne episcopului garanţia ce i-o dă
selecţionarea consilierilor prin aprobarea dată la alegerea lor. Altcum în plenul
Consiliilor majoritatea este de partea clericilor, cari sunt mai dependenţi de
voinţa episcopilor. In organele centrale — în urma raportului numeric schimbai
în favorul clericilor faţă de raportul dela eparhie — desacordui între cele două
principii este eliminat chiar şi mai efectiv.
Episcopatul ardelean în privinţa aceasta, în congresul din Martie 1925, din proprie
iniţiativă şi urmând pilda Mi-
322
REVISTA TEOLOGICA
iropolifului Şaguna din 1868, prin glasul autorizai al i. P. S. Sale Mitropolitul Dr.
Nicolae Bălan, spre a înlătura orice nedumerire a făcut următoarea declaraţie:
„Cerem suprimarea articolelor 141 şi 142 din statut, articole, prin cari s’a făcut
atârnăioare de episcopi executarea unor hotărâri ale adunărilor eparhiale. Am
fericirea să fac împreună cu fraţii episcopi declaraţia că renunţăm la acest drept.
Noi nu ni l-am revendicat niciodată, fiindcă ne-am dat seama că orice hotărâre
trebue să iasă din înţelegerea desăvârşită a clerului şi poporului deopotrivă". Nici
ceilalţi membrii ai episcopatului nu s’au împotrivit din prilejul alcătuirii legii
dispoziţiunilor, prin care se pare că s’ar diminua în oarecare măsură principiul
ierarhic. Nici în timpul celor 10 ani de aplicare a legii nu ştiu să avem cazuri când
aceste dis- poziţiuni ar fi produs vre-o perturbare în viaţa bisericească.
Păr. Şesan spune (pag. 151 din „Candela") că Mitropolitul A. Şaguna numai din motive
de oportunitate politică şi naţională şi-a călcat pe inimă şi a sacrificat unele din
drepturile ierarhice, ca astfel să adune întreg poporul în jurul altarului. Dar noi ne
întrebăm cari au fost consecinţele renunţării Mitropolitului A. Şaguna ia unele din
drepturile ierarhice în favorul organelor sale de colaborare constituite prin Statutul
organic? Fost-a această renunţare în paguba sau în folosul vieţii bisericeşti ? Ivitu-
s’au între marele Mitropolit sau urmaşii lui, sau episcopii din Ardeal conflicte cu
organele de colaborare, cari conflicte să fi turburat viaţa bisericească, sau
dimpotrivă trebue să constatăm o desfăşurare deplin armonioasă şi în plină as-
censiune până în ziua de astăzi? Răspunsul clar il avem în istoria prea bine
cunoscută a celor 7 decenii din urmă.
Pe lângă aceste consideraţiuni generale asupra principiilor de bază, cari au stat la
alcătuirea legii noastre mai observăm că asupra chestiunii între cari limite trebue să
se mărginească drepturile laicilor la conducerea Bisericii, învăţatul profesor Eus.
Popovici dela Cernăuţi, recunoscut ca cel mai mare teolog al Bisericii noastre, s’a
exprimat că drepturile laicilor la conducerea bisericii şi cu privire Ia exercitarea
puterii jurisdicţionale pol merge, până unde merg drepturile parlamentelor în
monarhia constituţională.
323
REVISTA TEOLOGICA _ _ ____
(Vezi: Eus. Popovici: Socotinţa mea neînsemnată privitoare la conducerea Bisericii
României Mari. Cernăuţi 1920).
Prin această prismă credem că trebuesc privite principiile, cari stau la temelia Legii noastre
de organizare, adecă principiul episcopal ierarhic, constituţionalismul re- prezentafio electiv şi
cel de colaborare al clerului cu mirenii. Prin prisma aceasta vom avea să examinăm
modificările propuse la fiecare articol în parte şi vom propune şi noi câteva
modificări.
MODIFICĂRI LA LEGE
Art. 1. Să se primească precizarea ce o face C. C. B. la acest articol, prin care se arată
rangul Bisericii noastre între celelalte Biserici locale, dar cuvântul „Patriarhie" să se
schimbe cu „Patriarhat", deoarece după uzul de vorbire acceptat în genere la noi
sub „Patriarhie" se înţelege mai curând reşedinţa şi organismul central de pe lângă
patriarh, iar nu Biserica întreagă. De asemenea să se primească propunerea Păr.
Şesan ca la cuvintele: „păstrându*şi însă, în privinţa dogmelor", să se adauge: „şi
canoanelor", deoarece unitatea cu Biserica ecumenică este asigurată nu numai prin
unitatea dogmelor, ci şi a canoanelor. De asemenea Ia art. 3 lit. c. din statut după
cuvintele: „a trata orice chestiune dogmatică" să se adauge: „şi canonică".
Art. 2. Să se primească propunerea C. C. B. de a se adăuga la acest articol episcopia
misionară creiată deja prin lege. Celelalte două însă a Maramurăşului şi
Timişoarei, numai dacă organizarea lor se va face până la data modificării legii,
pentru ca legea să nu rămână literă moartă.
Art. 3. Nemodificat.
Art. 4. Cu modificare stilară.
Art. 5. Să se primească propunerea C. C. B. şi a Păr. Şesan dela aliniatul prim, dar cu
următoarea stilizare: „in fruntea Patriarhatului Român stă SL Sinod, cea mai înaltă
autoritate pentru chestiunile spirituale şi canonice şi for suprem şi ultim pentru
chestiunile bisericeşti de orice natură, cari, după legi şi regulamente, intră în
competinţa lui, precum şi în toate chestiunile importante şi de principii,, în
privinţa cărora legile şi regulamentele nu precizează
324
REVISTA TEOLOGICA
competinţa altor autorităţi". De pildă una dintre chestiunile din urmă ar fi modalitatea
instituirii clerului parohial. Sf. Sinod a şi dat un regulament in privinţa aceasta
pentru eparhiile unde nu se practică sistemul electoral, dar este Întrebare dacă Sf.
Sinod sau Congresul Naţional Bisericesc avea competinţa de a reglementa această
chestiune.
La aliniatul al doilea modificat dela articolul 5. C. C. B. propune ca Sf. Sinod să aibă
„dreptul de-a examina şi sancţiona eventualele abuzuri electorale, cari n’ar fi fost
sancţionate de corporaţiunea respectivă, iar în cazuri grave şi deplin justificate,
poate chiar disolva corpora tiunile reprezentative ale Bisericii".
Cred că aici poate fi vorba numai despre eventualele abuzuri electorale comise din
prilejul alegerilor pentru Adunările eparhiale, precum şi despre disolvarea
Adunărilor eparhiale, în cazurile când acestea s’ar abate dela lege, deoarece
celelalte corp ora ţiuni reprezentative, anume Adunările eparhiale şi protopopeşii
stau sub supravegherea şi disciplinarea autorităţilor eparhiale potrivit art. 115 şi
128 noui (131 şi 144 vechi) din Statut. Anume la lit. e. din art. 131 vechi găsim
următoarea atribuţiune a Adunării eparhiale : „consultarea şi luarea măsurilor
trebuincioase pentru disciplinarea organelor bisericeşti şi a credincioşilor*.
Adevărat că C. C. B. propune la locul său să se suprime această literă, care
propunere de suprimare însă nu se motivează. Apoi la lit. e, din art. 144 vechiu
avem următoarea atribuţiune a Consiliului eparhial, secţia bisericească: „a stărui ca
Adunările parohiale şi protopopeşti să-şi îndeplinească datoriile după dispoziţiile
cuprinse în acest statut", care s’ar putea întregi şi cu dreptul de a se lua măsuri de
constrângere în cazuri grave, când acele adunări s’ar abate dela lege, cari măsuri de
constrângere să meargă până la suspendarea lor dela funcţionare pentru un timp
anumit. Mai corect ar fi dacă acest drept de suspendare s’ar da secţiilor unite ale
Consiliului eparhial, precum vom propune la locul cuvenit.
Prin urmare ar rămâne eventualele abuzuri electorale comise din prilejul alegerilor
pentru Adunările eparhiale, precum şi disolvarea Adunărilor eparhiale în cazuri
grave. Cine poate comite abuzurile electorale? De sigur că numai
325
REVISTA TEOLOGICA
persoane singuratice, dintre cari unele pot avea însărcinări oficiale, iar altele, cari ar
influenţa în mod vinovat pe alegători sau ar comite alte abuzuri şi fapte punibile
din prilejul alegerilor. Dar împotriva tuturor acestora trebue să se ia masurile
cuvenite de forurile disciplinare eparhiale pentru clerici şi mireni: Consistorul
spiritual eparhial şi Consiliul eparhial împreună cu episcopul, astfel că nu e nevoe
să intervină autoritatea cea mai înaltă a Bisericii, Sf. Sinod. Iar dacă o alegere ar fi
viciată, rămâne calea de contestaţie la adunarea eparhială, care în cazuri de
neregule sau abuzuri va anula alegerea, căci nu se poate presupune că întreaga
adunare eparhială să fi devenit complice cu ceice au comis neregulele şi abuzurile.
Ar fi să desperăm pentru viitorul Bisericii noastre, dacă ne-am imagina astfel de
cazuri.
In fine rămâne disolvarea Adunării eparhiale „în cazuri grave şi deplin justificate". C. C.
B. nu precizează mai de aproape aceste cazuri grave şi deplin justificate. Fireşte că e
şi greu de precizat cum şi în ce formă ar putea cei mai aleşi fii ai unei eparhii
constituiţi în Adunare eparhială să turbure viaţa bisericească prin hotărîrile lor. In
art. 118 nou (135 vechiu) din statut se prevede dreptul episcopului de a nu executa
acele hotărîri, cari ar vătăma interesele Bisericii şi ale Statului, trimiţându-Ie spre
examinare şi hotărîre Congresului Naţional Bisericesc, sau după propunerea nouă a
C. C- B., acestuia din urmă. Dar mai pot obveni şi cazuri, când adunările eparhiale ar
aduce şi alte hotărîri cu călcarea normelor legale sau cari ar fiece de cercul lor de
competinţă. fn privinţa acestor cazuri de asemenea s’ar putea da episcopilor acelaş
drept. Ba s’ar putea da acest drept şi unei minorităţi din Adunarea eparhială, aşa
cum este prevăzut acest lucru în regulamentul intern al Adunării eparhiale din
Arad, şi potrivit căruia 10 (zece) membrii ai Adunării eparhiale pot înainta
hotărîrile de acest fel Congresului Mitropolitan spre arbitrare.
Se pot deci soluţiona toate cazurile fără să fie nevoe de măsura atât de drastică a
disolvării, prin care să se anuleze dreptul de autonomie recunoscut tuturor părţilor
constitutive ale Bisericii prin art. 8 din lege. Dar după di- solvarea unei Adunări
eparhiale ce ar urma ? Fără îndoială că un conflict grav între cei disolvaţi şi ceice i-
au ales
328
REVISTA TEOLOOiCA
deoparte şi Sf. Sinod de altă parte. Un conflict cu urmări incalculabile.
Prin urinare opinez să nu se primească propunerea C. C. B. în privinţa disolvării
corporaţiunilor reprezentative eparhiale de către Sf. Sinod, ci la art. 119 nou (135
vechiu) din statut să se adauge şi cazurile când adunările eparhiale ar aduce
hotărîri împotriva normelor legale, sau cari trec peste cercul lor de competinţă, aşa
cum vom propune ia acel articol.
Dar chiar dacă s’ar admite modificarea propusă de C. C. B. aceasta nu se poate aşeza la
art. 5 din lege, care determină numai componenţa şi locul Sf. Sinod în organismul
bisericesc, ci ar trebui să se pună la ari. 3 din statut, unde se fixează atribuţiunite
Sf. Sinod. Apoi cred că aceste măsuri ar putea fi mai curând de competenţa
Congresului Naţional Bisericesc, care în calitatea sa de corporaţiune centrală
reprezentativă este mai competent de a lua măsuri atât de grave, chiar de disotvare
a corporaţiunilor de acelaş caracter, reprezentativ.
La acelaş art. 5, C. C. B. propune ca arhiereii vicari să participe la şedinţele Sf. Sinod
numai cu vot consultativ, primind însărcinări şi referate pentru studii. Nu se spune
care este motivul suprimării acestui drept al arhiereilor-vicari, şi credem că nici nu
s’ar putea motiva.
Dacă arhiereii-vicari pot fi şi membrii ai sinoadelor ecumenice, nu poate să existe motiv,
care i-ar putea lipsi de calitatea lor de membri cu drepturi depline ai Sf. Sinod.
Aşadară arhiereii vicari să rămână membri cu deplin drept ai Sf. Sinod şi deci
alineatul al doilea să rămână nemodificat, dar cu stilizarea nouă, următoare: „Sf.
Sinod se compune din toţi mitropoliţii, episcopii şi arhiereii vicari în funcţiune şi e
prezidat de Patriarh". Aliniatul ultim propus de C. C. B. la acest articol să se
suprime.
Art. 6 şi 7 stabilesc componenţa şi locul Congresului Naţional Bisericesc. Aici C. C. B.
propune reducerea la jumătate a numărului membrilor Congresului Naţional
Bisericesc deci câte trei de fiecare eparhie, un cleric şi doi mireni, iar nu doi clerici
şi patru mireni, cum a fost până acum. Aceasta din cauză că experienţa ar fi dovedit
că această corporaţiune, ca şi toate celelalte, ar fi prea mare şi deci
327
REVISTA TEOLOGICA
anevoe de adunat şi costisitoare. Păr. V. Şesan este de acord cu această modificare şi mai
propune eliminarea atributului de „central" pentru C. N. B., deoarece ar produce
bănuiala, că se dă o accentuare prea mare C. N. B. fată de Sf. Sinod.
Subsemnatul crede ca compoziţia C. N. B. să rămână cea actuală, de oarece numărul de 6
membrii de fiecare eparhie nu este prea mare şi nici cheltuelile nu pot fi prea mari
mai ales că C. N. B. în sesiuni ordinare se întruneşte numai odată la 3 ani şi e bine
ca în această corporaţiune, care reprezintă Biserica întreagă să putem avea cât mai
multe din personalităţile de seamă, clerici şi mireni, ai Bisericii.
Nici atributul de „central" să nu se suprime, deoarece C. N. B. ocupă locul central între
celelalte corporaţiuni reprezentative şi deoarece prin acest atribut nu se poale
produce nici o confuziune şi nu se dă o accentuare prea mare C. N. B.-u!ui faţă de
Sf. Sinod, fiind locul şi atribu- ţiunile acestor două autorităţi înalte foarte exact
determinate prin lege şi statut.
Art. 7 rămâne nemodificat.
Art. 8 rămâne nemodificat cu o întregire explicativă. Subsemnatul propune ca la aliniatul
a în ioc de cuvintele „obligaţiile lor morale" să se spună: „obligaţiile lor religioase
morale".
Ari. 9. Aici C. C. B. propune o modificare esenţială, anume ca membrii Adunării
eparhiale să nu mai fie aleşi prin vot universal de toţi membrii Adunărilor
parohiale, ci Consiliile parohiale să delege din sânul lor prin tragere Ia sorţi pe câte
un membru. Aceşti delegaţi grupaţi pe circumscripţii electorale să aleagă pe
membrii Adunărilor electorale, In felul acesta s’ar înlătura frământările electorale
şi toate influenţele politice. Păr. V. Şesan deasemenea este de acord cu această
propunere din aceleaşi motive. Aşa dar, pe lângă alegerea indirectă existentă a
membrilor Congresului Naţional Bisericesc, se propune acum o nouă restrângere a
aplicării principiului electiv, ca adecă şi Adunările eparhiale să se constituiască
prin alegeri indirecte. Am înţeles acest lucru când a fost vorba de Congresul
Naţional
328
REVISTA TEGLGOICA
Bisericesc şi când delegaţii acestuia din eparhii sunt aleşi de Adunările eparhiale
alcătuite din elementele cele mai de seamă ale eparhiei. Nu înţelegem însă cum s’ar
putea lăsa în voia hazardului, prin tragere la sorţi, constituirea Adunărilor
eparhiale. Cu motivarea temei de frământările electorale şi de influenţele politice
s’ar putea elimina rând pe rând întregul sistem colectiv. Alegerea membrilor
Adunărilor eparhiale se face numai odată la 6 ani, astfel că prin aceste alegeri nu se
pot produce tulburări în viaţa bisericească, iar spre a ne feri de influenţele politice
avem datoria să le împedecăm printr’o educaţie serioasă a alegătorilor, ca aceştia,
deplin conştienţi de rolul lor, la alegeri să aibă în vedere numai interesele
bisericeşti. Practica de 70 ani din Mitropolia Ardealului a dovedit că acest iucru nu
este imposibil. Dimpotrivă alegătorii din Ardeal la toate alegerile cu foarte, foarte
puţine excepţiuni au trimis în Adunările eparhiale elementele cele mai selecte şi
valoroase dintre mireni. Obştea alegătorilor din Ardeal nu s’ar putea împăca
niciodată cu această ştirbire a drepturilor sale. Influenţele politice şi străine de
interesele bisericeşti se vor putea înlătura mai cu efect, dacă se împiedecă intrarea
în Adunările parohiale a elementelor neserioase şi cari n'au o conştiinţă religioasă
morală fermă, ceeace se poate face prin o mai exactă precizare a condiţiunilor ce
trebue să le aibă alegătorii adecă membrii Adunărilor parohiale. In acest sens vom
propune la Statut adausul cuvenit. Aceasta ar constitui o garanţie mai sigură
împotriva influenţelor lăturalnice decât un simplu hazard de tragere la sorţi. Ba
credem că asupra unui număr restrâns de electori desemnaţi prin tragere la sorţi
influenţele politice şi lăturalnice se vor putea validita muli mai uşor decât asupra
maselor largi ale membrilor din Adunările parohiale.
in acelaş articol 9 Ia aliniatul 4 se spune că „Adunarea parohială o formează totalitatea
credincioşilor dintr’o parohie*. Aceasta însă este o redactare, care ar putea produce
confuzii, deoarece Adunarea parohială nu este formată din toţi credincioşii
parohiei, între cari se numără şi astfel de bărbaţi, cari nu îndeplinesc condiţtunile
legale cerute pentru membrii Adunării parohiale, ba se numără chiar şi femeile şi
copiii, cari evident că la nici un caz nu pot fi membri
7
329
REVISTA TEOLOGICA
ai Adunării parohiale. Prin urmare să se complecteze acest aliniat în felul următor:
„Adunarea parohială o formează totalitatea credincioşilor dinir’o parohie, cari
îndeplinesc condiţiunile dela articolul precedent", unde se spune că acest drept îl
au „bărbaţii majori, de sine stătători, nepătafi, cari îşi îndeplinesc obligaţiile lor
(religioase) morale şi materiale faţă de Biserică şi aşezămintele ei".
Aşa dar redactarea acestui articol să fie următoarea i
„Fiecare parohie are o Adunare parohială.
Fiecare protopopiat poate avea o Adunare protopo- pească.
Fiecare eparhie are o Adunare eparhială.
Adunarea parohială este formată din totalitatea credincioşilor dintr’o parohie cari
îndeplinesc condiţiunile dela articolul precedent. Adunările parohiale grupate pe
circumscripţii electorale aleg pe membrii mireni ai Adunărilor pro- topopeşti şi ai
Adunărilor eparhiale pe câte o perioadă de 6 ani.
Membrii clerici ai Adunărilor protopopeşti şi eparhiale se aleg de clericii întruniţi în
colegii preoţeşti electorale tot pe 6 ani".
Art. 10. Aici se vorbeşte despre organele executive ale Adunărilor parohiale,
protopopeşti şi eparhiale, adecă despre Consiliile parohiale, protopopeşti şi
eparhiale. După legea în vigoare toate Consiliile se aleg de Adunările respective. C.
C. B. propune însă ca Consiliile protopopeşti să fie numite de episcop. Nu arată şi
motivele, pentru cari ar trebui să se facă această abatere dela norma generală,, şi
fiindcă asemenea motive nici nu există, propun ca să rămână în vigoare dispoziţia
veche, dar pentru o mai bună precizare redactarea acestui art. să fie următoarea:
„Fiecare Adunare parohială, protopopească şi eparhială îşi va alege pe câte 6 ani un
consiliu parohial, protopopesc şi eparhial ca organ administrativ şi executiv al
hotărârilor sale. Consiliile protopopeşti se vor alcătui în proporţie de 1/3 clerici şi 2ίΛ
mireni, iar membrii Consiliilor eparhiale —■ împărţiţi în trei secţii adminisirativ-
bisericească, culturală şi economică, — pentru secţia bisericească vor fi toţi clerici,
iar pentru secţia culturală şi economică J/a clerici şi ’/». mireni.
330
REVISTA TEOLOGICA
La ari. 11 şi 12 C. C. B. nu propune nici o modificare. Păr. Şesan însă deşi nu face o
propunere, totuşi subliniază — ca un pium desiderium — principiul că participarea
indirectă, a clerului şi a mirenilor Ia alegerea epis- copilor ar li mai aproape de firea
lucrului, căci la alegerea de episcop, conform canoanelor votul covârşitor trebue să
fie al episcopilor. Sf. Sa spune că un sistem de alegere ideal canonic ar fi,
respectându-se şi principiul ierarhic şi admiţându-se şi o colaborare largă a
mirenilor, dacă colegiul electoral alcătuit din clerici şi mireni distinşi ar alege trei
candidafi dintre candidaţii ce se găsesc într’o listă aprobată şi recomandată de Sf.
Sinod, şi apoi dintre cei trei candidaţi propuşi de colegiul electoral Sf. Sinod alege
unul.
Chestiunea alegerii episcopilor a fost foarte mult des- bătută şi totuşi C. C. B. a ajuns la
concluziunea ca în privinţa aceasta să nu se facă nici o modificare. Păr. V. Şesan ar
dori şi aici, ca şi la alte părţi ale legii, să se mai restrângă drepturile mirenilor.
Sistemul actual de alegerea episcopilor s’a adoptat în urma motivării că prin
sistemul Statutului Şagunian s'ar împiedeca circularea valorilor din Biserica
întreagă, favorizându-se regionalismul, deoarece în eparhii s'ar forma „grupări
locale în vederea susţinerii unuia sau altuia dintre ceice din vreme îşi pregătesc
calea spre episcopie, excluzând adesea dela candidare bărbaţi mai merituoşi şi mai
bine pregătiţi, numai pentrucă nu sunt destul de bine cunoscuţi şi agreaţi în
localitate*. Apoi de alegerea unui episcop, care este şi al Bisericii întregi şi membru
al senatului, nu se poate desinieresa nici Biserica în întregimea ei şi nici ţara. (Vezi:
Expunerea de motive la Legea pentru organizarea Bisericii ortodoxe române de dl
Ministru AL Lapedatu, 1925).
Fără a mai aduce pe larg toate argumentele cari pledează pentru forma de alegere din
Statutul Şagunian, observăm următoarele:
Colaborarea clerului şi mirenilor din eparhia vacantă la alegerea de episcopi în general
este recunoscută de canonică, dar sistemul din Legea noastră nu este canonic,
deoarece canonic este ca la alegere să participe numai clerul şi poporul din eparhia
oacantâ, precum şi episcopii Bisericii întregi. N. Milaş la comentariul canonului 50
car-
7*
331
REVISTA TEOLOOICA
iaginean spune următoarele: „Dreptul poporului de a alege persoana pe care o doreşte
să-i fie episcop şi de a propune pe persoana aceasta sinodului episcopesc spre a fi
supusă examenului canonic, spre confirmare şi hirotonire (can. 55 Cart.), acest
drept al poporului canonul prezent îl consideră ca un lucru, ce nici nu poate fi
altfel...". (N. Milaş. Canoanele, trad. rom. voi. II, p. 1, pag. 210). Mirenii şi clerul din
alte eparhii sau reprezentanţii lor, afară de episcopi, însă nu pot participa
canoniceşte la alegerile de episcopi. Această dispoziţie canonică e şi foarte firească
şi logică. Este lucru firesc ca pe scaunul episcopal al unei eparhii să fie înălţată o
persoană binecunoscută şi agreată de clerul şi poporul eparhiei vacante, deoarece
legătura intimă dintre păstor şi păstoriţi, statornicită pe baza cunoaşterii reciproce
mai îndelungate, este o chezăşie mult mai sigură pentru o păstorire rodnică chiar şi
dacă alţii din alte eparhii ar fi mai merituoşi şi ar avea o mai bună pregătire.
Această legătură bazată pe dragostea reciprocă nu poate fi timbrată de regionalism
dăunător intereselor superioare bisericeşti. Şi prin aceasta nici nu sunt excluşi
candidaţii din alte eparhii, dar aceştia să nu caute legătura numai în momentul
alegerii. Apoi dacă se iveşte în Biserică o valoare excepţională este de presupus că
această valoare nu rămâne necunoscută nici în faţa membrilor Adunării eparhiale
din eparhia vacantă, întocmai ca şi în faţa membrilor colegiului electoral, recrutaţi
toţi din Adunările eparhiale ale celorlalte eparhii.
Bisericii din Mitropolia Ardealului i s’au făcut imputări de regionalism şi sub regimul
actual de alegere, deoarece pe când celelalte părţi ale Bisericii au primit mai mulţi
ierarhi din Ardeal, reprezentanţii Bisericii din Ardeal s’ar fi închis cu ziduri
chinezeşti faţă de candidaţii din alte părţi diii prilejul alegerilor recente. Dar nici
unul dintre ierarhii trecuţi din Ardeal în celelalte părţi ale ţării n’au fost aleşi sub
regimul actual, adecă de colegiul electoral al Bisericii, ci sub regimul vechiu, de un
colegiu politie. Deci alţi factori, decât reprezentanţii bisericeşti, au avut cuvântul
hotă- rîtor la acele alegeri. Sub regimul actual n’a fost ales nici un ardelean în alte
părţi ale ţării, deci cu acelaş drept şi
332
REVISTA TEOLOGICA
ardelenii ar putea face imputări celorlalte eparhii că s’au Închis cu ziduri chinezeşti.
Dacă nu avem în Ardeal nici un ierarh din alte părţi, totuşi avem alţi clerici, preoţi
în parohii şi profesori la Academiile Teologice, cari au fost primiţi cu toată
dragostea şi-şi desvoltă activitatea lor din viaţa bisericească în cea mai bună
armonie cu ardelenii. O dovadă hotărîtoare că eparhiile Ardealului nu ridică
bariere de netrecut Ia hotarele lor, sunt şi alegerile recente de episcop! din cele
patru eparhii ardelene, Caransebeş, Arad, Oradea şi Cluj. La nici una din aceste
alegeri n’au fost aleşi clerici din eparhia respectivă ci din celelalte eparhii ale
Ardealului. Aşadar a reprezentanţii celor patru eparhii n’au fost conduşi de nici o
consideraţie locală şi tot aşa de bine ar fi putut fi aleşi şi candidaţi din alte eparhii
din restul ţării.
In concluzie dorim ca să se revină la forma de alegere din Statutul Şagunian prin
Adunările eparhiale cu rectificarea ca la alegere să participe şi câţiva înalţi
demnitari ai ţării, cari ar participa Ia alegere nu în calitate de reprezentanţi ai
mirenilor din alte eparhii, ci prin cari şi ţara întreagă îşi va spune cuvântul. Şi
pentru ca Biserica să aibă o siguranţă prealabilă şi mai mare că vor fi alese numai
persoane vrednice, suntem de acord ca să se primească propunerea păr. Şesan ca la
Sf. Sinod sd existe o lista a candidaţilor de episcopi, care se va întocmi la Sf. Sinod pe
baza propunerii episcopilor şi Ia cererea candidaţilor. La alcătuirea acestei liste îşi
va spune cuvântul Biserica întreagă prin Sf. Sinod, care mai are dreptul să se
pronunţe, spunându-şi eventual chiar şi cuvântul de veto după alegere prin
examinarea alegerii şi prin cercetarea canonică. La alegerea de Mitropoliţi ar
participa şi reprezentanţii clerului şi mirenilor din celelalte eparhii, cari al- cătuesc
Mitropolia vacantă. Alegerea de episcopi va fi prezidată de Mitropolit, iar alegerea
de Mitropolit o va prezida Patriarhul. Credem că în felul acesta s’ar reveni la
perfecta canonicitate în privinţa alegerilor de episcopi.
Art. 13 şi 14 tratează despre averea rămasă la moartea episcopilor şi C. C. B. propune ca la
art. 14 să se adauge dispoziţia că aceleaşi dispoziţii se aplică şi pentru episcopii
retraşi sau trecuţi la pensie, a căror avere rămâne episco-
333
REVISTA TEOLOGICA
piei, ur.de au servit. Păr. V. Şesan, ţinând seama de împrejurarea că art. 13 din lege
cuprinde o imprecizare şi o inexactitate, dar mai ales o contrazicere, nu numai între
două aliniate ale aceluiaş art. 13, ci şi cu art. 15 din lege şi cu art. 90 vechiu din
statut, cari prevăd că averea monahilor rămâne întreagă mănăstirii, precum şi cu
tradiţia Bisericii, propune următoarea formulare a art. 13 din lege:
„Prin derogarea dela Codul civil, întreaga avere, lăsată de Patriarh, Mitropoliţi, Episcopi
şi Arhierei la moartea lor, dacă a provenit din venitele patriarhale, mitropolitane şi
episcopale, trece ca succesiune de drept: Patriarhiei, Mitropoliei, Episcopiei în toate
trei cazurile, în înţeles local, adecă reşedinţa şi Biserica Patriarhală, Mitropolitană
şi Episcopală unde ei funcţionau.
Dacă lasă moştenitori rezervatari, ascendenţi, descendenţi sau ambele categorii, aceştia
toţi la un loc, succed numai asupra averii lăsată de Patriarh, Mitropoliţi, Episcopi şi
Arhierei, care e provenită din moşteniri personale şi do- naţiuni către persoana lor;
altfel şi această avere revine în întregime Patriarhiei, Mitropoliei, Episcopiei (în
înţeles local), unde ei funcţionau. împărţirea moştenirei, dacă este, între
moştenitorii rezervatari se face după normele Codului civil".
Subsemnatul ţinând seama de motivarea Păr. Şesan expusă în studiul său la VII (pag.
137—141 din „Candela"), este întru totul de acord cu această propunere cu aceea ca
să se precizeze că averea lăsată se va adăuga la averea centrală comună a
Patriarhiei, Mitropoliei sau Episcopiei, deoarece potrivit art. 27 din lege acestea
sunt persoane juridice.
De asemenea sunt de acord şi cu propunerea în privinţa episcopilor retraşi la mănăstiri,
că adecă să se facă distincţie între felurile averilor acestora. Averea economisită din
veniturile episcopale să rămână Episcopiei unde a funcţionat episcopul, dar averea
moştenită sau primită ca dar personal, dacă o duce cu sine în mănăstire, trebue să
rămână proprietatea mănăstirii, în care a trăit până la sfârşitul vieţii sale.
Art. 15 rămâne nemodificat.
La Art. 16 şi 17, cari tratează despre instanţele disciplinare şi judecătoreşti, C. C. B.
propune reducerea fo-
334
REVISTA TEOLOGICA
Turilor judecătoreşti la două în loc de trei din cauză că aceste foruri sunt prea costisitoare
şi fac extrem de dificilă obţinerea unei sentinţe definitive. La art. 16 C. C. B. mai
precizează că sub clerici se Înţeleg preoţii, diaconii şi cântăreţii. Păr. Şesan este de
acord cu reducerea instanţelor de judecată la două dela trei, motivându-şi pe larg
părerea sa sub III (pag. 129—133 în „Candela") din studiul său, dar totodată face
propunerea ca instanţa a doua, tribunalul spiritual Mitropolitan să fie compusă nu din
clerici ci din toţi episcopii sufragani sub preşidenţia Mitropolitului. Acesta din
cauza că sentinţele forului judecătoresc eparhial aprobate deja de episcop nu pot fi
apelate la un for compus numai din clerici şi deci instanţa a doua peste sentinţa
episcopului trebue să fie un sinod episcopal. Aşa e canonic. Subsemnatul este de
aceeaşi părere. Păr. Şesan mai cere, cu drept cuvânt, ca cuvintele: „şi cântăreţi" să
fie înlocuite cu „şi celălalt personal bisericesc", ca în art. 150 din statut, deoarece
cântăreţii nu se pot număra între clerici. Pentruca redactarea acestui articol să fie
cât mai clară, mai propun ca In aliniatul al treilea: „mai mărunte Ia protopopiat" să
se întregească astfel: „mai mărunte la judecătoria protopopiatului".
Art. 18 rămâne nemodificat.
Art. 19, 20 şi 21 din lege tratează despre cheltuelile Bisericii şi ajutorul statului. S’a
stăruit mult pentru modificarea art. 19 şi 21 in sensul ca cheltuelile pentru întreţi-
nerea Bisericii şi clerului să se acopere în primul rând de către stat, iar unde
Bisericile au averi proprii, statul să acorde ajutoare numai în măsura, în care aceste
averi nu sunt suficiente. C. C. B. propune modificarea art. 19 şi 21 în acest sens,
precum şi suprimarea art. 20 nu mai este actuală.
Intre timp însă s’a şi adus o lege pentru modificarea art. 19 şi 21, publicată în Mon.
Oficial Nr. 101 din 4 Maiu 1936. lată textul ei:
„Art. 19. Cheltuelile pentru întreţinerea cultului, a slujitorilor şi aşezămintelor Bisericii
ortodoxe se vor plăti de către stat, care va scrie în bugetul său anual sumele tre-
buitoare atât pentru plata salariilor cât şi a cheltuelilor materiale.
335
REVISTA TEOLOGICA
Bisericile cu averi proprii fără destinaţie specială la 1 Aprilie 1936 vor acoperi toate
aceste chellueli din veniturile lor. In cazul când aceste venituri acopere numai in
parte cheltuelile, statul va plăti diferenţa.
Art. 21. Slujitorii Bisericii şi ai aşezămintelor sale sunt funcţionari publici. Ei se vor
bucura de toate drepturile şi se vor supune tuturor obligaţiunilor specificate în
statutul funcţionarilor publici numai în ce priveşte plata salarului.
Normele generale de plată a salariilor vor fi fixate printr'o lege ulterioară. Până Ia
întocmirea acestei legi, normele va fi cele stabilite prin statele de serviciu, cari
însoţesc bugetul anual al statului".
Urmează acum să se mai facă şi legea pentru normele de salarizare, dar mai bine ar fi
dacă normele generale de salarizare s’ar introduce în legea pentru organizarea Bise-
ricii, aşa cum s'a cerut în Congresul Naţional Bisericesc în sesiunea din 1932.
Anume pentru personalul bisericesc să se aplice normele de salarizare ale corpului
didactic de toate gradele, iar pentru personalul administrativ cele care se aplică
funcţionarilor statului. Apoi un regulament special va stabili normele de încadrare
tuturor slujitorilor Bisericii şi ai aşezămintelor sale, modalitatea controlului
financiar pe care trcbue să-I exercite statul, precum şi normele de contribuţie a
Statului Ia bugetele parohiilor cu averi proprii.
Art. 22 rămâne nemodificat.
Art. 23, 24, 25 şi 26 tratează despre fondul generai Bisericesc şi despre Eforia Bisericii.
C. C. B. la Ari. 23 propune ca între izvoarele, din care se va alcătui fondul general, să fie
şi cofa de cel puţin l ° / 0 din venitul brut al fiecărei parohii şi eparhii. După
redactarea veche Congresul Naţional Bisericesc avea să stabilească, din caz în caz,
cola pentru fiecare eparhie în parte asupra veniturilor ei. Cred că mai potrivită este
redactarea veche, deoarece legea ere să cuprindă principii si norme generale, iar nu
şi amănunte, cari se pot schimba la intervale scurte şi cari sunt de competinţa
autorităţilor constituite prin lege. Dacă se cere stabilirea cotei prin lege pentru
fondul general bisericesc, tot aşa ar putea să ceară şi Mitropoliile, Eparhiile şi chiar
Protopopiatele ca şi în
336
REVISTA TEOLOGICA
favorul lor să se fixeze prin lege cotele, cu cari au să contribue părţile constitutive ale
Bisericii, cari le alcătuesc.
La art. 24 C. C. B. ca cei doi membru ai Eforiei aleşi de Congresul Naţional Bisericesc să
fie aprobaţi de Patriarh. Păr. Şesan intrebându-se dacă Patriarhul se va pune
eventual în opoziţie cu Congresul, în cazul când cei aleşi nu vor corespunde
aprecierii lui, şi deoarece aprobarea ulterioară adeseori ar avea numai o aparenţă de
superioritate, propune înlocuirea aprobării cu „recomandarea". Subsemnatul este
de acord cu propunerea C. C. B., deoarece crede că dacă pe baza principiului ierarhic
legea dă episcopilor dreptul de aprobare pentru consilierii eparhiali aleşi de
Adunarea eparhială, apoi nu poate fi nici un motiv pentru care, apli- cându-se şi
aici acelaş principiu ierarhic, să nu se dea acest drept şi Patriarhului în privinţa
membrilor Eforiei şi chiar şi pentru membrii aleşi ai Consiliului Central Bisericesc.
Păr. Şesan Ia pag. 125 a studiului său propune ca consilierii eparhiali să fie chiar numiţi
de episcopi, nu numai aprobaţi. Atunci de ce să nu se respecte principiul ierarhic şi
în privinţa membrilor Eforiei şi a Consiliului Central, căci aşa ar fi consecvent. Şi
care ar fi situaţia Patriarhului dacă C. N. B. nu va respecta recomandarea lui.
Tot la art. 24 C. C. B. mai propune modificarea ca Eforia să aibă dreptul de control asupra
întregii gestiuni a tuturor averilor din eparhii. Aceasta cu motivarea de a dovedi
opiniei publice că Biserica are grija bunei administrări a bunurilor sale şi nu se
sustrage dela control. Exerciţiul acestui drept de control însă C, C. B. propune să se
stabilească de Consiliul Central Bisericesc după împrejurări şi pentru fiecare caz în parte.
Păr. Şesan spune că este pentru acest control.
Subsemnatul este de părerea ca Eforia să rămână numai cu controlul ce l-a avut până
acum, stabilit Ia pct. f. şi g. art 24 (vechiu) din statut, că adecă să îngrijească şi să
controleze ca la eparhii să funcţioneze un serviciu de cassă şi contabilitate şi să
observe ca eparhiile să-î prezinte socotelile despre întrebuinţarea sumelor primite
dela sau prin Eforie. Anume controlul gestiunii averilor din eparhii să exercită de
Adunările eparhiale, cari lucrează în faţa opiniei publice, şi cu mai mare
publicitate decât ar ti exer
337"
REViSTA TEOLOGICA
citarea controlului din partea Eforiei. Deci nu poate fi vorba de sustragerea dela control.
Şi apoi ce s’ar întâmpla în cazurile de coliziune între Eforie şi Adunarea eparhială
în privinţa exercitării controlului, având ambele foruri dreptul de a exercita
controlul. Dar se vede că nici C. C. B. nu ar da deplină mână liberă Eforiei pentru
controlul la eparhii, deoarece adaugă atenuarea că „exerciţiul acestui drept de
control se va statornici de Consiliul Central Bisericesc după împrejurări şi după
fiecare caz în parte".
Apoi în cazuri de daune cauzate în averea eparhiei cei interesaji au dreptul de apel la
Consiliul Central Bisericesc potrivit art. 26 din Reg. pentru administrarea afacerilor
epitropeşti din 1927. Prin urmare cred că nu este cazul să admită acest aliniat nou
propus de C. C. B. Ia art. 24.
C. C. B. propune un nou articol 26 şi adecă: „Eparhia care ar refuza să contribue la fondul
general bisericesc cu cota stabilită de Congres, perde dreptul susţinerii ei din
bugetul statului potrivit art. 19 şi 21 din această lege". C. C. B. spune că această
dispoziţie în aparenţa aspră este menită să accelereze constituirea acelui fond
general bisericesc, care ar pune Biserica ortodoxă la adăpost de orice primejdie. Dar
credem că această dispoziţie nu este numai în aparenţă aspră ci mult prea aspră
decât să poată fi admisă. Sancţiunea ar avea de efect denegarea salariilor tuturor
preoţilor şi funcţionarilor bisericeşti precum şi a ajutoarelor pentru trebuinţele
materiale. Dar ar fi dureros să presupunem că eparhiile numai de frica unei
sancţiuni atât de drastice ar putea fi convinse a contribui cu obolul lor la formarea
Fondului general. Şi chiar dacă am presupune că vre-o eparhie cândva din motive
justificate nu ar putea sa contribue, sau şi dacă din motive nejustificate nu ar
contribui cu cota stabilită de Congres, s'ar putea oare admite ca din acest motiv,
eparhia respectivă să fie pusă în imposibilitate de a mai funcţiona şi să se anuleze
întreaga viaţă bisericească? Căci aceasta ar fi efectul acestei sancţiuni. Şi cum pot fi
pedepsiţi toţi preoţii dintr’o eparhie pentru un act al organelor centrale eparhiale ?
înţelegem dorinţa de a accelera constituirea Fondului general dar credem că nu
astfel de constrângeri este calea, care duce la atingerea scopului propus. Altfel nu
prin acest fond va fi pusă Biserica noastră
338
REVISTA TEOLOGICA
la adăpost de orice primejdie, ci prinlr’un complex de multe alte lucruri de alt ordin,
mult mai importante şi mai efective, decât o avere materială, cât de mare ar fi
aceasta.
Cred deci să se suprime acest nou articol.
Art. 26 vechiu rămâne nemodificat.
Urmează art. 27—32 privitoare la averi, beneficii, bunuri, taxe de cult, etc. La art. 28 C. C.
B. adaugă dispoziţia că „Patriarhia are singură dreptul de a imprima in tipografia
cărţilor bisericeşti cărţile de ritual şi icoanele.". Se creiază deci un monopol pentru
cărţile de ritual şi pentru icoane. In statut între atribuţiunile Sf. Sinod avem Ia lit. /.
din art. 3 şi aceea că Sf. Sinod are dreptul de „a autoriza tipărirea de cărţi bisericeşti
şi de icoane religioase pentru trebuinţele cultului ortodox", prin care dispoziţie
sunt luate precauţi- unile necesare spre a se păstra unitatea cultului, astfel că
propunerea de monopol al C. C. B. poate avea In vedere numai interesul material al
tipografiei cărţilor bisericeşti, exciuzându-se concurenţa altor instituţiuni
bisericeşti de asemenea natură. De ce ar fi necesară această centralizare, prin care
s’ar tăia dintr'odată activitatea unei tipografii eparhiale cu vechi tradiţii, când şi
acestea pot tipări cărţi de ritual şi icoane aprobate de Sf. Sinod?
La art. 29 C. C. B. propune să se adauge întregirea canonică: „Când se desfiinţează o
Biserică sau i se schimbă destinaţia, averea ei trece la episcopie, care o va
întrebuinţa pentru scopuri bisericeşti". De asemenea la art. 30 adaugă: „Obiectele
rituale sacre, care au fost în uzul Bisericii, vor trece la muzeul eparhial oriunde s’ar
afla".
Art. 31 privitor la impozitele pentru cult a fost modificat, lăsându-se la aprecierea
Bisericii modatitatea utilizării sumelor rezultate din aceste impoeite. Pentru ca
acest articol să fie şi mai clar propun următoarea redactare:
„Impozitele, cari s’ar stabili prin lege pentru întreţinerea şi ajutorarea Bisericii în genere
se vor vărsa la Eforia Bisericii, punându-se astfel la dispoziţia Bisericii Ortodoxe
Române spre a fi folosite conform destinaţiei".
Urmează un nou art. 32: „Achiziţiunile de bunuri imobile cu titlu gratuit (donaţiuni) se
vor comunica Ministerului Cultelor".
339
REVISTA TEOLOGICA
Art. 32 vechiu rămâne nemodificat.
La art. 33 şi 34, cari tratează despre învăţământul religios, C. C. B. nu propune nici o
modificare. Păr. Şesan propune însă la art. 33 adausul ca învăţământul religios să se
predea „de clerici numiţi de organele şcolare în înţelegere cu chiriarhul local, sub
controlul Bisericii" şi numai în caz de necesitate să se poată preda şi de un mirean
în mod provizor, tot cu aprobarea chiriarhului.
La art. 34 despre şcolile pentru formarea clerului şi a cântăreţilor nu se propune nici o
modificare. Subsemnatul propun un mic adaus: „Programele de studii şi numirea
profesorilor se vor face de autorităţile bisericeşti potrivit unei legi speciale, al cărei
proiect va fi întocmit de Sf. Sinod de acord cu Ministerul Cultelor şi Ministerul In-
strucţiunii".
Dar Biserica nu se poate desinferesa nici de învăţământul superior dela Facultăţile' de
teologie, din absolvenţii cărora se recrutează un contingent tot mai înseninat al
clerului nostru. Şi dacă Biserica are dreptul şi datoria primită dela întemeietorul ei
divin de a instrui pe toţi membrii săi în învăţălurile de credinţă, apoi cu atât mai
vârtos are dreptul şi datoria de a-şi avea cuvântul său hotărâtor şi în privinţa
tuturor instfiuţiunilor de instrucţie şi educaţie a candidaţilor de preoţi.
Statului la art. 3 pct. j, prevede între aîribuţiunile Sf. Sinod şi dreptul de „a-şi da
aseniimentu! Ia numirea profesorilor dela Facultăţile de teologie şi a supraveghea
învăţământul teologic superior din punct de vedere dogmatic". Un caz recent a
dovedii cu dureroasă experienţă că numai cu aceste dispoziţii Biserica nu poale
avea influenţa ce 1 se cuvine Ia Facultăţile teologice. Prin urmare cred că la acest
articol să se adauge un aliniat nou în privinţa Facultăţilor de teologie de cuprinsul
următor: „La Facultăţile de teologie se pot numi profesori numai dintre persoanele
recomandate de Sf. Sinod, care supraveghează şi învăţământul teologic superior
din punct de vedere bisericesc,, dogmatic şi canonic. Profesorii dela Facultăţile de
teologie sunt supuşi forurilor disciplinare judecă ioreşti bisericeşti pentru cler în
privinţa tuturor abaterilor dela legile biseri
340
REVISTA TEOLOGICA
ceşti. Sentinţele date de Biserică împotriva profesorilor cari se abat dela legile bisericeşti,
şi cari sentinţe necesită măsuri, ce nu stau în compelinţa organelor bisericeşti vor fi
executate, la cererea Sf. Sinod, de Ministerul Instruc- ţiunu .
Art. 35 şi 36 tratează despre preoţii armatei, spitalelor, orfelinatelor şi penitenciarelor. C.
C. B. la ari. 36 propune adausul corect ca preoţii spitalelor etc. să depindă de epis
copul locului, care are menirea şi dreptul de a-i numi.
La art. 37 „despre puterea legală a statutului şi modalităţile eventualelor modificări" nu
se propune nici o schimbare.
Art. 38, care menţine Congresul Mitropolitan din Sibiu până la rezolvarea afacerilor
comune episcopiilor Ardealului, se suprimă cu totul de C. C. B. Motivarea C. C. B.-
ului spune următoarele despre acest articol: „nu mai are sens şi ar fi în contradicţie
cu Art. 178 din Statut. Acest articol (178) prevede, cum e şi firesc, că Adunările epar-
hiale din Ardeal existente la 1925, funcţionează până la expirarea mandatului lor şi
apoi se constituesc din nou odată şi la fel cu celelalte din întreaga ţară, pe când art.
38 prevede că Congresul naţional Ardelean funcţionează până la rezolvirea
afacerilor comune. Cum însă pe membrii acestui Congres îi aleg Adunările
eparhiale, cari constituindu-se din nou, aleg pe membrii pentru Congresul
Naţional din Bucureşti, este evident — spune motivarea C. C. B. —■ că Congresul
din Sibiu nu se poate constitui din nou şi deci ari. 38 nu are sens". Şi Păr. Şesan
crede că este logică această motivare.
Subsemnatul nu este de această părere, deoarece motivarea C. C. B. nu este exactă.
Anume art. 38 nu este de loc în contradicţie cu art. 178 din Statut, deoarece membrii
Congresului din Sibiu nu se aleg de Adunările eparhiale existente la anul 1925,
cum spune motivarea C. C. B., ci membrii acestui Congres se a!eg prin vot obştesc
în Adunările parohiale de totdeauna, grupate pe circumscripţii electorale, precum
prevede şi acest art. 38 prin dispoziţia că Congresul va continua să funcţioneze „cu
acelaş mod de constituire“ din trecut. Deci expirarea mandatului Adună
341
REVISTA TEOLOGICA
rilor eparhiale existente la anul 1925 nu împiedecă şi nici n’a împiedecai constituirea din
nou a Congresului din Sibiu, care s’a şi constituit şi după expirarea acelui mandat.
Prin urmare nu există nici o legătură între art. 38 din lege şi art. 178 din Statut. Un
motiv de desfiinţare a acestui Congres Mitropolitan şi a organului său executiv,
Consiliul Mitropolitan, ar fi numai dacă n’ar mai exista afaceri comune ale
episcopiilor din Mitropolia Ardealului, pentru rezolvarea, cărora s’au menţinut
aceste corporaţii prin art. 36, ceeace nu se afirmă de C. C. B. şi nici nu este cazul.
Până când există afaceri comune ale episcopiilor din Ardeal are sens acest articol,
care deci să se menţină nemodificat.
Dar subsemnatul vede menţinerea acestor corporaţiuni mitropolitane şi prin altă prizmă.
Organizaţia actuală a Bisericii noastre se caracterizează printr'un centralism accen-
tuat în defavorul organizaţiei mitropolitane, deşi organizaţia mitropolitană este
mult mai veche decât cea patriarhală, nu numai la noi, ci şi în toate Bisericile
creştine. Înainte de constituirea patriarhatelor au existat numai mitropoliile ca
organizaţii superioare eparhiilor, şi abia mai târziu s’au format unităţile bisericeşti
mai mari, exarhatele şi patriarhalele. Sistemul patriarhal apoi a evoluat în dauna
celui mitropolitan, reducându-se atribuţiile autorităţilor mitropolitane în favorul
conducerii centrale, dar credem că şi în dauna unei mai bune administraţii
bisericeşti. Căci un organism cu cât este mai mare, cu atât reclamă şi organizaţie
mai complexă. Apoi mitropoliile, din cari se compune Biserica noastră, formează şi
unităţi bine distincte deolaltă în urma desvoltării lor istorice îndelungate. Nu se
potriveşte pentru toate acelaş şablon de organizaţie şi fiecăreia ar trebui să i se dea
libertate mai mare de a se îngriji de interesele sale locale şi speciale. In legea
noastră actuală mitropoliile sunt prevăzute numai ca instituţiuni canonice şi
istorice. Prin propunerea C. C. B. de a se suprima ari. 156 din statut se desfiinţează
şi umbra de sinoade mitropolitane de până acum, care n'ar trebui suprimate, ci
investite cu mai multe atribuţiuni. In organizaţia mitropolitană mai des- voltată am
avea o punte de trecere dela eparhie la Patriarhat* şi prin urmare o reînviere a
sistemului mitropolitan în cadrele Patriarhalului ar fi numai în interesul superior
342
REVISTA TEOLOGICA
bisericesc. Un începui în acest sens pentru Biserica întreagă va fi forul apelativ dela
mitropolii pentru judecarea clericilor, în care început trebue să vedem o tendinţă
de descentralizare binefăcătoare şi de reînviere a organizaţiei mitropolitane. Nu
propun ca dela acest început să trecem mai departe şi să se creeze şi celelalte
organe reprezentative şi executive la toate mitropoliile, atunci când se propune a se
suprima şi sinoadele episcopeşti, mitropolitane, dar cred că nu este în interesul
Bisericii desfiinţarea şi a celor din fiinţă în Mitropolia Ardealului, cari au o tradiţie
veche şi un trecut glorios în viaţa bisericeasca şi naţională, peste care nu se poate
trece.
Art. 39—43 (vechi) tratează despre fondul bisericesc ortodox român al Bucovinei. La Art.
41 nou (42 vechiu) C. C. B. propune modificarea ca bugetul anual al Fondului să se
aprobe de o comisie compusă din un delegat al Ministerului de Agricultură şi
domenii, unul al celui de Culte şi un delegat al C. C. B., iar la art. 42 nou (43 vechiu)
C. C. B. propune modificarea ca din comisiunea, care va elabora regulamentul
pentru aplicarea dispoziţiunilor din lege privitoare la Fond să facă parte, pe lângă
reprezentanţii Ministerului de Agricultură şi Culte, un reprezentant al C. C. B., iar
nu al Mitropoliei Bucovinei, cum era în vechiul text.
La art. 43 n (44 vechiu) C. C. B. a adăugat dispozi* ţiunea că pădurile date de stat pentru
folosinţă episcopiilor să se exploateze potrivit unui regulament aprobat de C. C, B.
şi s’a mai prevăzut că şi Patriarhia are dreptul la 1000 hectare pădure.
Art. 45, ne mai fiind nevoie de el, s’a suprimat.
C. C. B. propune un nou ari. 44, în care se prevede că „Averile Bisericii din Basarabia
administrate până acum de o Eforie specială, se vor împărţi între cele trei eparhii
basarabene pe baza propunerilor făcute de o comisiune compusă din trei delegaţi
desemnaţi de episcopii respectivi, lucrând sub preşedenţia unui delegat al C. C. B.
In cazul când nu s’ar cădea de acord, sau una din cele trei părţi ar fi nemulţumită,
va hotărî C. C. B. ca ultimă instanţă Acest articol nou s’a adăugat din cauza
conflictului, ce
343
REVISTA TEOLOGICA
există între cele trei eparhii basarabene pe chestiunea averilor bisericeşti din Basarabia.
Păr. Şesan propune ca acest articol să nu intre în legea prezentă, care cuprinde dis-
poziţii generale pentru întreaga Biserică, pe când articolul respectiv priveşte o
chestiune cu totul particulară şi care să formeze textul unui articol-lege separat.
Art. 46, ultim cu textul: „Toate legile şi regulamentele contrarii acestei legi şi statutului ei
sunt şi rămăn abrogate* — rămâne nemodificat.
(Va urma) Dr. NICOLAE POPOVICI-ARAD

344
 BIRUINŢA VREDNICIEI
De HORI A TECULESCU
Directorul Liceului de băieţi din Sighişoara

Sunt aproape 30 de ani de atunci...

In clasa a Π-a a liceului „Andrei Şaguna“ din Braşov apare un nou coleg, speriat o clipă
de svfipăierile neastâmpărului nostru, al celor mai vechi şi, deci, mai îndrăsneţi.
Tinereţea, stăpânită de sinceritate, ne-a îmbiat repede la împrietinire. Privirile
noastre s’au întâlnit abia de câteva ori şi sufletul ni s’a deschis. .
Faptul că învăţase întâia clasă la un liceu unguresc şi răspundea fluent la limba
maghiară, ne-a trezit admiraţia. Apoi, am fost nevoiţi să observăm că băiatul ăsta
cumpănit ne dă de gândit şi la celelalte studii. Se părea un adversar periculos, dar
ne-a devenit un bun prieten, căci nimic din trufia celui care ştie mai mult nu-1
stăpânea. Dimpotrivă, săritor la necazuri şi surprinzător de cald în privire, el îşi
asigură în grabă prietenia tuturor colegilor. Şi, dacă L. Blaga, neputându-şi stăpâni
ironia fa adresa neputinţei pretenţioase, era temut şi respectat, N-, Colan era iubit
de toţi.
Fără să-şi dea seama, el se făcea, încă de-atunci, tuturor toate, lăsând să se întrevadă
misiunea lui de azi.
Aşa l-am observat 7 ani de zile. Nu numai ca elev harnic, răspunzând limpede la orice
lecţie banală, ci ca tânăr care ştia să dăruiască, la societatea literară, ceva din
prisosinţa sufletului. Nu mai ştiu titlul unei nuvele care provocase o aprinsă
discuţie, dar o adiere de parfum de viorele păstrez în amintire şi astăzi.
Toamna anului 1914 ne-a întâlnit din nou, la Sibiu. N’aş putea spune că toţi aveam
pasiunea răsfoirii Bibliei lui Şaguna. Dar amicul Colan era un zelos cetitor al scri-
sului „cu potcoave" şi poate numai plăcerea lecturii cronicarilor a fost la aceeaş
înălţime, dovadă pseudonimul lui, „Neculce", cu care începuse să iscălească
cronicile din „Revista Teologică", de sub conducerea celui mai apreciat
345
s
REVISTA TEOLOGICA
şi mai iubii profesor, N. Bălan. Societatea literară „Andrei Şaguna" trezia închinarea
adâncă a celor cu o vocaţie pentru cuvântul lui Hristos, iar N. Colan era şi aci mereu
prezent.
Furtuna marelui răsboi l-a purtat prin Basarabia, contribuind şi acolo la răspândirea
luminii, prin colaborarea la „România Nouă". Pentru completarea cunoştinţelor i-
au slujit anii de temeinică pregătire la universitatea din Bucureşti şi spre
’ncoronare, studiile speciale de teologie făcute în Germania.
Acum, tânărul teolog, profesor şi rector al Academiei din Sibiu, observat de ochiul ager
al arhiereului înţelept Nicolae îşi pune plugul în brazdă şi ară adânc...
După aproape 20 de ani da muncă, iată biruinţa vredniciei: cărturarul transfigurat de
înalta misiune a evangheliei lui Hristos e astăzi episcop al Clujului. Şi iată cum îşi
înţelege el misiunea: „Se spune că preotul trebue să fie îngerul satului. Atunci
vlădica trebue să fie arhanghelul unui colţ de ţară, vestitorul evangheliei Iui
Hristos şi al mântuirii naţiei româneşti cu cuvântul, cu fapta şi cu pilda vieţii sale".
Calităţile noului arhiereu fiind cunoscute, iar idealul lui aşa de limpede precizat, spre
episcopia ortodoxă din Cluj putem privi cu linişte şi cu încredere. Arhanghelul pă-
zitor e de-acum acolo şi el crede în „destinul de mărire a neamului, sub domnia
Regelui Carol ll-lea“, şi acestui crez îşi va închina viaţa.
Acum începe zidirea cea mare la Cluj, în oraşul universităţii, care trebue, alături de
biserică, să afirme şi ju- sîifice prin fapte de cultură drepturile noastre de stăpânire
asupra acestui pământ, căci nu-i de-ajuns să se îndrepieze turnurile mândrei
catedrale spre cer, ci e de mai mare preţ înălţarea sufletelor spre Dumnezeu... iar
vrednicia cinstită va birui din nou.
HORI A TECULESCIL

346
 ATITUDINI
BISERICA ORTODOXĂ LA SERBĂRILE JUBILARE ALE «ASTREI*
La serbările jubilare ale «Astrei* ce-au avut loc în Blaj, Biserica noastră ortodoxă a fost dăruită de
Dumnezeu cu o zi de mare mângâiere şi bucurie duhovnicească. Iniţiatoare a vrednicei «Asociaţii'
prin marele şi neuitatul ei ierarh, Andrei Şaguna, luptătoare neobosită pentru cultura, pentru
unitatea şi libertatea poporului nostru, — recunoaşterile din «ziua Asirei' de cari s’a Împărtăşit cu
îmbel- şugere din parlea înţeleptului Suveran al neamului românesc, au venit ca sub impulsul
misterios al dreptăţii divine ce nu întârzie niciodată prea mult sa dea fiecăruia ceeace i se cuvine.
Ne-a fost dat astfel să privim cu ochii înlăcrimaţi de bucurie, revărsându-se chiar în cetatea Blajului cea
mai bogată slavă, cea mai strălucitoare apoteoză peste Biserica care a luptat suferind pentru
scumpul ei popor şî-a suferit fără cârtire şi fără să bată azi monedă din meritele ei.
Bucuria a început din biserica ortodoxă care se ridică falnic şi fermecător în cel mai dominator loc al
Blajului, străjuind Câmpia liberlaţii lui Şaguna şi a lui Avram lancu. E aşa de scumpă această
biserică din Blaj. Din primul moment sufletul ţi se coniopeşte cu ea, de nu-1 mai poţi despărţi. E un
colţ duios al Blajului şi al sufletului ortodox; în fiecare moment te întorci iarăş la ea ca la o vatră
părintească, ca la o mamă care ie primeşte cu bucurie.
Şi mai duioasă şi mai frumoasă a fost în dimineaţa de Duminecă 20 Sept. îmbrăcată toată în covoare şt
verdeaţă era ca o coborâre densă a românismului celui mal autentic, mai plin de vraja tradiţiei.
Slujba sf. liturghii, săvârşită de un sobor de preoţi, în frunte cu P. S. Sa Nlcolae al Orăzii, în
prezenţa întregei ierarhii ortodoxe ardelene şi a celui mai ales public intelectual din tot Ardealul,
predica, palpitantă de românism, a P. S. Nicolae, au fost preludiul marilor bucurii ce aveau să
urmeze. O parte din corul mixt al şcoalei normale din Sibiu, sub conducerea maestrului T.
Popovici, dădea răspunsurile.
La ora 10 şi ceva se aud pe străzi uraleie poporului: sosea M. S. Regele. Înalţii prelaţi, în frunte cu I. P. S.
Sa mitropolitul Nicolae şi preoţii în odăjdii ies în uşa bisericii întru întâmpinare. Mulţimea aşteaptă
înfiorală. M. Sa Regele şi Măria Sa Marele Voevod Mihai, însoţiţi de
I. P. S, Sa Nicolae, apar sprinieni, zâmbitori, într'o dispoziţie feri- ciia. intre Auguşiii nou veniţi şi
mulţimea din biserică se stabileşte un simţit circuit de comuniune sufletească. Credincioşii îi pierd
din ochi de dragi, M. Sa se bucură de mulţumirea şi satisfacţia ce se citeşte pe feţele tuturor. Regele
nostru iubit, Regele nostru ortodox
8'

347
REVISTA TEOLOGICA
ca şi noi, se închină cu noi în faţa aceluiaşi altar, la care oficiază acum slujba invocării Duhului sfânt, 1. P.
5. Sa Nicolae. Simţim pe M. Sa înfrăţit cu noi în acest colţ duios al sufletului românesc care este
biserica ortodoxă ce se ridică. Ortodoxia îşi face intrarea în Blaj, cu prestigiul falnic de Biserică a
neamului şi a ţării.
După încheerea sfintei slujbe religioase, iumea ortodoxă se duce în Palatul cultural unde are să se ţină
şedinţa festivă a „Astrei*. La 11 ]/2 îşi face apariţia M. Sa Regele şi Măria Sa Marele Voevod Mihai,
întovărăşiţi de Înalţii prelaţi ai celor două Biserici şi de membrii guvernului. Salutaţi cu urale
nesfârşite M. Sa şi Marele Voevod împreună cu toată suita iau loc pe scena sălii la masa
prezidenţială.
Nu mai amintim de celelalte discursuri frumoase ce s'au ţinut. Ele au fost publicate în ziare. Ne oprim
numai asupra cuvântării M. Sale Regelui, plină de cea mai substanţială cugetare şi de cea mai
perfectă înţelegere şi dragoste pentru realităţile şi postulatele actuale ale Românismului şi asupra
cuvântării de caldă iubire de neam a 1. P. S. nostru mitropolii Nicolae, cari au dat pecetea lor
întregei serbări, cari au fixat sensul acestei zile. Cu superioară înţelegere a semnului sub care a stat
«ziua Astrei®, luminată de prezenţa Suveranului animator al energiilor neamului sub toate
raporturile, I. P. S, Sa Mitropolitul nostru a afirmat cu glas de arhanghel postulatul că precum în
trecui sufletul neamului a rămas unul şi nedespărţit, măcar că ne despărţeau hotare, iot aşa, ba cu
atât mai mult el trebue să rămână de aci înainte unul. Cele patru puncte deosebitoare nu au reuşit
să pătrundă din conştiinţa livrească a câtorva teologi în adâncimile de fond ale sufletului românesc,
ca să devină puncte despărţitoare de fraţi, hiafusuri între două părţi ale neamului. Trupul şi
sufletul naţiunii este unul ca şi trupul lui Hristos, şi aşa va rămânea în veci, căci e voia lui
Dumnezeu ca iot ce e organic una să nu poată fi divizat. Pasiunea aceasta pentru păstrarea unităţii
şi originalităţii sufletului românesc a fost scumpă totdeauna Bisericii ortodoxe ardelene. Nu o
pasiune sectară pentru binele propriu, în nepăsare de interesele totalitare ale neamului, a fosi cea
care a stăpânit şi stăpâneşte Biserica ortodoxă. Ea a mânat pe Şaguna să întemeieze „Astra" pentru
a preîntâmpina depărtarea între fraţi, ea a mânat pe mitropolitul Meţianu să meargă în 1911 la
jubileul de 50 de ani al „Astrei" la Blaj, nesocotind gândul că această faptă ar putea fi interpretată
într’o lumină pujin favorabilă Bisericii ortodoxe. Ea a mânat pe actualul mitropolii să facă acelaş
gest de largă generozitate şi să spună memorabilele cuvinte: „La 1848, mitropolitul Andrei Şaguna a venit
la memorabila adunare de pe Câmpia libertăţii, iar la 1911, eu ocazia aniversării semicentenarului „ Asirei*, tot
octogenarul mitropolit loan Mepanu a oenit la Blaj de sigur cu conştiinţa superioară că erau chemaţi să reprezinte ori
unde şi astfel şi aici in colaborarea fraţilor de acelaş sânge şl de a ceea ş limbă aspiraţiile integrale ale naţiunii române “.
Dar ceeace a fost unic la Blaj de astădaiă, a fost recunoaşterea din partea M. Sale a acestei superioare
detaşări de egoism a Bise
348
REVISTA TEOLOGICA
ricii ortodoxe. Cuvântul M. Sale a fost aproape întreg o regală confirmare a 1. P. S. S. mitropolitului nostru
pentru punctul de vedere pe care l-a exprimai şi pentru dragostea ce-L animă pentru unitatea
indestructibilă a sufletului românesc. Vorbind întâi de meritul covârşitor al mitropolitului Şaguna,
a cărui elev indirect prin dascălii Cîonca şi Murgoci s'a mărturisit, şi trecând apoi la cuvintele I. P.
S. Sale mitropolitului nostru, pe care le-a aprobat întocmai cu mare bucurie, M. Sa Regele şi-a dovedit o
mare putere de pătrundere arătând că vede continuitatea de linie a Bisericii ortodoxe ardelene dela
primul ei mitropolit până la cel de astăzi. Biserica noastră trebue să-şi sape cu mândrie în conştiinţă
cuvintele M. Sale Regelui. Vorbind de dascălul Cionca M. Sa a spus:
„Adăpat ia marile credinţe naţionale ale Mitropolitului Şaguna, el a infiltrat în sufletul
Suveranului României de astăzi, idealul că Românii sunt un singur neam nedespărţit pe
Deciea.
Dar nu numai prin cuvinle şi-a arătat M, Sa mulţumirea şi aprobarea pentru opera şi pentru direcţia
sufletească a Bisericii neamului, ci şi prin alte înalte gesturi regale. După şedinţa festivă a „Astrei*,
In reşedinţa mitropoliei din Blaj, M. Sa îmbrăţişându-L pe I. P. S. Sa mitropolitul nostru, a
îmbrăţişat în persoana 1. P. S. Sale întreaga Biserică oriodoxă din Ardeal, marea luptătoare şi
mucenică a neamului. Acelsş înţeles îl vedem şi în înalta decoraţie .Meritul Cultural clasa I‘ pe care
a acordat-o M. Sa, I. P. S. Sale la masa care a avui ioc după aceea.
SIRE, Biserica ortodoxă din Ardeal Vă mulţumeşte din adâncul inimii pentru marea satisfacţie
sufletească pe care l-aţi acordai-o în 20 Septemvrie, ia Blaj. Dr. D.STĂNILOAE
FRANCMASONERIA LA STÂLP
Nici prin gând nu ne trece să făgăduim cumva că în societatea românească de astăzi nu s'ar pune, masiv şi
răspicat, problema orientării noastre spre românismul pur, tradiţionalist, autentic, aşa cum l-a
văzut geniul lui Eminescu, aşa cum i-a predicat sfânta mânie paulesciană împotriva tuturor
mărfurilor de import care-i împestriţează şi-i pocesc fiinţa, aşa cum îl încheagă în văpaia dragostei
de neam Nichifor Crainic bunăoară. Dimpotrivă i Suntem în pragul unei convertiri totale, unei
întoarceri ca cea a fiului pierdut din evanghelie, spre valorile cari ne-au zidii dealungul veacurilor
epica noastră rezistenţă etnică: Biserica şi Naţiunea. Cele aproape două decenii de împreună
vieţuire a tuturor Românilor ajunşi în ţara făgăduinţii, ne-au arătat cu o dramatică violenţă că în
trupul României rotunjite peste cele opt sute de mii de cruci de eroi încă nu s'a sălăşluit acel suflet
uniiar care să ne acordeze cadenţa bătăilor inimii cu graiul gliei strămoşeşti şi cu chemările cerului
care ne-a ocrotit totdeauna, lin duh profivnic contopirii noastre sufleteşti muşcă fără odihnă din
trupul neamului. Cunoaştem câleva din slujile sale
349
REVISTA TEOLOGICA
viclene. Ete lucrează pe categorii sociale. Jos, în pătura ţărănească, operează ca’n codru sectele; între
muncitori, dă asalt comunismul; sus, în pătura cultă, conrupe francmasoneria.
Acesteia din urma nu i se poate tăgădui o râvnă specială întru frângerea solidarităţii noastre naţionale.
Francmasoneria lucrează la pulverizarea temeliei statelor naţionale şi creştine. Intra îndeplinirea
scopului său, ea merge pe două căi paralele şi sigure: distrugerea naţiunii şi distrugerea bisericii
creştine.
Prin glasul unui singur om — Nicolae Paulescu — primejdia a ajuns la urechile ţării. Discipolii săi, grupaţi
în jurul „Buletinului Antiiudeomasonic" şi „Calendarului* au strigat metodic şi insistent că ne
înecăm de nu alungăm din vreme hiara cea cu multe capete de pe plaiurile noastre. Ştim cum a
plătit acesta din urmă cutezanţa de-a fi tulburat sinistrele liturghii luciferiene. Această tradiţie anti-
masonică a fost reluată anul trecut, cu sfântă violenţă, de-o revistă cu un nume năprasnic ca
adevărul, „Sfarmâ-Pialră*, care a isbutit să strângă alături de vajnicii luptători naţionalişti Nichifor
Crainic şi Ai. Gregorian, un braţ de condee ascuţite ale unor tineri cu cugete curate ca rouă
dimineţii. După ce-a isbii săptămână de săptămână „în toate burţile cu şorţuri*, sora de cruce a
„Gândirii" — cum i se mai spune — a poftit la o spovedanie înaintea ţârii întregi un mănun- chiu
dintre cele mai reprezentative personalităţi ale Bisericii şi culturii româneşti, ca să se rostească
asupra francmasoneriei. In acest scop, „Sfarmă-Piatră* a formulat următoarele întrebări:
1. Aţi fost şi sunteţi francmason, sau aţi fost şi nu mai sunteţi, sau ntci n'aţi fost şi nici nu sunteţi? 2. Care
este opinia Domniei Voastre desore francmasonerie ? 5. Credeţi că esie vre-o deosebire între Loja
Naţională şi Marele Orient ? 4. Cine dirijează activitatea masoneriei. 5. Credeţi că pot fi membri ai
francmasoneriei preoţii, magistraţii şi ofiţerii? 6. Este compatibilă calitatea de mason cu acea de
luptător naţionalist ? 7. Sunteţi pentru desiiinţarea masoneriei ?
Din buchetul puţinilor curagioşi — tot atâtea conştiinţe curaie — cari au zorit să dee cuvânt de povaţă
ţării întregi, noi reproducem, fără alt comentar, răspunsurile I. P. S. Mitropolit Nicolae al
Ardealului şi a P. S. Episcop Nicolae Colan al Clujului.
lată pe cel dintâi:
1. Ν’am făcut parte niciodată şi nu fac nici astăzi din asociaţia numită francmasonerie.
2. Consider francmasoneria un mare pericol pentru neam şi pentru credinţa creştină.
Concepţia ei despre lume şi despre om e diametral opusă ideii creştine şi naţionale,
ducând la o perpetuă turburate a ordinei sociale şi la an amoralism iresponsabil şi
anarhic. Persoana omenească nu e pentru francmasonerie o realitate independentă şt
perzisfentă tn veac, ci o mască trecătoare a unei forţe unioersale, aceeaş tn toate, care ea
lucrează, rS- mănânda-ne nouă doar iluzia personalităţii, a responsabilităţii şi
.350
REVISTA TEOLOGICA
0 oarietăfii dela om ta om şi deta neam la neam; o iluzie care încetează prin moarte, când
flacăra care a palpitat o clipă tn not recade tn marele foc cosmic pentru a reoeni apoi sub
alte măşti, numite persoane.
Francmasoneria, cu concepţia ei panteist- naturalistă despre lume, e un adoersar al ideii
naţionale, netnţelegând sensul şi coloarea eternă a fiecărei naţiuni, unică şi ireductibilă
tn originalitatea ei. De aceea francmasoneria e inter naţională, iar atitudinea similară
faţă de persoana omenească o duce spre comunismul anulator al principiului personal.
Francmasoneria nu cunoaşte motive mai serioase pentru o vieţuire morală, neadmiţând
nemurirea personală. De altfel, ea însăşi se declară pur umană, repudiind orice credinţă
tn ajutorul dumnezeiesc şi reducând astfel viaţa omenească la un naturalism limitat
tntre legi imutabile.
Francmasoneria manifestă faţă de creştinism o ostilitate categorică. Sunt cunoscute măsurile
duşmănoase pe cart le-a luat francmasoneria împotriva Bisericii şl preoţimei tn statele
tn cari a ajuns atotputernică, iar opiniile ei profund jignitoare la adresa Bisericii şi a
preoţime1 au fost date la iveală tn repeţite rânduri de oameni cari s’au ocupat o viaţă
întreagă cu demascarea ei.
3. Nu cred că există ore-o deosebire reală tntre Loja Naţională şi Marele Orient. Aceasta
s’a dovedit cu documente tn puţina, dar temeinica noastră literatură antimasonicâ
recentă. Cum ar fi naţională şi creştină Loja Naţională care îşi are şi ea evreii oi, e drept
mai puţini decât Marele Orient? Numai legătura strânsă între ambele explică zelul cu
care presa evreiască sprijină pe reprezentanţii Lojii Naţionale, ca şi acea numită
„filosofie“ străină şi opusă creştinismului pe care fruntaşii ei o afişează.
4. Numele căpeteniilor celor mai tnalte ale francmasoneriei sunt ţinute tn secret. Dar e
cunoscut că evreii sunt prezenţi tn toate lojile tn mare număr şi suni factorii cei mai
hotărâtori tn francmasonerie. In trecutul apropiat conducătorii cei mai de oază ■at
francmasoneriei au fost evreii. De altfel, francmasoneria e tn strânsă dependenţă de
organizaţia B'nai Berith, o francmasonerie pur evreiască. Membrii evrei ai
francmasoneriei fac parte şi din lojile B’nai Berith, ale cărei idei ie aduc tn lojile
francmasone. Toată nomenclatura din ritul francmason, fiind evreiască, dovedeşte iarăşi
marea influenţă a evreilor in francmasonerie.
3. Nici preoţii, nici magistraţii şi nici ofiţerii nu pot fi membri
1 francmasoneriei. In ce priveşte pe preoţi imposibilitatea de a aparţinea francmasoneriei
este evidentă, dat fiind caracterul anticreştin al ei. Magistraţilor şi ofiţerilor le impune
să nu facă parte din loji, nu numai calitatea lor de români şi de creştini, ci şi faptul că ei
trebuie să împlinească poruncile autorităţii legale, la ceea ce sau obligat prin jurământ,
iar francmasoneria ti obligă tot prin
jurământ, să tmplineasc

unor autorităţi nelegale, oculte,

351
REVISTA TEOLOGICA
ordine cari cu siguranţă vin adeseori tn conflict cu ordinele autorităţilor legate, dat fiind că
terenul de frunte pe care lucrează francmasoneria este cel politic. Un stat ai cărui
slujitori ascultă, tn aceleaşi chestiuni de viaţă publică, şi de o altă autoritate, ocultă, e
subminat zi de zi. Cum mai rămâne apoi cu conştiinţa acelor inşi, cari fac privitor la
aceleaşi chestiuni două jurăminte; pe unul irebue să-l calce. In special ofiţerilor,
apărători ai ţării, li se impune să nu siea tn slujba v re-unei organizaţii care le poate
porunci să lucreze împotriva intereselor ţării lor.
6. Din cele spuse la punctul doi este evident că între cali-< iatea de mason şi cea de luptător
naţionalist este o incompatibilitate categorică.
7. Da, sunt pentru desfiinţarea masoneriei. Sunt sigur că prin desfiinţarea ei multe rele de
cari suferă viaţa noastră publică şi de stat, ar înceta să mai exisie. Eu ti rog pe aceia
dintre intelectualii şi dintre bărbaţii noştri politici cari s'au lăsat amăgiţi de masonerie
şi au intrat tn rândurile ei, să renunţe a-şi mai sorbi înţelepciunea din apele străine şi
fade ale ei şi să se întoarcă la izvorul continuu împrospătat din adâncuri, care este
spiritualitatea noastră românească şi ortodoxă.
Şi acum al doilea:
1. N’am fost niciodată şi nu sunt francmason.
2. Opinia mea despre francmasonerie este aceea pe care o am despre orice societate secretă
sau despre orice om care lucrează în taină. Cine se ascunde de lume, de obiceiu pune la
cale lucruri rele. Gândul bun şi fapta bună se cer înfăţişate ta lumina zilei, se cer saigote
„de pe coperişul caselor", ca să le vadă şi sâ le urmeze cât mai mulţi. Aşa spune Scriptura
sfântă şi-aşa ne’nvaţă miniea sănătoasă. O alcătuire secretă are aproape totdeauna ceva
tâlhăresc tn fiinţa sa. De aceea am detestat francmasoneria încă din vremea tn care nici
nu ştiam limpede ce este ea. Cu atât mai mult o detest astăzi, când ştiu că e o organizaţie
anticreştină şi antinaţională.
La întrebarea 5 şi 4 vor da răspunsuri mai competente ceice fiind captaţi prin mijloace viclene
şi prin făgăduieli ispititoare în or’o lojă, după un oarecare stagiu au izbutit sâ revină la
vechea matcă a vieţii creştineşti şi româneşti şi să se reintegreze tn trupul naţiei dintru
care au fost rupţi de „cel viclean“.
5. Preoţi francmasoni? Magistraţi francmasoni? Ofiţeri francmasoni ? lată o trinilate de
monstruoase incompatibilităţi l Fiindcă pe nici un târâm al vieţii nu se cere atâta eroism
moral ca pe tărâmul acestor trei îndeletniciri misionare.
Ori, francmasoneria e o şcoală a laşităţii şi a lipsei de idealuri. Ea n’are patrie. Preoţii,
magistraţii şi ofiţerii — mai mult decât oricari alţi slujbaşi ai Ţării — intrând în
francmasonerie* se exilează din patria celei mai sfinte misiuni a lor.
352
REVISTA TEOLOGICA
6. Nu, fiindcă numai slujindu-ţi naţia slujeşti şi umanitatea,. din care naţia face parte. „
Umanitaristul francmason seamănă cu grădinarul, care urând să-şi ude grădina nu varsă
apa la rădăcina pomilor şl florilor, ci o împroaşcă dincolo de grădină. Apa se arcuieşte
numai deasupra acesteia, de aceea pomii şi florile se uor usca de secetă, cu toată apa
risipită entuziast tn ispititoare curcubee, şi-odată cu ele va pieri şi grădina...
7. Da, sunt pentru stârpirea integrală a francmasoneriei şi pentru reaşezarea tn jeţul cinstei
— a creştineştilor datini, ţntru cari a trăit neamul nostru răzbind prin vâltoarea
veacurilor de răsirişte la praznicul unităţii naţionale. Gestul l-au făcut de curând ’
tocmai ţările a căror viaţă de stat e tn mai impresionantă ascen-, siune.
E curios că ,internaţionalii“ noştri umanitarişti nu par a tnoâţa nimic din aşa de elocventa
viaţă a altor naţii...
Rezumând, dl Al. Gregorian se rosteşte astfel: „Concluziile tuturor cad tăioase ca ghilotinele în ceafa
marelui arhitect al Universului: da, masoneria trebue desfiinfată: (Sfarmă-Piatră, din 24 Septemvrie
1936).
Dar cine s’ar încumeta, astăzi, la noi, să se facă nemuritor cu o asemenea faptă?
Bunul simf al acestui neam de oameni cumsecade, die Gregorian.
Pentru aceasta, un lucru trehueşte: să vedem apocaliptica fiară spânzurată la stâlpul ruşinii, în văzul
tuturor.
D-ta o faci, cu râvna care ţi-o cunoaştem, cu o dârzenie pe care fi-o lăudăm.
Dumnezeu să-ţi ajute. Şi mai ales să-fi rânduiască cât mai mulft imitatori. Doar-doar ne-o milui cerul să
nu închidem ochii până n'om vedea arcuindu-se spre eternitate sufletul celeilalte Românii —- Ro-
mânia curată din gândurile noastre.
GRIGORIE T. MARCU

(£K2)
353’
 MIŞCAREA LITERARĂ
Mitropolitul Nicolae: MONAHISMUL ORTODOX; Sensul şf misiunea lui tn viitor; (Popasuri
duhovniceşti Nr. 8); Sibiu, 1936, .30 pag. Let 10.
Strădaniile 1. P. S. Mitropolit Nicolae pentru reînfiinţarea monahismului organizat la noi în Ardeal, nu
mai suni un secret pentru nimeni. Obştea drepicredincioasă a Bisericii noastre le-a descifrat din
sârguinţa cu care, de câţiva ani încoace, se carafă mestacănti şi bălăriile crescute pe zidurile bisericii
martire dela Sâmbăta de sus, făcând să se ridice pe vatra ctitoriei brâncoveneşti, blânde şi albe ca
gândul bun ce le-a pus iarăşi în picioare, zidurile unei prime oaze mănăstireşti. Abia dupăce
gândul înaltului nostru ierarh a fost pornit pe drumul faptei şi istoricul început al restaurării
cuiburilor de luptă pentru fortificarea credinţei ortodoxe pe întinsul câmpiilor sufleteşti ale
Ardealului umilinţelor de ieri a fost făcut, I. P. S. Sa . s’a hotărât să-şi desvăiue şi tâicuiască acest
gând măref. in cuvântarea de deschidere a Adunării eparhiale din 18 Maiu 1930, s'a ocupat exclusiv
de el. Astăzi avem la îndemână această spovedanie a 1. P. S. Sale. Teascurile „Arhidiecezanei* au
împrăştiat-o de curând în lumea celor dornici de bune vestiri.
Nu stă în inlenfia Ierarhului nostru să ridice numai ziduri mănăstireşti. O asemenea presupunere fi-o
risipeşte încă în primele rânduri. I. P. S. Sa urmăreşte să restaureze institute căreia-i serveşte de
cadru extern, de adăpost şi simbol concret aceste ziduri: monahismul însuşi. La temelia acestei
initiative stă o convingere puternică: „In ortodoxie monahismul trebue sa fie un element per-
manent al organismului bisericii şi un factor de continuă înviorare a vieţii spirituale". Cu gândul la
cele pesie o sută de aşezăminte mănăstireşti rase de tunurile lui Buccow cu o înverşunare întru
nimic mai temperată decât furia distructiva a „roşilor* Spaniei zilelor noastre, I. P. S. Sa desprinde
din crâncena poveste a celor trecute vremi sensul cel coreei al datoriei noastre actuale: „nu-i destul
sa lăudăm numai trecutul, ci datorie avem sa înviem tradiţiile glorioase şi să le facem roditoare şl în
prezent* şi „ceeace — din cauza împrejurărilor vifrege — n’eu putut realiza înaintaşii noştri, datori
suntem să nu întârziem a realiza noi, cei ajunşi în ţara făgăduinţii (p. 11)·
O minunată fâlcuire a sensului monahismului ortodox se revarsă îmbelşugat pe toate feţele acestui esseu.
Trăim o vreme ce^ ne solicită insistent să reparăm pierderile unui lung trecut de asuprire, • o
vreme ce ne înhămează la marea operă de înoire a forţelor mo-
354
REVISTA TEOLOGICA
rale ate naţiunii. Şi această înolre nu va veni ai&ta vreme cât nu ne-am cuminecai cu puterea de sus, care
întăreşte pe oricine se •devotează lui Dumnezeu nu numai cu ceea ce are, ci şl cu ceeace este.
Trebue să răscolim împărăţia fără hotare a sufletului, să netezim cărările unei ere de entuziasm
religios care să restabilească legătura noastră cu trecutul şi cu cerul. Tărie de erou şi suflet plin de
simţiri cereşti se cere dela fiecare ostenitor întru zidirea acestui ideal. Făptura lui de cremene se
acoperă întru toate cu ascetul despre care ne grăiesc vechile predanii, cu monahul luminat din
gândurile I. P. S. Sale.
Cititorul care aşteaptă să găsească în aceste pagini antologice o apologie înflorită a monahismului ca
singura institutîune care ar fi în stare să păşască întru toate pe urmele lui Hrislos, se înşală amarnic.
O asemenea exagerare e tot atât de străină de concepţiile I. P. Sf. autor ca şi de rânduelile ortodoxiei
noastre. „Sfinţii pe cari ii venerează biserica noastră au aparţinui tuturor stărilor sociale* — se
rosteşte I. P. S. Sa; „urmarea lui Hristos e posibilă în orice stare sociala, fiindcă ea e în funcţie de
râvna sfântă ce o ai pentru împărăfEa lui Dumnezeu, iar această râvna va şti să găsească în orice
situatiune din viată şi în orice problemă a misiunii ce îndeplineşti pe pământ teren pentru punere i
în lucrare a silinţelor către perfecţionarea morală" (p. 13). Suni crâmpee din convingă- toarea
expunere a I. P. S. Sale, menite să împrăştie o neînţelegere copios colportată de mentalitatea
curentă: nu numai călugărul trebue să se nevoiască întru rugăciune şi lepădare de sine, ci fleştecare
creştin. Monahismul e avangarda noroadelor cari caută pe Dumnezeu. El indică drumul
perfecţiunii pe care o căutăm; şi ceva mai mult: ei merge mai întâi pe acest drum, pilduindu-şi
propovăduirea cu propria lui viaţă.
Pentru justificarea ascezei, I. P, Sf. autor scrie pagini definitive.
Iată, în Unii mari, câteva idei din acest esseu bogat în îndemnuri şi planuri înalte ca un năvod al biblicilor
pescari din preajma Ghenizaretului aruncat în unda apelor la porunca lui Isus.
Strânge(i în potirul sufletelor voastre nectarul acestor îndemnuri. Cât despre planurile cu înzestrarea
aşezământului mănăstiresc dela Sâmbăta, uraţt-1 cu noi, înaltului Ierarh, o grabnică şi deplină
izbândă.
GRIGORI3 T. MARCU

Ştefan Meteş; MĂNĂSTIRILE ROMÂNEŞTI DIN TRANSILVANIA ŞI UNGARIA. Tip. Arhidiecezanâ,

1936, pp. CXXVIIH-363, Lei 250; legată Lei 300.
Neobositul descoperitor de vechi hrisoave şt iscusit tâlcuitor al vremurilor cari au frământat viaţa
Ardealului românesc, părintele Ştefan Meteş ne expune, în cartea de fa(ă, o lăture prea puţin cu-
noscută din ,,cele trecute vremi“, menită nu numai să ne lămurească rostul unor vechi aşezăminte,
ci să ne deschidă şi zările spre cari trebue să se îndrepfeze ele azi.
355
REVISTA TEOLOGICA
Viata mănăstirească a Bisericii ortodoxe, foarte bogată în fapte- măreţe şl cu răsunet dincolo de munfi, a
înflorit mai pujin dincoace de Car păţi. Aceasta nu însemnează că mănăstirile de atei nu şi-au avut
importanta lor. Multe şi modeste, împrăştiate în toate colturile Transilvanie], mănăstirile s'au făcut
sluji credincioase ale nevoilor sufleteşti din cari au răsărit. Prin stăruinţa simplilor călugări, prea
pufin pricepuţi în învăţături înalte, însă îndârjiţi apărători ai legii strămoşeşti, s’a făurit şi întărit
unitatea sufletească a neamului; ei au copiat şi au colportat cărţile bisericeşti şi poporale din
ţinuturile libere aici la noi, contribuind la formarea limbii şi a unităţii noastre culturale. Şi dacă nu
s’au ivii mari cărturari sau neostoiţi reformatori, ei au dat poporului de aci tăria şi bunăiafea
evangheUeL cari l-au făcut îngăduitor şi ajutător tuluror celor în nevoi, fără să-i distrugă fiinţa.
Conducători ai marei răsvrăliri religioase din veacul al XVlli-lea, au arătat încă odată neputinţa
despărţiriii ortodoxiei de sufletul neamului noslru. Călugării Visarion Sarai, Nicodim şi So- ironie
din Cioara au fosf figurile de seamă ale veacului al XVIlI-lea». în această lupiă. Mânlsfirile au
dispărut aproape total în urma acestei mişcări, distruse fiind de căfre stăpânire.
Focarele acestea ale credinţii se semnalează încă de prin sec. IX, întemeiate şi ocrotite fiind de înşişi
principii maghiari. Prin legăturile cu Principatele Române, numărul lor creşte considerabil, în
special în Ţara Făgăraşului, în Maramureş, apoi în actualele judeţe Mureş, Someş, Năsăud şi Alba.
Avântul care l-au luat se datoreşte- ciîloriilor domnitorilor din Principatele Române, Voevoziior şi
boerilor ardeleni, neguţătorilor, preoţilor şi călugărilor. Relaţiile călugărilor ardeleni cu Principatele
Române sunt variate: copiii ardeleni învaţă carie în mănăstirile din Moldova, dintre aceştia
ajungând chiar vlădici la noi în Ardeal; mănăstiri de aici suni închinate celor de dincolo; călugări
moldoveni propoveduiesc în Maramureş, cei din Ţara Românească în sudul Ardealului eic.
Călugării, fie veniţi de dincolo, fie din ceice şi-au făcui numai ucenicia acolo, eu contribuit în mod
efectiv şi intens la şcoala poporului prin literatura, arta bisericească şi tipărirea cărţilor sfinte.
Fie ca această strădanie a părintelui Meieş să fie răsplătită cu înfăptuirea cât mai grabnică a gândului ce l-
a animat în scrierea cărţii: reînvierea vieţii mănăstireşti pe plaiurile noastre.
*
Prof. Dr. L. BOLCGAv
Dr. Nicodim Milaşt CANOANELE BISERICII ORTODOXE ÎNSOŢITE DE COMENTARII; voi. II, parfea
II (Canoanele Sfinţilor Părinţi şi canoanele îniregiioarej; traducere făcufă de Dr. Nicolae Popovici,
profesor la Academia teologică din Arad şi Uroş Kovincici, proioiereul ortodox sârbesc al Aradului;
Tipografia Diecezană, Arad, 1936; pagini 300; Preţul Lei 125.
Avem bucuria de-a anunţa iubiţilor noştri cititori că monumentala colecţie de canoane a celebrului
canonist sârb Episcopul
356
REVISTA TEOLOGICA
Or. Nicodim Milaş, astăzi o avem în întregime tradusă în limba noastră. Cel care a ostenit cu tălmăcirea
românească a acesiei prefioase opere, e Păr. Profesor Dr. Nicolae Popovici dela Academia teologică
din Arad, ajutat de Păr. protopop ortodox sârb Uroş Kovincici. Harnicii traducători s'au achitat de
sarcina luată într'un mod demn de ţoală lauda şi într’un interval de timp relativ scurt: în 1930 şi
1931 au tipărit cele două părfi ale primului volum, urmate în 1934 de partea întâia a volumului II.
Zilele acestea ne-a sosit la redacţie partea ultimă a lucrării.
Traducerea textului canoanelor este făcută şi în partea prezentă de Păr. Popovici după originalul grecesc
din Sintagma Ateniană înfr’o limbă clară şi lipsită de obscurităţile din traducerile mai vechi. La
fiecare canon sunt indicate şi canoanele paralele, cari tratează despre aceeaşi chestiune. Urmează
apoi comentariile lui N. Milaş, cari lămuresc confinutul canoanelor din diferite puncte de vedere.
La sfârşitul cărţii, ca şi la sfârşitul volumului prim, avem un indice alfabetic detailai despre
numirile şi materiile cuprinse în întreg volumul al doilea, care uşurează foarte mult folosirea cărţii.
Cu acest indice, chiar şi cei mai puţin familiarizaţi cu canoanele pot găsi Imediat toate canoanele
care-i interesează.
Felicităm cordial pe strădalnicii tălmaci ai acestei lucrări şi îndemnăm pe to(i cei interesaţi de asemenea
chestiuni să nu întârzie a şi-o procura. In acest scop, stă la dispoziţie atât Librăria Diecezană din
Arad cât şi „Arhidiecezana" din Sibiu, contra preţul indicat, la care se va adăuga pentru comande
dinafară 10 Lei — recomandat 20 Lei — cheltueli de expediţie. Dr. IOSIF HRADlL

Preot I. Gh. Itisei: ODINIOARĂ Şl ASTĂZI. Cernăuţi, 1936. Pag. 93. Lei 15.
în literatura religioasă bună, apărută în ultimul timp, fără îndoială, cartea părintelui llisei, ■— fruntaş al
clerului bucovinean, — trebue aşezată la loc de frunte. O impun adevărul şi bogăţia cuprinsului,
frumuseţea şi claritatea formei. în ea autorul, păstor sufletesc în accepţia ideală a cuvântului, cu o
prodigioasă activitate desfăşurată decenii întregi în mijlocul poporului şi cunoscându-i astfel toate
bucuriile şl durerile, prinde în grai românesc, limpede şi neaoş, câteva lapte şi adevăruri din largul
câmp al pastoratiei de azi. Sunt aci pagini de adâncă pătrundere psihologică a vieţii sufleteşti şi de
răpitoare frumuseţe literară.. Bucăţi ca: O icoană şi un portret, Odinioară şi azi, Povestesc bătrânii,
Calea spre Dumnezeu, Faptă bună ş. a„ contribue din plin la adevărata zidire religioasă a
cititorului. Sau: Biserica şi şcoala, Copiii, Noi preoţii ?! Ar trebui citite, mai ales azi, de fot românul.
.
Iată un pasaj din „Noi preoţii": „Că, dacă am fost robiţi, noi capul n’am plecat. Cu fruntea sus şl crucea în
mâini, noi am păzit pământul şi cu îndârjire de martiri în graiul nostru românesc ni-am spus
oricând cuvântul. E adevărat, că totuşi s’a pierdut ceva... s’a
357
REVISTA TEOLOGICA
pierdut tezaurul in vremea răsboiuluî. Dar aceasta visterie de aur şi pietre scumpe n'a fost dată spre
păstrare Bisericii, ci băncilor şi altor instituţii, cărora dacă neamul li-ar fi încredinţai spre păstrare şi
comoara inimii, astăzi şi sufletul ni-er fi la Moscova. Dar ceea ce am avui mai scump, comoara
sufletului, fără de cere un popor n’are drept la viată, aceea nu s'a pierdut. Ea a fost păstrată cu sfin-
ţenie în sfiniele noastre altare, forluri puiernlce ale unei celaji, care veacuri dearândul a putut să
reziste atâtor atacuri vrăjmaşe.*
De altfel cartea n'ere nevoie de recomandare. Cuprinsul ei o· recomandă perfect. Autorul poate fi deplin
mulţumii. Ni-a pus în mâini o carte cu adevărat folositoare. O. BUCEVSCHI

Jean Baruzi; PROBLiiMES D’HISTOJRE DES RELIGIONS, Paris, Librairie Felix Alcan, 1935, 151 p.,
(Nouvelle Encyclopedic Philosophique, Nr. 5).
Sub conducerea lui Henri Delacroix, s'a înjghebat o bibliotecă „Nouvelle Encyclopedic Philosophique*, în
care apar o serie de lucrări cu caracter informativ, scrise de autori cunoscuji, cât mai obiectiv şi fără
aderare la un curent oarecare. Până în prezent an apărut 6 lucrări, dintre ceri penultima e
„Problemes d’hisioire de» religions* a lui Jean Baruzi, profesor de istoria religiilor la Colegiul
Franjei, autorul celebrelor opere de filosofie mistică „Saint Jean de la Croix et le probleme de
l’experience mystique* şi „Leibnlz ei l’organisation de la Terre*, etc,
Lucrarea de care care ne ocupăm constă din trei părţi. Partea întâi e lectiunea de deschidere a cursului de
istoria religiilor dela. College de France (6 Februarie, 1934) în care vorbeşte despre situaţia actuală a
istoriei religiilor. Mei mult de jumătate din lecţia de deschidere cuprinde lucruri „intime*, dar
„intimită|i“ cari ne privesc pe loji, înlrucât ne vorbeşte despre foştii profesori de istorie religiilor
dela College de France şi aminteşte operele lor mai importante. Partea a doua tiafează despre
„Problema formei şi a exegezei contemporane*. Din acest punct de vedere, e interesant mai ales
capitolul referitor la noua metodă exegetica pe care Germanii o numesc „Formgeschichiliche
Methode*. Numirea de Formgeschichte o întrebuinţează mei întâi Wilhelm Bousset în cartea Kyrics
Christos, 1913, (p. 41, noia 5). Meioda eceasia „Formgeschichle* e utilizată în Germanie, mai aies de
căire protestanţii moderaţi (înţeleg pe confesorii de Augsburg). Iată felul cum caracterizează
aceaslă metodă Cullmann: „Dela reformă încoace, concepţia noastră asupra originei Evangheliilor a
fost greşita. Reforma a tras ultimele concluzii asupra cenoniciiătii Noului Tesiement, făcând din
inspiraţia verbaiă dogma ei esenţială. In timp ce catolicismul n’a uitat niciodată că tradiţia precede
Scriptura, teologii reformaţi n'au ţinui seamă de faptul că între epoca în care a trăit lsus şi aceea a
compunerii Evangheliilor, e o perioadă de 30 de ani, în care n'a exisiat „Viaţa lui lsus* scrisă*- Prin
noua metodă şi leologii protestării înclină să recunoască rolul tradiţiei. Ii recunosc dintr’o
necesiiale: de a putea explica at"
358
REVISTA TEOLOGICA
mosfera epocilor evanghelice şi biblice. Baruzi vede In această* nouă orientare a protestantismului o
apropiere de catolicism.
Cartea lui Baruzi poate servi ca un îndreptar, ca un vademecum,«. cu toate că nu aduce lucruri cu
desăvârşire noui. Se poate însă ceti ca literatură informativă asupra studiilor teologice făcute mai
ales de francezi şi spre a cunoaşte felul cum se pun la ei unele probleme. IOSIF E. NAGHIU
♦..
Diacon Dumitra Călugăr: SFINŢI $1 PĂRINŢI AI BISERICII. (Popasuri duhovniceşti Nr. 7). Sibiu, 1936
; 82 pag. Lei 20"—.
La câteva zile dupăce ne-a dat volumul al doilea din monumentala lucrare „Hrisfos în şcoală”, întru tot
strădalnicul nostru prieten, Păr. diacon D. Călugăr, ne-a cercetat cu o nouă surpriză,, cu un alt
fagure de miere duhovnicească. Căci nu ştiu cum aş putea spune mai nimerit mănunchiului de flori
pe cari hărnicia de albină a Părintelui Călugăr le-a strâns în buchetul acestor „Sfinţi şi Părinţi, ai
Bisericii”, de pe întinsul trecutului creştinătăţii noastre. 11 ştiam pe Păr, Călugăr nevoindu-se până
acum să gătească Cerului drum. către inimile fragedelor mădulare ale şcolilor noastre. Cu această
aghiografie, merge ceva mai departe: o dedică obştei credincioase de toate vârstele şi de toate
stările sociale. Cel puţin aşa văd eu? rostul acestei scrieri care, prin limpezimea cu care a alcătuit-
o,., prin dragostea care-o străbate şi prin înţelepciunea cu care şi-a ales icoanele povestirilor sale, se
lasă înţeleasă de cel mai umil creştin, promiţând în acelaş timp să satisfacă exigenţele şi $S fure
inimile celor mai pretenţioşi intelectuali. Răsfoiţi-i cu mine paginile luminoase: tuturor veacurilor
creştine, de toate vârstele, le-a împrumutată ce-au avut mai caracteristic din cefele drepţilor cari
bine au plăcut· Domnului. Şi nu vă mirafi dacă găsi|i în cele nouă portrete de sfinţi şi părinţi pe
vlădicii români Varlaam al Moldovei, Veniamin Co1· stache şi Andreiu Şaguna. Căci Păr. Călugăr
are perfectă dreptater locui acestor ierarhi e în ceata sfinţilor, unde instinctul venerator al
noroadelor româneşti i-a aşezat de mult. Mai lipseşte doar confirmarea oficială a sfinţeniei lor.
Curge povestirea Păr. Călugăr râu de aur, cu înţelepciune de·, unchiaş sfătos, cu dogoare de suflet
evlavios.
Rânduiască-i Domnul autorului roade îmbelşugate iar cărţuliei,.. o primire bună. GRIGORIE T. MARCU'
V
ANUARUL XII AL ACADEMIEI TEOLOGICE „ANDREIANE” ORTODOXĂ ROMANĂ DIN SIBIU, pe
anul academic 1935—1936, publicat de Episcopul Nicolae Colan, rector. Sibiu, 1936; VIII—j—84
pagini.
Al doisprezecelea anuar al Academiei teologice „Andreiane* din Sibiu a ieşit din teascurile tipografiei
odată cu încheierea anului academic trecut. Fără a fi mai voluminos decât anii trecufi, eb poartă
totuşi în paginile sale duh de sărbătoare şi solie de bucurie. Căci anul acesta s’au împlinit o sută
douăzeci şi cinci de ani dela
359-
REVISTA TEOLOGICA
întemeierea şcoalei pregătitoare de preoţi din Sibiu, care astăzi se numeşte Academia teologica
„Andreiană".
Evenimentul se cerea sărbătorit. Lucru pe care P. S. Rector Nicolae Colan l-a şi făcut, cu eleganţa sobră pe
care i-o cunoaştem.
Un frumos cuvânt jubilar al P. S. Rector Nicolae Colan deschide paginile anuarului. Înţelegem din el că
înalta şcoală de teo- : logie dela Sibiu îşi poate îngădui luxul decent al acestui praznic. Pentrucă în
cele cinci pătrare de veac de când a fost înfiinţată, ea şi-a trasat un drum care, grafic exprimat, ar
corespunde negreşit unei linii ascendente.
In anul 1783, opintirea episcopului Ghedeon Nlchitici pentru ' întemeierea unei şcoale de bogoslovi nu
isbuteşte. Episcopul Vasife Moga reuşi în 1811 să pună bazele unui curs clerical, în care marele
dascăl Gheorghe Lazăr împreună cu Ion Moga şi Moise Fulea „se osteneau să lumineze pe ucenicii
lor, nu întotdeauna destul de pasionaţi după carte şi să-i deprindă în iscusitele trebi ale preoţiei". A
fost un început modest dar totuşi, un început. Pe piatra de temelie a căruia uriaşul succesor a lui
Vasile Moga, providenţialul mitropolii Andrei Şaguna, clădi cu cunoscuta-i râvnă prestigiul
Institutului „An- dreian" de mai târziu. In 1845, cursul clerical fusese lărgit la un an; în 1852, la doi
ani iar în 1861, la trei ani. După unirea cea mare, la pregătirea căreia foşlif studenţi ai institutului
şagunian din Sibiu au avut partea leului, prin osârdia I. P. S. Mitropolii Nicolae, seminarul
„Andreian* e ridicat în anul 1924 la rangul de Academie teologică.
Academia teologică „Andreiană', în cei o sută douăzeci de ani de viaţă, a dăruit Bisericii şi Neamului
nostru aproape patru mii de preoţi.
In partea ştiinţifică a anuarului, pe care P, S. Rector a cultivat-o cu vechea grijă, Păr. Prof. Iiie Beleuţă
tipăreşte un viguros studiu al celor 39 articole de credinţă ale Bisericii anglicane, însoţite de
comenfar ortodox. Nu putem sublinia din destul valoarea considerabilă a studiului Păr. Prof.
Beleuţă, care, ca şi cel al Păr. Prof. Dr. Nicolae Neaga despre „Antisemitismul biblic", sunt tocmai
de domeniul actualităţii. Simţitele „îndemnuri duhovniceşti" ale Păr. Prof. Dr. losif Hradil încheie
prima parte a anuarului.
Partea ultimă cuprinde obicinuitele date şcolare şi tradiţionala cuvântare a unui student al Academiei
teologice — de data aceasta Dumitru Popescu din anul IV, despre Biserică şi renaşterea vieţii
sociale — rostită la prăznuirea patronului şcoalei. w
Câteva clişee alese cu gust înmulţesc înfăţişarea sărbătorească a anuarului.
înaltei şcoale de teologie care-şi priveşte astăzi trecutul de pe culmea impunătoare a celor cinci pătrare de
veac de existenţă, îi urăm să o vedem înălţată cât mai curând la rangul de facultate teologică, aşa
cum cer nevoile ortodoxe româneşti de pe aceste Plaiuri. GRIGORIE T. MARCU
360
REVISTA TEOLOGICA
Părintele Nieolae: NE PIERE NEAMUL... Triste poveşti din iPetreşti. Tip. Naţională. Cluj, 1936. Pg. 70.
Temelia vieţii sociale şi a perpetuării unui popor zace în familie. Istoria tuturor neamurilor păstrează acest
adevăr în raftul celor mal prefloase axiome.
Desigur, în înţeles creştin şt din imperativul social, rostul familiei este de a da şi a creşte fii buni pentru
biserica lui Dumnezeu şl pentru slujirea neamului. Când acest rost dispare din concepţia vlefii
familiare, atunci se face imediat dovada, că la temelia societăţii există celule putrede şi că edificiul
national se clatină.
Până la răsboiul întregitor de tară, familia creştină şi românească a trăit mereu în curăţenie şt în
moralitate, plinind cu sfinţenie porunca lui Dumnezeu. Românii au ştiut să trăiască „îngrădiţi în
hotarele legii". Se vede că numai aşa a şi „bine plăcut lui Dumnezeu" acest neam, căci iată-ne trăind
aevea un vis milenar.
După răsbol, familia a alunecat pe un povârniş impropriu şi periculos. Mai ales în Banat. Aici. părinfii au
limitat la minimum numărul pruncilor. Imitând pe alţii, el au introdus şi nenorocita „căsătorie de
probă*. La baza acestor Initiative stă prea înverşunata alergare după materie şl, fără Îndoială,
neflnerea în seamă a poruncii exprese a lut Dumnezeu.
Aşa fiind, familia românească din Banat — dar şi din alte păr|l ale tării — s'a situat într'un rol diametral
opus Intereselor vitale ale naţiunii şi înaltelor principii creştine.
Dar acest neajuns trebuie smuls din rădăcină. La acţiunea de corectare trebuie s& colaboreze atât biserica,
cât şi celelalte aşezăminte ale Statului,
In ce chip ? Tocmai acestei întrebări i se dă răspuns in cartea Părintelui Nieolae (Dr. N. Brânzeu), de
care e bine să facem pomenire tocmai acum şi într’o revistă cetită mai ales de preoţi.
Cartea are zece capitole. Conţinutul lor este tesuf din convorbirea părintelui Nieolae cu sătenii din Petreşli
şi din toate reiese pericolul cel mare care ne paşte prin sistemul familiar prea mult lătit în Banat,
Scrisă frumos, cu mult suflet, într*o limbă potrivită pentru popor, carlea aduce mult folos.
E bine să notăm aici şt aceea că problema regenerării vieţii familiare frebue să se pună azi de cât mai multi
şi cu toată hotărârea.
Astfel, după atitudinea echivocă adoptată de unit legiuitori în noua legislaţie a tării — ştiţi, problema
avortului î -- Intr’adevăr „ne piere neamul*.
9
361
 CRONICĂ
SFINŢIREA NOUILOR EP1SCOPI DE CLUJ Şl ORADEA. La o
lună de zile după norocoasa compleclare a vacanţelor episcopeşti dela Cluj şi Oradea, i-a fost
dat Sibiului care a crescut pe nouil vlădici să pună pecetea darului aposfoliei pe frunţile
tinerilor arhangheli ai sfintei noastre Biserici strămoşeşti. Lucru care s'a săvârşit după
predaniile cele din veac şi cu o măreţie asupra căreia istoria va trebui să se întoarcă ades,
în zilele Cincizecimii anului 1936.
Au sârguit la măreţul praznic vlădici de dincolo şi dincoace de Carpaţi şi norod mult gătit de
sărbătoare a zorit spre cetatea, nădejdilor româneşti a Ardealului, să fie mărturie la
bucurii ce nu ne e dai să le irăim oricând.
Sibiul i-a îmbrăţişat pe toţi cu o dragoste curată ca petalele florilor ce împodobeau carul superb
in care albul vlădică al Moldovei a deschis, pe uliţele oraşului, convoiul cinstiţilor oaspeţi.
Când ne eşternem să scriem pentru cele viitoare mărita poveste alor două zile de Rusalii din
anul Domnului 1936, amarnic ne apasă gândul că graiul nostru va fi atât de nepuiincios să
le repete splendoarea în toată slava lor. Au fost ztle de mari emoţii, brăzdate de
îmbelşugată lumină, răscolite de-o indescriptibilă însufleţire. Ele Tor irece din gură ’n
gură şi vor trăi cum irăieşie legenda. Aeeasta-l· mângâierea noastră. Si totodală, unica
noastră consolare.
In prima zi de Rusalii s'a săvârşit sfinţirea întru arhiereu a I» P. C. Arhimandrit Nicolae Colan. La
Sf. Liturghie, masa st. altar a catedralei mitropolitane a întrunit laolaltă o bogată cunună
de preoţi şi demnitari ai centrelor noastre eparhiale, în frunte cu soborul vlădicilor
prezenţi: 1. P. S. Mitropolit Nicodem al Moldovei, I. P. Sv Mitropolit Nicolae al
Ardealului, PP. SS. Lor Episcopii Vartolomeu al Râmnicului, Ghenadie al Buzăului,
Andrei al Aradului, loan al· Armatei şi P. S. Arhiereu Vasile de Răşinari. La sfârşitul sf.
Liturghii, I. P. S. Mitropolit Nicolae, adresându-se mulţimii de norod care umplea catedrala,
a rostit o impresionantă cuvântare. înaltul Ierarh,, tălmăcind înţelesul cel mare al
praznicului Cincizecimii penfru zilele ce Ie irăim ca şi însemnătatea împlinirii alor
treizeci de ani dela sfinţirea catedralei noastre mitropolitane, s'a îndreptat cu strălucite-
cuvinte de bun venit către înalţii Ierarhi oaspeţi. Adresându-se apot P. S. Episcop Nicolae
Colan, 1, P. S. Sa i-a predat următorul mesaj t
„iar Tu iubite trate mai tânăr, P. S. Episcop Nicolae al Clujului, care Te-ai învrednicit a primi
astăzi darul arhieriei, păstrează-1 îft cămara sufletului Prea Sfinţiei Tale şi fa-l să rodească
pentru binele bisericii şi el poporului nostru. Toată taina slujbei noastre plină de grea
răspundere zace în devotamentul şi 'n sfinţenia gândurilor cue
362
REVISTA TEOLOGICA
cari ne punem puterile întru îndeplinirea ei. Când vei întâlni obstacole şi greutăţi în calea
misiunii ce ai primit-o, să ceri în cucernice şi fierbinţi rugăciuni ajutorul Celui de sus,
căci El întăreşte şi însufleţeşte pe cei care-i slujesc cu credinţă şi cu inimă curaiă. Să fii
tălmăcitor vrednic al volei Lui înaintea poporului care-fi va răspunde cu iubire la iubirea
ce-1 vei arăta*.
Purtătorul de cuvânt al vlădicilor oaspeţi a fost P. S, Varto- lomeu al Râmnicului. Căruia îi urmează
P. S. Sa Nicolae Colan, noul episcop al Clujului. Din prima cuvântare pe care a rosfit-o ca
arhiereu P. S. Sa, un martor al acestei ceremonii mişcătoare a rejinut, printre alte,
următoarele:
„Rusaliile sunt praznicul propoveduirii, al apostolatului. Chiar la acest mare praznic am avut
bucuria de a primi darul arhieriei. Voiu Împrumuta din tâlcul lui toată înfelepciunea, spre
a fi cât mal de folos Bisericii şi neamului.
Punându-mi la inimă toată învăjătura şi îndemnuriie ce mi-aji dat, cu acest sărbătoresc prilej,
aduc mai întâi mulfumiri Părintelui ceresc, că m’a chemat la această înaltă slujbă.
Muljumesc I. P. S. mitropolit Nicodem care n’a pregetat să se ostenească până aici şi care
venind a adus la sfinţirea mea ioată bogâjia tradiţiei religioase şi culturale a glorioasei
Moldove.
Mulţumesc I. P. S. meu părinte mitropolit Nicolae, care mi-a fost totdeauna un bun părinte
sufletesc, un povăţuitor şi îndrumător fără odihnă. Mă voiu ruga mereu lui Dumnezeu să-l
ţină întru zile Îndelungate.
Mulţumesc tuturor împreună slujitorilor ierarhi, cari au venit să cinstească cel mai mare praznic
al vieţii mele".
O masa comună, întinsă în încăperile ospitaliere ale Academiei teologice „Andreiane", urmată
spre seară de slujba privegherii pentru hirotonirea ce avea să se săvârşească ziua
următoare, a încheiat programul bogat al primei zile de Rusalii.
A doua zi, cu aceeaşi sărbătorească asistentă, căreia i se adăugase 1. P. C. Arhimandrit Iuliu
Scriban, a fost sfinţit întru arhiereu I. P. C. Arhimandrit Dr. Nicolae Popoviciu, noul
episcop al Orăzii. De astădată, din soborul înalţilor ierarhi a ridicai glas blând şi hrănitor
bunul mitropolit al Moldovei, 1. P. S. Nicodem.
P. S. Episcop Nicolae al Orăzii a rostii apoi îndătinata cuvântare, din care spicuim următoarele:
„Arhieria este cel mai mare şi mai înfricoşat dar pe care-1 poate primi un om pe pământ. De
acest dar sunt legale răspunderi mari atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea
oamenilor. Şi mă cutremur când mă gândesc deoparte la aceste răspunderi şi la vârsta
mea tinără şi lipsită încă de toată experienţa necesară, iar de altă parte la împrejurările
exceptional de grele între cari îmi va fi dat să păstoresc la graniţa de vest a ţării.
Voiu avea să păstoresc în locuri unde sunt atâ|ia preoţi şi apostoli mincinoşi. Voiu avea să
vestesc cuvântul lui Dumnezeu —
363
9’
REVISTA TEOLOGICA
pentru a vorbi cu graiul Scripturii — în Oalileia neamurilor şi a tuturor credinţelor din ţara
românească. Merg acolo unde la o palmă de loc sunt graniţele unor vecini cari lucrează
din întunerec împotriva Bisericii şi a neamului nostru — vecini cari ne-au asuprit un
mileniu şi a căror apăsătoare robie, deşi tânăr, am apucat totuşi să o cunosc şi eu.
O nădejde îmi arde în suflet. Plec la graniţa de vest a ţării pentruca să zidesc solid şi
indestructibil frontul sufletesc al neamului, alături de acela al armelor, pentruca ambele,
când ceasul cel mare al istoriei va bate din nou, să poată face zid nebiruit şi aşa să se
repete cuvântul; „Pe aici nu se trece".
Cu acestea, ceremoniile sfinţirii nouilor episcopi ai Clujului şi Orăzii s'au sfârşit. Fără a se
isprăvi însă întregul program al măritelor zile de Rusalii, cari ne-au mal dăruit şi alte
bucurii. Cum vom vedea mai la vale.

ÎNVESTITURA NOUILOR EPISCOPI DE ARGEŞ, CLUJ $1

ORADEA. Petrecufi de o mulţime însufleţită, în seara de 1 Iunie a. c., PP. SS. Lor Episcopii
Nicolae Colan şi Dr. Nicolae Popoviciu au plecat la Bucureşti în vederea învestiturii
regale, care s'a săvârşit cu ceremonialul îndătinat la palatul regal, în ziua următoare şi în
prezenta îl. PP. SS. Lor Patriarhul Miron, Mifropoliţii Nicodim ai Moldovei şi Nicolae al
Ardealului şi a d-lui ministru Dr. C. An- gelescu.
La ora 12 şi jumătate, M. Sa Regele Carol li şi suita şi-au făcut apariţia în sala tronului. Dl
ministru Dr. C. Angelescu a citit decretele de înălţare ia scaunul episcopesc a celor trei
ierarhi de Argeş, Cluj şt Oradea iar I. P. S. Patriarh Miron a încredinţai eârjile episcopeşti
Suveranului, care la rândui Său le-a înmânat nouilor episcopi. Cei trei Ierarhi, adresându-
se M. Sale Regelui, au rostit îndătinatele cuvântări. Patriarhală şi blândă ca şi încercatele-!
bătrâneţe, cuvântarea cu aromă de psaltire veche a P. S. Grigorie al Argeşului făcea o
minunată tovărăşie cu făgăduinţele pe cari noii vlădici ai Clujului şi Orăzii, într'o formă
de înaltă distincţie cel dintâi, cu scăpărări de rară energie celălalt, le-au făcut Chesaruiui
României. Pentru duhul sănătos ce grăieşte din ele, mă văd nevoit să violentez spaţiul
ingrat ce-mi stă la dispoziţie, constrângându-I să suporte barem câteva aşchii din ele.
P. S. Grigorie ai Argeşului:
„SIRE, M aji întărit în păstoria unei eparhii, mică în întindere şi număr de credincioşi, mare însă ca
însemnătate istorică şi îndeosebi scumpă Maiestăţii Voastre.
Curtea de Argeş întruchipează istoria bisericii şi a neamului românesc. Aicea se înfiripează prima
conducere voivodala şi mitropolitană a Munteniei.
Evlaviosul ciitor Neagoe Basarab, cu înţelepţii viteji şi mari regi Carol I şi Ferdinand /, ca şi
poeta regină Elisabeta înaintaşii
264
REVISTA TEOLOGICA
şi părinfii Majesfătii Voastre, înmormântat! ta Curtea de Argeş, străjuiesc mănăstirea, arătând
începuturile şi drumurile neamului românesc, pornite de aici şi bătătorite cu cereştile
virfuji, cu cari, el înşişi împodobindu-se, ne-au lăsat moştenirea de care ne-am învred-
nicit.
Mi-a fost hărăzită şi mie datoria de a fi paznicul acestei sfinte comori.
Făgaduesc că voi slrăjtii-o cu credinţă şi voi pomeni în toată vremea şi in tot ceasul pe cei cari
au adunat-o cu eroismul creştinesc de altă dată.
Voi fi buciumaşul şi al trecutului glorios, dar şi al viitorului victorios**
P. S. Nicoiae al Clujului:
„îmi dau seama, SIRE, că plec să cârmuiesc creştineasca şi româneasca ctitorie reînviată a
Voevodului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Şi această conştiinţă, într’un glas cu îndemnul
Scripturilor Sfinfe, îmi porunceşte să tin izbăvitoarele predanii ale ortodoxiei naţionale.
Numele slăvitului Voevod, de care e legat scaunul viădtcesc al Vadului, FeleacuEui şi
Clujului, îmi aşează rostul meu misionar în alvia tradiţiei sfintei noastre Biserici, care mă
va păzi de primejdia rătăcirilor, adeseori atât de ispititoare, ale veacului acestuia.
Dar tot atât de limpede îmi dau seama că sunt chemat să propovăduesc din cetatea Universităţii
care poartă numele marelui Rege Ferdinand I, ai cărui dascăli şi ucenici — ca şi
ostenitorii luminafi ai celorlalte aşezăminte culturale din aceiaşi cetate — aşteaptă, după
cuvântul Domnului, să nu pun petec vechiu la haină nouă (Matei 9, 16), ci să-mi îmbrac
apostolatul în haina veacului nostru şi după măsura vrăşmaşului de azi să'mi primenesc
armele de duhovnicească luptă pentru izbânda crezului ortodox şi national în Ţara
întregită.
Vă rog să-mi îngăduiţi, SIRE, mărturisirea că nu mi-e prea greu să ascult de pomenitele două
îndemnuri: al tradiţiei şi al actualităţii. Fiindcă în conştiinţa mea aceste doua îndemnuri
nu se vrăşmăşesc şi nu se ciocnesc Infreolalta, ci dimpotrivă, ele se îmbina şi se întregesc
organic. Căci tradiţia nu e o sumă de cunoştinţe, de credinţe şi de datini moştenite, pe
cari suntem chemaji să te predăm generaţiilor viitoare ca pe nişte rămăşife ale unei alte
vieţi. Tradiţia e râul de energie spirituală care curge prin întreaga viafă istorică a
neamului pe care o sporeşte, o hrăneşte şi o face rodnică de fapte mart. Astfel, noi cei de
astăzi ne hrănim din merindea sufletească a înaintaşilor noştri şi, în acelaş timp, din
aluatul cel vechiu pregătim pâinea proaspătă din care se vor ospăta urmaşii noştri. Trăim
în atmosfera caldă a trecutului, dar cu ochii vioi fixaţi în viitor; no încremeniţi în adorarea
sfatică a trecutului noslru de aur, ci iscodind cu încordare cărările spre foi mai luminosul
viitor al neamului nostru. Căci — după cuvântul Evangheliei — nimeni punând mâna pe
plug nu se uită înapoi (Luca 9, 62). In acest înţeles Majestatea Voastră, cu
365
REVISTA TEOLOGICA
infuifia profetică a marilor adevăruri, a subliniat de repetite ori covârşitoarea importantă şi
necesitatea unei Biserici vii, care prin pro- povădulrea ei entuziastă să mulţumească
trebuinţele poporului credincios, pe care ea e chemată să-I însufleţească pentru marile
idealuri ale vieţii nafionale şi să-l îndrepteze pe drumul marilor biruinţe".
P. S. Nicolae al Orăzii:
„Cu sufletul profund mişcat şi stăpânit de sentimentul unei adevărate venera{iuni religioase
primesc această cârjă binecuvântată şi sfinţită prin sângele nevinovat al venerabilului meu
antecesor şi făgăduesc sărbătoreşte, că o voiu purta spre vremelnica şi vecinica mântuire a
păstoriţilor mei, spre mărirea neamului meu şi spre aleasa cinstire şi mulţumire a
Majesiafii Voastre, care astăzi mi-o încredinţaţi.
SIRE, In drumul lung al unei istorii aproape bimilenare neamul românesc a fost crescut şi
ocrotit, mângâiat şi întărit, îndreptat şi povăţuit neîncetat de călre Biserica noastră
dreptmăritoare, care a ştiut să se identifice totdeauna cu foaie aspirafiunile iui fireşti şi
drepte şi să ie ducă la strălucită izbândă. Ea a fost îngerul păzitor al neamului românesc. Ea
voieşte să rămână şi de acum înainte acelaşi înger păzitor al lui, pentrucă numai astfel va
putea străbate, cu acelaşi pas hoiărit şi ducător spre ţinta din urmă, drumul necunoscut şi
plin de taine al viitorului, pa care i l-a eroii providenţa divină.
Rămânând pe linia tradiţiilor ei sănătoase şi de atâtea ori verificate în ceasurile mari ale istoriei,
Biserica — stăpânită de duhul iubirii, care niciodată nu cade — va căuta şi astăzi în
mijlocul împrejurărilor noui de viată liberă ale neamului, să facă câf mai active, câf mai
roditoare aceste tradijii şi sa asigure prin ele şi pentru mai departe desvoltarea organică şi
trainică a neamului.
Zilele fericite de libertate pe cari le trăim astăzi suni zile de descătuşare şi de unire a tuturor
energiilor neamului, zăvorite veacuri dearândul de vitregia trecutului nostru. Ele irebue să
devină însă, din ce în ce mai mult, zilele realizărilor mari, zilele acţiunilor puternice şi
originale, zilele muncii constructive în toate domeniile.
La această lucrare de activare şi grandioasă afirmare a energiilor neamului Biserica fine să-şi
aducă — ea în primul rând — toată contribuţia ei preţioasă şi imposibilă de înlocuit. Şi
înţelege să aducă această contribute, punând în funcţiune, prin apostolatul slujitorilor ei
devotat, întreg dinamismul propriu Evangheliei Mântuitorului Hristos, dinamism capabil
să schimbe fizionomia morală a lumii întregi. Dinamismul evanghelic, singurul lucru ce
ne trehueşte astăzi, însemnează creştinism viu şi activ, creştinism practic care se
întrupează în mari realizări ce se pun în slujba culturii în genere şl a carităfii publice în
special, creştinism care singur poate da adevărata pace şi mulţumire socială. Dinamismul
evanghelic duce la întronarea lui Hristos în viaja publică şi privată a fiilor neamului şi
implicit la crearea condiţiilor optime pentru rodirea continuă a
363
REVISTA TEOLOGICA
sufletului neamului. Dinamismul evanghelic aduce cu sine tinereţea fără bătrâneţe, trăinicia
netrecătoare a neamului nostru.
In lumina acestui postulat al vremii de astăzi înţeleg să-mi împlinesc cu sfinţenie şi devotament
nestrămutat faţă de Najestaiea Voastră, Suveranul nostru iubit, faţă de Biserica şi neamul
meu, misiunea la graniţa de vest a scumpei noastre ţări'.
M Sa Regele Carol H, a întâmpinat solemnele făgăduinţi ale noilor episcopi, de a fi paznici treji
şi osârdioşi la căpătâiul comorilor de viaţă ale Bisericii şi neamului nostru românesc, cu o
firească bucurie. M. Sa, folosind prilejul acestor investituri, s'a roşiii încă odată, clar şi
inimos, despre misiunea Bisericii în viaţa neamului nostru:
«Astăzi, urmând vechile datini domneşti şi conform cu legile României moderne, vă înmânez
cârja episcopală şl vă întăresc în scaunele arhiereşti, în cere aţi fost aleşi de voinţa lui
Dumnezeu, exprimată prin glasul celor bine credincioşi.
Sunteţi trimişi în eparhiile voastre ca să îndepliniţi o frumoasă ţi rodnică misiune: „întărirea
sufletească a poporului românesc', şi prin această întărire a sufletului să consolidaţi
puterea de religiositate ţi să sporiţi caHlăţile naturale ale neamului.
In tot trecutul nostru, şi cu atât mai vârtos azi, şi de azi înainte. Biserica noastră se confundă
chiar cu fiinţa neamului; ea a fost puterea supremă Împrejurul căreia au roit toate
năzuinţele, toate răbdările şi împlinirile poporului românesc.
Am fost un neam trudii în trecutul căruia, semnul împrejurul căruia s’au unit toate puterile lui, a
fost crucea de pe turlele bise- Ticilor strămoşeşti.
Acum când România esfe chemată la altă viaţă, când hotarelor ci li s’au tras pentru vecie brazda
firească, biserica trebue să fie aceea care în primul rând să priceapă năzuinţele ei de azi,
să le întărească şi să le sporească cu un complet şi desăvârşit patriotism.
Biserica, după cum am mai spus-o, nu e cuprinsă înlăuntrul a patru ziduri, împodobite cu
scumpe icoane, ci esle o putere vie, care să iasă la aer liber, să cunoască prin forţa ei toi
ce-i stă in cale şi să se împodobească cu strălucirea sufletească a credincioşilor ei.
Puterea sfiniei noastre Biserici se razimă ca orice organism pe puterea membrilor săi, deci unul
din rolurile de căpetenie al Prea Sfinţiilor Voastre este de a întări preofimea voastră, de a o
supra- veghia, de a o îndruma, aşa ca să devie adevărata îndrumătoare a sufletului
neamului românesc.
Viaţa contemplativă şi discuţiile teologice suni folositoare mănăstirii, în aşezăminte de cultură
bisericească; dar pentru acel slujitor al altarului, care-i menii să fie îndrumătorul de fiece
clipă a vieţii credincioşilor, se cere o cunoaştere mai apropiată a vieţii de toate zilele, ca să
poată să-şi împlinească, cu real folos, misiunea lui.
Biserica noastră nu trebue să fie un organism administrativ, sau numai îndeplinitoaree unor
formule rituale, ea trebue să fie un or-
367
REVISTA TEOLOGICA
ganîsm de luptă şi de misionarism, care să cucerească, să întărească şl să păstreze sufletele,
după marea lege a Domnului nostru Isus Hristos.
Mergând în eparhiile Prea Sfinţiilor Voastre, veghlafi deci la această întărire a sufletelor, la
întărirea sufletelor de Români ale neamului nostru".
După ceremonie, Prea Sfinţiţii Episcopi pomeniţi, înso{iti de „naşii” Lor duhovniceşti Ii. PP.
SS. Lor Patriarhul Miron şi Mitro- polîtii Nicodem şi Nicolae, au fost conduşi în trăsurile
regale înapoi la sf. Patriarhie.
e£>
AŞEZAREA ÎN SCAUN A NOUILOR EPISCOPI DE CLUJ ŞL ORADEA. După actul sfinţirii
arhiereşti şi al învestiturii regate, PP. SS. Lor Episcopi Nicolae Colan şi Dr. Nicolae
Popoviciu au mai zăbovi) câtva timp în oraşul nostru. Nu mulţi Mai puţin de-o lună. Căci
atât Clujenii cât şi Orădanii gătiji de sărbătoare zoreau să vadă cât mai în grabă pe iubiţii
lor Păstori aşezaţi în scaunele ce li le rânduise bunul Dumnezeu şi încrederea poporului
dreptcredincios.
Calendarul arăia 26 de zile ale lunei lui Iunie când P. S. Episcop Dr. Nicolae Popoviciu, însoţii
de-o mână de prieteni dela Sibiu, şi-a luat drumul spre Sionul dela granifa de vest a
scumpei noastre ţări. Încă la Cluj i-au ieşit în cale soiii Orăzii. Şi apoi, dupăce a. trecui
hotarul eparhiei Sale, manifestaţiile de dragoste ale credincioşilor ieşiţi întru întâmpinarea
Păstorului lor, s’au ţinut lanţ. In- gara Orăzii, toi ce are mai distins înstrăinata capitală a
părţilor bihorene a ieşit în întâmpinarea P. S. Sale, pregătindu-i o răsunătoare primire.
Sâmbătă 27 Iunie a. c. a sosit din străinătate 1. P. S. Mitropolit Nicolae, salutat cordial de P. S.
Episcop Nicolae şi de reprezentanţii autorităţilor orâdane.
Duminecă 28 iunie a. c., după liturghia arhierească oficială de I. P. S. Mitropolii Nicolae şi P. S.
Episcop Nicolae, a urmat actui instalării. Dl Stancu Brădişieanu, secretarul general al
ministerului cultelor, a dat citire decretului regal îndătinat iar Păr. consilier mitropolitan
T. Petrişor, gramatei arhiereşti.
1. P. S. Mitropolit Nicolae, mânecând dela 1 Timotei 4, 12,. a rostit apoi această mişcătoare
cuvântare de despărţire de iubiful şi preavrednicul Său fiu duhovnicesc :
„In ziua de 18 Decemvrie, ce-a trecut, P. S. Episcop Romanei Orăzii mi-a trimis prin arhiereul-
vicar de atunci, astăzi P. Sf. Episcop Andrei al Aradului, o scrisoare in care-mi cerea să-i
dau mână de ajutor în aflarea unui vrednic urmaş.
„Acest ajutor îmi poate da între împrejurările de astăzi - zicea Prea Sfinţitul în scrisoarea sa —
numai părintele Nicolae Popoviciu. Te rog a aduce jertfa de a fe învoi să vină la Orade şi
a-t convinge că aici esie locul lângă mine câl trăesc şi după moarte,, dupăce nu voi mai fi.
Datorez aceasfă îngrijire de eparhia mea de
368
REVISTA TEOLOGICA
venerabil trecut şi de înalte nădejdi pentru viitor. Dă-î binecuvântarea şi-l trimite de sărbători la
noi, ca să vadă cu ochii că aleii, este locul lui a fi".
La această scrisoare care se încheia cu urări de sfintele sărbători ale Crăciunului, eu i-am
răspuns printr’o telegramă, urându-1 din parte-mi sănătate şt bucurii duhovniceşti de
sfintele sărbători.
Cu data de 27 Decemvrie, deci a treia zi de Crăciun, am primit dela Prea Sflnfta Sa a doua
scrisoare din şirele căreia transpiră presimţirea sfârşitului apropiat şi grija de succesiunea
la scaunul episcopesc.
„Mulţumesc — îmi scria Prea Sfinfitul — pentru urările de bucurii. Dar, Înalt Prea Sfinţia Ta,
pentru mine nu mai există decât o singură bucurie: să-mi văd asigurată succesiunea
onorabilă la scaunul episcopal din Oradea, omul capabil să zidească Sionul românesc la
graniţa de vest pe temelia pusă de mine. Pe acest om vi l’am cerut în scrisoarea trimisă
prin Andrei la Bucureşti... anume pe profesorul de teologie Nicolae Popoviciu din Sibiu,
singurul care corăspunde aşteptărilor mele şi ca curăţenie a vieţii şi ca pregătire
teologică... Eu socotesc că ar fi păcat să fiu lăsat a mă prăbuşi la sfârşitul vieţii, când toată
viata mi-am petrecut-o în jertfă de sine pentru neam şi lege. De aceea ie rog să nu laşi să
apună anul acesta peste durerea mea, ci să-mi vesfeşfi intrarea în anul nou cu cuvântul da
şi sâ trimiţi pe Nicolae la mine".
Cu această ultimă dorinjă de binecuvântată amintire vrednicul Episcop Roman, la puţine zile
după aceea — s’a săvârşit din această viată.
El îşi doarme somnul de veci în această biserică şi cu duhul Iul este de fată intre noi. Lui mă
adresez, din mijlocul praznicului nostru de astăzi, ca să-i împărtăşesc vestea bună:
Dorinţa Prea Sfinţiei Tale, prea fericite Episcop Roman — s'a împlinit! Am adus astăzi pe
Nicolae la Oradea, unde ai spus că-i este „locui lui a fi", ca să-ti fie urmaş vrednic şi să
primească cu pietate moştenirea scumpa ce i-aî lăsat-o.
Ori cât de grea îmi este despărţirea de fiul meu duhovnicesc pe care l-am crescut să-mi fie de
ajutor în cenfrul mitropoliei noastre — totuşi „jertfa" mea, pe care mi-o cere P. Sf.
Roman, mi-a fost uşoară, când am văzut cum întreg clerul şi poporul eparhiei Orăzii,
înfr’un glas, s’a identificat cu dorinţa cea mai de pe urmă a venerabilului Episcop care l-a
păstorit. Hotărârea mea a fost uşoară şi penfrucă ştiam că în persoana Prea Sfinţitului
Nicolae eparhia. Orăzii va primi un păstor destoinic şi înarmat cu calităfi la înălţimea
misiunii mari la care era chemat.
Prea Sfinţite Episcop Nicolae, vei avea să duci mai deparie opera începută cu o rară experienţa
şi vrednicie de primul ei episcop după reînfiinţarea eparhiei Orăzii. Viata întreagă a Prea
Sfinţitului Roman a fost un program, având ca puncte centrate în jurul cărora s’a
desfăşurat activitatea Sa: întărirea ortodoxiei şi ÎRăl)area nea-
369>
REVISTA TEOLOGICĂ
imului românesc. Acest program Prea Sfinţia Ta îl primeşti astăzi ca pe un steag purtat cu
glorie în luptele bisericii şl ale neamului, ca să-l duci, cu ajutorul Domnului şi al (urmei
ce-ţi este încredinţată, din biruinţă în biruinţă. Vei lărgi şi adânci acest program, cu înţe-
lepciune, în conformitate cu nevoile actuale ale bisericii şi neamului, şt cu stăruinţa şi
devotament îl vei coborî, zi cu zi, în realităţile vieţii. Te aşteaptă cu iubire un popor blând
şi bun, care în focul unor aprige lupte seculare şi-a dovedit neînduplecata sa alipire către
biserica strămoşască. Cu râvnă sfânta să-t împărtăşeşti luminile ortodoxiei şi binefacerile
culturii naţionale, ca prin conştiinţa sa şi, când ar trebui, prin braţele sale, să fie străjerul
neadormit aici la graniţa apuseană a ţării,
Nu mă îndoiesc că toate acestea şi ma! mult decât acestea le vei face, ştiind să dai credinţiî Prea
Sfinţiei Tale probleme mari de rezolvit. Tinereţe îţi va fi un avantagiu care-ţi va da putinţa
să urmăreşti cu răbdare şl cu sistem soluţiunile cari reclamă oameni pregătiţi anume şi
împrejurări favorabile de înfăptuire. De aceea îţi repet cuvintele sf. apostol Pavel, adresate
învăţăcelului său Timofei: „Nimeni să nu defaime iinereţele tale, ci te fă pildă
credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu credinţa, cu curăţia".
Domnul şl Mântuitorul nostru Isus Hristos, mai Marele Păstorilor, căruia îi închinăm viaţa
noastră, $ă te întărească pe drumul slujbei celei sfinte, pe care porneşti cu ziua de astăzi,
pentru a fi părinte bun al clerului şi poporului din această de Dumnezeu păzită eparhie a
Orăzii,
Când prorocul Iile, împovărat de bătrâneţe, şi-a luai rămas bun dela Eliseiu, îi zise acestuia:
.Cere ce vrei să-ţi fac mai înainte de ce mă voi lua dela tine?" $i a zis Eliseiu: „Să fie
Duhul care este întru tine tndoit întru minex.
Această cerere o fac eu pentru Prea Sfinţia Ta în clipa aceasta: Să fie duhul dragostei şi al
înţelepciunii, care a călăuzit pe înaintaşul Prea Sfinţiei Tale Episcopul Roman, îndoit
întru Prea Sfinţia Ta ;şl să te povăţuiască spre o păstorire îndelungată şi rodnică spre
binele sfintei noastre biserici şi al patriei române".
P. S. Episcop Nicolae al Orăzii răspunde:
„In faţa sfântului altar spun că gândul meu este gând de jertfă, Îmi vin în minte cuvintele unui
preot milifar rostite cu ocazia sfinţirii unei troiţe la şcoala militară din Sibiu, care mi-a
spus: Prea Sfinţite, pleci la Oradea, de aici din Sibiu, dela umbra alor trei cruci: Selimbăr,
Răşinari şi cea pe care am sfinţit-o azi. Pleci la Oradea cu viziunea crucii în suflet.
întrebarea pe care mi-o pun acum e: cum voi purta crucea luptând pentru consolidarea
statului şi a bisericii naţionale? Una din cruci mă învaţă cum să preţuiesc crucea
neamului. In crucea dela Răşinari, unde odihneşte mitropolitul $a- -guna, văd ce trebue
să fac pentru biserica ce mi s’a încredinţat. Voîesc să slujesc două altare: altarul lui
Hrisfos şi altarul neamului*.
Festivitatea s'a încheiat cu o recepţie la reşedinţa episcopală.
370
REVISTA TEOLOGICA
Seara, înalţii Ierarhi au plecat spre Cluj, la înscăunarea P. S. Episcop Nicolae Colan.
P. S. Episcop Nicolae Colan şi suita a părăsit Sibiul Duminecă .28 Iunie a. c, Dela Copşa-mică
până la Cluj, a fost întâmpinat şi salutat cu însufleţire, în toate gările, de autorităţi şi
norod. La Cluj, entuziasmul mulţimii a întrecut orice margini: P. S. Sa a fost primit
împărăteşte.
Luni 29 Iunie a. c., la praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Parei, Va săvârşit sf. liturghie de I. P.
S. Mitropolit Nicolae, asistai de nouii episcopi ai Orăzii şi Clujului. Era de fafă şi Dl Ai.
Lapedafu, ministrul cultelor. După citirea înaltului decret regal şi a gramatei arhiereşti, I.
P. S. Mitropolit Nicolae, cu sufletul înălţat al Părintelui ce-şi lasă şi aici un fiu preaiubit,
mânecând dela Fapt. Ap. 18, 9—10, rosteşte următoarea cuvântare:
.Ieri am aşezat în scaunul eparhiei Orăzii pe Prea Sfinţitul Episcop Nicolae, — astăzi are
aceeaşi bucurie eparhia de Dumnezeu păzită a Vadului, Feleacului şi Clujului- care-şi
primeşte pe noul ei păstor în persoana Prea Sfinţitului Nicolae.
Dumnezeu a voit ca Prea Sfinţiile Lor să primească darul arhieriei la sărbătoarea Pogorârii
Duhului Sfânt şi să intre în misiunea la care sunt chemaţi la sărbătoarea sfinţilor apostoli
Petru şl Pavel, pentrnca amândouă aceste praznice, cu specialele lor semnificaţii
duhovniceşti, să-i întoarcă cu gândul la originile aposfolatnlui creştin şi să-i oblige a
considera acest apostolat, în a cărui succesiune neîntreruptă s'au învrednicit a se înşira,
ca un factor fundamental pe care se sprijineşte, prin care se desvoaltă şi prosperează în
toată vremea Biserica lut Hrisios. Mal ales astăzi însă, când atâtea curente protivnice
credinţi se învălmăşesc în viafa lumii şi în viaţa poporului nostru, apostolatul Bisericii
trebue să vestească cu nou curaj idealurile spirituale ale Evangheliei şi să păstreze viaja
poporului român în alvia marilor şi încercatelor traditiuni cari l-au călăuzit la mântuire,
printre grele primejdii şi năpăstuiri în tot trecutul său.
l(i repet Prea Sfinţite şi prea iubite episcop Nicolae, cuvintele pe cari ie-a adresat Domnul
apostolului Pavel pe când se găsea în Corint: mNu te teme, ci oorbeşte şi na tăcea,., căci
am malt popor tn oraşul ace$tam. Intr’adevăr, ai mult popor dornic să primească lumina
Iui Hristos, în oraşul acesta şi în eparhia ce-Ţi este încredinţată spre păstorire. Cu
dragoste mare el Te aşteaptă să reverşi peste suflete binecuvântarea învăţăturii
evanghelice, să-l -chemi la rugăciune lângă altarul strămoşesc unde găseşte astâmpă- rare
sufletească.
Prima fază din istoria reînfiintatei episcopii a Vadului, Feleacului şi Clujului, a fost o fază de
organizare şt de înzestrare cu aşezâ- mintele necesare pentru desvolfarea ei mai departe.
Neuitată are să rămână amintirea primului episcop, Nicolae loan, că a şifut să înzestreze
eparhia cu insfitu|iunile cele mai trebuincioase.
371
REVISTA TEOLOGICA
Faza a doua, care trebue să înceapă cu venirea Prea Sfinţiei Tale la conducerea ei, va fi o fază de
lărgire a programului de activitate, o fază de aprofundare a problemelor vieţii spirituale, a
epocă de misionarism vioiu pentru a da vieţii credincioşilor un cuprins mai duhovnicesc,
Aceasta e cu atât mai necesar cu cât în zilele noastre se simte nevoia unei urgente refaceri
a îniregei vieţi publice. Iar această refacere n’o poate realiza decât Biserica noastră care
este o emanaţiune a revelaţiunii divine, care nu lucrează cu* mijloace omeneşti, ci esie o
fântână a darului de sus, a apei celei vii ce aşteaptă să se reverse în toate sufletele.
In scopul acestei refaceri sunt adânc convins că Prea Sfinţia Ta cu tinereasca putere ce o ei, cu
cultura superioară ce Ţi-ab câştigat-o şi cu dragostea curată de care eşti pătruns faţă de
Biserică, vei porni la lucru spornic netemându-te de nici o oboseală.. Vei chema
preoţimea, pe cei mai în vârstă ca mai buni de sfat, pe cei mai tineri ca mai plini de
energie, la munca de luminare a poporului nostru. Te vei îngriji de şcoala teologică a
eparhiei ca astfel· preoţimea noastră să fie şi în viitor la culmea chemării sale, ridi- cându-
se la înălţimea preienţiunilor şi problemelor vremii de azi. Veb face ca iinerii ucenici ai
Domnului să alterneze audierea cursurilor cu rugăciunile în faţa altarului acestei măreţe
catedrale, din care- trebue să izvorască pentru viaţa întregului oraş şi a întregei eparhii cât
mai mult dar şi binecuvântare cerească.
Vel chema tineretul universitar şi pe intelectualii din capitala· Ardealului ca să le arăţi că
credinţa şi ştiinţa trebue să fie slrâns; însoţite, căci numai aşa vom puiea aşeza viitorul pe
temelii puternice. Cultura cea adevărată, capabilă să înalţe viaţa la un stil sănătos şi
superior atât în ce priveşte pe indivizi, cât şi în ce priveşte popoarele, cuprinde în sine
nedespărţite şi armonizate atât credinţa cât şi ştiinţa. Cu deosebire viaţa sufletească, atât
de nobîlă şt de- împodobită cu alese virtuţi a poporului nostru, nu s’ar putea menţine şi
desvolfa dacă ar dispărea din cultura noastră româneasca· factorul credinţiî.
Te vei interesa de muncitorii din ateliere, de ioate clasele sociale, căci toţi suni mădulare
scumpe ale neamului şi ale Bisericii; noastre. ^
Neuitând problemele sociale, vei sprijini ideea naţională pe* toate terenele. Trăim înir’o epocă
de renaştere religioasă şi de întărire a ideii naţionale pe baze religioase ortodoxe. Acest
fenomen confirmă odată mai mult legătura strânsă dinire ortodoxie şi neamul- nosiru. Şi
astăzi ca şi în frecui, noi preoţii suntem purtătorii de steag ai neamului românesc. Noi
ejulăm neamului să-şi desvoalfe puterile sale, făcându-1 fare prin virtuţile şi prin credinţa
evanghelica.
Spun de aici, ca să se audă în toată ţara, că Biserica noastre· este sprijinitoarea naţionalismului
românesc, a cărui vatră calda a fost ea în totdeauna. Avem convingerea profundă că precum
în numele ideii naţionale a fost întregit slatul român, tot prin putere» naţionalismului
înfrăţit cu ortodoxia se va consolida el. Dar naţio
372
REVISTA TEOLOGICA
nalismul pentru Biserică nu este partid, ci este suflet. Naţionalismul -este sufletul românesc
pătruns de conştiinţa drepturilor şt a misiunii sale pe acest pământ, de conştiinţa că nu
irebue să se lase sufocat de alte neamuri, ci însuşi Dumnezeu ii porunceşte, odată ce l-a
aşezat pe acest pământ, să trăiască.
Cu un cuvânt, să fii Prea Sfinţite, părinte al tuturor fiilor duhovniceşti ai Prea Sfinţiei Tale,
luminându-i, mângăindu-i, ajuiându-l pe toti.
lti aduc sincere mulţumiri pentru ajutorul ce mi l-ai dat ta Sibiu. Deşi despărţirea nu-mi este
uşoară, mă bucur că dela vatra şaguniană am putut da capitalei Ardealului un bărbat în
adevăr vrednic. Ştiu că vei împlini toate cele ce sunt spre mărirea lui Dumnezeu. El are
să-Ţi stea într’ajutor, are să Te lumineze în toate lucrările şi are să Te judece odată.
Eu rog pe Tatăl ceresc să povătuiască paşii Prea Sfinţiei Tale apre o rodnică şi lungă păstorire.
Doresc să te bucuri de sprijinul şi colaborarea şi de cea mai deplină încredere a tuturor,
cler şt popor, intelectuali şl oameni de bine.
Intră în slujba Prea Sfinţiei Tale, cea nouă, ocupă tronul ce Te aşteaptă şi pune-ji toată
nădejdea în ajutorul tul Dumnezeu, pentrucă El ne spune şi nouă, ca apostolului Pavel, a
cărui zi o păznuim astăzi: „Eu sunt cu tine şi nimeni nu va cădea asupra ta ca să te
vateme*. Amin.
Di ministru Al. Lapedatu, aduce noului episcop urările guvernului Ţării.
Răspunde P. S. Episcop Nicolae Colan;
„Mâna lui Dumnezeu a voit ca hirotonirea mea întru arhiereu să se întâmple la Rusalii, în ziua
constituirii primei comunităţi creştine în Ierusalim. Am sim{it atunci că şi eu sunt alesul
comunităţi, alesul poporului şi mi-am dat seama de marea sarcină ce se aşează pe umerii
mei. Atunci mi s'a luminat gândul, aducându-mi aminte de cuvintele sfântului apostol
Pavel: „Vai mie, de nu voi propovădui 1“ In adevăr, acel praznic reaminteşte slujitorilor
altarului datoria predicării cuvântului lui Dumnezeu fără şovăială şi cu aposto- lească
râvnă. Cu focul sufletului său, slujitorul sfântului altar va trebui să aprindă sufletele
credincioşilor. La această muncă sfântă îl cheamă biserica şi neamul. M’am gândii la
câmpul sufletesc al neamului nostru, la acest câmp doritor de sămânţa învăţăturilor
dumnezeieşti, la acest câmp care însetoşează după apa cea vie a credinţei în Dumnezeu,
Văd cu ochii că adeseori îndemnurile rele, îndemnurile păcătoase îşi au efectele lor; cu
atât mat vârtos vor putea să aibă efecte binefăcătoare îndemnurile cele bune. Omul legat
de Dumnezeu, care lucrează în numele lui Dumnezeu, poate sa facă cel mai mare bine
semenilor săi. Sufletele se aprind la focul credinjei curate. Neamul nostru cere cu
inzistentă această credinţă, fiecare fiu al neamului îşi dă seama de incontestabilul adevăr
că
373
REVISTA TEOLOGICA
numai ceice crede în Dumnezeu poete fi cu adevărat fericit. Credinţa e suportul de granit al
vieţii sociale*.
La recepţia ce-a urmat în încăperile reşedinţei episcopale, P, S. Sa a primit urările
oficialităţilor. Prezenta P. S. Episcop unit luliu Hossu, la recepţie, a prilejuit o
impresionantă scenă: cei doi Păstori aî Clujului românesc s'au îmbrăţişai în aplauzele
sgomoloase ale distinsei asistente. Cestul Ierarhului unit îl vom finea minte.

Aşa au trecut, cu duhul lor înălţător, peste sufletul obştei româneşti de dincoace de munfi,
zilele de slavă ale primăverii anului acestuia.
Chipul plin de tact şi înţelepciune în care au fost complectate vacantele episcopeştl deia Cluj
şi Oradea, a fost un triumf incontestabil al Bisericii noastre strămoşeşti. Un triumf a fost şi
pilduitoare» viajS a nouilor Ierarhi: tineri încă, Ei urcă treptele jefului episcopesc. Un
triumf a fost şi drumul Lor spre eparhiile ce-1 aşteptau cu o însufleţire rară. Ce mai
lipseşte? Urarea noastră. Şi ea sună aşar Un triumf să le fie păstorirea; un triumf al
Evangheliei lui Hristos, În această Ţară ortodoxă românească. E singura mângâiere pe
care o aşteaptă strădalnicul Ierarh ce i-a crescut întru Domnul. Şi cu El, toată Biserica
noastră.
Suntem siguri că PP. SS. Lor o vor dărui îmbelşugat, aiât unuia cât şi celeilalte

JUBILEUL CATEDRALEI MITROPOLITANE. Cronica serbărilor dela Rusaliiie anului

acestuia, irebue sa taie la răboj încă un eveniment : catedrala noastră milropolitană
împlinea trei decenii de când a fost fârnosiiă şi închinată sfintei ei misiuni. Cuvântul
iesliv pentru acest jubileu, l-a roslit 1. P. S, Mitropolit Nicolae în câteva fragmente ale
frumoasei cuvântări din prima zi de Rusalii.
s!»
CONGRESUL „OŞTII DOMNULUI*. Paralel cu marile serbări ale sfinţirii Prea Sfinţiţilor
Episcopi Nicolae Colan şi Dr. Nicolae Popoviciu, s’a întrunii la Sibiu al 5-lea congres ai
„Oştii Domnului*.
Martori la solemnităţile din prima zi de Rusalii, Ostaşii Domnului au avut bucuria de a lua
parte, a doua zi, la sfinţirea întru arhiereu a P. S, Dr. Nicolae Popoviciu, care mult a
ostenii pentru saturarea lor cu pâinea cea cerească şi a sorbi îndemnurile calde ce li le-a
adresat P. S, Sa în cuvântarea rostită in catedrala, dup» hirotonire. La ora 12 din zi, a
avut loc o mare adunare în sale „Thalia*, cu care prilej a vorbit ostaşilor însuşi I. P. S.
Mitropolit Nicolae.
Cu (of programul încărcat al acestor zile măreţe, Ostaşii Doin- nului eu epuizat în întregime
programul lor special, ca şi’n alţi ani, spovedindu-se, cuminecându-se, sfăiuindu-se'n
adunările lor şi ascultând poveţele mai marilor şi ai vechilor luptători ai Oasfei,
374
REVISTA TEOLOGICA
întremat! sufleteşte, după adunarea de despărţire din după amiaza^ zilei a doua, s'au întors fiecare pe la
casete lor.

ÎNCHEIEREA ANULUI ŞCOLAR LA ACADEMIA TEOLOGICĂ „ANDRE1ANĂ*. N’a fost o sărbătoare

ca oricare alta, căci de data aceasta, înalta noastră şcoală de teologie prăznuta nu numai închiderea
cursurilor şi deschiderea porţilor vacanfei de vară ci şi o duioasa despărfire de doi din dascălii ei
dragi: Prea Sfinţiţii profesori Nicolae Colan şi Dr. Nicoiae Popoviciu se întruneau laolaltă cu
studenfii Lor, sub acoperişul solemnei aule, pentru cea din urmă- oară.
P. S. Rector Nicoiae Colan a rostit o cuvântare despre însemnătatea aceste! şcoaie în viata de odinioară şi
de-acum a neamului nostru. In numele Său şi al P. S. Episcop Dr. Nicoiae Popoviciu şi-a luat apoi
rămas bun dela tribuna de pe care a rostit cuvâniuL Domnului patrusprezece ani de zile. Păr.
Rector Dr. D. Stăniloae, în numele şcoalei, şi P. C. Părinte consilier arhiepiscopesc Dr. George-
Proca, în numele I. P. S. Mitropolit Nicoiae şi al P. V. Consiliu arhiepiscopesc, au mulţumii cordial
P. $. Lor pentru zelul cu care au cinstit Academia noastră de Teologie. In numele studenţilor, şi-a-
iuat rămas bun dela P. S. Lor dl Gheorghe Bica, student în anul IV-
Tot atunci şi toi acolo s’a prăznuit jubileul împlinirii aior cinci pătrare de veac de când fiinţează Academia
teologică „Andreiană". Despre acest eveniment ne rostim mai pe larg la discuţia anuarului. Şi încă
ceva. Despărţământul Sibiu al F. O. R.-ului, pentru bunul mers al căruia P. S. Episcop Nicoiae
Colan a ostenit mult şi cu folos, a Jinut de a sa datorie să-şi lege adunarea din acest an de praznicele
pomenite şi să sărbătorească precum se cuvine atât frumoasa vârstă atinsă de şcoala noastră de
teologie cât şi plecarea din Sibiu a celor doi dascăli ai ei. Lucru care l-a şi făcut prin rostul dlui Dr.
N. Comşa şt a dlui prof. Dr. Lucian Bologa.
APOSTOLIA PATRIARHULUI NOSTRU. In dorlnfa de a se informa la fata locului asupra stării
ortodoxiei în fările apusene şt pentru a întoarce vizita ierarhilor anglicani cari ne-au cercetat tara
anul trecut, L P. S. Patriarh Miron, însoţit de-o suită restrânsă, a plecat din Bucureşti spre Paris şi
Londra în ziua de 18 Iunie a. c. Vizita Înaltului Ierarh în Occident, cade tocmai într’o vreme când
ortodoxia răsăriteană are ma) multă „căutare” în apus ca niciodată. Punctul culminant al acestei
vizite, a fost desigur întâlnirea cu căpeteniile bisericeşti anglicane, la Londra, cari sărbătorindu-I cu
entuziasmul de care am luat cunoştinţă din ziarele vremii, au cinstii în 1. P. S. Sa însăşi Biserica
noastră ortodoxă românească. Patriarhul României a fost salutat pretutindenea căsoiul primei ţări
ortodoxe răsăritene de astăzi. Regele Angliei a primit pe căpetenia ortodoxiei româneşti înlr'o
audienţă specială.
375
REVISTA TEOLOGICA
Sf. Sinod al Bisericii noastre, în sesiunea din Ocfomvrie c., luând cunoş(in{S de rezultatele apostoliei I. P.
S. Sale, a exprimat călduroase mulţumiri Patriarhului nostru.

f PROTOPOPUL NICOLAE BORZEA. Protopopul Făgăraşului, Păr. Nicolae Borzea, a adormit în Domnul
în ziua de 11 Iunie a. c.
Defunctul era unul din preoţii noştri cei mai de ispravă. Născut în fruntaşa comună Viştea de jos, de pe
Ţara Făgăraşului, şt-a făcut studiile secundare la liceul ortodox „Andreiu Şaguna" din Braşov, unde
a trecut şi examenul de maturitate în anul 1877. De acolo a trecut la seminarul „Andreian* din Sibiu
ca să se pregătească pentru sfânta şi aspra slujbă a preoţiei.
Ca preot şi protopop al Făgăraşului, a desfăşurat o frumoasă şi îndelungată activitate pe tărâm national
bisericesc.
Moartea sa a stârnit multe păreri de rău. Dl Prof. Nicolae Iorga a scris cu acest prilej — în Neamul
Românesc din 2 Iulie a. c* — un simţit cuvânt de recunoştinţă pentru preotul de lege veche şl bunul
român care a fost protopopul Nicolae Borzea.
Rămăşiţele pământeşti ale octogenarului protopop au fost aşezate cu toată cinstea cuvenită în cimitirul
ortodox din Viştea de jos.
Dumnezeu să-l odihnească în corturile drepţilor şi să-i rânduiască un urmaş cât mai vrednic.

f PROFESORUL Dr. DOMIŢIAN SPÂNU. In timpul din urmă ne veneau veşti rele dela Cernăuţi, despre
sănătatea apreciatului profesor de teologie Dr. Domitian Spânu. Totuşi nu ne venea să credem că
sfârşitul era atât de aproape. Era încă tânăr. Abia trecuse pragul anilor patruzeci.
In 16 Septemvrie a. c., boala aprigă de care suferea, i-a curmat firul vieţii.
Bucovinean de origină ■— se născuse la 31 August, 1892 în comuna Oălâneşti din împrejurimile
Rădăuţilor, — după strălucite studii teologice făcute la Cernăuţi, Paris şi Viena, în anul 1926 a fost
numit profesor agregat la catedra de Teologie Morală a Facultăţii de teologie din Cernăuţi, Trei ani
mai târziu, a fost titularizat, ales decan al şcoalei numite şi pro-rector al universităţi cer- năuţene,
demnităţi pe cari le-a îmbrăcat până In anul 1933.
Pe lângă catedră, decanat şi funcţia de pro-rector, a mai fost încredinţat curând cu suplinirea catedrei de
Istorie bisericească universală.
Profund interesat de atât de frământatele probleme ale Bîse- ricli bucovinene, profesorul universitar Dr.
Domiţian Spânu a fost însă înainte de toate un cărturar promiţător şi mai ales un dascăl iscusit.
Profesorul Spânu n’a scris mult. Era prea angajat cu cele două catedre şi cu pomenitele ocupaţiuni
auxiliare, care-i ocupau
376
REVISTA TEOLOGICA
de mulfeori cele mai bune ore ale zilei. Mai punem apoi şi faptul că abia de zece ani de zile fusese chemat
Ia catedră. Insă atâta cât a scris, a scris bine. Profesor de Morală, defunctul, până trăia, trăda o
deosebită preferinfă pentru probleme de Sociologie creştină. La acest capitol numim frumoasa şi
binedocumentata sa lucrare Suferinţele sociale şi Hristos (Cernăuţi, 1925). O seamă de studii
mai mărunte, în genul acesta, a tipărit în „Candela* şi alie reviste cernău|ene.
Cursurile profesorului Dr. Domifian Spânu erau o adevărată plăcere. Cei cari şi-au dat osteneala să le
audieze câtuşi de cât regulat, sunt sigur că nu vor putea uita nicicând atmosfera lor reconfortantă şi
vioae care învăluia pe profesor şi student deopotrivă.
Astăzi profesorul Dr. Domiţian Spânu nu mai este. Vineri 18 Septemvrie a. c„ trupul neînsufleţit al
regretabilul dascăl l-a închis pământul.
La groapa ce s'a deschis să primească prea de vreme pe cel plâns astăzi de toată Bucovina românească,
prietenii şi foştii elevi ardeleni ai profesorului Spânu depun prinosul lor de lacrimi, rugând pe
bunul Dumnezeu să-i aşeze sufletul în cur|ile Sale.

UN NOU AN ŞCOLAR LA ACADEMIA TEOLOGICĂ „ANDRE- IANĂ* s’a deschis Duminecă 27

Septemvrie a. c., în prezenta 1. P. S. Mitropolii Nicolae şi a demnitarilor mitropolitani. Dupăce s’au
stins ultimele acorduri ale rugăciunii „Tatăl nostru*, noul Rector, Păr. Dr. D. Stăniloae, a luat
cuvântul. P. C. Sa a pomenit după cuviinfă pe cei doi profesori plecafi dela noi la scaunele
episcopale ale Clujului şi Orăzii, subliniind cu bucurie că multămită grijei părinteşti a I. P. S.
Mitropolit Nicolae, corpul profesoral al înaltei noastre şcoale a fost repede complectat cu puteri
noui. In continuare, Păr. Rector, cu cuvinte simple şi miezoase, a zugrăvit chipul preotului pe care-
1 reclamă vremea noastră şi sensul învăţământului teologic pe care trebueşte să şi-l însuşească
studenţii academiei noastre. „Activitafile extrapastorale ale preotului nu mai sunt astăzi un scop în
sine, ci sunt subordonate unuia şi aceluiaşi scop care este tot mai marea apropiere a oamenilor de
Dumnezeu*... „Teologia noastră — a spus Păr. Rector adresându-se studenţilor — nu va fi un
morman de pietriş savant care astupă realitatea esenţială, izvorul cel drag şi de via(ă susţinător, pe
Dumnezeu, ci va fi o pâlnie care îşi îndeplineşte cât mai perfect funcffa ei naturală: de-a vă pune în
comunicare cu Dumnezeu*. încă şi alte multe îndemnuri bune a strecurat P. C. Sa în simfita-i
cuvântare.
Plăcut impresionat de cele auzite, I. P. S. Mitropolit Nicolae, dupăce trimite toate mulfumirile Sale celor
doi P, S. foşti profesori, subliniază cu bucurie spiritul în care vrea P. C. Rector să-şi crească ucenicii
ce-i sunt daji spre bună îndrumare şi împărtăşeşte tuturor arhiereasca binecuvântare pentru anul
de muncă spornica ce-1 începem.
GRIGORIE T. MARCU
10
377
 NOTE ŞI INFORMAŢII
PĂRINTELE Dr. loan Gher- tel, vicarul parohial al catedralei calolice „Sf. Ioslf“ din Bucureşti, secretarul
particular al arhiepiscopului Al, Clzar şi profesor la seminarul romano-ca- tolic din capitală, a
trecut la ortodoxie. Slujba religioasă de trecere la Biserica noastră, a fost săvârşită Duminecă 14
Iunie e. c., la Biserica Amzei, de către P. C, Păr. loan Mihălcescu, decanul Facultăţii de Teologie din
Bucureşti.

CU PRILEJUL aşezării în scaun a P. S. Episcop Dr. Ni- colae Popoviciu, toată Oradea românească a
îmbrăcat haina de sărbătoare a culorilor nafionale. Afară de palatul episcopesc unit, unde
sălăşlueşfe P. S. episcop Valeriu Traian Frentiu, Conştiinţa nafională ultragiată a orădanilor s'a
rostit prin glasul unui inimos avocat român de-acolo. Nu calificăm faptul in nici un fel. Căci el
califică din destul sentimentele româneşti ale prelatului unit dela Oradea, $i asia — ajunge!
<y

AL DOILEA VOLUM al manualului catehetului ortodox „Hrl- sios tn şcoală“, lucrat de harnicul
Părinte Diacon Dumitra Călugăr, a apărut şi se poate comanda la Librăria arhidiece- zană din
Sibiu (costă Lei 220), El cuprinde materia de învăţământ religios pentru clasele su- praprimare. O
dlscujie a lui,
examinând maieria şi cinstind precum se cuvine devotatele strădanii ale autorului, pregăteşte pentru
numărul viitor al revistei noaste Păr. Prof. Dr. N. Terchilă dela Academia teologică „Andreiană*.

VIAŢA ILUSTRATĂ, mutată la Cluj deodată cu fondatorul şi directorul ei, continuă să apară în aceleaşi
excelente condiţii de fond şi formă. De curând, ne-au sosit la redacţie primele numere apărute în
capitala Ardealului. Semnalăm în paginile ei, alături de vechii şi credincioşii colaboratori dela
Sibiu, câteva condee proaspete: Grigore Popa, Prof. 1. Mateiu etc., cărora ii se vor adaoge, în
curând, altele.
A citi această revistă — scria cineva despre Viaja Ilusjraiă — e o bucurie românească; ^a o abona, este o
datorie ortodoxă*
•O*
PĂRINTELE profesor Ti motej Popooici dela Şcoala normală „Andrei Şaguna* din Sibiu, cu ziua de 1
Septemvrie a. c., a plecat dela catedra-i dragă spre odihna bătrânelelor sale albe şl cinstite. Ci nu cu
gândul de-a cânta exemplara viată a unui dascăl ce ne e drag strecurăm aici această veste. Suntem
convinşi doar că mult mai maeştrii de cât vorbele noastre îi câniă cei 41 de ani în slujba gândului
ortodox românesc de pe aceste plaiuri, melodiile sale, a căror
378
REVISTA TEOLOGICA
spumă curată şt întremătoare au umplut biserici şi-au învăluit suflete multe, preamărind pe Dumnezeu şi
virfufile acestui neam sortit să spintece cu destinul său pânza veacurilor. Not dorim doar să-i facem
o urare: Am vrea să vedem strecurându-se printre noi chipul său nins de truda unei viefi mistuite
de dintele crud al artei ce-a slujit-o cu credinţă, silueta lui mlădioasă ca un cântec românesc şi
sufletul său tare ca asprele vremi ce le trăim — încă mulji şi fericiţi ani.

SOBORUL Ierarhilor Bisericii noastre s'a sporit de curând prin numirea a doi noui arhierei vicari: unul pe
lângă Patriarhie, iar celălalt la mitropolia Moldovei. La primul post, I. P. S. Patriarh Miron a chemat
pe talentatul teolog Părintele Dr. loan Mihălcescu, profesor şi decan al Facultăţii de Teologie din
Bucureşti. La cel de-al doilea, a fost numit 1. P. C. Arhimandrit Valeriu Moglan. Sfântul Sinod, în
sesiunea din Octomvrie c., a confirmat în unanimitate aceste fericite numiri.

NOUL Ministru al Cultelor, Dl Victor Iamandl, a numit pe Părintele Petre Parfente, directorul seminarului
„Central* din Capitală şi preşedintele Asociaţiei generale a clerului ortodox, în postul de secretar
general at ministerului cultelor.

ESTE încă vie în amintirea noastră fapta întru tot lăudatului ctitor Dr. Eugen Nicoară, care a dăruit
spitalul său din Reghin episcopiei Clujului. Generosul
donator putea deci să guste în linişte laudele ce i s’au adus din toate părţile Ardealului pentru acest gest
pilduitor. Ci tată că Doctorul Eugen Nicoară n'a înţeles să facă una ca asta. D-sa continuă în taină
să-şi înmulţească talantul ce i l-a dai Dumnezeu, săvârşind neîncetat opere de binefacere publică.
Avem înaintea noastră raportul despărţământului Reghin al F. O. R.-ului, pe anul 1935—1936.
Constatăm din el că la Reghin s’a lucrat şi mai ales s'a jertfit cu toată tragerea de inimă. Fără a
putea arăta nici un venit la bugetul despărţământului pe care-1 călăuzeşte, Doctorul Eugen Nicoară
a cheltuit totuşi pentru ajutorări şi renovări de biserici, pentru ridicări de troije şi monumente de
eroi 129.100 Lei. De unde ? Din buzunarul D-sale, care oridecâteori e vorba să facă o faptă bună, se
deschide bucuros.
Dumnezeu să-t răsplătească însutit şi înmiii acestui mare me- cenate al Bisericii şi neamului nostru, toate
darurile făcute.
•O -1
Sf. SINOD al Bisericii noastre, în sesiunea din Oct. c. a adus următoarele hotărâri:
Biblia va fi retipărită. Ia act de măsurile guvernului în chestiunea stiiismulul şi dispune ca monahii cari se
îndreaptă să fie reprimiţi în mănăstire. La ocuparea parohiilor, se va de întâietate preoţilor
extrabugetari. La Maglavit se va constitui un comitet, cu participarea localnicilor, aprobat de P. S.
Episcop Var- tolomeu şi ratificai de I. P. S, Patriarh. In 9 Oct., membrii Sf. Sinod au luai parte la
parastasul
io*.
379
REVISTA TEOLOGICA
pentru pomenirea regelui Alexandru 1 al Serbiei.
■ *0·
TOATĂ simţirea românească s’a ridicat cu nefătarnică însufleţire să sărbătorească pe Dl Stelian Popescu,
directorul ziarului „Universul", cu prilejul împlinirii alor două decenii de când acest român neaoş a
apucat condeiul să-şi slujască Neamul. A fost o manifestaţie spontană de curată simpatie pentru
unul din cei mai buni fii ai României, care a strâns în jurul Patriarhului şi Mîtropoiiţilor noştri, se-
condaţi de Dl Nichifor Crainic, tot ce are mai distins societatea românească de astăzi. Ilustrul
sărbătorit merită din plin aplauzele cu care l-au cinstit cei întruniţi la Arenele Romane din
Bucureşti în Dumineca lui 11 Octomvrie c. Căci dacă Dl
Stelian Popescu ne-ar fi dăruit numai acea însufleţită „Ligă anti revizionistă" şl ar fi fost dea- juns ca să-şi
facă numele nemuritor. Nu ne stă în gând $& catalogăm toate scăpărările de fulger ale prodigioasei
apostolii pentru care-1 sărbătoreşte tare- inf reagă. Le-au arătat din destul vorbitorii dela Arenele
Romane. Biserica îi este în mod deosebii obligată acestui fecior de popă ortodox, care a dăruit
problemelor ei, în paginile ziarului „Universul", totdeauna cea mai largă ospitalitate. Dumnezeu
să-l răsplătească îmbelşugat pentru tot binele ce l-a săvârşit.
+■
ÎN SCAUNUL de mitropolii unit al Blajului a fost întărit şi aşezai P. $. Alexandru Nicolescu, al cărui loc,
la Lugoj, l-a luat canonicul Dr, loan Bălan.
(se)
VIAŢA ILUSTRATA
REVISTĂ DE FAMILIE

Director: NICOLAE COLAN

Episcopul Clujului
ABONAMENTUL PE UN AN 200 LEI. PE O JUMĂTATE DE AN 100 LEI.
UN NUMĂR 20 LEI
REDACŢIA $1 ADMINISTRAŢIA: CLUJ, EPISCOPIA ORTODOXĂ
ROMÂNĂ.
380
XXVI
ANUL
XXVI
NR. 11—12 NOEMVRIE—DECEMVRIE 1936

REVISTA
TEOLOGICĂ
REDACŢIA
ADMINISTRAŢIA
SIBIU, ACADEMIA TEOLOGICĂ ANDRE1ANĂ
 REVISTA TEOLOGICĂ
APARE LUNAR
SUB PATRONAJUL I. P. S. MITROPOLIT NICOLAE
ABONAMENTUL PE UN AN: 260 LEI.
REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA:
ACADEMIA TEOLOGICĂ, SIBIU, STRADA MITROPOLIEI 24—28
ÎN ACEST NUMĂR:
TR. SCOROBEŢ:
Pr. V. OH. SIEIESCU:
Prot. Dr. NICOLAE POPOVICI:

IOSIF E, NAGHIU:

GRIGORIE T. MARCU:

Dr. N. TERCHILĂ, D. CĂLUGĂR,

S. CÂNDEA, IL. V. FELEA, GR.
T. M. şl PETRU BRUDEA:
GR. T. Μ., T. R., P. DEHELEANU, D. CĂLUGĂR şl P. DUMITREASĂ:
. GRIGORIE T. MARCU:
Naşterea Domnului
SSrbStoarea Naşterii Domnului
Opinii asupra proiectului de modificare a legii
şl statutului pentru organizarea Bisericii orto-
doxe române
Bio-Bibliografla P. S. Episcop Nlcolae Colan
al Vadului, Feleaculul şl Clujului
ATiTUDINI: Untverslfatea, Biserica şi pregă-
tirea clerului.
MIŞCAREA LITERARĂ: Hrislos in şcoală.
Veghează! Cuvinte creştineşti căiră tineret,
θρησκευτικά! προσωπικότητες τής Παλαιας
Διατηκης. θεός καί ιστορία εν ισραηλιτικη
θρησκεία. Vie de lesus. Annualre de Tuni-
verslie de Sofia. Un episod din istoria diplo-
matică italiană în legătură cu Principatele
Române.
CRONICĂ: Un bust „arhldlaconului şi docto-
rului Gheorghe Lazăr“ la Avrig. FOR-ul In
congres la Arad. O răsplată pentru un om de
merit. Congresul Asociaţiei cierului .Andrei
Şaguna* la Turda. O biruinţă ortodoxă ro-
mânească in Secuime. Serbarea patronului
Academiei Teologice .Andreiane*. 1 Decem-
vrie la Sibiu.
NOTE ŞI INFORMAŢII.
Anul XXVI
Nov.—Dec. 1936
Nr. 11—12

REVISTA TEOLOGICĂ
ORGAN PENTRU ŞTIINŢA ŞI VIAŢA BISERICEASCĂ
Redactor: Prof. GR1GOR1E T. MARCU
NAŞTEREA DOMNULUI
De TR. SCOROBEŢ Consilier arhiepiecepesc
Crăciunul se repetă an de an în acelaş cadru sublim cu Pruncul Divin în Peştera din
Vifleem, încunjurat de grupuri cucernice în adoraţiune: Iosif şi Maria, Sfânta
Maică, Păstorii şi Magii dela Răsărit, reprezentând ordinea de jos; cu cetele
îngereşti în văzduh: veşnicele clopote din Vtfleem, solia îngerului şi Steaua
Magilor, — din ordinea de sus, slăvind pe Celce e Lumină din Lumină, puterea
şi înţelepciunea Iui Dumnezeu, Stăpânul Păcii, Mântuitorul lumii din robia
păcatului şi a morţii.
In centrul Crăciunului stă Isus Hristos. Fără Hristos Crăciunul nu are înţeles. Ar fi
negaţia şi contradicţia a lot ce implică acest nume.
Crăciunul divin e praznicul creştinesc cel mai popular care apelează la totalitatea
instinctelor firii omeneşti. El stârneşte cele mai profunde şi mai variate
manifestări ale afecţiunii omeneşti şi ale aspiraţiunilor noastre. Dar nici
afecţiunile şi nici aspiraţiunile omeneşti nu urmează ca ele să fie ancorate
esclusiv în religie.
De aceea Crăciunul şi prăznuirea Iui nu se ridică pre- tutindenea şi totdeauna în
sferele de slavă ale lui Isus Hristos. Crăciunul religios derivă din intrarea
personală în istorie a lui Dumnezeu. Isus Hristos, Fiul cel veşnic al Tatălui s’a
pogorât în orizontul omenesc. E cea mai sublimă acţiune a Dumnezeirii.
Supranaturalul pogorît vizibil în natural. Cuvântul Tatălui s'a sălăşluit în trup
omenesc.
&
381
REVISTA TEOLOGICA
Nu e Teofanie ci întrupare. Chipul Tatălui, Cel-Unul-născut, plin de har şi de adevăr
devine Fiul Măriei, pe care pentru aceasta toate generaţiile o vor binecuvânta.
Dumnezeirea luând vălurile fiinţei omeneşti ne-a dat dovada supremă a iubirii Sale
faţă de om şi dovada pre- ţuirei Creatorului faţă de creaturile Sale.
Pentru aceasta prăznueşte Biserica Crăciunul. Fără aceasta toata sublimitatea
Crăciunului ar fi neînţeleasă. Teologia Crăciuniului e doctrina dumnezeirii lui
Isus Hristos. De aici porneşte Evanghelia mântuirii şi în aceasta stă rostul
Bisericii lui Isus Hristos.
Sfinţii Evanghelişti dela acest adevăr pornesc, fiecare în felul său aşternând peatră cu
peatră argumentele teologiei întrupării.
Sfântul Evanghelist Marcu, codificatorul propoveduirii Sfântului Petru, reconstrueşte
personalitatea divină a Mântuitorului din faptele şi caracterul Lui, înfăţişându-ne
in Isus Hristos exemplarul omului desăvârşit.
Sfântul Evanghelist Matei desleagă dificultăţile intelectuale ale celui ce vrea să
descifreze lecţiile lui Dumnezeu in istorie şi în făgăduinţele încredinţate
poporului ales. Evanghelistul Matei înfăţişează pe Isus Hristos ca realizatorul
desăvârşit al dumnezeeştilor proorocii despre împărăţia Cerului.
Acest Evanghelist ne-a dat argumentul istoric al întrupării.
Sfântul Evanghelist Luca rezolvă dificultăţile morale ale omului bântuit de păcate,
pentru care Mântuitorul Hristos e unica scăpare. Evanghelia dela Luca constitue
argumentul moral al întrupării.
Sfântul Evanghelist loan prezintă întruparea Domnului din punct de vedere filosofic.
O filosofie e necesară fiecărui creştin luminat, ca să ajungă cu spiritul său Ia o
,teorie6 sau viziune, la o concepţie despre lumea lucrurilor şi a experienţelor, prin
care să fie în stare a interpreta fenomenele din ea ca părţi dintr’un întreg şi
expresii ale unui scop suprem, la care el însuşi e chemat să colaboreze cu voinţa
şi cu inteligenţa sa.
Filosofia Logosului ne-o dă sfântul loan.
382
REVISTA TEOLOGICA
In fine, din scrisorile Sfântului Apostol Pavel se desprinde argumentul psihologic al
Întrupării, pentru acei oameni în luptă cu ei înşişi, pentru a descoperi cft Isus
Hristos e singurul, căruia să-I slujească pentrucă a realizat împăcarea şi unirea
omului cu Dumnezeu.
Teologia Crăciunului e unică în toate religiile.
Unele religii au încercat să divinizeze omul.
Dumnezeu şi omul nu pot fi uniţi ridicând pe om pe treaptă dumnezeească.
Dar Crăciunul ne arată că Dumnezeul cel veşnic a trimis în lume pe Fiul Său. Tatăl
veşnic pe Fiul Său veşnic. Carele a existat mai înainte de veci întru mărirea
Tatălui, şi fiind în stăpânirea atributelor dumnezeirii, a intrat în istorie ca
Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Fiul Măriei nu este o persoană iar fiul lui
Dumnezeu altă persoană. Unirea lui Dumnezeu cu omul s’a consumat în
Persoana lui Isus Hristos, devenind Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. Aceasta
este religia Întrupării, pe care o prăz- nuim la Crăciun.
Teologia Crăciunului e atât de sublimă, încât cuvintele omeneşti nu pot exprima slava
întrupării.
Tăcerea noastră exprimă cea mai sinceră elocvenţă, când înghenunchem în faţa
Pruncului din Vifleem şi ne proşternem fără şoapte în cucernică adoraţiune.
T8. SCOROBEŢ

i*
338
 SĂRBĂTOAREA NAŞTERII DOMNULUI
SCURTĂ ÎNCERCARE DE STUDIU ISTORIC 1
De Pr. V. OH. SIBIESCU
profesor
Intre sărbătorile mari Naşterea Domnului este cea mai veche, ce pare a fi propriu
creştină, căci celelalte, ca Paştile şi Rusaliile, existau şi la Ebrei, desigur cu altă în-
semnătate.
Această sărbătoare nu s’a introdus însă în calendar, dela începutul bisericii, ca oficială
şi aparte, căci „ liturghia primitivă este toată concentrată în jurul morţii şi învierii
Domnului".* Dealtfel nici nu se putea vorbi atunci de un calendar strict aranjat ca
cel de azi. Numai prin secolul al IV-lea se întâlneşte, la Roma, sărbătoarea
Naşterii Domnului, la 25 Decemvrie. In Orient ea s’a sărbătorit multă vreme la 6
Ianuarie, sub numele de Epifanie. Dar spre sfârşitul secolului al IV-Iea şi
începutul celui al V-lea se ajunge şi în Orient la data de 25 Decemvrie,* iar
Epifania rămâne sărbătoare a Botezului Domnului.
Stabilirea acestei sărbători în timpul discuţiilor cristo- logice, va fi făcut să pătrundă
credinţa ortodoxă a sinoadelor de Ia Niceia, Efes şi Calcedon.4
4 B i b l i o g r a f i e : L. Duchesne: Les ori fine* du Culte chretlen, Perl» 1901; E. Vacanderd: Etude* de Critique
et d’HlstoIre religleuse, ΗΙ-eme serie, Π ed. Part* 191?; D. Bernard Boite, O. S. B. Les origlnes de la N&el el
de l'Eplphonle, Etade hiitortgue. Louvain, 1932; August Hollard ort: Les origine* de la făte de Nciel, in
Revue d’Hlslolre el de la Phllosophie rellgleuses, Mal Jutn 1931.
I. Brlcout: ari. NSel in Dlcllonnatre de connalssances rellgleuses; L’abbă Martlgny: Dfctlonnalre des anttqultes
chrătlenne* — art. Fete*.
In privtnfa îsvoatelor patristice menţionăm omiliile St. loan Chrlsostom, Orlgorle de Nailanz, Origorle de Nisa,
Pavel de Emesa etc. asupra Naşterii Domnului, In Petrologie greacă, ed, J. Mtgne. (prescurtat P- O.)
a Vacandard op. cit. pag. 5.

* La Constantinople şi In Asia mică către anul 380; la Antlohla cStr* 3·6; In Egipt şl Palestina către 430. Cf. Bernard
Botle op. cit. pag. 30.
1 Cf. B. Boite op. ctt. p. 86.

384
REVISTA TEOLOGICA
întrucât socotim de folos o scurtă privire istorică asupra fixării în cadrele anului
liturgic a sărbătorii Naşterii Domnului, o încercăm în rândurile ce urmează,
dându-ne seama de greutatea ce vom întâmpina din cauza puţinelor şi neclarelor
informaţii, ce le găsim în literatura veche creştină asupra acestei chestiuni.
Până în sec. IV nu avem documente serioase în ce priveşte sărbătoarea Naşterii
Domnului precum şi timpul când cădea. De aci s’ar putea deduce că pe primii
creştini nu i-a interesat atât de mult aniversarea Naşterii Domnului. După un
autor protestant,1 după mentalitatea primitivă era ruşinos pentru un zeu ca să i
se serbeze ziua naşterii. Deci ar fi fost o mare înjosire ca creştinii să serbeze ziua
naşterii lui Isus, Dumnezeu adevărat. Acest lucru îl făceau numai păgânii, de
care Arnobiu, pe la 296, îşi bate joc, zicând că este nedemn pentru un zeu să ia
naştere numai dela o zi anumita. Tot aşa şi Clement Alexandrinul ia în râs pe
ceice caută ziua şi anul naşterii Domnului.1
Dar această mentalitate Începu să dispară. Pietatea creştină simţia nevoia ca să aşeze
printre aniversările liturgice toate actele din viaţa Mântuitorului. Astfel
Naşterea Domnului nu se va mai socoti nici o înjosire şi nici o imitare după
aniversările zeilor păgâni. Ea avea cu totul alt sens în economia mântuirii. Era
piatra fundamentală în nouile perspective ale omenirii; ceva real şi adevărat în
conştiinţa şi credinţa tuturor. La aceasta a contribuit, poate, în mare măsură, şi
teologia creştină, ce începuse a înmuguri şi creşte pe alocurea. Această teologie
reuşi să facă accesibilă mentalităţii creştine primitive, ce trăia mal mult sub
emoţiile pe care le provoca evocarea Patimilor, Morţii şi învierii Domnului —
înţelegerea metafizică şi acceptarea, ca reală şi potrivită cu sublimitatea divină a
lut Hristos, a expresiei ioanice: £ λόγο; σ«ρξ έγ4ν*το.* In felul acesta Naşterea
Domnului trebuia să intre în sfera pietăţii creştine şi ca sărbătoare liturgică. 1 * 3
1 August Hollard art. cit.
3 Cf. A. Hollard art. ctf.
3 Ev. loan cap. I. ver* 14.
365
REVISTA TEOLOGICA
Când anume s’a introdus această sărbătoare în calendarul bisericesc nu se poate
preciza din lipsă de documente serioase. Cartea Pascha Computus 1 vorbeşte, în
anul 243, de sărbătoarea Naşterii Domnului ca de ceva stabilit. Ea face o
apropiere între întruparea Mântuitorului şi crearea lumii. începutul Creaţiei ar fi
fost la 25 Martie. A patra zi Dumnezeu a făcut soarele cu care este asemănat
Hristos. Deaceia şi Pascha Computus pune Naşterea Domnului la 28 Martie *
Dar acest document este apocrif.
Dacă ar fi să credem omilia asupra botezului atribuită Iui Ipolit de Roma 1 * 3 am merge
şi mai departe, găsind că sărbătoarea noastră era mai de timpuriu stabilită. Dar,
In general, scrierile lui Ipolit sunt interpelate, iar această omilie nu este
autentică.4 5
Primul document serios, ce*l posedăm, este dela Chrono- graful din 354, adică Furius
Philocolus. In calendarul său, zis filocolian, în Fasti Consulares scrie: XPC
(Hristos) natus est Kal. jan. Iar în Depositio martyrum scrie: VIII Kal. ian. natus
Christus in Bethleem Judae.6 Deci se vede că aniversarea Naşterii Domnului
avea loc la 25 Decemvrie In anul 336, când se scrie documentul citat.6
In anul 353, în timpul papii Liberiu, sărbătoarea aceasta era stabilită definitiv la Roma
şi se serba solemn. Ambrozie al Mediolanului, dând un extras din cuvântarea lui
Liberiu la tunderea în monahism a surorii sale Marcelina,7 8 ne oferă preţioase
referinţe asupra sărbătorii Naşterii Domnului. Ceremonia tunderii în monahism
a avut loc în ziua de Crăciun — Salvatori natali — căci papa se adresează tinerei
monahii astfel: „vezi cede lume a venit să onoreze ziua naşterii soţului tău!
(Isus).3 Acesta fiind rugat, Ia nuntă, a
1 Un apocrif ataşai la sfârşii J! scrierilor lui Clprian. Ediţia Harfei şi P. L· tom. 4. -
1 Botl* op, cit. p. <0—61.
* Tom. X col. 85i—>.<i,
* Boite Idem p. 31,
5 Momsen: Monumente Ger maniae hlstorl ca Auclores antlqul IX, 1, 36 dup* Boite op. cit. p. 5! 53 şi Holiard ari.
cit. p. 267.
* cf. ai Holiard Idem,
7 Cf. Boite op. cli. pag. 33—34 şl Holiard op. cit. pag. 167.
8 De Vlrglnlbus XII, I P. L, XVI 231: ...,ad nalelem sponst lui*.
386
REVISTA TEOLOGICĂ
prefăcut apa în vin 1 şi a înmulţit cele cinci pfiini şi doi î>eştiV
Daca în acest timp Naşterea Domnului se serba cu atâta fast trebue să concludem că ea
a fost neapărat întro- dusă în calendarul liturgic pe la 336, cum arată calendarul
filocolian, sau poate şi mai de vreme.* Constituţiile apostolice, scrise prin
secolul IV, ne dau şi ele indicaţii despre această sărbătoare în uz şi obligatorie la
creştini. In cartea V, Cap. XIII se învită credincioşii ca să celebreze Naşterea
Domnului. Servitorii erau lăsaţi liberi, postul sever era interzis.*
In ce priveşte stabilirea datei de 25 Decemvrie, Biserica romană n’a avut la îndemână
documente, nici în Evanghelii şi nici în literatura creştină, ci numai tradiţia
liturgică. Ea a avut latitudinea să facă să coincidă aniversarea Naşterii Domnului
cu solstiţiul de iarnă, ceiace nu-i fără importanţă. Poate că şi unele calcule, chiar
bizare, au dus la aceasta.
Iată unul: era ideia generală că lumea a fost creiată la 25 Martie şi că isus, printr’o
coincidenţă mistică se găsea în mormânt în această zi. Dar, ei a trebuit să
petreacă pe pământ un număr rotund de ani, căci fracţiunile sunt imperfecţiuni,
ce nu cadrează cu simbolismul numerilor. Atunci zămislirea în pântecele Sf.
Fecioare s’a produs tot îa 25 Martie. Socotind de aici nouă luni, până la naştere,
se ajunge la data de 25 Decembrie.1 * * * 5 6 Acest calcul pare interesant, dar el nu se
găseşte la nici un scriitor bisericesc. In Omilia la Naşterea Domnului, * Sf. loan
Chrisostom face calculul următor: Zaharia, tatăl Sf. loan Botezătorul, mare preot
fiind, a făcut intrarea în Sfânta Sfintelor la Sărbătoarea Împăcării, 23 Septemvrie.
Elisabeta rămâne însărcinată la
1 Hlc «si qul rogatus ad nuptlas aqtiam In vJnum converltl. 'Idem.

* Hlc esl qul qulnque panlbus ct duabuş plactbus gaator mlllla popul! !n deserto pavll... Ibidem. Ar reeşl
după Boite op. cit. pap. 39 ţl 37 că ie făcea ta această zt şt amintirea nun|(l din Cana Galllel! şl a înmulţirii
pâlnii şl peştilor, -daşl după obiceiul general acea tea se aminteau la Epifante, 6 Ianuarie.
* cf. Duchesne op. Cit. şi Botle op. cit.
* Marligny op. cit. pag. 320.
1 După Duchesne op. cit. pag. 265.
6 P. G. 49. col. 365 sq.
387
REVISTA TEOLOGICA
25 Septemvrie. Ea era însărcinata de şase luni când îngerul i-a vestit Sfintei Fecioare că
va naşte pe Mântuitorul-1 Deci Bunavestire a fost la 25 Martie, iar de aci, peste nouă
luni, la 25 Decemvrie, s’a născut Mântuitorul,. Acest calcul pare a fi excelent, mai
ales pentru efectul imediat asupra auditorilor, lucru ce-1 urmărea Chrisostom, dar
este fals în terminii săi, întrucât Zaharia n’a fost mare preot şi intrarea în Sfânta
Sfintelor nu-i decât o pură ficţiune/
Data de 25 Decembrie provoacă supozifiuni mai ales în lagărul criticilor raţionalişti, cari
susţin influenţe şi împrumuturi păgâneşti în cultul creştin. Astfel s’a zis de unii că
s’a ajuns la data de 25 Decembrie, imitându-se sărbătoarea păgână Saturnalia, cu
care sărbătoarea creştină a Naşterii Domnului ar fi coincis.
Se ştie însă că Saturnaliile cădeau între 17 şi 23 şi nu la 25 Decembrie.* O altă
supoziţiune, dealtfel destul de serioasă, este că creştinii s’au orientat în stabilirea
datei de 25 Decembrie după cultul mitraist, unde se serba ziua naşterii soarelui —
Dies natalis Solis invicti — cu care era identificat Mîthra,' Ia solstiţiul de iarnă,
adică Ia 25 Decemvrie.. Chronograful din 354,' punând Crăciunul Ia 25 Decemvrie,,
îi zice: N(atalis) invicti. Se ştie că mitraismul, religiune1 misterică, de origină
iraniană, ajunsese în secolul al 111-lea să facă o puternică concurenţă
creştinismului. El câştiga masele populare, atât prin cultul său, cât şi prin deosebita
putere de adaptare şi conciliere cu orice religiune. Aceasta-li făcu să devină în sec.
III un fel de religiune sincretisfă. Mitraismul se răspândi foarte mult în armată din
cauza caracterului răsboinic al zeului Mithra, Sol inviclus.8
Dîntr’o tactică, bazată pe psihologia deprinderii, Biserica creştină a respectat unele forme
în cari se manifestase, sincer, pietatea omului antic. Poate că tot pentru aceleaşi
motive să fi găsit foarte favorabilă data tradiţională de 25 1 * * 4 * *
1 Luca I 26-40.
1 Vacandard op. cit. pag. 12 Bofle op., cit. pag. 24,
* Cf. Botte op. cit. pag. 61 după Htid art. Saturnale* In Dictlonnalre des «»" tlqulfăs giecques et romoinei IV. 1080, par
Daremberg el Sagllo.
4 Cf. Fr, Cumont: Les mysteres de Mtthra, Bruxelles 1913 pag. 173.
6 Botte op. ctt. pag. 63.

‘ După Cumont op, elt. pag. 170 sq.

268
REVISTA TEOLOGICA
Decemvrie pentru Naşterea Domnului, în care zi se serba la mitraişti naşterea lui
Mithra, a zeului neînvins. Dealtfel ea abătea astfel pietatea credincioşilor dela o
sărbătoare fără nici un fundament real, ci numai mitologic şi o îndrepta spre
sărbătorirea naşterii luilsus Hristos, Soarele dreptăţii,1 cea mai evidentă realitate
a credinţii religioase. Se înlocuia astfel Mithra — Sol invictus — zeu mitic şi
ficţiune naivă, cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, Soarele
dreptăţii. Creştinii sărbătoreau acum pe Isus Hristos simbolizat prin soare şi nu
soarele însăş, ca păgânii.
Desigur că-i foarte greu de a preciza dacă şi până la ce punct Biserica creştină s’a
folosit de aceste asemănări formale şi coincidenţe pentru a da o lovitură
miraitmului Putem însă să concludem cu Duchesne1 că în ceeace priveşte data de
25 Decemvrie, coincidenţa lui Sol novus (născut la solstiţiul de iarnă) a putut să
exercite o influenţă asupra hotărârilor bisericeşti, cari au intervenit, în mod
necesar în această chestiune.
Trebue deci să ţinem seamă de această coincidenţă a Naşterii Domnului cu Sol noous de
la solstiţiul de iarnă, ce devine la Mitraişti Dies nafalis soli inoidi, când este vorba
să studiem istoricul datei de 25 Decemvrie. Totuşi nu se poate vorbi de nici un
împrumut în ceremoniile creştine dela Crăciun, făcut dela mitraişti. Sf. Grigorie
de Nazianz zice că creştinii sărbătoresc Naşterea Domnului cu alte ceremonii
decât ale păgânilor .*
•*

După cum am văzut, în Occident se serba la 25 Decemvrie numai Naşterea Domnului.

Dar în Orient aceasta are loc la 6 Ianuarie, odată cu Epifania ,* care nu se serba la
început în Occident, deoarece Calendarul filocolian (Chronograful din 356) n’o
menţionează la anul 336.
1 Sol juslitlae, Maleachl 4, 3.
1 Op. cit. p. 265. Boite op. cit. pag. 67 crede că nu numai câ nu se pont· n«ga Influenta lut Sol novus, cl trebue s’o fi
luăm In conalderaflune.
* Omilia 38 P. O. tom XXXVI, col. 315.
* Totuşi la Antlohla, in (Impui lui loan Crlsoslom, se serbează deosebit, căci «1 are o omilie şl pentru Epifanle P.
G. XL1X, 363.
389
REVISTA TEOLOGICA
în Orient Epîfania s’a serbat de timpuriu L
Clement Alexandrinul1 2 3 zice că Vasilidienii serbau în această zi botezul Domnului.
In secolul al iV-lea, în actele Sf. Filip din Tracia* pe la 304 se menţionează Epifania.
Devenită sărbătoare generală în Orient, ea trece şi în Occident pe Ia sfârşitul sec.
IV, căci Arcadiu şi Honoriu o declară ca sărbătoare obligatorie.
La Epifania se serba, cum am văzut, întruparea Domnului (Naşterea), Nunta din Cana
Galileii şi mai apoi şi Botezul Domnului. Pe bună dreptate zice Vacandard *, că
numai printr’o aglomeraţie de amintiri se celebrau mai multe sărbători în aceeaş
zi. Şi tot el crede că e posibil şi faptul ca Orientalii, ţinând seamă de ceea ce
spune Luca 3, 23 că Isus avea la Botez ca Ia 30 de ani, să fi calculat In cifre
rotunde şi pentru aceasta să fi pus Naşterea Domnului la 6 Ianuarie /
Nu trebue însă să pierdem din vedere faptul că în primele secole ale bisericii creştine
nu se poate vorbi de un calendar în ordinea strictă a celui de azi. Aşa că lesne se
puteau împreuna două sărbători, cum ar fi cazul nostru.
Orice ar fi, spre sfârşitul secolului al IV-lea găsim şi In Orient o zi deosebită pentru
sărbătorirea Naşterii Domnului, Sf. Grigorie de Nazianz, în Omilia asupra
Crăciunului/
1 Botle op, cit, pag. 82—83 emite următoarea ipoteză: Epifania a fost In Orient, la început, sărbătoarea întrupării, a
Naşterii şi a înlocuit o sărbătoare a naşterii unul zeu, Identificat cu soarele. De aci este probabil să se fi
Inspirat «i la Roma pentru stabilirea unei sărbători a Naşterii Domnului la 25 Decemvrie, după cum am
văzut.
Pe încetul Insă s’a alipit la «mlnflrea Naşterii cea a Botezului Domnule!, adăogându'se sfinţirea apelor. Aşa că
atunci când se ajunse să se serbtie Naşterea Domnului la 5 Decemvrie, Epifania dela 6 Ianuarie a rămas
nunta! pentru amintirea Botezului, căci este contra documentelor rămase a admit· O sărbătoare primitivă a
Botezului Domnului.
1 ToO βαπτίσμαιος χύτοϋ ~ην ημέραν εόρτάζουσί, Stromata ΙίΙΡ. G. VOI col. 885 —888. S’ar părea că serbarea

Botezului la Epifanle a fost şi o influent* erefică.

3 Acia Sanctorum IX, 545 după Botte op. cil., pag. 26.

* Op. cil. Pag. 2i.

3 Idem.

« P. G. lom XXXVI, coi. 315.

390
REVISTA TEOLOGICA
sice că aceasta este sărbătoarea pe care o ţineau creştinii atunci: Venirea lui
Dumnezeu în lume, ca cei cari-L primesc să se schimbe, nimicind pe omul cel
vechiu şi primind pe cel nou. Aceasta este ceva recent la Constanti- nopol, căci
el se socoteşte ca cel care o stabileşte,1 pe la anul 380.'
Sf. Grigorie de Nisa ne relatează şi el că pe la 380 sărbătoarea Naşterii era respectată,
aparte, tn Capadocia. In omilia asupra Epifaniei el zice că Hristos este născut de
câteva zile, (desigur 25 Decemvrie), astăzi se botează.* La fel şi în discursul
funebru la moartea Sf. Vasile el socoteşte Teofania (care pentru el este
Crăciunul) mai presus de toate sărbătorile/
Sf. loan Chrisostom, în discursul panegiric la Sf. Fi- logon/ în ziua de 20 Decemvrie
386, Ia Antiohia, invită auditorii săi peste 5 zile la sărbătoarea Naşterii
Domnului, care este cea mai majesfoasă dintre toate / El declară altădată că de
mult dorea această zi.7 8 Ea fusese introdusă recent la Antiohia/ Era nevoe să se
insiste asupra ei. — Chrisostom o stabileşte definitiv, căci la apelul său credin-
cioşii vin în număr neobişnuit de mare.
In Egipt, deşi la început Naşterea se serba odată cu Epifania, la 6 Ianuarie, se ajunse
cu vremea să se separe. Pe la anul 430 Naşterea Domnului se serba, la
Alexandria, Ia 25 Decemvrie, deosebit de Epifanie, căci episcopul Pavel de
Emesa predică Duminecă 25 Decemvrie 430, in faţa Sf. Chirii al Alexandriei/
Din predica sa reese că în această zi era Crăciunul/0
1 6 a
Ιξαρχος P. XXXVI, 340. Cf. Şl Boite op. elf. pag. 28
2 Sf. Grlgore de Nazlanz numeşte Crăciunul θεοφάνια sau Γενέλθια CL
Belle Idem.
* P. G. XLVI, 578 şi Boite op. cit. pap. 29.
* Idem col. 789. 1 2 * * * 6 P. G. XLIX, 752.
* Πασών τών έωρτών σεμνότατη.
7 ,, .πάλαι ταύτην έπεθύμουν εγώ την ήμερον ESstv Ρ.. G. XLIX, 351, Omilia aiupra Naşterii.
8 ... δτι νέα Ιστιν καί πρόσφατος καί νυν είσενήκεται Ρ. G. XLIX, 552. Botte op. cit. pag. 23—24, crede că la
Anliohta s‘a Introdus sărbătoarea Naşterii aparte chiar in anul când Chrisostom (Ine Omilia $a.
* P. G. LXXVII, col 1432. A se vedea şl Botte op. elf. pag. 12 şl Duchesne .op. cit. pag. 273.
,0 Cf. Duchesne, Ioc. cil.

391
REVISTA TEOLOGICA
După exemplul Egiptenilor s’a ajuns şi la Ierusalim la data de 25 Decemvrie pentru
sărbătorirea Naşterii. Chri- sostom ne relatează că episcopul ierusalimitean
Juvenal a stabilit data de 25 Decemvrie, după exemplul Sf. Chirii al: al
Alexandriei.1
Dar şi în Palestina ca şi în Egipt se semnalează cu- mult mai înainte data de 20 Maiu
pentru Crăciun.1 * 3 * 5
Data de 25 Decembrie pare că n’a rezistat mult. Cosma Indicoplevtul, prin secolul VI,
ne relatează că Ierusalimitenii erau singurii creştini, pe atunci, cari nu serbau
Naşterea la, 25 Decemvrie, ci „ urmând tradiţia evanghelistului Luca cap. 3, o
serbau la Epifanie.3 Dar atunci, zice acelaş Cosma, este ziua Botezului şi
Biserica, dela început, n’a sărbătorit" în aceeaşi zi (?). Noi (cei din Egipt) nu
serbăm patimile şl învierea în aceeaşi zi. Tot aşa nici Epifamia şi Naşterea,, ci
după 12 zile.1
Relatările lui Cosma Indicoplevtul sunt destui de precise- pentru a arăta deosebirea,
ce s'a ajuns să se facă, în ce priveşte timpul, între Epifanie şi Naştere. Cazul dela
Ierusalim este izolat şi regretabil. Totuşi s’a ajuns şi aici să se serbeze Crăciunul,
deosebit, prin intervenţia împăratului Iustin II (565—578) care îl impune
definitiv Ia Ierusalim.1 Faptul este atestat şi de patriarhul Sofronie în secolul
VIL6
Bisericile armeniene din Mesopotamia nu adoptară sărbătoarea Crăciunul separată de
Epifanie decât prin sec- XIV, iar monofiziţii armenieni serbează şi astăzi
Naşterea Domnului Ia 6 Ianuarie.7
Cu excepţia acestora din urmă, creştinii sărbătoresc astăzi Naşterea Domnului la 25
Decemvrie, deosebit de Epifanie, care se serbează la 6 Ianuarie şi care la noi
ortodocşii aminteşte Botezul Domnului şi sfinţirea apelor.
1 Cf. Duchesne op. cit. pag. 273.
J Cf. Boite op. cil. pag. 16—17.
8 P. G. tom. 88. cot. 197: .. ,τοΐς Έπιφανίοις πιοΟσι υήν γένναν.. -
1 Idem.
5 Cf. Nlchifor Calf st P. G. 147, 272.
β P. G. 87, 3361 şt Botte op. clt. peg. 21.

7 Dup8 Duchesne op. ctt. peg. 293.

392
REVISTA TEOLOGICA
In Orient ca şi în Occident serviciul divin s'a amplificat din ce în ce, până ce a ajuns să
capete o măreţie neîntrecută prin frumuseţea imnelor dedicate Naşterii Dom-
nului. Câtă simţire creştină, câtă pietate, cât impuls de adoraţie nu respiră
catavasiile ortodoxe dela Crăciun I »Hristos se naşte măriţî-L" exprimă cel mai
sublim şi sfânt îndemn de adorare a divinului Mântuitor, Soare al dreptăţii I La
început, Ia Ierusalim, Crăciunul se serba cu un fast deosebit de impunător. Mai
întâiu avea loc un serviciu religios la Betleem, în biserica păstorilor. Se cânta
Slava, bucăţi din Psalmi şi proorocul Isaia; Evanghelia dela Luca cap. 2 vers 8—
20. La grota Naşterii urma serviciul de seară cu evanghelia după Mateiu cap. I
vers 18—25. Apoi Ia miezul nopţii se cântau tropare şi se citia evanghelia dela
Luca cap. 2 vers 1—17, după care se pornea în procesiune la Ierusalim, unde se
oficia, la ziuă, Liturghia Euharistică, la care se cetia evanghelia dela Matei cap. 2
vers 1—23.1
Serviciul divin dela Crăciun păstrează, dacă nu forma, cel puţin sensul mistic al
acestei procesiuni. In tradiţia populară sărbătoarea Naşterii Domnului este
însoţită de o mulţime de datini, ce diferă dela popor Ia popor, unele resturi
păgâne, altele produse ale imaginaţiei creştine.
Aprinderea de focuri, pomul de Crăciun, în Occident, Moş ajunul şi Colindele la noi
înconjoară această sărbătoare -cu o aşa aureolă, încât o face cea mai plăcută şi mai
populară sărbătoare creştină.
1Cf. Boite op. elf. pag. 13—16 după Kanonarion georgian tf vechiul lec- Jtonnr armentan.
Preotul VAS1LE GH. SIB1ESCU

393
 OPINII
ASUPRA PROIECTULUI DE MODIFICARE A LEGII ŞI STATUTULUI PENTRU
ORGANIZAREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE1
De Dr. NtCOLAE POPOVICJ
ProUior li Academia teologica din And

MODIFICĂRI LA STATUT
Art. 1. In conformitate cu cele expuse Ia „Consideraţiuni generale* propun să se omită
adausul dela aliniatul ai doilea, potrivit căruia Sf. Sinod „poate disolva
corporatiu* nile bisericeşti superioare reprezentative, când se abat dela lege". Tot
astfel să se omită şi punctul n dela art. 3 de acelaş conţinut. La aliniatul al 3-lea
din art. 1 să se menţină şi arhiereii-vicari ca membrii cu deplin drept ai Sf. Sinod
şi să se omită aliniatul ultim, tn care se spune că arhiereii- vicari participă la
şedinţe numai cu vot consultativ.
Art. 2 rămâne nemodificaf.
Art. 3 stabileşte atributiunile Sf. Sinod. La Ut. c după- „a trata orice chestiune
dogmatică", să se adauge: „canonică". Să se omită litera n propusă de C. C. B. de
conţinutul că Sf. Sinod are dreptul: „a disolva corporaţiunile bisericeşti
superioare, în caz când aceste corporatiuni s'ar abate dela lege". Lit. i să se
redacteze astfel: .recomandă persoanele, cari pot fi numiţi profesori la Facultăţile
de teologie şi supraveghează învăţământul teologic dela Facultăţile de teologie
din punct de vedere bisericesc, dogmatic şi canonic".
Subsemnatul propune ca Intre atributiunile Sf. Sinod să fie trecută şi următoarea: „a
stabili normele de instituire a clerului parohial şi protopopilor, alcătuind un
regulament pentru Biserica întreagă". Această dispoziţie este necesară din cauza
că în lege şi statut nu se cuprind alte norme privitoare la instituirea preoţilor şi
protopopilor, decât numai că secţia administrativă bisericească a Consiliului
Eparhiali
1 Vesi .R*T(*tn Teologică* Nr. 7—10 (1936).
394
REVISTA TEOLOGICA
face propuneri penfru hirotonirea şi transferarea preoţilor,, iar Sf. Sinod a şi dat un
regulament în privinţa aceasta,, dar numai pentru eparhiile, unde nu se practică
alegerea. Este însă întrebare ori de a avut sau nu Sf. Sinod compe- tinţa de a da
acest regulament, câtă vreme potrivit aliniatului 3 din art. 8 şi lit. b din art. 9,
Congresul Naţional Bisericesc are atribuţia de a stabili normele pentru afacerile
administrative ale Bisericii. In acest sens s’au dat lămuriri !n această chestiune şi
din prilejul desbaterii legii actuale în Corpurile legiuitoare. Este necesar deci să
se indice în legea şi statutul actual organul, carele este chemat să stabilească
normele de instituire a clerului parohial şi protopopilor.
Apoi între atribuţiile Sf. Sinod să se mai adauge şi următoarele:
1. a acorda concedii mitropoliţilor,
2. a examina şi aproba din punct de vedere canonic pe candidaţii de arhiepiscopi,
mitropoliţi şi episcopi, aleşi de colegiul electoral şi a prezenta alegerile, prin
Ministerul Cultelor, Regelui spre confirmare,
3. a propune împreună cu Guvernul, Regelui pe cel ales Patriarh spre confirmare,
4. a emite gramate pentru instalarea nouilor mitropoliţi.
Art. 4. Să se admită înlregirile propuse de C. C. B. ca
Sf. Sinod „pentru a aduce hotărâri valabile trebue să fie prezenţi cel puţin 12 membrii.
Hotărârile se iau cu majori- ta tea membrilor prezenţi". Deasemenea şi aliniatul
nou de următorul conţinut: „O comisiune restrânsă, numită sinodul permanent,
compusă din 3 membrii delegaţi în şedinţă plenară şi care se va întruni
săptămânal, lunar sau la trebuinţă, va rezolvi chestiunile urgente şi anume
determinate printr’un regulament de funcţionare al Sf. Sinod. Cei cinci consilieri
referenţi dela Consiliul Central Bisericesc prevăzuţi la art. 15 din prezentul
statut, fac parte de drept din Sinodul permanent ca referenţi, împreună cu
Directorul sau Secretarul Sf. Sinod*. C. C. B. spune că acest aliniat s'a adaus din
cauza că până acum n'a fost prevăzut un asemenea organ prin lege, iar
funcţionarea lui numai pe baza unui regulament este foarte îndoelnică în ce
priveşte valabilitatea hotărârilor ce ia.
395
REVISTA TEOLOGICA
Art. 5, 6 şî 7 au numai neînsemnate modificări de redactare.
După aceşti arficoli subsemnatul este de părerea să se intercaleze un articol nou, care
să trateze despre drepturile şi datoriile Patriarhului aşa cum se face şi la celelalte
elemente constitutive ale Bisericii, despre episcopi, protopopi şi parohi. Acest
articol ar fi de cuprinsul următor:
„Patriarhul este căpetenia supremă a Bisericii Ortodoxe Române, având toate
drepturile şi datoriile prevăzute de canoane, legi şi regulamente, dar mai ales
Patriarhul:
a) reprezintă Patriarhatul Român în legătură cu celelalte Biserici ortodoxe
autocefale,
b) este preşedintele Sf. Sinod, al Sinodului Permanent, al Congresului Naţional
Bisericesc şi al Consiliului Central Bisericesc,
c) reprezintă Patriarhatul Român în faţa Statului şi la solemnităţi bisericeşti şi
naţionale,
d) săvârşeşte slujbele religioase pentru membrii Familiei Regale,
e) sfinţeşte Sf. Mir pentru toate eparhiile.
Un regulament special întocmit de Sf. Sinod va determina mai de aproape toate
drepturile şi datoririle Patriarhului.
La ari. 8 C. C. B. propune modificarea ca numărul membrilor Congresului Naţional
Bisericesc să se reducă de fiecare eparhie la 3 reprezentanţi, un cleric şi doi
mireni. Subsemnatul în conformitate cu cele expuse la modificările legii este de
părerea ca să se menţină constituirea actuală a Congresului Naţional Bisericesc
cu 6 reprezentanţi de fiecare eparhie, doi clerici şi 4 mireni şi nici atributul de
„central" să nu se suprime cum propune Păr. V. Şesan. Articolul să rămână în
întregime nemodificat.
La art. 9 se arată în special atribuţiunile Congresului. Păr. Şesan propune să se
suprime Ia lit. b cuvântul „o conduce", deoarece Congresul nu ar fi organ de
conducere. Subsemnatul este de părerea ca să se menţină acest cuvânt, deoarece
Congresul este autoritatea supremă de conducere şi legislativă în toate
chestiunile administrative-bisericeşti, culturale şi economice. La lit. g cu textul
vechiu: „a alege pe membrii Consiliului Central propun să se adauge: „cari
396
REVISTA TEOLOGICA
vor fi aprobaţi de Patriarh. Acelaş adaus îl propun şi la litera / privitor la alegerea celor
doi membrii în Eforie. Aceasta pentru afirmarea principiului ierarhic şi Ia
organele centrate, precum am arătat Ia discutarea art. 24 din lege. De altfel la art.
24 din lege şi C. C. B. propune aprobarea Patriarhului pentru membrii Eforiei.
întrucât s’ar primi modificarea propusă de subsemnatul în privinţa alegerii epis-
copilor, precum am propus la art. 12 din lege, ar urma să se suprime litera h (j
vechiu) dela articolul prezent, în care se vorbeşte despre alegerea episcopilor şi
mitropoliţilor. C. C. B. propune suprimarea aliniatului h (vechiu) deoarece acesta
stabileşte bugetul. Congresul însă nu poate să facă aceasta, deoarece se
întruneşte numai la câte trei ani odată în sesiune ordinară. Cred însă ca să se
menţină partea primă din acest aliniat, care prevede că congresul examinează
socotelile încheiate, dar cu redactarea următoare: „Examinează şi aprobă
gestiunile încheiate de Eforia Bisericii*.
C. C. B. propune şi suprimare a lit. / privitoare la colecte (pantahuze), cari sunt
reglementate de legile statului.
Art. 10—13 rămân nemodificaţi.
Art. 14—18 tratează despre Consiliul Central Bisericesc. Art. 14 rămâne nemodificat.
La art. 15 să se primească propunerea păr. Şesan ca cei 15 membrii ai C. C. B. să
fie câte 3 de fiecare Mitropolie, aşa cum a fost în textul vechiu, precum şi
adausul privitor la stabilitatea membrilor salariaţi, anume: „după un an de
probă, membrii clerici salariaţi vor ti declaraţi stabili în conformitate cu ari. 7
din Statutul Funcţionarilor, aşa că la proximul period de alegere se va face
numai alegerea celor 10 membrii onorifici, cari vor fi aleşi pe un period de 6 ani
şi vor putea fi rea- leşi". Să se primească şi modificarea propusă de C. C. B. ca cei
aleşi să fie supuşi aprobării Patriarhului, apoi că nu pot avea alte funcţiuni şi că
în cazul când ar primi alte slujbe ulterior stabilizării şi fără aprobarea
Patriarhului, mandatul lor încetează.
Ari. 16—18 rămân nemodificaţi.
Ari. 19—21 referitor la Consistorul Spiritual central se suprimă în conformitate cu
propunerea C. C. B. de a se reduce instanţele judecătoreşti Ia două.
Art. 19—23 noui (22—-25 vechi) tratează despre Eforia
397
2
REVISTA TEOLOGICA
Bisericii. C. C. B. propune contragerea articolului 22 şi 23- într’unul singur. In
conformitate cu cele expuse la art. 24 din lege propun să nu se primească
întregirea C. C. B. dela aliniatul prim de cuprinsul: „precum şi pentru controlul,
averilor bisericeşti din eparhii conform art. 24 din lege*'. Aliniatul al doilea
vechiu se suprimă de C. C. B., deoarece nu mai are obiect. Cu privire ia instituirea
membrilor Eforiei C. C. B. a suprimai o parte din textul vechiu, care determina
mai precis compleclarea vacantelor. Să se menţină acest text vechiu, fiind mai clar
anume: „In caz de
vacanţă până la expirarea periodului (de şase ani) cei doi, membrii din urmă (adecă cei
aleşi de Congres) vor fi instituiţi de Consiliul Central Bisericesc, sub rezerva
ratificării, ulterioare a Congresului Naţional Bisericesc". Să se admită propunerea
C. C. B. ca membrii aleşi să fie aprobaţi de Patriarh, care desemnează şi pe
preşedintele Eforiei, precum şi ca membrul cleric să devină stabil după un an de
probă. Dela punctul / articolul 20 nou să se suprime partea: „şi a controla când
trebuinţa cere administrarea averilor din eparhii".
Ari. 22 nou conţine dispoziţia nouă că: „Patriarhul poate dispune revenirea asupra unei
hotărâri a Consiliului Central Bisericesc, a Eforiei sau Casei Clerului, când ar
socoti că vaiămă sau nu este în interesul Bisericii".
Art. 23 nou propus cu textul: „Eparhia care ar refuza să contribue la Fondul general
bisericesc cu cota stabilită sau la asigurări, perde dreptul susţinerii ei din bugetul
statului", să nu se admită potrivit cu cele expuse de subsemnatul la art. 26 nou din
lege.
Ari. 25—56 noui (26—58 vechi) tratează despre parohie şi organele parohiale. La art. 24
nou (26 vechiu) să se omită arătarea că credincioşii parohiei susţin una sau mai
multe biserici cu aşezămintele şi personalul lor, fiindcă scopul parohiei se arată
în articolul următor, dar să se primească precizarea Părintelui Şesan, că parohia o
formează credincioşii statorniciţi în cuprinsul parohiei. Deci redactarea acestui
articol să fie următoarea: „Parohia este comunitatea bisericească a credincioşilor,
clerici şi mireni, de sub conducerea parohului şi statorniciţi pe acelaş teritoriu".
Art. 25—27 noui (27—29 vechi) rămân nemodificaţi-
398
REVISTA TEOLOGICA
La art. 28 nou (30 vechiu) despre înfiinţarea parohiilor noui, C. C. B. propune ca
înfiinţarea de parohii noui cu un număr mai mic de 400 familii Ia oraşe şi 200 la
sate să fie supusă aprobării prealabile a Consiliului Central Bisericesc dată în
şedinţa plenară. Cred că ar fi un amestec prea mare al Consiliului Central în
gospodăria locală a eparhiilor, care amestec le-ar vătăma autonomia. Să rămână
acest drept pentru Adunările eparhiale, dupăce pentru cazurile normale
hotărăşte Consiliul Eparhial.
Art. 29 nou (31 vechiu) rămâne nemodificat.
Art. 30 nou (32 vechiu) în aliniatul prim tratează despre „personalul parohiei", care „se
compune dintr’un preot- paroh şi unul sau doi cântăreţi. Numărul preoţilor şi
diaconilor se poate mări după cererea credincioşilor din parohie, când
necesităţile reclamă şi mijloacele admit aceasta". Această redactare nu precizează
situaţia de fapt existentă. Anume în Mitropolia Ardealului astăzi, ca şi în trecut,
funcţionează legal în foarte multe parohii mai mulţi preoţi-pa- rohi coordonaţi
întreolaltă, dintre cari unul conduce afacerile administrative ale parohiei în
calitate de conducător al oficiului parohial. Dar mai sunt şi posturi sistematizate
de preoţi ajutători (capelani) mai ales pe lângă protopopi şi avem şi capelani
temporali instituiţi pe lângă preoţii-parohi infirmi sau înaintaţi în vârstă. In
celelalte mitropolii de asemenea avem preoţi ajutători, cari în Bucovina se
numesc cooperatori. Toţi aceşti preoţi-parohi în plus şi preoţii ajutători
funcţionează legal, fiind instituiţi în cadrele normelor legale rămase în fiinţă
încă de dinainte de intrarea în vigoare a statutului prezent, şi cari norme nu au
fost abrogate, deoarece pe deoparte nu sunt contrare legii prezente (art. 46 ultim
din lege), şi dealtă parte sunt menţinute prin art. prezent al statutului, dar nu cu
deplină claritate. E bine deci ca această situaţie legală din fiinţă să se precizeze
în statut prin următoarea redactare a aliniatului prim dela acest articol:
„Personalul parohiei se compune dintr’un preot- paroh şi unul sau doi cântăreţi.
In parohiile unde necesităţile reclamă şi mijloacele admit, pot fi mai mulţi
preoţi- parohi precum şi preoţi ajutători (capelani, cooperatori), diaconi şi
cântăreţi. De asemenea pe lângă preoţii-parohi deveniţi infirmi sau înaintaţi în
vârstă, la cererea acestora
2*
399
REVISTA TEOLOGICA
sau a corporaţiunilor parohiale se pot institui şi preoţi ajutători temporali cu drept de
succesiune ia locui respectivilor preoţi-parohi*.
Tot la acest articol, ia aliniatul al doilea, care spune că „preoţii trebue să locuiască tn
parohie*, C. C. B. propune adausul, după care „celce în termen de 30 zile nu se
mută în parohie se consideră demisionat, iar postul se declară vacant*. Acest adaus
cred că e bine să se întregească cu excepţiile justificate: „In cazuri binemoiivate şi
cu aprobarea episcopului, preoţii pot locui intr’o localitate din apropierea
parohiei*.
La art. 31 nou (33 vechiu) în loc de „unde suni mai mulţi preoţi* să se spună: „unde sunt
mai mulţi preoţi- parolti, episcopul numeşte conducător al Oficiului parohial pe cel
mai apt dintre ei*.
Ari. 32 nou (34 vechiu) nemodificat.
Art. 33 nou (35 vechiu) stabileşte condiţiunile, pe cari să le aibă candidaţii de preoţi din
parohii şi cari rămân cele vechi, afară de vârstă, care de C. C. B. se propune a ii de
25 ani pentru diaconi şi 27 de ani pentru preoţi. Mai recent însă Sf. Sinod a hoiarit
pentru diaconi 23 ani şi pentru preoţi 25 de ani, care să se primească în noul statui.
Pe lângă studiile şi examenele dela şcoalele teologice însă moi propun ca toţi
candidaţii la preoţie să se supună şi unui examen de capacitate în faţa unei
comisiuni a Consiliului eparhial, care examen să fie o precaufie canonică în
privinţa împlinirii condiţiunilor necesare oficiului preoţesc din partea celor ce
aspiră Ia darul preoţiei. Acest examen există în eparhiile din Ardeal, dar le vedem
şi Ia toate branşele, în învăţământ, la medici, advocaţi, funcţionari, etc.
Art. 34 nou (36 vechiu) aproape nemodificat.
Art. 35—41 noui (37—43 vechi) traiază despre Adunarea parohială.
Art. 35 nou (37 vechiu) stabileşte calităţile membrilor Adunării parohiale. Să se
primească redactarea Părintelui Şesan: „Toţi bărbaţii majori . . . . ş i aşezăminfele ei
şi sunt membri ai parohiei, compun Adunarea parohială*. Dar fiindcă în urma
acestei stabiliri cam generale a calităţilor
400
REVISTA TEOLOGICA
se pot strecura prea mulţi nedemni în Adunările parohiale, propun, potrivit circularei
Nr. 1845 din 1936 dată de Prea Sfinţia Sa Episcopul Andrei al Aradului, să se mai
adauge: „Nu pot fi membrii ai Adunării parohiale: ceice trăesc în căsătorie lipsită
de binecuvântarea Bisericii, ceice nu cercetează Biserica în trei Dumineci după
daltă (canon 80 Trulan şi 11 Sardica), excepiându*se cazurile binecuvântate, ceice
nu se împărtăşesc cu sfintele Taine măcar odată în an (canonul al II-Iea
Antiohia), ceice au în familie sectari şi ceice au fost condamnaţi de forurile
bisericeşti sau civile prin sentinţe rămase definitive pentru ucidere, furt,
calomnie, înşelăciune, mită, camătă, hulirea celor sfinte, manipularea
frauduloasă de averi şi înaltă trădare".
La art. 36 nou (38 vechiu) C. C. B. propune unele modificări privitoare la atribuţiunile
Adunărilor parohiale. S’a suprimat lit. a de cuprinsul că Adunarea parohială:
„examinează şi complectează raportul anual despre mersul tuturor afacerilor din
parohie", deşi se menţine datoria Consiliului parohial (ari. 45 nou lit. m) de a
prezenta acest raport Adunării parohiale. Prin urmare dacă se menţine datoria
Consiliului parohial de a prezenta raportul, trebue să se menţină şi atribuţia
Adunării parohiale de a-1 examina. Lit. a (nouă) se complectează cu aprobarea
alegerii membrilor Consiliului parohial şi ai epitropiei din partea protopopului,
iar în caz de protest cu aprobarea Consiliului eparhial. Lit. b (nouă) se repetă şi la
litera e (nouă), deci b (nouă) să se suprime. S’a suprimat lit. c (veche) despre
examinarea şi aprobarea propunerilor Consiliului parohial relativ la zidirea,
repararea sau înzestrarea bisericii, a casei parohiale şi eventual a altor clădiri
bisericeşti, culturale, îundaţionale, de caritate şi epitropeşti, aparţinătoare
parohiei. In schimb nu se propune nimic, deci cred ca să se menţină redactarea
veche. Să se primească lit. c (nouă) de cuprinsul: „decide în privinţa cumpărării,
vânzării, grevării şi schimbării imobilelor cu aprobarea Consiliului eparhial şi
conform regulamentelor în vigoare". Lit. d (nouă) spune că Adunarea parohială:
„aprobă bugetul şi contul de gestiune al parohiei", deşi despre aprobarea
bugetului vorbeşte şi lit. / (nouă), deci aceste două litere să se confragă în una
singură. Să
401
REVISTA TEOLOGICA
se menţină litera g (veche), care s’a suprimat şi care vorbeşte despre alegerea
membrilor adunării protopopeşti şi ai Adunării eparhiale. Aceasta din cauză că
C. C. B. propune ca membrii Adunărilor eparhiale să fie aleşi de reprezentanţii
Consiliilor parohiale desemnaţ prin tragere la sorţi, iar constituirea Adunărilor
protopopeşti le-a lăsat în grija eparhiilor potrivit normelor locale (Art. 64 nou din
statut). Subsemnatul este de părere ca să se menţină dispoziţiile vechi, deci şi
litera g dela articolul prezent. Celelalte litere dela acest articol rămân
nemodificate.
Nemodificate rămân şi articolele 37, 38 şi 39 noui (39, 40 şi 41 vechi).
La art. 40 nou Î42 vechiu) privitor la numărul membrilor adunării parohiale necesar
pentru a aduce hotărâri valide, C. C. B. propune ca la a doua convocare adunarea
să se poată ţinea cu orice număr de membri, fără considerare dacă ar fi şi mai
puţini decât este numărul membrilor din consiliul parohial. Să se primească
această modificare precum şi propunerea Părintelui Şesan de a se înlocui „lista
parohienilor* cu „lista membrilor adunării parohiale*, deoarece nu toţi
parohienii sunt şi membrii ai adunării parohiale.
Ari. 41 nou (43 vechiu) nemodificat.
Ari. 42—49 noui (44—51 vechi) tratează despre Consiliul parohial.
La ari. 42 nou (44 vechiu) C. C. B. propune adausul ca în locul parohului „pentru
uşurarea reprezentării, Consiliul poate delega în acest scop pe un alt membru
din Consiliu*.
La ari. 43 nou (45 vechiu) C. C. B. propune o modificare mai însemnată, ca adică
numărul membrilor consiliului parohial să se reducă la 5, 7 sau 9, dupăcum pa-
rohia are 1000, 2000 sau 3000 şi mai multe suflete. Aceasta din cauza că
actualmente membrii Consiliului parohial ar fi prea mulţi şi nu s’ar aduna, încât
Consiliul în unele părţi ar fi devenit o ficţiune. Păr. Şesan este de aceiaşi părere.
Subsemnatul este de părerea ca să rămânem la numărul de până acum al
membrilor Consiliului de 10, 15, 20, 25 şi 30 membrii, dupăcum parohia are până
la 1000, 1500, 2000, 2500 sau mai multe suflete. In Mitro-
402
REVISTA TEOLOGICĂ
poiia Ardealului mirenii, mai ales cei dela tară, consideră de cinste deosebită calitatea
de membru în Consiliul parohial şi emulează întreolaltă ca să fie aleşi, deci e
bine ca să fie cointeresaţi şi satisfăcuţi cât mai mulţi. Experienţa de 70 de ani din
Ardeal a dovedit că numărul de 10—30 nu e prea mare şi Consiliile parohiale
totdeauna au funcţionat normal, cu foarte mici excepţiuni. Dacă în alte părţi ale
ţării funcţionarea este mai greoaie deocamdată, să nu •se piardă din vedere că
suntem Ia început şi că în viitor va creşte treptat interesul faţă de viaţa
constituţională a Bisericii. Dacă un preot dintr'o parohie cu 1000 suflete nu este
în stare să întrunească de câteva ori pe an a suta parte din credincioşii săi la
şedinţele Consiliului său parohial, •nu ştiu cum îi va determina să participe la
alte momente din viaţa bisericească. Totuşi dacă s’ar părea că pentru unele
eparhii e prea mare numărul actual al membrilor din Consiliile parohiale, apoi
să se lase în seama Adunărilor eparhiale determinarea acestui număr potrivit
împrejurărilor locale.
Să se admită adausul ca Consiliul parohial, înainte de a intra în funcţiune, să depună
jurământ în faţa parohului.
Să nu se admită însă propunerea ca alegerea Consiliului parohial să se facă de
protopop, deoarece în cele mai multe parohii alegerea se face în mod normal
sub conducerea parohului şi numai în puţine cazuri se produc tulburări, fiind
nevoie de intervenţia protopopului. Acolo protopopul are dreptul de a conduce
el alegerea în urma dreptului de a prezida oricând Adunarea parohială, dacă
crede -că e necesar (art. 38 nou, 40 vechiu). De asemenea nu înţelegem de ce s’a
suprimat ultimul aliniat dela acest articol prin care epitropii au fost admişi ca
membrii de drept ai Consiliului cu vot consultativ. Să rămână aşa, fiindcă pe
lângă cântăreţi, epitropii sunt ajutoarele cele mai apropiate ale preotului, şi de
multe ori ei pot da lămuriri preţioase în chestiunile dela ordinea zilei în
şedinţele Consiliului.
(Va urma) Dr. NICOLAE PGPOVICI-ARAD
403
 BIOBIBLIOGRAFIA P. S. EPISCOP
NICOLAE COLAN AL VADULUI,
FELE AC ULUI ŞI CLUJULUI
1946—1936
Ds ÎOSiF E. NAGHIU

I. NOTIŢĂ BIOGRAFICĂ
P. S. Episcop Nicoiae Colan s'a născut la 28 Noern- mie 1895 în comuna Arpâfac, jude ful Trel·
Scaune. Elu de ţăran, înoaţă mai înîâiu ia şcoala primară din satul natal, apoi la liceul
ortodox român din Braşov. Crescut într'un mediu polietnic, tn care concurenţa valorilor na-
ţionale e mai puternică, i se potenţează dragostea de lege şi de neam, în a cărei tradiţie a
crescut şi pentru care ua lupta mai târziu.
După terminarea cursului secundar se înscrie la Seminarul Teologic (azi Academia Teologică
„Andreîană* ortodoxă română) din Sibiu, intrarea în publicistică şi-o face în anui 19J5, cu
un foileton literar: Scrisoare Iui Nistorel, apărut tn „Gazeta Transilvaniei“ din Braşov,
iar în 1916 publică diverse notiţe şi recenzii în „Revista Teologică“ din Sibiu.
Preocupările intelectuale i-au fost însă întrerupte de răsboiul mondial, in 1916 se retrage cu armata
română din Transilvania, iar în anui următor, Împreună ca mai mulţi intelectuali ardeleni
îl găsim în Basarabia. In capitala tinerel Republici Bascrabene, refugiaţii ardeleni de- veniră
educatorii sentimentului naţional şt luptători pentru idealul panromânesc. Ei intemeiară aci
un ziar de luptă „pentru unirea tuturor Românilor*, la începui cu titlul
404
REVISTA TEOLOGICA
„Ardealul în Basarabia“, dar spre a nu părea regionalişi! i-au schimbat numele în „România
nouâ“.
P. S. Episcop Nicolae Colan a fost dela început colaborator al ziarului, în fruntea căruia erau ca
director dl Dr. Onisifor Ghibu, iar ca prim redactor dl Dr. Ion Mateiu, azi profesori,
amândoi, în învăţământul universitar. Ttnărul redactor Nicolae Colan a semnat, în acest
timp, celebra „Declaraţie"% prin care conducerea ziarului se declara militantă pentru unirea
tinerei republici cu Regatul României.
Pe ta mijlocul anului Î918 guvernul Basarabiei editând un „organ" al său, „Sfatul Ţării", P. S.
Episcop Nicolae trecu ca redactor la acest ziar. După terminarea răsboiului şi unirea
Transilvaniei cu Regatul Român se înscrie la Facultatea de litere (Filologie romanică ) a Uni-
versităţii din Bucureşti, unde îşi trece examenul de licenţă cu teza: „Stilul lui Dimitrie
Cantemir în scrierile lui româneşti”, inedită. Dela Bucureşti trece la Universitatea din
Berlin, unde urmează studii teologice şi în special studii neotestamentare.
In 1925, înarmat cu făclia cunoştinţelor evanghelice şi plin de elan şi de dorul propovăduirii, se
întoarce în ţară şi e numit, în acel an, profesor de studii neotestamentare la Academia
Teologică din Sibiu, în jruntea căreia va ajunge ca Rector, după pensionarea I. P. C. Arhim.
Dr. Eusebiu R, Roşea, conducând înalta instituţie din 1929 până în 1936.
In 1954 a fost hirotonit diacon şi presbiter, iar în 1935 fu ridicat la rangul de protoereu. După
încetarea din viaţă a venerabilului vlădică Nicolae Ivan, primul episcop al Eparhiei renăscute
a Vadului, Feleacului şi Clujului, colegiul electoral al bisericii ortodoxe române, întrunit la
Bucureşti în ziua de 29 Aprilie 1956, l-a ales episcop al Clujului.
In timpul cât a sfat la Sibiu a desvoltat şi o intensă activitate publicistică şi misionară, conducând,
din 1924, „Revista T e o l o g i c ă D e s p r e rostul activităţii dela Sibiu 1
1 „Românie Nouă*, 1918, An. II, Nr. 8, ρ. I.
405
REVISTA TEOLOGICA
se pronunţa chiar P. S. Sa în ultimul număr pe careul redactează înainte de înscăunarea P. S. Sale
în noua eparhie: „Pe lângă catedra pe care m'am silit s’o cinstesc {nu ştiu măsura în care mi-a
izbutit), „Revista Teologică“ a fost din acest moment amvonul meu cel mai scump. De pe
înălţimea lui am vestit cu tinerească însufleţire cuvântul Domnului şi am chemat — prin
îndemnuri şi povăţuirî — la propoveduire, puterile proaspete ale tinerelor generaţii preoţeşti, ca
şi încercatele iscusinţe ale mai vechilor purtători de condeiu bisericesc".1 Aproape în fiecare
număr găsim câte un articol şi recenzii asupra celor mai nouă lucrări teologice româneşti sau
străine. Cu o egală competinţă tratează probleme de exegeză, de pedagogie creştina, de istorie,
de literatură. Ca un bun cunoscător al tinerelului sprijinea cu drag pe colaboratorii mai tinerei,
între cari a avut fericirea să fie şi subsemnatul.
P. S. Sa e şi un reputat conferenţiar şi predicator. Cu echipele „Astrei", sau cu studenţii Academiei
Teologice, a străbătut adesea satele şi oraşele Ardealului, răspândind în toate părţile cuvântul
lui Dumnezeu şi lumina ştiinţei.
îl vedem, uneori, retras de pe arena vieţii spre a se adânci în lumea ştiinţei teologice. Astfel publică un
studiu exegetic asupra epistolei către Eilimon, Sf. Pavel către Filimon, şi a început un
studiu mai vast asupra epistolei către Efeseni, din care a apărut până acum partea istoricâ-
introductivă.'
Şi în sfera speculaţiilor teologice se simte însă preocupat de probleme de teologie practică şi de
pedagogie. Ca să ajute pe preoţi, în lupta împotriva sectarismului şi a materialismului cras,
tipăreşte lucrarea La luptă dreaptă; Un capitol de strategie misionară, în care dă
sfaturi practice preoţilor şi le arată modalităţile de combatere a sectelor.
Sectele se răspândesc mai ales între ţărani. Spre a 1 2
1 Ne despărjim. „Revisia Teologică", 1956, An, XXVI, p. 153, __
2 In Anuarul Academiei Teologice din Sibiu. (Vezi Bibliografia ce urmeaîâ).
406
REVISTA TEOLOGICA
le combate nu e destul numai sâ-ί instruiască pe preoţi, ei trebue să lumineze şi poporul. Mulţimii
credincioase i s*a adresat direct, prin foile populare, mai ales prin „Cuvântul Poporului“ (la
care scriu şi domnii profesori I. Lupaş şi O. Ghibu) şi prin „Lumina Satelor“.
Curente opuse bisericii se nasc însă şi în clasa cultă. Ca să i determine pe intelectuali să se apropie de
cartea fundamentală a creştinismului, de Biblie, scrie Biblia şi intelectualii.
Dar biserica nu are de luptat numai eu necredincioşii. Ea are de luptat şi cu credincioşii cari aparţin
altor confesiuni. Pentru aceştia scrie articole de polemică religioasă mai ales în „Telegraful
Român", pelângă acelea din „Reoista Teologică“.
Rostul bisericii nu e însă numai polemic. In primul rând ea are de făcut o operă constructivă:
educaţia religioasă. Spre a contribui la educaţia religioasă a tineretului şcolăresc şi a oricărui
fiu al Bisericii, traduce din limba germană celebra operă Hristos şi viaţa omenească a pe-
dagogului creştin Fr. W. Foerster (2 voi.).
Tot la activitatea pedagogică vom înşira şi Anuarele Academiei Teologice din Sibiu, pe care le-a
tipărit foarte regulat, la sfârşitul fiecărui an şcolar, aşa cum făcea înainte cu trei decenii
răposatul director al liceului din Braşov, Virgil Oniţiu. Dacă anuarele şcoalelor secundare
cuprind în primul rând cronica şcolară, anuarele şcoalelor cu grad academic au şi misiunea de
a aduce contribuţii noui în domeniul ştienţific. Anuarele publicate de P. S. Episcop Nicolae
Colan satisfac cu prisosinţă acest deşi- derat, pufându-se socoti printre cele mai bune.
In 1954, după întemeierea E. O. R.-ului, a scos la lumină admirabila revistă de familie „ Viaţa
I l u s t r a t ă a cărei menire e de a face ca spiritul creştin să se răspândească în cât mai multe
familii româneşti. In 1955 a fost ales preşedinte al comitetului de redacţie al revistei „
Transilvania“ (Buletin de tehnică a culturii), în care a scris până acum mai multe articole
valoroase.
407
REVISTA TEOLOGICA
U. SCRIERI
1. PERIODICE
1 — Armarul Academiei Teologice „Andreiane* ortodoxe române
din Sibiu. Publicat de Nicolae Colan, Rector. Sibiu, 1928/29 —1935/36, An. V—XII, 3 toi.
2 — Problemele Vremii. Publicaţie periodică îngrijită de Prof.
Nicolae Colan. Sibiu, Ed. „Revista Teologică*, 1929—1934, Nr. 1—4.
3 — Revista Teologică. Organ pentru ştiinţa şi viata bisericeasca.
Apare lunar sub patronajul 1. P. S. Mitropolii Nicolae. Director: Pro*. Nicolae Colan. Sibiu, 1924—
1936, An. XIV—XXVI, 13 voi.
4 — Viata Ilustrată. Revistă de familie. Apare lunar. Director:
Nicolae Colan. Sibiu, 1934 —1936, An. I—HI. (Dela Instalarea directorului în scaunul de episcop al
Clujului îşi continui apariţia în acest din urmă oraş).
î. STUDII ŞI ARTICOLE
a) Ştiinţifice
1915
5 — Scrisoare lui Nisiorel. .Gazeta Transiloaniei", 1915, An. LXXVHI.
1922
6 — Congresul preoţim!! ortodoxe din Ardeal. Reoisia Teologică,
1922, An. XII, p. 277—278.
7 — Cronică bisericească culturală. Reoisia Teologică, 1922,
An. XII, p. 324—327.
8 — Fr. W. Foerster, Bucuria îngerilor. Trad, de Nicolae Colan.
Reoista Teologică, 19 >2, An. XII, p. 306—307.
9 — încoronarea. Revista Teologică, 1922, An. XII, p. 253—254.
10 — In Jurui reformei învăţământului teologic. Revista Teologică,
1922, An. XII, p. 355—357.
11 — Moiif etnicul sau Evanghelia ? Pregătirea clerului în lumina
trebuinţelor de azi. Reoista Teologică, 1922, An. XII, pag. 149—156.
12 — O nouă traducere caiolică a Bibliei (de profesorul vlener
Nivard SchISgel). Reoista Teologică, 1922, A. XII, p. 106—109.
1923
13 — Absolutismul roşu. Reoista Teologică, 1923, An. X1ÎI, pag. 105—106.

44 — Apostolatul lui Gheorghe Lazăr în Sibiu. Reoista Teologică ,. 1923, An. XIII, p. 257—261.
408
REVISTA TEOLOGICA
15 ■— Biserica ortodoxă în noua constituţiune. Revista Teologică,
1923, An. XIII, p. 33—37.
16 — Dela Sarajevo Ia Jenina. Telegraful Român, 1923, An. LXXI,
Nr. 17, p. 1.
17 — Doi cârmuîtori de sfaf: Seipel şi Coolldge. Revista Teologică,
1923, An. XIII, p. 342—343.
18 — Marana iha (Articol de sărbătoarea Crăciunului), Revista
Teologică, 1923, An. XIII, p. 369—372.
19 — Probleme actuale: Biblioteca bunelor traduceri. Revista Teo
logică, 1923, An. XIII, p. 23—24.
20 — Reforma învăţământului teologic. Revista Teologică, 1923,
An. XIII, p. 145—150.
21 — Sărbătoarea păcii. Telegraful Român, 1923, An. LXXI, Nr.
39—40, p. 1.
22 — Un „dăiitor de legi şi datini*. (Andreiu Şagunâ). Telegraful
Român, 1923, An. LXXI, Nr. 51—53, p. 2.
23 — Viaţa bisericeasca. Probleme actuale. Revista Teologică, 1923,
An. XIII, p. 23 - 24.
1924
24 — Academia „Andrelană*. (tstorlc). Revista Teologică, 1924,
An. XIV, p. 165— 69.
25 — Concordatul cu Vaticanul. Revista Teologică, 1924, An. XIV,
p. 133-136.
26 — Hristos a înviat. Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 101—102.
27 — Ortodoxia In esenţa ei. (După Gloubokovsky). Traducere de
N. Colan. Revista Teologică, 1924, An. XIV, pag. 60—65, 112—117.
28 — Reînchegarea ortodoxiei. Revista Teologică, 1924, An. XIV,
p. 13—15.
29 — Triumful crucii. Cuvântul Poporului, 1924, An. VI, Nr. 17, p. 1.

1923
30 — Apologeţii ortodoxiei. Revista Teologică, 1925, An. XV, p.
193—195.
31 — Cine a prezidat la Nicea ? Revista Teologică, 1925, An. XV,
p. 289—290.
32 — Desluşiri definitive. (Răspuns dlui Gala Gelacfion). Revista
Teologică, 1925, An. XV, p. 224—225.
33 — Două autonomii. (A bisericii ortodoxe şl a conştiinţei). Re
vista Teologică, 1925, An. XV. p. 117—118.
34 — Fr. W. Foerster, Hrtslos şi viaţa omenească. Partea I, II. In
româneşte de N. Colan. Sibiu, Tip. Săteanului, 1925, tn 8-®, 264 p. (I); 294 p. (H).
409
REVISTA TEOLOGICA
35 — Fr. W. Foerster, Să fugim de lume seu să o pătrundem. Tra
ducere de N. Colan. Reoista Teologică, 1925, An. XV, p.. 371—374.
36 — „Life and Work* la Stockholm. Personalitatea, de prof. P.
Carnegie Simpson D. D. Traducere de N. Colan. Reoista Teologică, 1925, An. XV, p. 257—261.
37 — Modificarea regulamentului Facultăţii de teologie din Bucu
reşti. Reoista Teologică, 1925, An. XV, p. 163—166.
38 — Patriarhia românească. Reoista Teologică, 1925, An. XV, p.
72—74.
39 — Să se retipărească Biblia. Reoista Teologică, 1925, An. XV,
p. 137-138.
40 — Sinceritatea profesională a preotului. Reoista Teologică, 1925,
An. XV, p. 208—211.
41 — Studii Biblice. Sf. Pavel cătră Filîmon, Creştinismul şi sclavia.
Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1925, în 8-°, 34 p.

1926
42 — Biserica şi politica. Telegraful Român, 1926, An. LXXIV, Nr,.
34, p. 1.
43 — Bucuria noastră (la al 16-lea an de existentă a „Revistei Teo
logice"). Reoista Teologică, 1926. An. XVI, p. 1 — 2.
44 — Clerul şi sănătatea publică. Reoista Teologică, 1926, An. XVf,,
p. 325—528.
45 — Facultatea (de teologie) din Chişinău şi încă ceva. Reoista
Teologică, 1926. An. XVI, p. 201—205.
46 — Fr. W. Foerster, O adunare muncitorească. Nivelarea deose
birilor sociale. Traducere de N. Colan. Reoista Teologică, 1926, An. XV!, p. 241—245.
47 — Hrisfos se naşte, măriţi-L. Reoista Teologică, 1926, An, XVI,
p. 313—315.
48 — La luptă dreaptă. Un capitol de strategie misionară. Sibiu,,
Ed. „Revista Teologică", 1926, în 8-“, 43 p. (Biblioteca Bunului Păstor, Nr. 14).
1927
49 — Astăzi s’a născut Cel fără 'nceput... Cuoănial Poporului, 1927,
An. IX, Nr. 51—52, p. 1.
50 — Bucuria Paştilor. Cuvântul Poporului, 1927, An. IX, Nr. 17,-
pag. 1.
51 — George Ştefan: Divinitatea lui Isus şi Casa Şcoalelor. Re
vista Teologică, 1927, An. XVII, p. 145—î 51.
52 — Institutul Biblic. Revista Teologică, 1927, A. XVil, p. 313—31T
53 — Lausanne (Congresul pancreştin din 3 August 1927), Reoista'
Teologică, 1927, An. XVIII, p. 201—202.
410
REVISTA TEOLOGICA
54 — Nicolae Glubokovsky, Solia Bisericii: Evanghelia. Traducere
de N. Colan. Revista Teologică, 1927, An. XVIII, p. 263—273,
55 — Papini: Fuga în Egipet. Traducere de N. Colan. Revista Teo
logică, 1927, An. XVIII, p. 363—364.
56 — Probleme actuale. Filosofia în liceu. Revista Teologică, 1927. .
An. XVII, p. 34—36.
57 — Probleme actuale. Pe marginea concordatului. Revista Teo
logică, 1927, An. XVII, p. 186—188.
58 — Probleme actuale. Zelul culinar sau exegeza unei .fotografi,,
ortodoxe". Revista Teologică, 1927, An. XVII, p. 350—352,
1928
59 — Părintele I. Popescu-Mălăeşfi şi bureţii învăţământului teologic.
Revista Teologică, 1928, An. XVIII, p. 289-304.
1929
60 — Academiile Teologice Ortodoxe. {In: Transilvania, Banatul,.
Crişana, Maramureşul, 1918—1928. Voi, II. Bucureşti, Cultura Naţională 1929, în 4-°, p. 973-977, (pl.)
61 — Bibiia şi infelectuaiii. Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1929, în 8-°, ,
78 p. (Colecţia „Problemele vremii", Nr. 1).
62 — Cartea Sf. Apostol Pavel către Efeseni. Anuarul Academiei
Teologice „Andreiane" Ortodoxe Române. Sibiu, 1928—1929, V, p. 40—72.
63 — Desfiinţarea Ministerului de culte. Reoista Teologică, 1929,
p. 289-291.
64 — Lămuriri la o nedumerire. (Academiile Teologice din Ardeal).
Telegraful Român, 1929, An. LXX1X, Nr. 22, p. 1.
65 — Organizarea învăţământului teologic. Telegraful Român, 1929,
An. LXXIX, Nr. 24, p. 1.
66 — Pasiunea criticistă. Reoista Teologică, 1929, An. XIX, pag.
141—145.
1930
67 — Academiile teologice ortodoxe din Ardeal. (Istoricul şi rolul
lor). Anuarul Academiei Teologice „Ândreiane" Ortodoxe Române din Sibiu, 1929—1930, An. VI,
pag. 1—12.
68 — Bucuria Învierii. Cuvântul Poporului, 1930, An. XII, Nr. 16,
pag. 1.
69 — Pro Domo (Cu prilejul împlinirii a două decenii de existenţă
a revistei). Revista Teologică, 1930, An. XX, p. 3—6.
76 — Reorganizarea învăţământului teologic. Revista Teologică, 1930, An. XX, p. 439—447.
71 — Reorganizarea învăţământului teologic. Academiile de Teologie din Ardeal. Sibiu, Tip.
Arhidiecezană, 1930, în 8-°, 18 p. (In
411
REVISTA TEOLOGICA
colaborare cu: Dr. Teodor Boilş, Dr. Vlntllă Popescu, Dr.
Nlcoiae Popoviciu, Dr. Simeon Şiclovan, Dr. Iustin Suciu,
Dr. Petru Barbu, Dr. Dimiirie Cloloca, loan David, Zeno
Munleanu, Dr. Ştefan Pop, Dr. loan Vască, Dr. Oresi Bu-
cevschi, Dr. Andreiu Buzdug, Dr. Oalaction Munleanu, Dr.
loan Paşca, Dr. loan Stănescu, Arhiereu Dr. Andreiu M. Cri-
şanul, Dr. Laurenţiu Busuioc, Dr, Ştefan Munteanu, Dr. Va-
sile Lăzărescu, Dr. Ştefan Lupşa, Dr. Petru Popoviciu, Hie
Beieuţâ, Dr. Iosif Hradil, Nicolee Neaga, Dr. Dumitru SiSni-
loae, Dr. Nicotae Terchiiă, Iosif Vlnţan).
72 — Vine Împăratul, (La Naşterea Mântuitorului)· Cuvântul Popo-
rului, 1930, An. XII, Nr. 51—52, p. 1.
1931
73 — Biserica răstignită. Telegraful Român, 1931, Februarie 14,
An. LXXIX, Nr. 14, p. 1.
74 — Hristos a înviat: bucuraţi-vă. Cuvântul Poporului, 1931. An.
Xîii, Nr, ;5, pag. 1,
75 — Pe marginea unei discuţii amânate, ia Păr. Toma Chlricuţă
cu baptiştii). Revisra Teologică, 1931, An. XXI, p. 148—151.
76 — Praznic luminai (Crăciunul). Cuvântul Poporului, 1931, An.
XIII, Nr. 51—52, p. 3.
77 — Sacrilegiul dela Sărasău. Revista Teologică, 1931, An. XXI,
p. 465—410.
78 — Spre eîntul păgân. Biserica răstignită. Revista Teologică, 1931,
An. XXI, p. 1—5.
1932
79 — Etatizarea fondului religtonar ? Pentru a maiorii de codri. 7o*
legraful Român, 1932, An. LXXX, Nr. 28—29, p. 1.
80 — Front unic dar cu cine ? (Colaborarea cu uniţii împotriva co-
munismului şi a francmasoneriei). Telegraful Român, $932,
AR. LXXX, Nr. 76-77, p. 2 3.
81 — Hristos a înviat. Cuvântul Poporului, 1932, An. XIV, Nr.
17—i 8, p. 1.
82 — Manualele de reltgie în şeoalele primare. Revista Teologică,
1932, An. XXII, p. 423—428.
1933
Alegerile Episcopale. (Principii generale şi reflexii asupra
episcopiîor „regăţeni* în Ardeal). Revista Teologică, 1933,
An. XXIII, p. 317—322.
Biruinţa crucii. (învierea Domnului). Cuvântul Poporului,
1933. An. XV, Nr. 14—15, p. 1.
Pomenirea Mitropolitului Andreiu Şaguna. Revista Teologică
1933, An. XXIII, p. 381—386.
S3 —

84. — 85 —
412
REVISTA TEOLOGICA
86 — Se'ncheagă frontal ortodox. Reoista Teologică, 1933, An,
XXIII, p. 1—6.
1934
87 — Apostolatul intelectualilor. Dela Alia. Viaţa ilustrată, 1934,
An. I, Nr. 5, p. 1—2.
88 — Bine sunt cuvântat! cei ce vin întru numele Domnului. Con
gresul Frăţiei Ortodoxe (Ia Sibiu, 28—29 Oct. 1934). Viaţa Ilustrată, 1934, An. I, Nr. 9, p. 1—2.
89 — Dumitru Călugăr, Hristos in şcoală. I. Manualul catehetului
ortodox pentru şcoala primară. Cu o prefaţă de N. Colan. Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1934, în 8-°, 532. p.
90 — E timpul să se pună la cale. Săptămâna cărfil bune. Viaţa
Ilustrată, 1934, An. I, Nr. 7, p. 1—2.
91 — Hristos a înviat. Viaţa Ilustrată, 1934, An. I, Nr. 2, p. 1—2.
92 — La drum. Predoslovie. Viaţa Ilustrată, 1934, An. I, Nr. 1,
p. 1—2.
93 — Licenfa Academiilor teologice. Reoista Teologică, 1934, An.
XXIV, p. 369—371.
94 — Mucenicii ideii nafionale şi datoria noastră. Telegraful Român,
1934, An. LXXXIi, Nr. 53, pag. 2—4.
95 — O comemorare tristă. (Un secol dela campania entiorlodoxă
a Episcopului Samuil Vulcan dela Oradea, 1834). Reoista Teologică, 1934, An. XXIV, p. 289—291.
96 — Preotul profesor 1. Mihălcescu. Reoista Teologică, 1934, An.
XXIV, p. 217—219.
97 — Replică la replică. Pentru Părintele I. N. lonescu dela Bi
serica Âmza din Bucureşti, Telegraful Român, 1934, An. LXXXII, Nr. 42—43, p. 5.
98 — Vine Crăciunul. Astăzi s’a născut, Cel fără'nceput. Viaţa
Ilustrată, 1934, An. 1, Nr. 10 p. 1—2.
1935
99 — Ca toţi să fie una. Vizita anglicană. Viaţa Ilustrată, 1935,
An. H, Nr. 7, p. 1.
100 — Centrala cărţii bisericeşti. Reoista Teologică, 1935, An.
XXV, p. 353—355.
101 — Ce s'a întâmplat în luna trecută. La noi: Congresul „Frăţiei".
Viaţa Ilustrată, 1935, An. II, Nr. 11, p. 23—24.
102 — Cum se alcătueşte o conferinţă religioasă. Transilvania, 1935,
An. 66, p. 327-330.
103 — De anul nou. Nădejdi. Viaţa Ilustrată, 1935, An. II, Nr. 1, p. 1.
104 — De Crăciun. Hristos se naşte. Viaţa Ilustrată, 1935, An. II,
Nr. 12, p. 1—2.
5
413
REVISTA TEOLOGICA
105 — De sfintele Paşti. Bineţe pascale. Viaţa Ilustrată, 1935, An
ii, Nr. 5, p. 1.
106 — Fericiţi cei curaţi cu inima. Minunea dela Maglavit. Viaţa*
Ilustrată, 1935, An. Π, Nr. 8—9, p. 1—2.
107 — .învăţământul teologic". Note pe marginea unui articol (a_
Pr, Ion N. lonescu, în Viitorul, Bucureşti, Nr. 12, 1934), Telegraful Român, 1935, An. LXXXI11, Nr. 1, p. 2.
108 —■ Mamina de A. Lascarov-Moldovan, sau lecţia unui eveniment
literar. Viaţa Ilustrată, 1935, An. II, Nr. 4, p. 1.
109 — Praznicul dela Caransebeş. (Congresul F. O. R.-ului din
1935). Revista Teologică, 1935, An. XXV, p. 494—497.
110 — Preot liarion V. Felea. Convertirea creştină. Cu o prefaţă de
N. Colan. Sibiu, Ed. Arhidiecezană, 1935, în 8-° VI +104 p.
111 — Un sfert de veac dela întemeierea Revistei Teologice. Re
vista Teologică, 1935, An. XXV, p. 5—7.

1936
112 — Alegerile episcopale. Doi străjer! ai legii româneşti (Andrei
Mager şi Tit Simedrea) Revista Teologică 1936, An. XXVE p. 1—3.
113 —■ Bucuria Noastră. Hristos a înviat. Cuvântul Poporului, 1936^
An. XVIII, Nr. 15, p. 1; Viaţa Ilustrată, 1936, An. Ill, Nr. 4, p. 1—2.
114 — Cu măturoiul în literatură. Viaţa Itustrată, 1936, An. III,
Nr. 8—9, p, 1—2.
115 — La început de an. Prea multe idei şi prea putină asculiare.
Viafa Ilustrată, 1936, An. HI, Nr. 1, p. 1—2.
116 — Mărturisiri pentru o clipă duioasă. Ne despărţim, (Rămas-
bun dela „Revista Teologică). Revista Teologică, 1936, An- XXVI, p. 153—154.
117 —·0 sută douăzeci şi cinci de ani. (Dela întemeierea Acade"
miei Teologice din Sibiu). Renaşterea, 1936, An. XIV, Nr. 25, p. 1—2.
118 — Penlru pacea confesională. Scrisoare adresată diui Dr. I. de
Kovacî, prodecanul baroului advocaţilor din Sighet. Renaşterea, 1936, An. XIV, Nr. 33—34, p. 1.
119 — Pro Domo. Ne mutăm (le Cluj) Viaţa Ilustrată, 1936, An-
III, Nr. 7, p, 1.
b) Politic· şi poi*mice
1917
120 — Scârfăe carul. (Situaţia precara a lui Wilhelm II). Ardealul (Transilvania), 1917, An. 1, Nr. 4, p.
2.
414
REVISTA TEOLOGICA
1918
421 — Credinţă şi răbdare. (Atitudinea Belgiei). Ardealul (Transit- oania), 1918, An, II, Nr. 2, p. 2.
(In colaborare cu A. Oţetea).
122 — „Egalitatea" Ruşilor. România Nouă, 1918, An. îl,Nr. 32, p. 2.
123 — îndemnuri (pentru unirea Românilor din Basarabia tntr'un
partid). România Nouă, Chişinău, 1918 Februarie 8, An. II, Nr. 16, p. 2.
1919
124 —-15 Maiu 1848. Gazeta Transilvaniei, 1919 Maiu 16, An. 80,
Nr. 95, p. 1. (Nesemnat).
1924
125 — La moartea Ţarului roşu (Lenin). Cuoântul Poporului, 1924
Februarie 3, An. VI, Nr. 5, p. 1.
126 — Pentru Basarabia. Injecţia monstrului bolnav. Cuoântul Pa·
porului, 1924, An. VI, Nr. 15, p. 1.
1926
127 — Antiriul lui Arvinte. Cuoântul Poporului, 1926, An. VIII, Nr.
55, p. 1.
128 — Lăcustele (dela Naţtonal-Ţărănişti). Cuoântul Poporului, Sibiu,
1926, An. VIII, Nr. 56, p. 1.
129 — Preotul Ion Lupaş. Cuoântul Poporului, 1926, An. VIII, Nr.
12, p, 5.
130 — Un prieten al siudenţimii: Domnul Ministru I. Lupaş. Cuoântut
Poporului, 1926, An. VIII, Nr. 36, p. 1.
1927
131 — In ajunul plecării. Minciunile desnădăjduiţilor. (Situaţia par
tidului naţional-ţărănist). Cuoântul Poporului, 1927, An. IX, pag. 1.
132 — O pildă. (Declaraţiile dlui prof. 1. Lupaş). Cuoântul Popo
rului, 1927, An. IX, Nr. 23, p. 1.
1929
133 — Crăciunul şi democraţia. Cuoântul Poporului, 1929, An, XI
Nr. 52, p. 1.
134 — Ungurii împotriva lui Rothermere. Când se’mpute brânza.
Cuoântul Poporului, 1929, An. XI, Nr. 2, p. 2.
135 — Un om care vede. (Gen. Averescu despre relaţiile cu So
vietele). Cuoântul Poporului, 1929, An. XI, Nr. il, p. 1.
1930
136 — Nici naţional, nici ţărănist. Cuoântul Poporului, 1930, An. XII,
Nr. 16, p. 3.
3·
415
REVISTA TEOLOGICA
1931
137 — Despre un comunicat şi despre un birou „anonim”. Tele-
legraful Român, 1931, An. LXXIX, Februarie 14, Nr. 14, p. 2.
138 — Guvernul fripturiştilor (al dlui N. forga). Cuvântul Poporului,
1931, An. XIII, Nr. 19, p. 1.
1932
139 — Stâlpul de foc. (Opera naţională a dlui Goga). Cuvântul
Poporalul, 1932, An. XIV, Nr, 14, p, 1.
1933
140 — Cazul Lupaş. Moraliiafe publică. Telegraful Român, 1933,
An. LXXXI, Nr. 15—17, p. 3.
141 — Sărbătorirea Domnului Profesor loan Lupaş (8 Noemvrle
1933). Revista Teologică, 1953, An. XXIII, p. 468-469.
142 — Un popas (15 ani de existenţă a hebdomaderului Cuvântul
Poporului), Cuvântul Poporului, 1933, An. XV, Nr. 1, p. 2—3.
1934
143 — Gânduri de primăvară. Tineretul. Viaţa Ilustrată, 1934, An.
I, Nr. 3, p. 1—2.
144 — La munle şi la mare. Lăcaşuri de ’nchinare. (Sovata, Păltiniş).
Viaţa Ilustrată, 1934, An. I, Nr. 6, p. 1.
145 — Tot despre tineret. Din ciulini smochine ? Viaţa Ilustrată,
1934, An. I, Nr. 4, p. 1—2.
146 — Vraja munţilor Sibieni. Schitul şi Senatorul Păltiniş. Viaţa
Ilustrată, 1934, An. I. Nr. 4, p. 17.
1935
147 — Galeria marilor români. (A. C. Cuza, Ocf. Goga). Cuvântul
Poporului, 1935, An. XVII, Nr. 2, p. 1.
148 — Pe marginea unui discurs regal. Revista Teologică, 1935,
An. XXV, p. 425—428.
149 — Pentru mai multa demnitate naţională: „Ce-o să spună
Europa?...*. Viaţa Ilustrată, 1935, An. II, Nr. 3, p. 1—2.
1936
150 — Dece nu cântă tineretul nostru. Viaţa Ilustrată, 1936, An. IH»
Nr. 5, p. 1—2.
151 — Despre francmasonerie. Sfarmă Piatră, 1936, Iulie 16, An.
I, p. 10.
152 —■ Galeria marilor români. Prof. Silviu Dragomir. Cuvântul Po
porului, 1936, An. XVIII, Nr. 6, p. 1.
416
REVISTA TEOLOGICA
153 — Galeria marilor români· Prof, Ion Petrovlci. Cuvântul Po
porului, 1936, An. XVIII, Nr. 5, p. 1.
154 — Giovinezza, Olovinezza. Dece nu cântă tinerelul. Viata Ilu
strată, 1936, An. (II, Nr. 6, p. 1—2.
3. CUVANTĂRI ŞI PASTORALE

155 — Cuvânt de încheiere, finul la solemnitatea încheierii anului

şcolar la Academia Teologică ,Andreiană* din Sibiu în 9 Iulie 1929. Telegraful Român, 1929, An.
LXXVII, Nr. 44, p. 1.
156 — Cuvânt de încheiere rostit de Rectorul Academiei ,Andre-
lane* la închiderea festivă a anului şcolar 1930/31. Telegraful Român, 1931, An. LXXIX, Nr. 46, p. 1—
2.
157 — Discursul de deschidere a anului şcolar 1931/32. Telegraful
Român 1931, An. LXXIX, Nr. 70, p. 1—2.
158 — Maestrul G. Enescu. Vorbire rostită cu ocazia sărbătoririi
semicentenarului maestrului la concertul festiv Închinat sărbătoritului din partea Reuniunii de muzică
»Gh. Dlma” din Sibiu, finut la 19 Ian. 1932. Cuoântul Poporului, 4932, An. XIV, Nr. 14, p. 1—
2.
159 — Cuvânt comemorativ la centenarul morfil pedagogului loan
Popescu. Telegraful Român, 1932, An. LXXX, Nr. 68—69, p. 2—3.
160 — Cuvântare la Investirea ca episcop: 2 Iunie 1936. Renaşterea,
1936, An. XIV, Nr. 23, p. 2-3.
161 — Cuvântare le primirea ca episcop în gara Cluj: 28 Iunie
1936. Renaşterea, 1936, An. XIV, Nr. 27—28, p. 2.
162 — Cuvântare la instalarea în scaunul episcopal din Cluj: 29
Iunie 1936. Renaşterea, 1936, An. XIV, Nr. 27—28. p, 4. 463 — Prima pastorală ca Episcop al Clujului.
Renaşterea, 1936, An. XIV, Nr. 29—30, p. 1—2.
164 — Pastorală (împotriva comunismului). Viaţa Ilustrată, 1936,
An. IU, Nr. 10, p. 1—5 (In colaborare eu Mitropolitul Nicolae Bălan, Episc. Andrei Mager, Vasil*
Lăzărescu şi Nicolae Popoviciu).
4. NECROLOAOE
165 — Un patriarh. Arhiereul Dr. llarion Puşcariu. Revista Teolo
gică, 1922, An. XII, p. 221—222.
166 — Dimitrie Comşa. Revista Teologică, 1931, An. XXI, pag.
114-115.
167 — Preotul Anghel Pârvănescu. Revista Teologică, 1931, An.
XXI, p. 204.
168 — Episcopul luslinian Teculescu. Revista Teologică, 1932, An.
XXII, p. 266.
169 — Iosif Bâdescu, episcop al Caransebeşului. Revista Teologică,
1933, An. XXI», p. 376.
417
REVISTA TEOLOGICA
170 — Elie Măgeanu. Cuvântai Poporului, 1934. An. XVI, Nr. 8—9,
pag. 1.
171 — Jalea „Frăţiei* (Ia moartea lui) Gheorghe Bogdan-Duică.
Via fa Ilustrată, 1934, An. I, Nr. 8, p. 1—2.
472 — Protopopul Vasile Gan. Revista Teologică, 1934, An. XXIV, pag. 60.
173 — Moartea Episcopului Grigorie (Comşa) al Aradului, Revista
Teologică, 1935, An. XXV, p. 272.
174 — Victor Lazar. Transilvania, 1935, An. 66, p. 7—8.
175 — Prea Sfinţia Sa Episcopul Roman (Ciorogariu). Cuvântul
Poporului, 1936, An. XVIII, Nr. 4, p. 2; Lumina Satelor, 1936, An XV, Nr. 4, p. 1.
176 Episcopul Nicolae Ivan, Via fa Ilustrată, 1936, An. Ill, Nr. 3,
p. 1-2.
177 — Prea Sfinţitul Nicolae Iran, episcopul Clujului. Lumina Sa
telor, 1936, XV, Nr. 6, p. i.
5. RECENZII

1916
D. I. Cornllescu, Oaspele blăslamat. Rec.: Revista Teolo-
gică, 1916, An. X, p. 61.
Dr. P. Barbu. Şcoala modernă si religiunea. Caransebeş,
1916. Rec.: Revista Teologică, 1916, An. X, p. 157—159.
George Navrea, Trei scrisori către soldaţi. Arad, 1916. Rec.,
Revista Teologică, 1916, An. X, p. 60—61.
loan Popa Romanescu, lin capitol din monografia Saliştei,
Sibiu, 1915. Rec.: Revista Teologică, 1916, An. X, p. 159.
„Pagini Literare". Arad, 1916. Rec.: Revista Teologică, 1916,
An. X, p. 233—234.
178 —

179 —

180 — 181 — 182 —

1922
183 — Arhim. 1. Scriban, Manual de ermeneutică biblică pentru clasa VlII-a a seminariilor teologice din
România. Bucureşti, Tip. Sportul, 1922. Rec.: Revista Teologică, 1922, An. XII, p. 323-324,
484 — Fr. W. Foerster, Chrislus und das menschliche Leben. MSn- chen, 1922. Rec.: Revista Teologică,
1922, An. XII, p. 322.
185 — Pr. Gh. I. Ghia, înapoi—la Hristos. Râmnicul Vâlcea, Ed. „Re
naşterea", 1923. Rec.: Revista Teologică, 1922, An, XII, p. 323.
186 — S. Mehedinţi, Explicarea evangheliilor, potrivit cu programe
oficială. Bucureşti, Viaţa Românească, 1922. Rec.: Revista Teologică, 1922, An. XII, p. 322—323.
418
REVISTA TEOLOGICA
1925
187 — Arhtm. Mifrofor Dionlsie Simionescu, Unificarea bisericii.
Bucureşti, Tip. Română, 23 p. Rec.: Revista Teologică, 1923, An. ΧΗΪ, p. 137-138.
188 — Diac. A. N. Constantin eseu, Bolşevism, socialism, comunism,
Brăila, 1923. 23 p. Rec.: Revista Teologică, 1923, An. XIII. p. 322. .
189 — Diac. Gr. Cristescu, Imperativul creştin, sugestii evanghelice
pentru reforma socială. Buzău, Tip. Culiura, 1922, 64 p. Rec,: Revista Teologică, 1923, An. XIII, p.
320—321.
190 — Dr. Fr. W. Forster, îndrumarea vieţii pentru băieţii şi fetele
deia 18 ani. Traducere de Nic. Pandelea. Bucureşti, Socec,
1922, In 8-°, 376 p. Rec,: Revista Teologică, 1923, An. XIII, p. 97.
191 — Dr. Ernst Lohmeyer. Soziale Fregen in Urchristentum. Leipzig,
Ed. Mayer, 1921, 136 p, Rec.: Revista Teologică, 1923, An, XIII, p. 61-62.
192 — Dr. Eusebiu R. Roşea, Anuarul seminarului arhtdiecezan teo
logic „Andreian* ortodox român din Transilvania pe anul şcolar 1922—23. Rec.: Revista Teologică,
1923, An. XIII, pag. 322.
193 — Dr. Gh. Cluhandu, Reorganizarea centrelor noastre ierarhice
şl unificarea bisericească. Bucureşti, Tip. Cărţilor Bisericeşti,
1923, 69 p. Rec.: Revista Teologică, 1923, An. Xill, pag. 321—322.
194 — Dr. Gustav Lippert, Pilatus als Richier. Viena, 1923, 33 p.
Rec.: Revista Teologică, 1923, An. XIII, p. 135-136.
195 — Dr. Petru Barbu, Un cuvânt la reformarea învăţământului
religios. Caransebeş, Tipografia Diecezană, 1922, tn 8-°, 31 p. Rec.: Revista Teologică, 1923, An. XIII,
p. 28.
196 — G. Ciupercă, Pocăitismul în Bucovina. Cernăuţi, 1921, 23 p.
Rec.: Revista Teologică, 1923, An. XUI, p. 136 137.
197 — Giovanni Pa pi ni. Sforia di Cristo. Rec.: Revista Teologică,
1923, An. Xlii, p. 27 -28.
198 — Memoriile Arhiepiscopului şl Miiropolllului Andreiu Şagune,
din anii 1846 1871, publicate de Consisiorul arhidiecezei ortodoxe române de Alba lulia şi Sibiu la
aniversarea a 50-a dela adormirea în Domnul a marelui ierarh. Sibiu, Tipografia Ar hi
diecezană, 1923, 113 p. Rec.: Revista Teologică, 1923, An. XIII, p. 254-255.
199 — Preotul Gr. Cristescu, Capernaume Γ Cepernaume: Momente
din apostolatul nostru. Craiova, Ramuri, 1923, în 8-®, 108 p. Rec.: Revista Teologică, 1923, An. Xlil,
p. 393—394.
200 — Prof. Dr. Felix Haase, Biserica rusă şi socialismul, traducere
de Diac. Al. N, Constantinescu. Brăila, 1923, 47 p. Rec.: Revista Teologică, 1923, An. XIII, p. 323.
419
REVISTA TEOLOGICA
201 — Prof. Dr. F. Haase, Die religiose Psyche dee russlechen
Volkes. Leipzig, 1921, 250 p. Rec.: Revista Teologicii, 1923, An. ΧΠΙ, p. 26—27.
1924
202 — Arhimandriiul I. Scriban. Curs de introducere în Noul Te
stament după programa în fiinţă penfru învăţăiura şcolarilor din clasa a Vi-a a Seminariilor teologice
din România veche. Bucureşti, Ed, Universala, 1924, în 8 9, 224 p. Rec.: Revista Teologică,
1924, An. XIV, p. 75, 125—126.
203 —■ Dr. loan 1. Felea, Simboluri liturgice. Arad, Tipografia Diece
zană, 4924, 76 p. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 308—309.
204 — Dr. Martin Roska, Un vechiu cimitir românesc în fostul sat
Vărarea din jud. Bistriţa Năsăud. Cluj, 1924. 55 p. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 158.
205 — Dr. Ricardo de Ries. Atlas Scrlpfurae Sacrae decern tabulae
geographicae cum indice locorum scripiurae sacrae vulgate editionis scripforum ecclesiasticorum et
ethnicorum. Edifjo tertia recognito et emendate labore et studio Ludovici Heidet. Freiburg,
1924. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 307.
206 — Dr. Vasile Gheorghiu, Epistola către Romani, cu introducere
şi comentar scurt. Cernăuţi, 1924, 74 p. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 76,
207 — Em. Radi, La question religîeuse en Tchecoslovaquie. Prage,
1922, 63 p. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 256—257.
208 — Hugo Koch, Cyprian und der romische Primat. Eine Kirchen
und Dogmengeschichtliche Siudîe. Leipzig, 1910. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 156—-
158,
209 — Hugo Koch, Die kartagische Ketzertaufsynode vom 1 Sep
tember 256: Zugleich ein Beiirag zur Primaisfrage. Internationale Kirchliche Zeitschrift. Bern,
1923, Nr. 2, p. 73—104. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 156—158.
210 — Hugo Koch, Kalist und Teriullian. Ein Beltrag zur Geschichte
der altchristlichen Busstreiiigkeiten und des rQmischen Primats.. Heidelberg, 1920, Rec.: Revista
Teologică, 1924, An. XIV: p. 156—158.
211 — Ilie Iordan, Die Bogomilien in ihrer geschitlichen Entwiklung.
Sk. Karlovci. Serbische KJosterdruckerei. 1923, 91 p. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 254.
212 — învăţământul public considerat ca bază a ordinei sociale.
In româneşte de I. B. Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1924, 28 p* Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p.
259 - 260.
213 — Ion Dănciiă, Clipe măreţe. Discursuri. Sibiu, 1923, 88 p. Rec.r
Revista Teologică, 1924, An. XIV, p, 77.
420
REVISTA TEOLOGICA
214 — Karl Barth, Der Romerbrief. Miinchen, 1924, 528 p. Rec.:
Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 305—306,
215 — Michel D’ Herbigny S. J. La vrai notion d’orthodoxie, Roma,
Ponttîicio Instituţie Orientale, 1923, 36 p. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 26—27.
216 — Mihail Sadoveanu şi D. D. Pătrăşcanu, Din viejile sfinţilor 1,
Spre Emaus. Bucureşti, Cartea Românească, 1924, 262 p. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p.
158—159.
217 — M. S. Gillet O. P. Conscience chretienne et Justice sociale.
Paris, 1923, 464 p. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 75 76.
218 — N. lorga, La Roumanie pitoresque. Paris, Gamber, 1924, 220
p. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 307—308.
219 — Silviu Dragomir, Fragmente din cronica sârbească a lui
George Brancovicî. Cluj, 1924, 70 p. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 258-259.
220 — Silviu Dragomir, Vlahii şi Morlacii. Studiu din istoria ro
mânismului balcanic. Cluj, 1924, 136 p. Rec.: Revista Teologică, 1924, An. XIV, p. 257 -258.
1925
22 i — Al. N. Constantinescu, Indiferentism religios. Brăila, Tip. Dunărea, 1924, 27 p. Rec.: Revista
Teologică, 1925, An. XV, p. 178.
222 — Arhlm. 1. Scriban, Durerea Vinerii celei mari. Prelucrare
după graiuri străine. Bucureşti, 1925. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 280. ,
223 — Aurel Nanu, Mormântul lui Mihai Viteazul. Turda, Librăria
Poporală, 1925, în 16°, 48 p. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 182—183.
224 — Aurel Nanu, Mormântul lui Mihai Viteazul. Partea ll-a. Turda,
Librăria Poporală, 1925, în 16°, 97 p. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 491.
225 — Biblioteca creştinului ortodox, condusă de Episcopul Grigore
Corn şa. Arad. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 401-402.
226 — Charles Maurras, Viitorul inteligenţei. In româneşte de Tudor
Vianu. Bucureşti, 1925, An. XV, p. 226.
227 — Dr. losif Blaga, Anuarul liceului ortodox român „Andreia
Şaguna“ din Braşov, An. jubilar 1924—25, al 75 an şcolar. Braşov, 1925, 264 p. Rec.: Revista
Teologică, 1925, An. XV, p. 281.
228 — Dr. Sebastian Stanca, Lazăr Diacul. O întâmplare adevărată,
Cernica, Tip. Mănăstirii, 1923, 40 p. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 181.
421
REVISTA TEOLOGICA
229 — Emanoil Bucuţa, Legătura roşie. Bucureşti, 1925. (Biblioteca
Cartea Vremii). Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 22ό.
230 — Gheorghe Maior, Peste Golgota la înviere. Arad, 1925, în
8-°, 84 p. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 127.
231 — Henric Ibsen, Peer Gynt, în româneşte de Adrian Maniu,
Bucureşti, 1923, 228 p. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 348.
232 —■ Horia Petra-Petrescu, Se’ntreabă mintea sănătoasă. Câteva
întrebări foarte îndreptăţite pentru minoritarii şi conaţionalii noştri. Sibiu, 1925, 164 p. Rec.: Revista
Teologică, 1925, An. XV, p. 402.
233 — ion Dăncllă, In slujba neamului prin Evanghelie. Îndrumări
morale şi naţionale. Sibiu, 1925, 200 p. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 178-179.
234 — Ion Pilaf, Satul Meu. Bucureşti, 1925. (Biblioteca Cartea
Vremii). Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 225—226.
235 — 1. P. S. Miron, Împotriva beţief. Bucureşti, 1925, Rec.: Re
vista Teologică, 1925, An. XV, p. 279.
236 — Maurice Goguel, Jesus de Nazareth. Myihe on hlstoire? Paris,
Payot, 1925, 314 p. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV. p. 127—129.
237 — Onisifor Ghibu, Înfiinţarea Patriarhalului Românesc. Cluj,
1925, 18 p. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, pag, 180-181.
238 — Pr. Dr. Gr. Cristescu, Propovăduiţi Evanghelia. Studii de
teologie practică. Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1925, 56 p. Rec.: Revista Teologică. 1925, An. XV, p. 278
279.
239 — Pr. Dr. Gr. Cristescu, Perspective sociale şi culturale în
lumina Evangheliei. Arad, 1925. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 348.
240 — Pr. Gr. Criveanu, Patimile Mântuitorului. Cernîca, Tip. Mă
năstirii, 1923, 36 p. Rec.: Revista Teologică, 1923, An. XV, p. 179-180.
241 — pr, Grigore Pişculescu, Două înlâmplări minunate. Bucureşti,
1925. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 279—280.
242 — Pr. Prof. Dr. Gh. I, Ghia, Împărăţia lui Dumnezeu după
Noul Testament. Craiova, Ramuri, 1925, 86 p. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 281.
243 — Stefan Meteş, Relaţiile Mitropolitului Andreiu Şaguna cu
Românii din Principatele Române. Arad, 1925. (Biblioteca Semănătorul, Nr. 97). Rec. Revista
Teologică, 1925, An. XV, p. 347.
244 — Un cleric ortodox. Sectele religioase din România. Bucureşti,
1925, 200 p. Rec.: Revista Teologică, 1925, An. XV, p. 179,
422
REVISTA TEOLOGICA
1926
245 — Dr, Alfons Helmann, Herlichkeilen der iSeele. Mystik des
Auslandes. Freiburg, 1626, Vlll-|-390 p. Rec.: Revista Teologică, 1926, An. XVI, p. 107.
246 — Dr. Arnold Rademacher, Religion und Leben. Ein Betrag zur
Losung des christlichen Kulturproblems. Freiburg, 1926, V11I+ 224 p. Rec.: Revista Teologică, 1926,
An. XVI, p. 107—108.
247 — Dr. Sebastian Stanca, Contribuita preo|imei române din
Ardeal la răsboiul pentru Întregirea neamului. Cluj, 1925, 180 p. Rec.: Revista Teologică, 1926, An.
XVI, p. 108—109.
248 — Ec. A. C. Coama, Betleem, casa panii sufletului. Bâlca (jud.
Putna), 1926, 31 p. Rec.: Revista Teologică, 1926, An. XVI. p. 335 —336.
248 — Franz Mihael Willam, Tempelreiningung. Pilgerbuch fur Zeit und Ewigkeit. Freiburg, 1925, 120
p. Rec.: Revista Teologică, 1926, An. XVI, p. 25.
230 — Franz Zach, Modernes oder Katholisches Kutturideal? Ein Wegweiser zum Verstăndniss der
Gegenwart. Freiburg, 1925, XlV-j-404 p. Rec.: Revista Teologică, 1926, An. XVI, p. 25-26.
251 — Hermann Muckermann, Neues Leben. Ethlsch-religtose Dar-
iegungen. Freiburg, 1925, Vi+84 p. Rec,: Revista Teologică. 1926, An, XVI, p. 25.
252 — Leo Wolpert, Gebelweisbeit de Kirche. Lesungen im An
schluss an die Sonn und Festtagsorafionen. Freiburg, 1925, Vll-(-274 p. Rec.: Revista Teologică,
1926, An. XVI, p. 24-25.
253 — Leo Wolpert, Unterwegs zur Heimat. Freiburg, 1926, Vili—j—
216 p. Rec,: Revista Teologică, 1926, An. XVI, p. 337.
254 — Pr. Caius Turicu, Biserica activă: Predica-cafiheza. Arad,
Tip. Diecezană, 1915, 94 p. Rec.: Revista Teologică, 1926, An. XVI, p. 26.
255 — Prof. Dr. Grigorie Cristescu, Pentru înviorarea entuziasmului
pastoral. Sibiu, 1926, 60 p. Rec.: Revista Teologică, 1926, An. XVI, p. 301.
256 — Prof. Dr. Gr. Cristescu, Percepjia misterului. Studiu de psi
hologie religioasă şi misionară. Sibiu, 1926, 40 p. Rec.: Revista Teologică, 1926, An. XVI, p. 255—
256,
257 — Prof. Dr. Gr. Cristescu, Sinteze efico-sociale. Sibiu, 1926,
110 p. Rec.: Revista Teologică, 1926, An.'XVI, p. 108.
258 — Prof. Dr. Grigorie Cristescu, Slujba ta fă-o deplin. Scrisori
pastorale. Sibiu, 1926, 94 p. Rec.: Revista Teologică, 1926, An. XVI, p. 302.
.259 — Păr. I, Trifa, Calendarul foii .Lumina Satelor- pe anul 1927, Rec.: Revista Teologică, 1926, An.
XVI, p. 256 - 257.
423
REVISTA TEOLOGICA
260 — Pr. Prof. Dr, Oh. I. Ghia, Sfântul loan Botezătorul după
Evangheliile canonice. Craiova, Ramuri, 1926, 224 p. Rec.: Revista Teologică, 1926, An. XVI, p. 336.

1927
261 — Dr, ţohanes Remcke, Naiurwissenschaff, Weltanschauung,
Religion. Bausteine fiir eine natiiriiche Grundlegung des Gotleeglaubens. Freiburg, 1925, *80 p. Rec.:
Revista Teologică, 1927, An. XVII, p. 37—38.
262 — H. Mohr, Das Himmelreich auf Erden, Freiburg, 1926, 252
p. Rec.: Revista Teologică, 1927, An. XVII, p. 37.
263 — Anton Huonder, La picioarele Mântuitorului. Scurte meditaţii
pentru preoji. Voi. I. Ziua lucrului, prelucrare de loan Mo- şoiu. Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1927, 205 p.
Rec.: Reviste Teologică, 1927, An. XVII, p. 191.
264 — Olimpiu Boifoş, Activitatea lui Slavici la „Tribuna* din Sibiu.
Cluj, 1927, 78 p. Rec.: Revista Teologică, 1927, An. XVH, pag. 19i—192.
265 — Prof. Dr. Gr. Cristescu, Semănături de primăvară. Gânduri
închinate tinerimii. Sibiu, 1927, 78 p. Rec.: Revista Teologică, 1927, An. XVII, p. 192-193.
266 — Prof. Dr. Ştefan Ţancov, Ustrois tvotona rumânscata pravo-
slavna tărcva. Sofia 1927. (Reproducere din Anuarul Universităţii din Sofia, Facultatea teologică, 1926).
Rec.: Revista Teologică, 1927, An. XVII, p. 190—191.
267 — Traducerea Părintelui Grlgore. {Gala Galactlon). Noul Te
stament. Bucureşti, Ed. Institutului Biblic, 1926. Rec.: Revista Teologică, 1927, An. XVII, p. 395—398.
268 — Tudor Popescu, Concordatul cu Papa, cea mai mare pri
mejdie naţională. Bucureşti, Ed. Răsăritul, 1927, 84 p. Rac. t Revista Teologică, 1927, An. XVH, p.
354—355.
269 — Tudor Popescu, Istoria creştinismului ca istorie a culturii-
Bucureşti, Cartea Românească, 1927, 48 p. Rec.: Reotsta Teologică, 1927, An. XVII, p. 352—354.

1928
270 — Anuarul Liceului „Principele Ntcolae* dtn Sighişoara. Anul·
şcolar 1926/27. Publicat de H. Teculescu. Sighişoara, 4927,, 192 p. Rec.: Revista Teologică, 1928, An.
XVII, p. 153—154.
271 — Calendarul ostaşului român întocmit de D. Ioneacu Morel
şi 1. Dăncilă. Sibiu, 1928, 108 p. Rec.: Revista Teologică, 1928, An. XVIII, p. 386.
272 — Dr. Gr. Cristescu, Misionarism cultural. Sibiu, 1928, 102 P-
Rec.: Revista Teologică, 1928, An. XVIII, p. 385.
424
REVISTA TEOLOGICA
273 — Dr. Vasile Tarnavschi, Introducere în sfintele cărţi ale Te
stamentului Vechiu. Cernăuţii 1928, 656 p. Rec.: Revista Teologică, 1928, An. XVIiî, p. 151—152.
274 — Ieromonah Antonie Harghet, Fraţii Domnului Isus Hristo»,
Chişinău, 1928, 32 p. Rec.: Revista Teologică, 1928, An. XVIII, p. 152-153.
275 — I. Lupaş, Epocele principale In Istoria Românilor. Cluj, 1928,
139 p. Rec.: Revista Teologică, 1928, An. XVIII, p. 153.
276 —- I. Lupaş, Lecturi din izvoarele istoriei române. Bucureşti,
Cartea Românească, 1928, 301 p. Rec.: Revista Teologică,
1928, An. XVIII, p. 384—385.
277 — Pr. Caius Turicu, Apostolii satelor, piesă de actualitate din
viaţa satelor noastre. Arad, 1928, în 16-°, 56 p. Rec.: Revista Teologică, 1928, An. XVill, p. 386.
278 — Ştefan Zankow, Das Ortodoxe Christentum des Osfens. Sein
Wesen und seine gegenwărfîge Gestalt. Gastvortrăge ge- halten an der Berliner Universitât. Berlin,
1928, 448 p. Rec. Revista Teologică, 1928, An. XVIII, p. 99—100.
1929
279 — Cărţile părintelui I. Trifa. (Pe urmele Mântuitorului, Intraţi
tn Oastea Domnului, Sodoma şi Gomora). Rec.: Revista Teologică, 1929, An. XIX, p. 104—105.
280 — Dr. I. Mateiu, Valoarea Concordatului încheiat cu Vaticanul.
Sibiu, 1929. Rec.: Revista Teologică, 1929, An. XIX, p. 382,
281 — Ieronim Antonie Harghel, învierea Domnului nostru Isus
Hristos. Apologie istorică. Chişinău, 1928, 260p. Rec.: Revista Teologică, 1929, An. XIX, p. 102—103.
282 — 1. Lupaş, Istoria Românilor pentru clasa Vll-a secundară. Ed.
V, Bucureşti, Socec, 1929, 343 p. Rec.: Revista Teologică,
1929, An. XIX, p. 349—350.
285 — loachim Crăciun, Bibliografia la Români. O încercare de bibliografie a bibliografiilor româneşti.
Cluj, 1928,38 p. Rec.: Revista Teologică, 1929, An. XIX, p. 351.
284 — loachim Crăciun, Contributions Roumaines â l’historiographle
general. Iitude et bibliographie. Cluj, 1927, 45 p. Rec.; Revista Teologică, 1929, An. XIX, p. 351.
285 — loachim Crăciun, Inscripţii de la Mănăstirea Neamţului. Bu
cureşti, 1928, 6 p. Rec.: Revista Teologică, 1929, An. XIX, p. 351.
286 — loachim Crăciun, istoriografia Română în 1925 şt 1926. Re
pertoriu bibliografic. Bucureşti, Cariea Românească, 1928, 217, p. Rec.: Revista Teologică, 1929, An. XIX,
p. 351. .287 — Ştefan Meteş, Zugravii bisericilor române. Cluj, 1929, 168 p. (48 pl.) Rec.: Revista
Teologică, 1929, An. XIX, pag. 356—357.
425
REVISTA TEOLOGICA
288 — Vasile Gan, Memoriile unui duhovnic. Studiu pastoral, Cluj..
Ed. Protopopiatului Lupşa, 1929, 252 p. Rec.: Reoista Teologică, 1929, An. XIX, p. 382—383.
1930
289 — Dr. Edmund Jehle, Katechezen fiir die Oberstufe nach dem
deutschen Elnheitskatechismus. Drei Teile. Freiburg 1930. Rec.: Reoista Teologică, 1930, An. XX, p.
334.
290 — Dr. 1. Mateiu, O instituţie de educaţie ortodoxă. Internatul·
teologic din Bucureşti, 1927—1930. Bucureşti, 1930, 40 p. Rec.: Reoista Teologică, 1930, An. XX, p.
338.
291 — Onisifor Ghibu, Universitatea Daciei Superioare. Bucureşti,.
1929, 122 p. Rec.: Reoista Teologică, 1930, An. XX, pag. 147-148.
292 — Prot. Lt. colonel loan Dăncilă, Cruce şi spadă. îndrumări
morale şi naţionale pentru ostaşul român. Sibiu, 1930, 157 p. Rec.: Reoista Teologică, 1930, An. XX,
p. 286.
293 — Silviu Dragomir, Istoria desrobirii religioase a Românilor din
Ardeal în secolul ai XVIII. Voi. 11, Cu 75 documente anexate. Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1930, 440 p.
Rec.: Reoista Teologică, 1930, An. XX, p. 466 — 467.
294 — Teodor P. Păcescu, Fotografii ortodoxe. Bucureşti, Ed. Nouet
Reviste Bisericeşti, 1930, 80 p. Rec.: Reoista Teologică,
1930, An. XX, p. 497.
1931
295 — A. Nanu, Din viaţa Domnului. Odorheiu, 1931, 32 p. Rec. :
Reoista Teologică, 1931, An. XXI, p. 266—267.
296 — A. Nanu, Mângâierea pocăinţiî. Odorheiu, 1931, 30 p. Rec,:
Reoista Teologică, 1931, An. XXI, p. 267.
297 — Dr. B, Bartmann, Grundriss der Dogmatik. Freiburg, 193Î,
XII, 262 p. Rec.: Reoista Teologică, 1931, An. XXI, p. 393. 398 — Dr. Gh. Ciuhandu, Braşovul, cefate
a ortodoxiei româneşti. Arad, 32 p. Rec.: Reoista Teologică, 1931, An. XXI, p. 63.
299 — I. Mateiu, Politica bisericească a Statului Român. Sibiu,
1931, 215 p. Rec.: Reoista Teologică, 1931, An.XXI,p.450.
300 — Pr. Gh. Secaş, Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să
o dăm. Predici şi îndrumări omlletice. Sibiu, 1931, 204 p. Rec.: Reoista Teologică, 1931, An. XXI, p.
393- 394.
301 — Pr. loan Goron, Noua lege. Cuvântări despre fericirile evan-
geltce. Cluj, Tip. Eparhială, 1930, 190 p. Rec.: Revisia Teologică, 1931, An. XXI, p. 155—156.
302 — Prot. V. Gan, Scurtă călăuză a creştinului ortodox român
la primirea sfintelor taine a mărturisirii şi cuminecării. Cluj, Tip. Eparhială, 1931, 70 p. Rec.: Reoista
Teologică, 1931: An. XXI, p. 395.
426
REVISTA TEOLOGICA
303 — Robert Linhardt, llnser Glaube. Einfiihrung in die Geistes-
Weit des katholischen Dogmas liir gebildefe Laien. Freiburg, 1931, 350 p. Rec.: Revista Teologică,
1931, An. XXI, p. 344.
304 — Viefile Sfinţilor pe luna Ianuarie. Culegere de C. S. Iaşi,
Presa Bună, 1931, 124 p. Rec.: Revista Teologică, 1931, An. XXI, p. 268.
305 — Z. Sandu, Tăcnâioare. Sibiu, 1931, 135 p. Rec,: Revista
Teologică, 1931, An. XXI, p. 394-395.
1932
306 — Alexandru de Siurdza, Priviri istorice asupra învăţăturii şi
duhului bisericii ortodoxe. In româneşte de I. 1. Beleufi. Făgăraş, 1931, 150 p. Rec.: Revista
Teologică, 1932, An. XXII, p. 115.
307 — Dr. Grigore Gh. Comşa, Brazde în ogorul ortodoxiei. Cuvân-
ţări ocazionale. Arad, Tip. Diecezană, 1932, 214 p. Rec.: Revista Teologică, 1932, An. XXII, p. 390.
308 — Dr. Grigore Gh. Comşa, Modificarea legii de organizare a
bisericii noastre. Arad, Tip. Diecezană, 1931, 55 p. Rec.: Revista Teologică, 1932, An. XXll, p. 391.
309 — Dr. Grigore Gh. Comşa, Pentru tron şi teră. Arad, Tip.
Diecezană, 1932, 54 p. Rec.: Revista Teologică, 1932, An. XXII, p. 391.
310 — Dr. Grigore Gh. Comşa, Veniţi la Maica neamului. Arad,
Tip. Diecezană, 1932, 58 p. Rec.: Revista Teologică, 1932, An. XXII, p. 334.
311 — Dr. G. L. Munteanu, Predica de pe munte. Studiu exegetic.
Cluj, 4932, 141 p. Rec.: Revista Teologică, 1932, An.XXII, p. 470-471.
312 — Dr. Şerban Ionescu, Morala creştină pentru clasa VI, licee,
şcoli normale, şcoli profesionale şi seminarii. Bucureşti, 1930, 287 p. Rec.: Revista Teologică, 1932,
An. XXll, 470.
313 — H. Zshokke, Binecuvântarea Domnului. Traducere de A. Nanu.
Sibiu, 1931, 94 p. Rec.: Revista Teologică, 1932, An, XXII, p. 115-116.
314 — Pr. Ion Goron, înainte de Hrlstos. Cuvânlări despre via|a
religioasă a popoarelor din antichitate. Cluj, 1932, 184 p. Rec.: Revista Teologică, 1932, An. XXll, p.
471.
345 — Victor N. Popescu, Problema religioasă în tara noastră. Bn-
cureşfi, 1932, 55 p. Rec.: Revista Teologică, 1932, An,. XXII, p. 122.
1935
346 — Al. Lascarov-Moldovanu, Schitul cu plopi. Fragmente cre
ştine, Sibiu, 1933, 193 p. Rec.: Revista Teologică, 1933, An. XXIII, p. 235-236.
427
REVISTA TEOLOGICA
317 — Arhimandritul I. Scriban, Predici pentru popor. Sibiu, Ed.
Oastea Domnului 1922, 159 p. Rec.: Revista Teologică, 1933, An. XXIII, p. 236—237.
318 — C. Comanescu, C. Pop şi V, Vătăşianu, Viaţa şi opera pic
torului Mişu Popp. Braşov, Tip. Unirea, 1932, 55 p. Rec.: Reoista Teologică, 1933, An. XXIII, p. 122—
123.
319 — Dionisiu Făgărăşianu, Tinere, ţie-ţi zic scoală-te. Sibiu, Tip.
Arhidiecezană, 1933, 112 p. Rec.: Reoista Teologică, 1933, An. XXIII, p. 234.
320 — Dr. Nicolae Bălan, Ortodoxia în mijlocul frământărilor de
azi. Orientări programatice pentru „Frăţia Ortodoxă Ro* mânâ“. Sibiu, 1933, 24 p. Rec.: Reoista
Teologică, 1935, An. XXI», p. 233—234.
321 — Lucian Bologa, Lectura tineretului. Cluj, 1933, 118 p. Rec.:
Revista Teologică, 1933, An. XXIII, p. 234 235.
322 — Păr. Gh.'hf. Dumitrescu-Bistriţa, Cântece patriotice şi şcolare
pe 2 voci. Bietriţa-Mehedinţi, 1933. Rec.: Reoista Teologică, 1933, An. XXIII, p, 242.
323 — Pomenirea Mitropolitului Andreiu Şaguna, (Album comemo
rativ). Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1933. Rec.: Reoista Teologică, 1933, An. XXlil, p. 453.
324 — Profop. Locot.-Colonel Ion Dăncilă, Dumnezeu, Patrie, Rege.
Sibiu, 1933, 173 p. Rec.: Reoista Teologică, 1933, An. XXI», p. 235.
325 — Tihamer Tofh, Der grosse Oolt. Predigten ins deutsche
iibertraugen von P. Bruno Maurer O. S. B. Freiburg, 1933. 276, p. Rec.: Revista Teologică, 1933, An.
XXIII, p. 374—375,
326 — Tihamer Tolh, leh Glaube. Predigten ins deutsche iibertregen
von P. Bruno Maurer O. S. B. Freiburg, 1933, 209 p. Rec.: Revista Teologică, 1933, An. XXtlt, p. 374.

1934
327 — Arhimandritul Policarp Moruşca. Porunca iubirii. Sibiu, 1934,
49 p. Rec.: Revista Teologică, 1954, An. XXIV, p. 433—444.
328 — Arhimandritul Zosima Târâiă şi Icon. Sfav. Haralambie Po-
pescu. Pidalion, cu orânduire noua şi tâlcuiri. Bucureşti, 1933, 484 p. Rec.: Reoista Teologică, 1934,
An. XXIV, p. 433.
329 — Biblioteca Poporală a Astrei. 1. Emil A. Boşca, Poezii popu
lare din graniţa nasăudeană. 2. Prof. loan Lupaş, Trecutul nostru românesc. 3. Petrea Dascălul, Tot
omenia e mai tare (comedie). 4. Gheorghe Brânduş, Valorificarea muncii şi raţionalizarea
gospodăriei ţărăneşti. 5. Iosif Gregor Tajofschi, Dragostea păidainică (comedie). 6. Nicolae
Lupu, Noroc şi veselie. Rec.: Reoista Teologică, 1934, An. XXIV, p. 434,
428
REVISTA TEOLOGICA
330 — Dr. Nicodim Milas. Canoanele bisericii ortodoxe însotife de
comentar. Volumul 11, Partea 1 (Canoanele sinoadelor locale). Traducere făcută de Dr. N. Popovîci,
profesor la Academia teologică din Arad şl Uroş Kovincici, protoiereul ortodox sârbesc al
Aradului. Arad, Tip. Diecezană, 1934, Vili—f-540 p. Rec.: Reoista Teologică, 1934, An. XXIV,
p. 432—433.
331 — O. C. Rafiroiu, Mănăstirea din Peri. Oradea, 1934, 55 p.
Rec.: Reoista Teologică, 1934, An. XXIV, p. 206.
332 — H. Teculescu, Anuarul liceului „Principele Nicolae" din Sighi
şoara. Sighişoara, Tip. M. Neagu, 1934, 430 p. Rec.: Re- oista Teologică, 1934, An. XXIV, p. 207—208.
333 — loan Moga, Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică
a Ţărilor Române la sfârşitul secolului XVII. Cluj, Ed. Institutului de Istorie Naţională, 1933, în 8°, 235
p. Rec.: Reoista Teologică, 1934, An. XXIV p. 206 207.
334 — Preotul Cicerone Iordăchescu, Istoria~vethii literaturi creştine.
(Primele trei veacuri până la 325). Partea 1. Iaşi, 1934, 216 p. Rec.: Reoista Teologică, 1934, An. XXIV,
p, 275.
335 — Pr. Oh, Secaş, Ce este biserica? Sibiu, 1934. Rec.: Re
oista Teologică, 1934, An. XXIV, p. 358—359.
336 — Prof. Dr, Edmund Kalt, Biblische Arhaeologie. Freiburg,
1934. Rec.: Reoista Teologică, 1934, An. XXIV, p. 352 353.
337 — Z. Sandu, Siluete filosofice. Bucureşti, Cartea Românească,
1933, 174 p. Rec.: Reoista Teologică, 1934, An. XXIV, p. 53-54.
19 »
338 — Dr. Oh. Ciuhandu, Schiţe dtn trecutul Românilor Arădani.
Arad, Ed. Autorului, 1934, 83 p. Rec.: Reoista Teologică,
1935, An. XXV, p. 199.
339 — Gândirea. Martie, 1935. Rec.: Viaţa ilustrată, 1935, An. II,
Nr. 4, p. 21.
340 — Onislfor Ohibu, Nulitatea Concordatului dintre România yl
Sfântul Scaun. Cluj, Ardealul, 1935, în 8° LXXll-)-88 p. Rec.: Viaţa Ilustrată, 1935, An. 11, Nr. 11, p.
20-21.
341 — Pr. A. V. Hodoroabă, Monografia parohiei Sfântul Atanasle
şi Ciril cu biserica filială „Vulpe" din laşi. Iaşi, 1934, 157 p. Rec.: Reoista Teologică, 1935, An, XXV, p.
199.
342 — Prot. Dr. Oheorghe Ciuhandu. Episcopii Samuil Vulcan şi
Gherasim Raţ. Pagini alese din istoria Românilor Crişeni. Arad, Ed. Autorului, 1935. XXX+ 702 p. Rec.:
Reoista Teologică, 1935, An. XXV, p, 492.
343 — Pr. Petru Chfrica, Lămuriri bune pentru tinerea calendarului
îndreptat de Sf. Sinod. Iaşi, 1935, 32 p. Rec.: Reoista Teologică, 1935, An. XXV, p. 198-199.
4
429
REVISTA TEOLOGICA
344 — Pr. Petru Chirica, Pe urmele lui Isus şi ale sfinţilor săi»
laşi, 1931, 164 p. Rec, r Revista Teologică, 1933, An. XXV, p. 199-200.
345 — Pr. Toma Chiricufă. Cunoşti tu calea? Chemări cătră suflet.
Bucureşti, Fântâna Darurilor, 1934, în 8°, 271 p. Rec.: Viaţa Ilustrată, 1935, An. il„ Nr. 4, p. 20 — 21.
346 — Revue de Transylvanie, 1935, Tom. 11, Nr. i, Aug.—Sept.
Rec.: Revista Teologică, 1935, An, XXV, p. 411.
347 — Ştefan Mefeş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a Româ
nilor din Transilvania şi Ungaria. Voi. 1, Edifia 11 revăzută şi întregită. Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1935,
596 pag. Rec.: Viaţa Ilustrată, 1935, An. 11, Nr. 5, p. 24.
348 — Ţara Bârsei. Martie—Aprilie 1935. Rec.: Viaţa Ilustrată,
1935, An. 11, Nr. 4, p. 21.
1936
349 — Diac. D. Călugăr, Biserica şi tineretul, Sibiu, 1936, 21 p.
Rec.: Revista Teologică, 1936, An. XXVI, p. 133 — 140.
350 — Episcopul Nifon Criveanu, Pe drumul datoriei. Huşi, 1935,
160 p. Rec.: Revista Teologică, 1936, An. XXVI, p. 139.
351 — loan Stavr. M. Răutu, Cetatea cu monografia oraşului So-
roca. Oradea, 1932, în 8-°, 90 p. Rec.: Viata Ilustrată, 1936, Nr. 4. p. 25.
352 — Nicolae Berdiaeff, Un nou ev mediu. în româneşte de prof.
Maria Vartic. Sibiu, Tip. Arhidiecezană. 1936, în 8-°, 165 p. Rec.: Viaţa Ilustrată, 1936, An. 111, Nr. 7,
p. 21.
553 — Ştefan Meteş, Situajia economică a Românilor din Ţara Făgăraşului. Voi. 1. Cluj, 1935, 488 p.
Rec.: Revista Teologică,
1936, An. XXVI, p. 73.
6. ADDENDA
354 — Cuvântare Ia sfinţirea bisericii din Mănăşturul Românesc.,
Renaşterea, 1936, An. XIV, Nr. 46, p. 2.
355 — Pastorală (la începutul postului de Crăciun); Renaşterea,
1936, An. XIV, Nr. 46, p. 1-2.
356 — Declaraţiile Ducelui. „Tot Românul de straje“. Viaţa Ilu
strată, 1936, An. Iii, Nr. 11, p. 1-2.
357 — Vraja Liceului Ortodox din Braşov. (în: Fraţilor Alexandru
şi Ion Lapedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani. Bucureşti, M. O. Imprimeria Naţională, 1936, în 8®,
p. 249—252).
358 — La praznicul învierii. (1 Decemvrie 1936), Naţiunea Română,
1936, An. X, Nr. 270, p. 1, 6.
539 — Discurs rostit la banchetul dat de primăria Clujului în cinstea parlamentarilor iugoslavi şi
cehoslovaci. (3 Dec. 1936);. Renaşterea, 1936, An. XIV, Nr. 49, p. 3.
430
 ATITUDINI
UNIVERSITATEA» BISERICA Şl PREGĂTIREA CLERULUI

Cititorii revistei noastre îşi aduc aminte desigur de lupta pe care a dus-o ani dearândui Preasfintiiul
meu precursor pentru apărarea Academiilor teologice din Ardeal, asupra cărora s'au năpustit
adeseori unele feţe ale învăţământului teologic universitar de peste munţi, cari socoteau că ele
şi-au trăit traiul şl că deci, în România Nare, ele nu mai au nici o raţiune de a exista. Se cunosc
argumentele încrucişate în toiul acestei dispute.
S’a invocat, în sprijinul tezei noastre, care pleda pentru menţinerea Academiilor teologice, nu numai
argumentul istoricitătii lor — Academia teologică „Andreiană” din Sibiu a împlinit anul acesta
vârsta de 125 de ani — ci şi faptul că, în ceasul de-acum, singure ele sunt în stare să dee viitorilor
preoţi educaţia cerută de trebuinţele duhovniceşti ale vremii. Aşadar nu era vorba de-a cerşi
„milă" pentru ele, ci mai vârtos de-a arăta că ele oferă condiţiile optime de desvoltare pentru
ceice iau asupra lor jugul cel cu anevoe de purtat al preoţiei. In Universitate, studentul teolog
face ştiinţă. La fel în Academia teologică. Universitatea pretinde studentului să treacă examenele
cel puţin cu nota şase, dacă râvneşte la o diplomă. Încolo, treaba lui. Academia pune la
dispoziţia studentului un internat care ocroteşte pe toti cei înscrişi în şcoală. Universitatea se
preocupă mai puţin de ceeace face studentul după orele de curs — dacă merge ia cursuri. Nu tot
aşa Academia. Ea îi fixează anumite îndatoriri, îl supraveghează şi-l ajută să le îndeplinească, să-
şi facă slujba lui deplin, convinsă fiind că dacă cineva a sa casă nu ştie să $i-o rânduiască, cum va
purta grije de biserica lui Dumnezeu ? (1 Tim. 3, 5). Universitatea, ca una care face ştiinţă, nu-1
deprinde pe student cu îndatoririle împreunate cu slujba preoţiei. Cu diplomă de licenţă în
buzunar, când merge’n parohie, dă semne de stângăcie şi se vede nevoit să primească lecţii, în
cele rituale, dela cântăreţi şi ţârcovnic. Academia îngrijeşte şt de pregătirea practică a viitorului
preot. Pentru Universitate, ştiinţa teologică e scop. Pentru Academie e mijloc spre scop. Cu un
cuvânt, Facultatea pregăteşte diploma(f în teologie, iar Academia preoţi.
Autoritatea bisericească, prin înainfesfăfăforii ei, a cerut de repetate ori, ca şcolile teologice de toate
gradele — deci şi facultăţile ■— să păstreze legături mai strânse cu Biserica. O asemenea cerere a
fost formulată de Sf. Sinod în toamna aceasta. Nu din vre-o poftă de stăpânire, pe care Biserica
noastră n’a vădii-o cu ntci un prilej, ci din dorinţa de a da viitorilor preoţi o pregătire
4*.
431
REVISTA TEOLOGICĂ
corespunzătoare apostoliei lor. lată în ce sens: seminariile teologice să freacă sub complecta conducere
şi administrare a Bisericii, facultăţile de Teologie rămânând şi mai departe în cadrul
Universităţii, dar în conditiiie arăiaie mai sus. Conferenja decanilor facultăţilor de teologie
sesizându-se de această cerere, a propus o serie de măsuri cât se poate de binevenite în scopul
unei corecte educări a preotului de mâine, lală câteva. Sf. Sinod să exercite un control asupra
ortodoxiei învăţământului teologic în facultăţi. La numirea profesorilor de teologie şi a
personalului de conducere al internatelor teologice să-şi dee consimţământul şi Biserica.
Studenţii teologi să fie obligaţi să locuiască în internat. Să se prevadă în buget cel puţin pairu
posturi de spirituali asimilaţi ca saiar cu profesorii secundari, cari vor avea să conducă partea
duhovnicească şi să predee anumite discipline de teologie praciică, ce nu se fac în facultate.
Steiul să înfiinţeze cât mai multe burse şi semiburse pentru studenţii din internat. Să fie înăsprite
anumiie dispoziţiuni din regulamentele infernalelor teologice etc. eic.
Aşadar decanii facultăţilor de teologie recomandă, pentru creşterea viitorilor preoţi, exact măsurile
după cari se călăuzesc „din veac" Academiile teologice din Ardeal. Fără să o spună. Nici nu era
nevoe. Noi reţinem doar atât: timpul, marele judecător, începe să ne dea dreptate. Ştiţi ce mai
lipseşte, pentruca să ajungem să auzim — chiar din gurile celor mai înverşunaţi adversari ai lor
— ca Academiile din Ardeal sunt şcoaîe teologice model ? Un „caz" Constantînescu-laşi sau cel
puţin un alt „caz" Steiescu.
De altă părere a fost Congresul Asociaţiei generale a preoţilor ortodocşi, ţinut în 18 şi 19 Nov. la laşi,
care a cerut sus şi tare ca şcoaleie teologice să fie scoase de sub autoritatea consiliilor episcopeşti
şi trecute în seama ministerului educaţiei naţionale. De altfel, s'au mai făcut ia Iaşi, printre
destule lucruri cuminţi, şi alte declaraţii pripite. De pildă, dacă ministrul cultelor a spus că „au
putui fi unele instituţiuni cari nu s’au tntregrat complect noţiunii de siat la unire, între cari este şi
Biserica ortodoxă din Ardeal", sunt sigur că regretă. A spus-o doar — la masă. Dar nu aceasta ne
preocupă aici. Ci nevoia de a introduce pe Hristos în şcoaleie teologice, oricari ar fi ele. Ori,
Hristos e în Biserică. Izolându-te de Biserică, de dragul ştiinţei, au oare nu o pui pe aceasta mai
presus de El? Noi ştim prea bine ce-a făcut aiurea ştiinţa ce-şi zice independentă, din Hristos.
Există un Adeoâr, pe care-1 propovădueşte Biserica, pe care-1 înfăţişază sisfemic teologia. Şcoala care
învaţă această teologie, trebue să rămâie în Biserică. Nu ca superioară, nici ca egală ci ca
subordonată acesteia. Academiile teologice din Ardeal au înţeles de mult acest lucru. Şi ţin la el.
Poate de aceea s'au înmulţit foarte ceice abia le mai rabdă. ORiOORiE T. MARCU
432
 MIŞCAREA LITERARĂ
v Dumitru Călugăr: HRISTOS ÎN ŞCOALĂ, manualul cat«- hetulul ortodox pentru şcoala
supraprimară. Voi, 11. Sibiu, 1936» Ti' parul Tipografiei Arhldiecezane. Preţul Lei 220'— (legat
în pânză).
Părintele diacon Dumitru Călugăr este bine cunoscut în cercui preoţilor-catlheţi făcând acestora un
mare serviciu prin volumul prim ai cărţii sale „Hristos în Şcoală". Atât volumul prim, cât şi al
doilea, aunt faguri de miere în cari harnicul păiinte ca o albină ce nu cunoaşte oboseala, a
adunat mierea credinţei noastre religioase turnând-o în forme accesibile pentru mintea
copilărească. Osteneala părintelui Călugăr nu a fost mică, dar în schimb a făcut un lucru de o
importantă covârşitoare pentru reuşita frumoasei opere de catehizare, începută şi îndeplinită cu
un surprinzător elan de preotimea noastră, care a mai dovedit odată cu prisosinţă, că la
chemarea Bisericii sale este gata oricând să aducă jertfă cât de mare. N’a fost mică osteneala
autorului, că, pe cât este de anevoioasă calea savantului care caută adevăruri noui, toi aiât de
grea este şi aceea a pedagogului care are chemarea grea să samene adevărul în sufletul fraged al
generaţiei tinere astfel ca să încolţească, să se des- voalte ş! să aducă roade bogate. Este greu să
aduni cunoştinţe, dar, se poate convinge oricine că-i tot atât de greu, dacă nu chiar şi mai
anevoie, să împărtăşeşti cunoştinţele tale şi altora.
în acest volum, autorul dovedeşte că este un priceput sămă- nător al celor sfinte în sufletul copilăresc,
pe care-1 cunoaşte foarte bine. Cartea cuprinde 71 lecţii pentru cele trei clase supraprimare: V—
VI—Vil. Fiecare lecţie este elaborată în întregime după principiile pedagogiei moderne,
evitându-se cu deosebită luare aminte gre- şala condamnabilă a intelectualizăril învăţământului
religios prtntr o pricepută întregire a laturei intelectuale cu deşteptarea sentimentului religios-
moral şl cu inactivarea voinţei creştineşti. Cea mal bună dovadă în această privinţă ne serveşte
în acest volum tratarea .Fericirilor* pentru clasa V-a. Acest material formează una dintre cele
mai mari greutăţi în expunerea învăţăturii lui lsus. Greutatea o înlătură autorul aplicând şi aici,
ca în toate lecţiile sale, principiul psihologic, de a pune materialul didactic tn strânsă
legătură ca viaţa elevilor, de a coborî pe lsus în mijlocul vieţii de toate zilele. Acest principiu
a fost şi este încă în mare măsură foarte străin în învăţământul nostru religios, în urma căruia
elevul rămâne cu impresia, că în ora de religie a fost sfiit să înveţe o mulţime de lucruri, pe cart
nu le poate pune în nfct o legătură cu viaţa. îşi poale Închipui oricine, cât de străine rămân de
sufletul, de viaţa elevului
433
REVtSTA TEOLOGICĂ
cele nouă .Fericiri* memorizate tn mod mecanic de frica unei note slabe sau chiar bătaie ?
Cât de străin este acest principiu în învăţământul nostru religios, rezultă şi din faptul că autorul se
simte nevoit să-şi justifice „îndrăsneala* de-a aplica acest principiu, în modul următor: .Sunt -
dator cu o lămurire în fa(a tuturor celor ce se vor folosi de lecţiile cari tind să lămurească
înţelesul .Fericirilor*, lat-o! Am avut totdeauna convingerea, că elevii din clasa V-a primară, nu
pot fi pătrunşi de măreţia ce-o ascund „Fericirile", de li ie vom explica în mod exegetic. Lucrarea
aceasta este rece şi se adresează aproape exclusiv judecăjii. De aceea trebue folosite exemple,
istorioare morale, din cuprinsul cărora să deducem înţelesul adânc al cuvintelor Mântuitorului.
Şi încă ceva. Pentru explicarea „Fericirilor* se găsesc mii de exemple în viafa Sfinţilor. Cu toate
acestea am folosit pilde din viaja oamenilor de rând, istorioare anonime şi adesea din viafa
copiilor. Numai pentru tălmăcirea celor din urmă două .Fericiri" am luat exemple din viaţa
sfinţilor. Căci e bine — chiar necesar — să afle copiii, că nu numai sfinjii au plinit cuvintele
Domnului, ci că, în bună măsură Ie pot plini şi oamenii de rând, adecă fiecare din noi. Iată
ceeace nu trebue să uităm în direcţia practică a învăţământului primar-religios" (pag. 49).
Aplicând acest principiu, autorul şi-a asigurat succesul ostenelii sale, pentrucă s'a folosit de metoda
celui mai mare pedagog al neamului omenesc, s’a folosit de metoda lui Isus, care a în vă (at prin
pilde luate din mijlocul vieJU omeneşti, arătând că împărăţia Cerurilor este în mijlocul
oamenilor.
In toate lecţiile sale autorul aplică şi un alt principiu pedagogic, care condiţionează în mod esenţial
reuşita catehizării, anume expunerea intuitivă, reclamată atât de mult de activitatea vioaie a
fanteziei copilăreşti. Această fantezie vie ere nevoie de hrana care o formează materialul
intuitiv. De aceea copilul vrea să intuiască, să vadă, să-şi reprezinte, dacă voim să-l intereseze
lecţia. Autorul fine seamă de această credin(ă a sufletului elevilor şi în .tratarea* lecţiilor sale
reuşeşte să facă o intuiţie clară, sugestivă şi neuitată, prezentând materialul său într’o formă
amănunţită şl impresionantă. Ex.: .înconjurat de pâlcul celor doisprezece ucenici, îmbrăcat în
haine de călător sărac, desculţ şi cu capul descoperii, sprijinit câteodată într’un toiag nelustruif,
fără pungă cu galbeni şi fără traistă purtătoare de merinde, Mântuitorul Hristos colinda sat
după^ sat, oraş după oraş. Socotea că fiecare om e chemat şi trebue să asculte cuvântul iui
Dumnezeu. De aceea nu trecea pe lângă cineva, fără sa-i împărtăşească un cuvânt de învăţătură,
de mângâiere sau de îmbărbătare. înţelepciunea Lui descoperea toate durerile şi doririle
sufletului, Iar inima îi suspina pentru multele nenorociri şi pentru întunericul din lume* (pag.
50).
Dascălul, care învaţă pe copii a vedea, va avea ochi plini de lumină în faţa lui, că prin intuiţie se naşte
interesul, care agereşte
434
REVISTA TEOLOGICĂ
şi adânceşte privirea, că ochiul intern intuieşte şi contemplează, că «cu cât e privirea mai profundă, cu
atât mai rodnică va fi cugetarea, şi că în domeniul credinţei o singură intuire puternica e în stare
să schimbe cu desăvârşire viata sufletească a omului.
Dar dacă acordă importanta cuvenită intuiţiei nu neglijază nici celelalte faze ale procesului psihologic
de care irebue să ţinem seama, dacă voim, ca hrana sufletească împărtăşită să fie deplin asimilată
şi să devină productivă. Prin asociere, dar mai ales prin apreciere, ştie să lege adevărul nou de
viata sufletească a elevului, un proces, care, din punct de vedere religios, are mai mare impor-
tantă decât o simplă operaţie cu reprezentări abstracte. Prin apreciere elevul primeşte adevărul
nou în viata sa internă luând o atitudine personală fa(ă de ei şi din inimă înclină spre el. Bunurile
-religioase: Sf. Scriptură, Mântuitorul, credinţa, nădejdea, dragostea, precum şi întărirea,
înăljarea oferită de acestea unul suflet sdrobit, -erau prea neglijate în învăţământul religios
intelectuali st al trecutului. Printr'o apreciere potrivită va putea înţelege elevul, că în în-
văţământul religios nu e vorba numai de cunoştinţe şi de legi bisericeşti, ci în rândul prim de
satisfacerea cerinţelor propriei vieţi sufleteşti.
Ca încheiere autorul nu scapă din vedere în nici o lecjie să caute o aplicare potrivită a adevărurilor
împărtăşite. In toate lecţiile aplicarea, adecă chemarea la fapte, rezultă în mod firesc, pentrucă
omul pătruns de adevărul divin se simte bine şi aşteaptă să fie chemat în slujba Lui.
Fie această carte un fervent ziditor al împărăţiei lui lsus în inimile fragede ale generaţiei tinere, fie ea un
far care să îndrepfeze privirile însetate spre lsus şi spre Evanghelia Lui ca spre cea mai ■scumpă
comoară a vieţii celei adevărate, ajutând astfel ia întronarea iui Hrisfos în şcoală. Dr. N.
TERCHILĂ
A
■ Protoiereul Lt.-Colonel Ion Dăncilă: VEGHEAZĂ! CUVINTE CRE ŞT1NEŞT1 CĂTRE TINERET.
Edijia lll-a. Tip. Şcoalei ofiţeri de inf. — Sibiu, 1936. Pag. 206. Preţul: 80 LeL (Pentru preoţi prejui
este de 40 Lei).
lată o carie ieşită în a treia ediţie. Legând împrejurarea aceasta -de faptul că publicul nosfru cetitor
aleargă în general după o altă literatură decât cea religioasă, -înţelegem din capul locului că lu-
crarea păr. 1. Dăncilă trebuie să cuprindă ceva deosebit, dacă a reuşit să se epuizeze de două ori.
Şi într*adevăr, celce o citeşte, se simte furat de logica ideilor şi, se trezeşte cucerit de farmecul şi
vioiciunea stilului. La urmă, face constatarea îmbucurătoare că a gustat momente de întremare
duhovnicească.
în rezumat vorbind, cartea părintelui Dăncilă închide în paginile sale o serie întreagă de cuvântări
scurte şi bine închegate. Cuvântările acestea se adresează tineretului. La rândul ei, fiecare dintre
-aceste cuvântări enunţă şi soluţionează câte o problemă de ordin sreligios-moral. Astfel,
rândurile cărţii aduc înaintea conştiinţei fână-
435
REVISTA TEOLOGICA
rului o mulţime de caractere biblice, reliefează aimosfera plină de sfinţenie din jurul acestora şi îmbie
pe oricine să-şi orânduiască viata în conformitate cu cele cetite. Iată-1, de pildă, pe Iosif din
Arimatea, pe omul care înfrânge totul şi se apropie de crucea Celui răstignit. în raport cu
mentalitatea vremii de atunci şi de azi, fapta lui losif trădează şi îndeamnă la un eroism sănătos.
Iată-i pe loan Botezătorul cel retras din mijlocul păcătoşilor şi pe Sf. apostol Pavel, omul cel care
înfăţişează un caracter desăvârşit. Şi iată-I, în contrast isbitor fată de cei amintiţi mai sus, pe Irod,
pe omul lipsit de caracter. Toate aceste personagii biblice ir&iesc puternic în cartea păr, Dăncilă
şi vorbesc respicat despre cele ce trebuesc, ca şi despre cele ce nu trebuiesc săvârşite în viată, de
un tânăr oarecare.
Dar dacă acestea sunt amănunte ce ridică valoarea cărţii, apoi e bine să adăogăm lângă ele un element
specific: cartea părintelui Dăncilă trebuie citită într'un anumit fel, ca să aibă o înrâurire asupra
spiritului tineresc. Şi anume, ea cere să fie cetită pe'ndelete, c» răgaz, în clipe de linişte şi
reculegere. Câteva pagini într’o zi ajung pentru lectură. In caz contrar nu i se poate gusta pe
deplin frumuseţea.
Pentru conţinutul ei, cartea păr. Dăncilă serveşte minunai şi în alcătuirea predicilor. De aceea, ea poafe
folosi preoţim» noastre. Dar ea e de recomandat mai ales spre folosul tineretului. Ceeace,. în
împrejurările de azi, însemnează mult. D. CĂLUGĂR.

Vasile M. Vellas, prof. univ. Atena: θρησκευτικά: προσωπικό- Γτ,υες ιής Πκλαιας Διατηκης.
Cu hărnicie, cu pricepere şi cu un zel aproape neîntrecut, tânărul profesor dela Facultatea teologică
din Atena îmbogăţeşte literatura creştină elinească cu lucrări de înaltă valoare ştiinţifică. In
studiul aici amintit, autorul se ocupă cu cele mai proeminente figuri ale T. V., cu aşa numiţii
întemeietori şi apărători ai religiei monoteiste. Bazat pe cele mai de seamă lucrări de
specialitate, publicate în limba greacă şi în alte limbi europene, autorul arată c«r bogăţie de
amănunte şj într'o formă atrăgătoare, în ce anume constă valoarea excepţională a următoarelor
personalităţi din Testamentul Vechiu: Moise, Samud, Natan, Achia, Hie, Amos şi Osie. Aceste
persoane pentru vrednicia lor morală au fost alese spre a servi cft organe de tnsuflare, ea
elemente prin cari Dumnezeu s'a făcut cunoscut pe sine şi voia Sa neamului omenesc. Dar
alături de vrednicia lor morală aceste persoane eu fost în acelaş timp caractere- Împodobite cu
înalte însuşiri sufleteşti, cu înţelepciune, cu pricepere, cu răbdare, cu îndrăsneala propoveduirii
adevărului etc., însuşiri cari fac ca chipul lor să strălucească peste veacuri cu tot mai multă
bogăfie de lumină.
Oricine doreşte să cunoască în amănunte valoarea acestor înalte personalităţi religioase, poate ajunge
la rezultat sigur cetind cartea dlui prof. V. Vellas.
*?-
436
REVISTA TEOLOGICA
Va sile M. Veîîas, prof. untv. Alena: θεός *ai ιστορία εν ισραηλιτικη θρησκεία
Titlul acestei lucrări tradus în limba românească însemnează t Dumnezeu şi istoria în religia
israiliteană. In nici o altă religie nu există atâtea raporturi între divinitate şi istorie ca în religia
mozaică şi la nici un alt popor nu găsim o atât de strânsă legătură între credinţă şi evenimentele
istorice ca la Iudei. Începuturile acestei re- ligiunî nu sunt de natură mitologică, ci ele sunt
întreţesute cu faptul istoric al potopului, al robiei şi al eliberării poporului ales din robia
egipteană, istoria constitue fondul principal, terenul natural de manifestare a puterii
supranaturale şi de descoperire dumnezeească. Această idee centrală o desvoltă, o tratează pe
larg şi într’un chip magistral specialistul Testamentului Vechiu din Atena, despre care ziarele
din capitala Greciei vorbesc cu multă laudă şi cu meritată admiraţiune. S. CÂNDEA
Φ
Francois Mauriac: VIE DE JESUS. Col. „L. Histoire*. Flam- marion, Paris; 12 fr.
Oriunde şi oridecâteori apare câte o nouă opera despre Viaţa Mântuiforuluf, ne umple inima de
bucurie. Mai ales atunci, când pe lângă obiectivitatea expunerii, este consacrată şi prin
autoritatea unui autor recunoscut în lumea bărbaţilor aleşi ai omenirii.
Cartea lui Fr. Mauriac dela Academia franceză, ce o prezentăm aci, împlineşte aceste condiţiuni. Cu
excepţia câtorva propoziţii din cari abia transpiră doctrina catolică despre primatul sf. Petru şi
despre Isus euharistie. Viaţa este expusă după documentele Noului Testament. Umanitatea ca
şt divinitatea Domnului sunt apărate cu multă căldură. Fără a intra în controverse şi fără a se
ţinea strict de cronologia faptelor — care nici nu poate fi de nici un autor definitiv stabîfită —
Fr. Mauriac ne prezintă icoana adevăratului om dumnezeesc pe urmele căruia este chemată la
mântuire întreagă omenirea.
Deşi nu are adâncimea şi avântul Vieţii lui Hristos pe care a scris-o G. Papini, o semnalăm între
cărţile cari tălmăcesc obiectiv şi cu evlavia cuvenită viaţa Stăpânului şi Mântuitorului sufletelor
noastre.
Am fi mal bucuroşi când s’ar afla şi la noi, dacă nu un academician, cel puţin un scriitor de mâna întâi,
să ne dea o Viaţă a Mântuitorului, îmbrăcată in haina regală a unei opere literare.
ANNUAIRE DE L'UNIVERSITE DE SOFIA, VI, Faculte de Theo- logie: 1935—1936; Sofia, Imprimerie
de la Cour, 1936; 48+74+ 113+58+58f49-37+i40 pag.; Preţul: 260 Leva.
Facultatea de Teologie a Universităţii din Sofia, ne trimite la redacţie un impunător volum de 578
pagini, care vrea să fte anuarul
437
REVISTA TEOLOGICA
său pe anul curent. E cartea de vizită a acestei înalte şcoale de teologie ortodoxă. Nu cuprinde nici un
rând de date şcolare. E un anuar în înţelesul occidental al cuvântului. Numai studii definitive.
Redactate tn bulgăreşte bine^’njeles şi urmate de rezumate în limbile franceză sau germană.
înşirăm: 1) Prof. N. N. Glubokovskij— Hristos, Mare Preot după rânduiala lui Melchisedec; 2)
Prof. Iwan Snegarow —Vechiul codice bisericesc din Timovo ; 3) Chr. Guiauroff —Evanghelia
Sf. Mateiu; 4) Protoiereu lwan Goşew—Notife şi inscripţii vechi; 5) Arhim. Eutimie—Cele 12
întrebări ştiinţifice principale despre religie şi chestiunea fiinţei lor supraraţionale; 6) Protopresb.
Şt. Ţankow—Date noui privitoare la istoria şi constituţia mănăstirii Rîlo; 6) D. W. Diulgerow—
Σοφία, Înţelepciunea dumnezeiască şi 8) G. St. Paşeff—împărăţia lui Dumnezeu. GR. T. M.
Marina /. Lupaş: UN EPISOD DIN ISTORIA DIPLOMATICA ITALIANĂ, lN LEGĂTURĂ CU
PRINCIPATELE ROMÂNE. Editura Institutului de Istorie Naţională. Cluj, 1935.
într’o broşură de 25 pag. d-şoara Marina 1. Lupaş expune o parte din frământările cari au precedat
unificarea tuturor provinciilor italiene într’un stat national.
Partea leului în această agitată epocă a avut-o vrednicul ministru şi iscusitul diplomat Cavour,
împreună cu încă câţiva mari oameni de stat, cari voiau unificarea lor în schimbul sacrificării
Principatelor Române: Austria să cedeze provinciile italiene şi în schimb să se întindă la gurile
Dunării.
Acest schimb nu era însă aprobai de majoritatea puterilor europene. Austria nu-şi plecă urechea la
ofertele Piemontului, însă ceeace nu consimţi pe cale pacinică, fu silită să accepte cu forja de
armatele italiene, chiar şi fără a se mai despăgubi cu Principatele Române. PETRU BRUDEA

438
 CRONICA
UN BUST „ARH1D1 ACONULUi Şl DOCTORULUI GHEORGHE LAZĂR* LA. AVRIG. Duminecă 18
Octomvrte a. c. s’a desvelit la Avrig chipul vărsat în bronz al marelui dascăl Gheorghe Lazăr, a
cărui măreaţă făptură e adânc întipărită în inimile întregului nostru popor. Intru tot lăudata
faptă ne obligă să pomenim numele celui care a pus*o la cale şi a împlinit-o nu cu subvenţii dela
stăpânire, ci cu „banul văduvei", care ştim bine cu câte alergături se agoniseşte. E dl revizor
şcolar judeţean loan Dragomir, alături de care s’a aliniat sprijinul corpului învăţătoresc din
judeţul Sibiu şi o mulţime de intelectuali ardeleni. Pomenim ia aceştia din urmă pe dl prof, univ.
Dr. 1. Maieiu din Cluj, care a vărsat întreg beneficiul bănesc — câteva zeci de mii Lei — realizat
din vânzarea unei broşuri {Gheorghe Lazăr; Pagini de pomenire; Tipografia Eparhială, Cluj,
1936, 61 pag. Lei 30) special alcătuită de d-sa în acest scop, fondului respectiv.
Sărbătoarea desveiirii bustului a fost prezidată de 1. P. S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, care în
cuvântarea rostită acolo, a adus un binemeritat omagiu memoriei vrednicului fiu al Bisericii
noastre.
Fie ca fruntaşa comună Avrig, care ni l-a dat, să-i ocrotească chipul turnat în bronz cel puţin cu „cinstea
cu care-i strâjueşte mormântul. GR. T. M.
φ
FOR-UL ÎN CONGRES LA ARAD. Congresul Frăţiei Ortodoxe Române, ţinut la Arad, în 25 şi 26 Oct., a
dăruit acestui oraş dela marginea ţării două zile de intensă şi înaltă simţire ortodoxă şi
românească. Participanţii la festivităţile congresului, între cari, fireşte, marea majoritate a fost
formată de vrednicii arădanî, au fost ridicaţi în aceste două zile în legiunile de azur ale spiritului
care dă trăiri şî exfazuri curate, care prilejueşte meditaţii profunde şi crează legături trainice cu
lumea valorilor nobile.
Sărbătoarea a început de Sâmbătă după amiazi, în atmosferă şi în suflete. Praznicul cel mare s’a
desfăşurat Duminecă. După sfânta Liturghie a avut loc în măreaţa sală a Palatului cultural şe-
dinţa de deschidere a congresului. Mii de persoane umpleau sala. A fost o demonstraţie
înălţătoare, remarcabila atât prin lucrurile mari ce s’au spus, cât şi prin demnitatea hotărîtă cu
care s’au spus şi s’au accentuat. Dl preşedinte Sextii Puşcariu a făcut un apel inzistent la toţi
românii să părăsească disensiunile şi desmembrările grupându-se în jurul bisericii strămoşeşti
pentru a fi prin unire tari
439
REVISTA TEOLOGICA
şi în stare sa suportăm încercările ce ne aşteaptă: „După cucerirea provinciilor cu armele, România
trebue cucerită încă odată în spirit naţional. Aceasta e misiunea generaţiei de azi şi sunt semne
îmbucurătoare că ea şi-o înţelege. In acest sens lucrează FOR-ul, căutând să ridice prestigiul
Bisericii strămoşeşti".
Patru directive mari şi singure salvatoare a fixat dl Sextil Puş- cartu în cuvântarea Domniei Sale de
impecabilă ţinută literara, de sobră, elegantă, luminoasă şi temeinică structură: naţionalism,
anticomunism, unire sub bolta Bisericii şi mai mult duh evanghelic în viaţa românească. Sunt
cele patru evanghelii ale neamului, patru puncte cardinale cari trebue să preocupe pe orice
român cu iubire de neamul sau.
A urmat cuvântarea de puternică vibraţie, torent amplu şi de mare avânt, a 1. P. S. Sale. Nu s'a
pomenit până acum auditoriu pe care cuvântul 1. P. S. Sale să nu-1 încălzească prin accentul
patetic, smuls din adânci străfunduri şi definitive convingeri. Auditorul se vede răpit înfr'o
zonă de simţiri intensive, de entuziasm care topeşte orice indiferenţă. Aşa a fost cuvânlul dela
Arad al 1. P. S. Sale. In special apelul adresat tuturor Românilor să se înfrăţească în sânul
Bisericii strămoşeşti, în acest ajun de mari primejdii, apel plin de dogoritoare dragoste şi
căldura, de vibrantă grijă pentru soarta neamului, a creat un moment de copleşitoare emoţie în
sala Palatului cultural din Arad,
Frumoase şi înălţătoare au fost şi celelalte cuvântări.
Duoa amiazi, la ora 4, s’a făcut sfinţirea crucii dela mormântul lui V. Goldiş. Au vorbit P. S. Andrei şi
dl profesor 1. Lupaş.
La ora 6 a avui loc apoi, în sala Teatrului comunal, în faţa unui auditor imens, conferinţa dlui Nichifor
Crainic: „Ortodoxia* concepţia noastră de viaţă'.
A doua zi, Luni, după sfânta liturghie la care a predicat în graiu-I bine întocmit şi cuceritor P. S.
Episcop Nicolae al Clujului, s'a ţinut în sala festivă a Primăriei a doua şedinţă a FOR-ului. Se-
cretarul general, dl profesor univ. 1. Mateiu, a cetit un frumos raport general. In discuţiile cari
au urmat, s'au vestejit din nou comunismul, sectele, francmasoneria şi revizionismul.
Cu astfel de convingeri şl hotărâri, fixate şi într’o moţiune, s'a încheiat al treilea congres el FOR-ului.
T. R,
*
O RĂSPLATĂ PENTRU UN OM DE MERIT. P. C. Sa Părintele Dr. Teodor Botiş, rectorul Academiei
teologice ort. române din Arad, a fost hirotesit Duminecă 25 Octomvrie întru Îconom-
Stavrofor de către P. Sf. Episcop Andrei al Aradului.
O chemare ca cea a P. C. Sale păr. Dr. Teodor Botiş, purtata 37 ani cu demnitatea împlinirii tuturor
datoriilor şi cu merite atât de reale şi evidente, n'are nevoe de nici un accent menit să-i reliefeze
vre-un merit sau să-i intensifice vre-o laudă.
440
REVISTA TEOLOGICA
Coincidenta înfre hirotonirea lui de iconom stavrofor şi manifestaţia de afirmare a ortodoxiei
româneşti din Ardeal în Arad, îşi are cu siguranţă o interpretare şi largă şi justă. Acea ortodoxie
în care şi-a pulsat viata sa şi pe care a dat-o din dar, lumină din lumină celor 37 rânduri de
preofi foşti discipoli ai săi, s’a afirmat Duminecă 25 Oct, în Arad, ca şi când s’ar fi îndreptat a da
satisfacţie şi omagiu celuice a predicat-o cu multă trudă în cariera lui de 37 de ani.
Dorim ca această distincţie să fie noului iconom-stavrofor aducătoare nu numai de mai mare cinste,
dar şi de sănătate şi viată îndelungată, ca să se poată bucura cât mai mult de rodul viei în care a
lucrat pentru Domnul. P. DEHELEANU
•1»
CONGRESUL ASOCIAŢIEI CLERULUI „ANDREI ŞAGUNA" LA TURDA. încă un pas spre isbândâ
poate fi socotii măritul congres al Asociaţiei clerului „Andrei Şaguna", congres ţinut la Turda în
ziua de 3 Noemvrîe 1936. Cercetat de î. P. S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, de PP. SS.
Episcopi Nicolae al Clujului şi Nicolae al Oradiei şi de mulţi preoţi, veniţi de peste tot, al 15-
lea congres s'a desfăşurat în mijlocul unei însufleţiri sănătoase şi a însemnat un pas accentuai
spre împlinirea grabnică a dorinţelor folositoare Neamului şi Bisericii.
Pe plaiuri istorice, adecă acolo unde au răsunat paşii Voevo- dului Mihai Viteazul, ia Turda, unde a
fost ciuntit firul viefli celui dintâi întregitor de graniţe fireşti pentru neamul nostru, tocmai
acolo s'au strâns ceice se încăpătinează să toarcă mereu-mereu firul de tradiţie glorioasă al
poporului dintre Tisa şi Nistru. Semnificativă alegere pentru vremurile ce străbatem. Şl
pilduitoare.
Preoţii congresişti au poposit la mormântul lui Mihai Vodă şi au decis punerea unei plăci
comemorative la căpătâiul marelui Voevod.
Deschiderea congresului o face părintele Dr. Oh. Ciahanda. Cuvântarea părintelui preşedinte
vibrează de emoţîe şi trezeşte sentimente alese în sufletul asistenţei. Căci ea aduce închinare,
omagiu şi flori voevodului Mihai Viteazul. Mat departe, cuvântul de deschidere coboară tocmai
la anii de început al Asociaţiei, înşiră problemele cu cari s’au ocupat diferite congrese şi unele
neajunsuri pe cari a trebuit să le învingă ctitoria î. P. Sf. Mitropolit Nicolae al Ardealului. Clipe
duioase sunt acelea pe care le încearcă întreaga asistenţă când părintele Dr. Gh. Ciuhandu
reîmprospătează memoria răposaţilor vlădici: Roman al Oradiei şi Nicolae al Clujului. Tăcerea
coboară în sala de şedinţă, participanţii se îmbracă în ea şi păstrează câteva clipe de reculegere
pioasă.
După aceea vorbesc 1. P. Sf. Mitropolit Nicolae, şi vlădicii dela Cluj şl Oradea, dl prefect Modrigan,
dl advocat Popescu-Tu- dor, păr. Nicoreanu în numele Asociaţiei generale a clerului ortodox şl
reprezentanţii cultelor religioase.
441
REVISTA TEOLOGICA
„Ortodoxia şi necazurile ceasului de acum” este teza pe care o prezintă după masă părintele Teodor
Ciuruş, din Rusu Bârgăuiui. Cuvintele conferinţei subliniază legătura indestructibilă dintre
românism şi creştinismul ortodox.
Prilej de meditaţie îmbie referatul păr. Gh. Secaş din Sibiu. Referatul accenfuiază „Importanţa chemării
preoţeşti" după cuvintele evanghelistului Luca, cap. 10. Simţit, adânc, sugestiv, referatul înalţă şi
cucereşte.
Raportul general înfăţişează, roadele activităţii de un an ale Asociaţiei clerului „A. Şaguna". II citeşte
părintele secretar 1. Bânda.
Deodată însă sala răsună de furtuna ovaţiilor. Acest moment coincide cu acela când raportul general
menţionează numele nouilor episcopi dela Cluj şi Oradea: PP. SS. Nicolae Colan şi Nicolae
PopoDiciu. Raportul omagiază în mod deosebit personalitatea P. S. Nicolae Colan, care a
ostenit atâţia ani în calitatea de secretar general al Asociaţiei.
După raportul cassei, care înfăţişează situaţia materială a Asociaţiei în chip limpede, doleanţele
preoţimii se cristalizează în cele 19 puncte ale moţiunii. D. CĂLUGĂR

O BIRUINŢĂ ORTODOXĂ ROMÂNEASCA ÎN SECUIME: TÂR- NOS1REA BISERICII DIN

MERCUREA-CiUC. Nu putem numi altfel praznicul din ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi
Gavriil, desfăşurat în pomenita cetate a Secuimii. Credincioşii noştri de acolo au ridicat o
biserică măreaţă, spre slava lui Dumnezeu şi spre întărirea Neamului. Evenimentul îmbracă
proporţii mai impunătoare decât ne-am putea închipui. Căci regiunea secuiască stărue a trece şi
astăzi drept un mădular dacă nu străin apoi de sigur înstrăinat de trupul românesc. Povestea ei -
lungă şi trisiă o cunoaşte fieşte- care. Ci iată că „boldul" împlântat în inima Neamului de cele tre-
cute vremi, începe a fi îndepărtat dela noi. Secuimea se 'ntoarce „acasă". La Neamul ei. La
credinţa ei. Lăcaşuri de 'nchinare se ridică de sârg în toate laturile Mitropoliei noastre. In
Săcuime sunt mai necesare ca oriunde altundeva. Avem acolo o „turmă mică" _ cum spunea 1.
P. S. Mitropolitul Nicolae, mânecând dela Luca 12, 32. Ci ea nu trebue să se teamă, căci bine a
voii Taiăl să-i dea „împărăţia".
înconjurai de toată suflarea românească din acele părţi — o impunătoare suilă pentru înaltul Ierarh
purtător de binevestlri — I. P. S. Mitropolit Nicolae a târnosit acest Sion românesc în ziua po-
menită, dându-1 duhovniceştei sale întrebuinţări. GR, T. M.
G$D

SERBAREA PATRONULUI ACADEMIEI TEOLOGICE „AN- DRE1ANE* s'a desfăşurat în seara zilei
de 30 Nov. a. c., în prezenţa 1. P. S. Miiropolit Nicolae, a P. S. Arhiereu Vasiie de Răşinari, a dlor
General Gheorghiu, prefect Dr. Nicolae Regman, Dr. Gh. Preda,, vicepreşedintele „Astrei" ş. a.
442
REVISTA TEOLOGICA
Programul s’a început prin cuvântul de deschidere al Păr. Diacon Grigorie T. Marcu, profesor şi
preşedinte de onoare al societăţii studenţilor. S'a executat apoi imnul „La mormântul Marelui
Andreiu" de D. Cunţan după care a urmat conferinţa studentului preşedinte, Gh. Malene din
anul IV: „Preotul de ieri, de azi şi de totdeauna". Programul a fost întregit prin coruri executate
de studenţi sub conducerea Păr. prof. N. Topolog şi prin declamările studenţilor Petre
Dumitreasă, anul IV şi Gh. Bota, anul 1.
Mulţumit de felul în care s’a desfăşurat programul, I. P. S. Mitropolit Ntcolae felicită pe studenţi şi în
numele acestora mulţumeşte publicului care a luat parte la serbare.

1 DECEMVRIE LA SIBIU. A XVlll-a aniversare a Unirii Ardealului cu Patria Mamă s’a desfăşurat la
Sibiu într'un cadru măreţ. La ora 10 a. m. a avut loc slujba religioasă în catedrala mitropolitană
săvârşită de 1. P. S Mitropolit Nicolae, asistat de cler.
Răspunsurile au fosi da ie de corul studenţilor în teologie. La sfârşitul slujbei a predicat cu mult suflet
Păr. prot. 1. Dăncilă.
După slujba religioasă publicul a format un lung cortegiu care, în frunte cu muzica militară a
manifestat pe străzile principale, până Ia sala Thalia, unde a avut toc un festival deschis prin
imnul regal, executat de corul şcoalel normale „A. Şaguna* şi orchestra reg. 90 infanterie sub
conducerea Păr. prof. T. Popovici. A urmat impresionanta cuvântare a 1. P. S. Mitropolit
Nicolae. încadrate în coruri au continuat cuvântările dior N. Ba f zar ia şi a Păr. prof, Dr. i.
Hradil. Foarte însufleţit a declamat studentul T. Doctor. Festivalul s’a încheiat prin citirea unei
energice moţiuni, de către di Dr, Gh. Preda.
P. DUMITREASX

443
 NOTE ŞI INFORMAŢII
TUTUROR colaboratorilor, cititorilor şl prietinilor ei, „Revista Teologică“ le urează cordial, odată cu cele mai buna doriri de
sănătate şi îmbelşugată bucurie, un românesc şt creştinesc: Sărbători fericitei
-v-
LA ATENA s’a ţinut de curând congresul teologilor ortodocşi. S’au discutat problemele cari agilă viafa
ortodoxă de astăzi şi pregătirea de mult anunţatului sinod ecumenic. Ţara noastră a fost
reprezentată de-o delegaţie numeroasă, în care n'ai putea zări — citiţi bine — numele nici unui
profesor dela Academiile teologice din Ardeal. Ne’ntrebăm ce poate fi asta: regionalism,
ortodoxism sau trufie? Primul e un cuyânt supărător. Mai ales astăzi. Să nu vă închipuiţi cumva că
profesorii de teologie din Ardeai ar fi fost poftiţi la congres şi nu s’au dus. Împotriva ortodoxiei lor
iarăşi nu credem să poată obiecta ceva cei cari au compus lista delegaţiei. Căci nici unul dintre ei
n’a „tuşit" protestant, nici n'a forfecat ortodoxia în „Unirea", nici n’a fost prins tâlhărind în hrubele
ma- sone. Ce mai rămâne atunci? Judecaţi singuri.
-0*
CU PRILEJUL ZILEI Sale onomastice din acest an, 1. P. S.
Mitropolit Nicolae a fost călduros sărbătorit de toată suflarea ortodoxă românească din Sibiu şi
arhidieceză. Seara, în sala prefecturii, populată până la ultimul loc, a conferenţiat în cadrele
„Astrei* dl prof. univ. Nichifor Crainic, despre „Ortodoxia, concepţia noastră de viaţă".
■O

PREA SFINŢITUL Arhiereu- Vlcar Dr. Vasile Stan, a sfinţit în 18 Octomvrie a. c. piatra fundamentală a
catedralei pe care neastâmpăratul şi prea vrednicul Părinte Prot. loan Moţa, ajutat de cei mai mari
şi mai mici ai săi, a împlântat-o în inima Orăştiei. Aşteptăm celălalt praznic...

BISERICA şi ŞCOALA, organul oficial ai Eparhiei Aradului, începând cu Anul nou 1937, trece sub
conducerea P. C, Părinte Iconom-Stavrofor Dr, Gh. Ciuhandu, Aşteptăm primul număr al confratelui
dela Vest, pentru a ne rosti pe’ndelete asupra lui.
K>

1. P. S. MITROPOLIT Nico- dim al Moldovei şi Sucevei a hotărit să nu se mai închirieze locuinţele

disponibile ale mitropoliei din laşi decât la creştini. Vă place? Şi miel
444
Sumarul „Revistei Teologice" pe anul 1936
I. Studii şi articole ,
■ Pagina
1. P. S. Sa Dr. Nicolae- Bălan — Mergem înainte _ _ — ----------------------------- _■ --- 233
Balcă, Nicolae Dr. — Teologia dialectics ca teologie a crizei ~ — — — 294
Belea, Nicoditn Preot — Personalitatea sf. apostol Pevel şl sufletul modem 99
Buceoschl, Prof. Dr. O. — Despre numele confesiunilor creştine — ------ 4
Călugăr, D. Diacon — P. S. Nicolae Colan, animatorul - — -- — - 286
Căndea, Spiridon Prof. — Scrisoare penlru clipa despâr|lr1i — — _ —— 284
Cloran, Em. Prot. — P. S. Nicolae Colan şl meseriaşii români — - - __ 271
Ciuhandu, Oh. Dr. — Omagiu şi recunoştinţă P. S. Nicolae Colan — --------------------- 239
Colan, Nicolae Prot. — Alegerile epfscopale _ — _ ————.. 1
— Ne despărţim — — — — — — — — — — - ~ — — - — 153
Dăncilă, 1. Prot. — Marea noastră familie: armata şi P. S. Episcop al Clujului, Nicolae _ - - — —
——— - _ _ _ _ _ _ _ 267
Felea, V. Ilarlon — Mângâierea învierii _ ------------------------ ------------------------------ 81
Triumful tinereţii — - - - 178
■ P. S. Nicolae Colan ca publicist _ —— — ~ _ 178
Ghibu, O. Prof. — Contribution! la problema personalităţii juridice a ordinelor călugăreşti catolice din România
_ _ _ _ _ _ _ _ _ 155
loniţă, Nicodem Ierod. — Natura şl sensul termenului .sobornicesc' - — 31
Lupmş, 1, Dr. Prof, — Pentru îmbunătăţirea învăţământului istoric-religios
in şcoala secundară __ _ _ _ _ — — 241
Marcu, T. Grigorie — Un om şt-oepocă frământată: ArihurDrews _ _ 17
— Piatra fundamentală dele Ttiblngen — — — — — — _ _ — — 164
— Soborul Ierarhilor ardeleni osândeşte comunismul — — _— — 236
— P. S. Nicolae Colan, prietenul celor tineri _ _ _ _ ----------------------------------- -- 300
Matetu, I. Dr. Prof. — Două înscăunări vlădiceşii------------------- , — _ ----------- — — 255
Naghlu, E. Fosif— Aspectul dualismului tehnică-religle --------------------------- -- — _ 107
— Introducere în teologia dialectică ----------- _ _ _ _ _ _ _ _ 206
— Bio-bibliografia P. S. Episcop Nicolae Colan al Vadului, Feleacului
şi Clujului _ _ _ _ _ _ _ _ -__ _ _ _ --------- 404
Neaga, N. Dr. Prof. — Asanarea proprietăţii agricole în V. T. _ ... _ 263
Nistor, Vi rgtl Prof. — P. S. Sa Nicolae Colan, sfetnic vlădlcesc _ - — 249
Popaoici, N. Dr. Prot. — Opinii asupra proiectului de modificare a legii şi
statutului pentru organizarea Bisericii ortodoxe române - 307, 394
Radu, Slmton Pr. — Doctrina despre canon sau satisfacţiune ia romano-calollcf 90 Sămărtinean, Vasile — Episcopul
Clujului sau elogiul bunătăjil ... _ _ _289
Scorobef, Tr. Prot. — Naşterea Domnului _ _ _ _ _ „ _ _ 381
■—Sibieseu, Gh. Vasile Preot — Călugării sciţi - _ _._ — _ _ _ — 182
' — Sărbătoarea Naşterii Domnului _ _ _ _ _ _ _ _ _ 384
Stănlloae, D. Dr, Prof. — P. S. Nicolae Colan, ca om al şcoaiel _ - - 260 Teeulescu, Horla — Biruinţa vredniciei —_-
---------------------------------------------------------------345
SUMARUL PE ANUL 1936
Pagina
Terchllâ, Nîcolae Dr. Preot — Misticismul lui Solovieff 53
— Hrislos a înviat - - - - - - — — 85
— Schimbarea cugetării lui Solovieff _ _ _ _ _ _ — _ _ _ — 116
— Hristos şi cugetarea modernă _ _ - — — — — — — — — 275
Ungur, Victor Preot — Sfârşitul vieţii apostolului Pavel — — _ _ _ _ 35

II. Atitudini
Marca, T. Grigorie — Francmasoneria la stâlp — _ — 349
— Universitatea, Biserica şi pregătirea clerului — — — — — — — 431 Stăniloae, D. Dr. — Biserica ortodoxă ia
serbările jubilare ale .Astrei' _ 347

III. Mişcarea literară

Bodogae, Teodor — Evanghelia în şcoală - — — _ _ — — — — _ — 71
— De la deslination de 1'homme —— — — _ _ _ _ _ _ _ 130
— Byzance apres Byzance —— — — — — —— — — — —— 215
Bologa, Lucian Prof. — Bibliologia in învăţământul universitar din România 219
— Activitatea ştiiniifică la unîversilalea regele Ferdinand 1 din Cluj
primul deceniu —- - — - - —— —— - — — 219
— Protopopul Bratu Baiul şi fiul său Nicolae — „Coconu Baiu* — 220_
- Axiomatica unei filosofii creştine _ — — — — — — — — — 22i
- Pentru tine ei - _ — ——- — ————-— 223
— Anul revoluţionar 1543 In Principatele române — — - — —— 223" -
— Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria — — — - — 355 *··
Brudea, Peiru — Un episod din isloria diplomaiică ilaliană in legătură cu
Principalele române _ — — — — — — — — — — — — — —— 454
Bucevsehi, O. Dr. — Odinioară şi aslăzi _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ — _ 357
Călugăr, Dumiiru — Lourdes şiMaglavit— — — _ — _ _ _ _ _ —— — 141
— Chipuri sfinle __ — — — _ _ _ — — — — _ — _ — 221
— Hrisios şf linereiul _ — — — — — — — ___ 222
- Legea Românească în oglinda sufletească a unui învăţător bătrân 222
— Veghează! — — — _—_ _ _ _ _ _ — — — — — _ 435
Cândea, Sp. — θρησκευακαί προσωπικότητες της Π, Δ, --------------------------------- 436
_ $4εος καί toxopea εν ίσραηλιχικη θρησκεία -------------------------- — — ; ---------- 437
Colan, Nicolae Prol. Situaţia economică a românilor din ţara Făgăraşului 73 _

— Biserica şi tineretul -■ —— — —— — — — — — — —— 139

— Pe drumul daloriei _ - _ — - —— — _ _ _ _ _ — — 139
Faur, loan — Hlsfoive d’Israel et del'ancien Orlen! _ _ _ _ _ _ _ 215
Felea, V. Ilari ou — Problema cauzalităţii în argumentul cosmologic — — 67
— Un nou ev mediu ~ _ _ _ _ _ — _ — _ — — — 133
— Puncte cardinale in haos _ — — --- — —— —— — — __ 133
— Judecata particulară __ - - — — — — —— _ _ _ _ _ _ 138
— Învăţătura creştină în expunere apologetică - — — - _ - _ 2i6
— Dogma euharlslîcă _ _ _ _ — — _ ... — - — — — 217
— Idei de filosofie religioase la Vladimir Solovieff __ _ _ _ _ 218
— Vie de lesus ... - - ........ - _ — - —--------- 437
Hradii, Iosif Dr, — Canoanele Bisericii ortodoxe însoţite de comentarii — 356
SUMARUL PE ANUL 1936
Pâgina
Marcu, T. Grigorie — Sepluaginfa, id est vefus Teslamentum graece iuxla
LXX Interpretes. — — — — —— —— — — — 132
Synopse der drei ersfen Evangelien — —— — — — — —
— — 13— Monahismul ortodox — — - —————-
354
— Anuarul XII al Academiei teologice „Andreiane* — — ---------------------- — 359
— Sfinji şi Părinţi ai Bisericii _ — — _ _ —------------------------------- ---------- — 359
— Annuaire de TUniversite de Sofia — — — — — — --------------------------------- 437
Naghiu, E. Iosif — Minunea — ------------------ — ------------ — -- — — — — --------- — 69
— Apropierea de Isus prin biserica noasiră — -------------------------- — ------- — 73
— Creştinismul — — - — — — — — — —— —— — — —— 140
— Problemes d’hisloire des religions ------------------ --- — — - — ---- — — 358
fNeaga, N. Dr. — Studiu asupra textelor evanghelice cu privire la parusie 72
— Sabbathul Vechiului Testament — — — -—— ~~— — —: —— 72
— Einleilung in das Alte Testament — - ___ — _ — -------- — 131
Terchilă, N. Dr. — Pedagogie creştină ortodoxă ------------------------------------ ------------ 65
— Hristos în şcoală _ _ — --------------------- 1 ' -------- --- — --------------------- — 435
„ * , — Ne piere neamul ---------------- — — — — — — — — -------------- — — — — 361

IV. Cronică
Bodogae, Teodor — Moartea patriarhului ecumenic Folie —_ _ - .... 75
Moartea profesorului Hrislu Andrutsos — —— —— — — —— 76
Călugăr, D. — Adunarea Asociaţiei clerului „A. Şaguna" la Făgăraş — ... 227
— Congresul Asociaţiei clerului „Â, Şaguna* la Turda _ — — — — 441
Colan, Nicolae Prot, — + Episcopul· Roman Ciorogariu ... ... _. — 75
— + Episcopul Nicolae Ivan L _ _ _ _ _ _ — _ — _ _ _ 145
— Asociaţia generală a presei bisericeşti ___ ----------------------------------------------- 146
— Sfântul Sinod ___ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 146
— Şedinţa comlletului asociaţiei clerului ,Andrei Şaguna* — ____________ _ 147
Deheleanu, P. — O răsplată pentru un om de merit — ------------------------ ---- _ _ _ 440
Dumttreasă, Petre — Serbarea patronului Academiei teologice „Andreiane* 442
— 1 Decemvrie la Sibiu — _ — — _ _ _ _ _ — _ _ ________________ _ 443
Felea, V. flarion Preot - Declaraţiile ministrului H. Kerrl ------------------------------- -- _ 143
— Nemulţumirile catolicilor din Sarre _ — — — _ ____________ _ 143
— Suprimarea unui ordin religios — _ — _ — _ _ _ _ 143
■ Marcu, T. Grigorie + Ferdinand Kallenbusch — _ 144
— A murit Oswald Spengler ----------------------------------------------------------------- 229
— Ortodoxia se organizează şi în Germania __________ __ _ __ _ ___ _ 229
— Sfinţirea noilor episcop! de Cluj şi Oradea — ___________________________ 362
— învestitura nouiior episcop) de Argeş, Cluj şi Oradea ____________ ___ _____ 364
— Aşezarea în scaun a noilor episcop! de Cluj şi Oradea — — ______________ 368
— lubiieul Catedralei mitropolitane din Sibiu _________________ ___ _____ _ 374
— Congresul Oştii Domnului — ----------------- ------ _ _____ ____ __ ___ 374
— Apostolia Patriarhului nostru _ _________ ___ ____ _ ___ ^ _ _ _______ 575
— Încheierea anului şcolar Ia Academia teologică „Andreiană* _____________ 375
— t Prof. Dr. DomiJIan Spânu __________ . _________ ___ _______________ 376
— + Prot. Nicolae Borzea ___________ _____ _______ ___ __ .. ____ ___ „ 576
— Un nou an şcolar la Academia teologică „Aridreiană* ___________ ______ 377
SUMARUL· PE ANUL 1936
Pagina
Μαίοα, Ί. Grigofie :— Un bust .arhidiaconului şi doctorului Gh. Lozăr" 439”4'·
— O biruinţă ortodoxă românească în Secuime — — — — ------------------ — 442
Secaş, Gh. — Pelerinajul dela mănăstirea Brâncoveanu — — - _ _ 227 i
T. R. — Alegerile de episcopi — — — — — — — — — _ _ _ 224 i
— FOR'ul in congres la Arad — — — --------------- --- - — __ 439 f
' ■ £ V. Note şi informaţii |
Marcu, T. Grlgorie — ------------------------- 79—80; 151-152; 231-232; 378—380; 444

f
l
(
i